Parinti Tematice

Smerenia, defăimarea de sine – mândria

·         Îngrijește-te să agonisești multă cugetare smerită și bărbăție, și “răutatea lor nu se va atinge de sufletul tău și biciul nu se va apropia de cortul tău, că îngerilor Săi va porunci ca să te păzească pe tine”, iar aceștia vor izgoni de la tine toată lucrarea potrivnică. (Evagrie Ponticul) 45

·         Dacă te rogi împotriva patimii, sau a dracului care te supără, adu-ți aminte de Cel ce zice: “Voi alunga pe vrăjmașii mei și-i voi prinde și nu mă voi întoarce până ce nu-i voi nimeri. Asupri-i-voi pe ei și nu vor putea să stea; cădea-vor sub picioarele mele”, și cele următoare. Iar acestea le vei spune cu ușurință, dacă te vei înarma cu smerită cugetare împotriva vrăjmașilor. (Evagrie Ponticul) 45

·         Cel ce este stăpânit de păcate și de mânii și îndrăznește cu nerușinare să se întindă la cunoștința lucrurilor mai dumnezeiești, sau să se ridice chiar la rugăciunea nematerială, să primească certarea Apostolului, care-i arată că nu este fără primejdie pentru el să se roage cu capul gol, neacoperit; “căci un asemenea suflet, zice, trebuie să aibă pe cap stăpânire, pentru îngerii care stau de față”, învelindu-se în cuvenita rușine și smerită cugetare. (Evagrie Ponticul)45

·         Cel ce e smerit în cugetul său și împlinește o lucrare dumnezeiască, când cetește dumnezeieștile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine și nu cu altul. (Marcu Ascetul)45

·         Cel ce are vreun dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru și-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei. (Marcu Ascetul)45

·         Gura celui smerit în cugetare grăiește adevărul; iar cel ce i se împotrivește se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul. (Marcu Ascetul)45

·         Să nu te înalți întru inima ta pentru că înțelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii. (Marcu Ascetul)45

·         Să nu te înalți când verși lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)45

·         Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta și care s-au făcut prin aceasta mai înțelepți decât cei ce păreau plini de toată cunoașterea. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudați, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slava deșartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie. (Marcu Ascetul)45

·         Precum nu se îngăduie apa și focul laolaltă, așa nu se îngăduie întreolaltă apărarea și smerenia. (Marcu Ascetul)45

·         Cel care cere iertare de păcate iubește smerenia cugetului. Iar cel ce osândește pe altul își pecetluiește relele sale. (Marcu Ascetul)45

·         De ai fost înălțat prin laude, așteaptă ocara. Căci zice: „Cel ce se înalță pe sine, umili-se-va”. (Marcu Ascetul)45

·         Precum celui ce se pocăiește îi e străină cugetarea semeață, așa celui ce păcătuiește de bunăvoie îi e cu neputință cugetarea smerită. (Marcu Ascetul)45

·         Dacă vrei ca Domnul să-ți acopere păcatele, să nu-ți arăți oamenilor virtuțile. Căci ceea ce facem noi cu acestea aceea face Dumnezeu cu acelea. Ascunzându-ți virtutea, nu te mândri, ca și când ai împlini dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunse cele frumoase, ci și în a nu gândi nimic din cele oprite. (Marcu Ascetul)45

·         Împrejmuiește-ți cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de sine și cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci cele dimpotrivă. Căci binele nu se săvârșește numai de către om, ci și de către Dumnezeu, atotvăzătorul. (Marcu Ascetul)45

·         Să vorbim acum puțin și despre patima nerațională a mâniei, care pustiește, zăpăcește și întunecă tot sufletul, și-l arată pe om asemenea fiarelor în vremea mișcării și lucrării ei, mai ales pe cel ce alunecă lesne și repede spre ea. Patima aceasta se sprijină mai ales pe mândrie; prin ea se întărește și se face nebiruită. Căci până ce e udat copacul diavolesc al amărăciunii, al supărării și al mâniei, cu apa puturoasă a mândriei, înflorește și înfrunzește îmbelșugat și aduce mult rod al fărădelegii. Iar clădirea celui rău în suflet nu poate fi doborâtă, până ce are ca sprijin și întărire temelia mândriei. Dacă vrei, așadar, să se usuce în tine arborele fărădelegii (adică patima amărăciunii, a mâniei și a supărării) și să se facă neroditor, ca venind securea Duhului să-l taie și să-l arunce în foc cum zice Evanghelia, și să-l scoată afară împreună cu toată răutatea; și dacă vrei să se dărâme și să se surpe casa fărădelegii, pe care cel rău o zidește cu vicleșug în suflet (și o face aceasta adunând de fiecare dată în gând ca pietre felurite pricini întemeiate sau neîntemeiate, provocate de lucruri și de cuvinte referitoare la cele materiale și ridicând în suflet o clădire a răutății, căreia îi pune ca sprijin și întărire gânduri de mândrie), să ai smerenia Domnului neîncetat în inimă. Să te gândești cine a fost El și ce s-a făcut pentru noi, și din ce înălțimi de lumină a dumnezeirii, - descoperită după putință ființelor de sus și slăvită în ceruri de toată firea rațională a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, începătorilor, Stăpâniilor, Heruvimilor și Serafimilor și a nenumitelor Puteri spirituale, ale căror nume n-au ajuns până la noi, după cuvântul tainic al Apostolului, - în ce adânc de smerenie omenească s-a coborât, prin negrăita Sa bunătate, asemănându-se întru toate nouă, celor ce ședeam în întunericul și în umbra morții și ajunserăm robi prin călcarea lui Adam fiind stăpâniți de vrăjmaș prin lucrarea patimilor. Căci aflându-ne noi într-o astfel de robie înfricoșată și stăpâniți fiind de moartea nevăzută și vicleană, nu s-a rușinat de noi Stăpânul întregii firi văzute și nevăzute, ci umilindu-Se pe Sine și luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară și sub osânda dumnezeiască, „s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat”, adică afară de patimile de ocară. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatul neascultării de către hotărârea dumnezeiască: moartea, osteneala, foamea, setea și cele asemenea acestora, făcându-Se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce este El; „Cuvântul trup s-a făcut”, ca trupul să se facă Cuvânt; „fiind bogat, s-a făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogățim cu sărăcia Lui”; s-a făcut asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să ne facem asemenea Lui prin toată virtutea. Căci de unde a venit Hristos, de acolo se înnoiește, prin harul și puterea Duhului; omul zidit cu adevărat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Iar prin această înnoire ajunge la măsura dragostei desăvârșite, care aruncă afară frica, nemaiputând să cadă niciodată. Căci „dragostea niciodată nu cade”, fiindcă „dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu și cine rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne”. De această măsură s-au învrednicit Apostolii și cei ce s-au nevoit asemenea lor întru virtute și s-au înfățișat pe ei desăvârșiți Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste desăvârșită, în toată viața lor. Gândește-te, așadar, totdeauna fără uitare la umilirea aceasta atât de mare, pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negrăita Sa iubire de oameni; adică la sălășluirea în Maica lui Dumnezeu – Cuvântul, la luarea omului asupra Sa, la nașterea din femeie, la creșterea treptată cu trupul, la ocări, la înjurături, la batjocuri, la luarea în râs, la bârfiri, la biciuiri, la scuipări, la luarea în bătaie de joc, la hlamida roșie, la cununa de spini, la osândirea lui de către căpetenii, la strigătul iudeilor celor fărădelege și de același neam cu El, împotriva lui: „Ia-L, ia-L, răstignește-l!” la cruce, la piroane, la suliță, la adăparea cu oțet și fiere, la triumful păgânilor, la râsul celor care treceau și ziceau: „De ești Fiul lui Dumnezeu, pogoară-te de pe cruce și vom crede ție”, și la celelalte patimi, pe care le-a răbdat pentru noi: „la răstignire, la moarte, la așezarea de trei zile în mormânt, la coborârea la iad; la învierea din morți, la scoaterea din iad și din moarte a sufletelor, care s-au împreunat cu Domnul, la înălțarea la ceruri, la șederea de-a-dreapta Tatălui, la cinstea și la slava mai presus de toată începătoria, Stăpânirea și de tot numele ce se numește, la închinarea ce o aduc toți îngerii Celui întâi născut din morți, din pricina patimilor, după cuvântul Apostolului, care zice: „Aceasta să se cugete în voi, ceea ce și în Hristos Iisus, care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea omului făcându-se și la înfățișare aflându-se ca omul; și s-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, iar moartea a crucii, de aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat pe El și i-a dăruit Lui nume mai presus de toate numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt”, … și următoarele. Iată la ce slavă și înălțime L-au ridicat, după dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul făcut om, pricinile mai înainte spuse. (Marcu Ascetul)45

·         Definiția smeritei cugetări: uitarea atentă a isprăvilor tale. (Diadoh al Foticeii)45

·         știu pe cineva care iubește așa de mult pe Dumnezeu, plângând totuși că nu-l poate iubi cât vrea, încât sufletul lui este necontenit într-o astfel de dorință fierbinte, că Dumnezeu se slăvește în el, iar el este ca și când n-ar fi. Despre sine nu știe ce valoare are, iar laudele cuvintelor nu-l îndulcesc. Căci din multa dorire a smereniei nu-și cunoaște vrednicia sa, ci slujește lui Dumnezeu după rânduiala preoților. Iar din multa iubire de Dumnezeu își ascunde amintirea vredniciei, îngropând cu smerenie undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se cuvine din pricina acestei vrednicii, ca să-și pară în cugetarea sa totdeauna o slugă netrebnică, fiind cu totul străin de vrednicia sa, prin dorul după smerenie. Acest lucru suntem datori să-l facem și noi, fugind de orice cinste și slavă, pentru covârșitoarea bogăție a dragostei Domnului, care ne-a iubit așa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45

·         Smerita cugetare este un lucru greu de câștigat. Cu cât este mai mare, cu atât se cer mai multe strădanii pentru dobândirea ei. Ea se ivește în cei părtași de sfânta cunoștință în două cazuri și chipuri: când luptătorul pentru evlavie se află în mijlocul drumului experiențelor duhovnicești, el are un cuget mai smerit din pricina neputinței trupului, sau a celor ce dușmănesc fără temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când mintea e luminată de harul dumnezeiesc întru simțire și siguranță multă, sufletul are smerita cugetare ca pe o însușire firească, întrucât, fiind plin de bunătate dumnezeiască, nu mai poate să se umple de slavă deșartă, chiar dacă ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socotește pe sine mai smerit decât toți, în urma împărtășirii de bunăvoința dumnezeiască. Cea dintâi smerită cugetare cuprinde de multe ori întristare și descurajare. Iar cea din urmă cuprinde bucurie împreunată cu o sfială plină de înțelepci}ne. Fiindcă cea dintâi se ivește, cum am zis, în cei ce se află la mijlocul nevoințelor, iar cea de-a doua se trimite celor ce s-au apropiat cu desăvârșire. Cea dintâi se întristează adeseori când e lipsită de fericirile pământești. Cea de-a doua, chiar dacă i-ar oferi cineva toate împărățiile pământului, nu se impresionează și nu simte săgețile cumplite ale păcatului. Căci fiind cu totul duhovnicească, nu mai cunoaște de loc slava trupească. Dar tot cel ce se nevoiește a trebuit să treacă prin cea dintâi ca să ajungă la cea de-a doua. Căci dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra noastră pătimirile povățuitoare, ca să lămurească voia noastră cea slobodă, nu ne-ar dărui strălucirea smereniei de pe urmă. (Diadoh al Foticeii)45