Smerenia – mândria

·        Zis-a avva Isaia: de nu se va face omul pildă întru toate, nu poate locui împreună cu aproapele. (Filocalia XII)

·        Zis-a avva Isaia: “Nimic nu-i umilește mai mult pe demoni, nu întărește sufletul și nu luminează mintea ca mărturisirea celor cugetate Părinților duhovnicești; și nimic nu-i bucură pe demoni, nu întunecă mintea, nu împietrește inima și nu înnoroiază conștiința ca ascunderea gândurilor. Când vrea monahul să-și facă cunoscute relele sale și să-și descopere gândurile urâte îl tulbură demonii și încep să semene în inima lui rușine zicându-i: Acest bătrân se ține duhovnicesc și sfânt; curat și fără pată, iar tu vrei să-ți aduci osânda și să te faci disprețuit de ceilalți și să produci sminteală? Nu te gândești că-l vei face să te stăpânească și să râdă de tine căci nu va păzi taina? Apoi, până acum ceilalți te cinstesc încă și în vreme ce te socotesc toți înțelept și isteț în stare să deosebești lucrurile, vrei să ajungi disprețuit și de râsul tuturor? Mai rabdă deci înainte de ați mărturisi gândurile acestuia căci ce vătămare îți va urma? Este cineva care să nu treacă prin acestea? Ce alții nu se tem de Dumnezeu?” acestea șoptesc demonii către bietul monah căci știu că sufletul nicidecum nu propășește decât prin descoperirea gândurilor și monahul nu cade decât dacă-și ascunde gândurile. (Omul are nevoie să-și dezvăluie gândurile rele, egoiste ca să poată scăpa de ele. Are nevoie de ajutorul altuia – însăși comunicarea este un act de smerenie și al ieșirii din încrederea mândră de sine.) (Filocalia XII)

·        Trebuie să ținem pe cât putem ascunse ostenelile noastre pentru cel bune ca să nu cădem în patima slavei deșarte. Mai ales prin limbă suntem ispitiți să facem cunoscute ostenelile noastre, dar aceasta e una cu a le preda vrăjmașilor ca să le folosească împotriva noastră, sau ca să facă pe unii și alții să ne laude și astfel să producă-n noi mândria. Dar vrăjmașii se folosesc de ele și pentru a ni le întoarce asociate cu ispita mândriei. (Fil. XII)

·        Cel ce-și face numai voile lui trăiește o sfâșiere a inimii neputînd să le împlinească totdeauna. Până la urmă trăiește o robie completă constând de fapt că nu-și face deloc voile sale, ci e stăpânit de patimi sau de legi, sau de alții iar aceasta este adevărata pieire a sa ca persoană proprie. (Fil. XII)

·        Cel ce cunoaște pe Dumnezeu își cunoaște păcatele și viceversa; dimpotrivă: cel ce nu-l cunoaște pe Dumnezeu, nu-i cunoaște păcatele căci împotriva cui ar fi păcătuit? Acela nu se cunoaște nici pe sine, nici nu poate porni pe calea unei îndreptări. (Fil. XII)

·        Voia proprie nu e strâmtă și nu voiește să ne îngusteze, ci caută să facă orice. Voința aceasta de lărgime care se împacă și cu o lenevie, care nu vrea să i se împotrivească să facă ceva disprețuiește strâmtorarea ce i-o impune voia lui Dumnezeu, strâmtorare care pe de altă parte adâncește pe om în cele proprii spirituale, sau în cele bune. (Fil. XII)

·        Dacă nu te cureți pe tine de voile trupești și nu te păzești de cele ce le nasc, nu te poți păzi de păcat iar aceasta e slăbiciunea sufletului – maica cea rea a păcatului. Această trândăvie naște o voie favorabilă ei și voia aceasta și lărgimea ei nasc disprețul. Inima care vrea să fie independentă naște iubirea conlucrării cu lumea, pornirea de a căuta cele ce nu se deosebesc de tine, pornirea de a-ți preda auzul celui ce-i vorbește de rău pe alții, pornirea de a auzi cuvinte și de-a le transmite altuia, pornirea de-a căuta cele ale lumii, de-a căuta să înveți cu orice preț chiar pe cei ce nu te întreabă, pornirea de-al mușca pe aproapele și multe alte rele. (Fil. XII)

·        Cel ce se teme de slăbiciunea trupului nu ajunge la starea cea după fire. (Cel ce se teme de slăbiciunea trupului nu are putere să se curețe de patimile care-l aduc la starea neconformă firii, dar cade în rugăciune la Dumnezeu. Cerând ajutorul lui Dumnezeu, primește putere să săvârșească ostenelile curățirii de patimi și să se simtă odihnit chiar în aceste osteneli.) (Fil. XII)

·        Ce este smerenia? Smerenia constă în a se socoti cineva pe sine înaintea lui Dumnezeu că este păcătos și că nu face nimic bun, iar fapta smereniei este tăcerea și a nu se măsura omul pe sine în vreo ceva (smerenia constă și în a nu se măsura cineva ca să constate până unde a ajuns prin vreo faptă a sa; a privi la ea cât de importantă, cât de mare, a nu o lua în seamă). Smerenia mai stă în: a nu se sfădi, în supunere, în a căuta mereu cu privirea în jos, a avea ochii morți; a te păzi de minciună, a nu te lăsa prins de vorbe deșarte, a nu te împotrivi nimănui, a te sili pe tine la osteneală, a răbda defăimarea, a urî odihna, și a nu supăra pe nimeni. Îngrijește-te deci să împlinești acestea întocmai ca să nu se facă sufletul tău lăcaș a toată patima și să nu isprăvești viața ta fără rod pentru vecii vecilor. (Fil. XII)

·        În cel ce nu vrea să știe de Dumnezeu apare slava deșartă și toate câte le urăște Dumnezeu locuiesc în sufletul iubitorului de sfadă și al celui mândru. (Fil. XII)

·        A se judeca întâi pe sine aduce smerita cugetare și a renunța la voia proprie în favoarea aproapelui întru cunoștință. (Se cere renunțarea voii proprii în favoarea aproapelui întru cunoștință, adică în conștiința valorii lui și a datoriei mele față de el, nu într-un mod sentimental pentru a-l câștiga prin aceasta pentru interesele mele.) (Fil. XII)

·        Ceea ce voiește Dumnezeu de la om nu este altceva decât a se smeri pe sine față de aproapele în toate și a-și tăia voia sa față de toate, a se ruga totdeauna ca să-i dea omului ajutor mâna Lui și să-și păzească ochii de somnul uitării și de amăgirea robiei dat fiind că firea omului e schimbătoare și lesne înclinată spre rău. (Fil. XII)

·        A nu te măsura pe tine îți aduce plânsul. (A nu mă măsura pe mine nu înseamnă numai a nu căuta mulțumirea de măsura la care am ajuns, ci și în a plânge în conștiința că nu sunt nimic, că n-am realizat nimic din datoriile mele.) (Fil. XII)

·        Dumnezeu nu voiește de la om decât smerirea față de aproapele, tăierea voii lui în relație cu acela. Dumnezeu își face cauza aproapelui cauza Sa căci El este Creatorul și Susținătorul aproapelui și vrea să o arate ca atare cu ajutorul omului. Aceasta este și o prețuire pe care o acordă Dumnezeu și omului ajutat și celui ce ajută. Dumnezeu vrea ca omul să ajute pe om , dar și să ceară la rândul său ajutorul lui Dumnezeu în aceasta. Dumnezeu și omul își cer reciproc grija de aproapele – este și în aceasta o treime. Doi își întăresc grija față de al treilea; Dumnezeu cere omului grija aproapelui și omul cere grija lui Dumnezeu pentru că uitarea omului de către om cucerește mai ușor pe om. (Fil. XII)

·        Până ce este încă în război, omul se află sub frică și cutremur fie că a învins astăzi, fie că a fost învins sau că va învinge, ori că va fi învins mâine. Căci lupta înconjoară și strânge inima; numai lipsa patimilor este nerăzboită căci a primit cununa și nu se mai îngrijorează de cele trei (suflet, trup și duh) căci sunt împărțite când ajung să se împace între ele prin Dumnezeu. (Fil. XII)

·        Fericiți sunt ochii care se rușinează întru cunoștință să privească spre Dumnezeu și se îngrijesc să-și vindece rănile lor întru cunoștință, și-și cunosc păcatele lor rugându-se pentru iertare. (Cel ce înaintează în cele bune se rușinează înaintea lui Dumnezeu de păcatele săvârșite pentru că le cunoaște gravitatea, pentru că se îngrijește să le vindece prin cunoașterea combaterii lor. Cunoștința păcatelor este unită cu cunoștința lui Dumnezeu împotriva căruia se săvârșesc. Cine nu-l cunoaște pe Dumnezeu nu cunoaște nici anumite fapte ale sale ca fiind păcătoase. De recunoașterea lui Dumnezeu ca existență personală Care vrea binele ca viață în armonie a tuturor și a cărui voie neîmplinind-o oamenii ies din armonia care-i face fericiți, depinde orice cunoaștere a tuturor sau sensul lor.) (Fil. XII)

·        Cel ce suportă defăimarea și-și supune voia aproapelui pentru Dumnezeu ca să nu-l lase pe vrăjmaș să vină la mijloc arată că este lucrător. Cel ce ține la voia lui nu se află în pace nici măcar cu cei sfinți, fiindcă nepăsarea, mânia și aprinderea față de ceilalți urmează voii lui pe care ține neapărat să și-o facă. (Când îți afirmi voia ta împotriva aproapelui, lași pe vrăjmaș să vă despartă unul de altul dar și pe tine, sau poate pe amândoi de Dumnezeu căci Dumnezeu nu poate fi acolo unde este vrăjmașul care desparte pe oameni între ei și de Dumnezeu. și nu acolo unde își afirmă omul voia sa este El activ sau arată că are putere, ci unde își calcă peste ea.) (Fil. XII)

·        Cel cu inimă învârtoșată spune în inima sa: “N-am greșit niciodată!”, iar cel ce a dobândit smerita cugetare suportă mustrarea aproapelui zicând: “Da, am greșit.” Cel ce însă o disprețuiește are în inimă gândul că e înțelept și n-a jignit niciodată pe nimeni, dar cel ce are frică de Dumnezeu se îngrijește de virtuți ca nu cumva să piardă vreuna din ele. (Fil. XII)

·        În ceea ce privește dorința de a-i învăța pe alții trebuie să fim cu frică de a nu cădea alăturea de ceea ce învățăm căci câtă vreme cazi întru acestea, nu ești în măsură să înveți pe alții. (Fil. XII)