Smerenia – mândria

·        Fă-te ca Iov “bând batjocura ca apa”.

·        Lucrarea vădită, cu ostentație sau chiar neacoperită din negrijă a poruncilor deseori stârnește pizma și resentimentul celorlalți, fiind catalogată de ei (precum și este de fapt) contrară smereniei; de aceea pentru ocolirea acestor neajunsuri trebuie să faci acest lucru cât mai disimulat și mai acoperit.

·        Cel ce rabdă aceste arderi cu fierul înroșit se va mântui iar cel ce are în nări răul miros al său, nu simte alt miros, chiar de-ar sta deasupra tuturor mortăciunilor. și cel jefuit de tâlhari n-are ce da altora. Ia seama iubitule că toți suntem stăpâniți de lene și nu putem fi cu totul fără griji, ci să ne socotim drept ceea ce suntem: pământ și cenușă. și am îmbătrânit hrănind slava deșartă.

·        Tăierea voinței se arată în același timp în “tăierea voii față de aproapele”, desigur nu pentru a-i îndeplini capriciile și îndemnurile lui la rău, ci pentru a nu-l domina. Aceasta o facem pentru a-l ajuta, renunțând la voia de a lua ceea ce ne place nouă pentru a face ceea ce este de folos aproapelui. Cel mai greu însă este să fii stăpân pe voia ta.

·        Când ți-ai tăiat voia, ai câștigat netulburarea căci nu mai voiești nimic pentru tine. O tai în folosul aproapelui ascultând pe Dumnezeu; acesta îți face străvezie prezența feței bucuroase a Domnului, pe El îl vezi de câte ori îți tai voia, de câte ori te-ai depășit prin aceasta. Vezi privirea Lui în același timp iubitoare și stăpânitoare, o vezi stăpânindu-te prin iubire. Când simți că nu mai ești prin voia ta, simți că ești prin Dumnezeu te simți asigurat în El. Toate aceste virtuți fiind moduri ale comuniunii. Nici un bine nu e făcut de unul singur sau în izolare, binele este un produs al comuniunii, aceasta ca să nu se laude nimeni în mod egoist. De fapt însăși existența ne vine de la ceilalți, ne vine și e susținută de toți și de cosmosul întreg, iar acesta e susținut de Dumnezeu.

·        Plângi, jelește-te, nu căuta să fii luat în seamă și nu te prețui în nici o privință. (Când te socotești a fi nimic, ești mult mai mult decât cel ce n-are această convingere căci acela fiind nimic, nu are nici măcar conștiința că e nimic; el este nimic în grad sporit. A avea conștiința că ești nimic înseamnă a avea conștiință, și prin această conștiință cunoști nu numai nimicul tău ci și măreția lui Dumnezeu. și într-un fel omul prin conștiință participă mai mult la Cel de la care este fiindcă știe de măreția Creatorului său. El poate da prin smerenie în veci ce va da și altora.)

·        Cât despre gândul de a pleca în pustie, părinții au spus că sunt trei lucruri de preț și dacă le păzește monahul pe ele poate viețui și în mijlocul oamenilor și în pustie și oriunde s-ar întâmpla, iar acestea sunt: să se defaime pururea pe sine însuși, să-și arunce voința la spate și să se aștearnă sub picioarele a toată făptura. (Dacă te socotești cel mai de jos, nu poți cădea în mândrie, dacă te socotești cel mai de jos, nu-ți mai place să te înalți, nu te mai ispitește mândria și nu mai poți socoti pe altul mai jos decât tine; nu mai vrei să te afirmi, să ieși în evidență. Nu te mai temi că părerea cuiva te coboară mai jos.)

·        Dumnezeu ar putea să dea ajutorul Său și omului în izolarea sa dar El face clară lucrarea Lui când dă fiecăruia prin celălalt. Prin aceasta leagă pe fiecare nu numai de Sine ci și prin celălalt astfel că impune fiecăruia o răspundere pentru aproapele său și susține iubirea între ei. Îl ferește pe om de mândria de a socoti că n-are nevoie decât de ajutorul lui Dumnezeu, deci de a-i disprețui pe ceilalți. Cât de mult îmi încălzește viața interesul celuilalt pentru mine! Este și celălalt capabil să mă întărească cum sunt și eu capabil să-l ajut; omul nu este anulat dar iubirea reciprocă ce-i înnobilează îi face mai capabili să se înalțe la simțirea lui Dumnezeu, însă nu numai această noblețe produsă în ei de iubire îi ridică la simțirea lui Dumnezeu, ci și experiența pe care o fac cunoscându-și puterea lor limitată de a se ajuta în unele situații fără un ajutor ce le vine amândurora de la Cineva mai presus de ei – de la Dumnezeu, ultimul izvor al puterii.

·        Frate, s-a împlinit cu mine prin tine Scriptura care zice: “Poporul Meu, cei ce vă fericesc pe voi, vă amăgesc.” (Isaia 9,16) O astfel de fericire (laudă) nu ne lasă să vedem rușinea faptelor noastre, ea îi vatămă precum socotesc, chiar pe cei ajunși la o măsură mai înaltă și-i desparte de credința în Dumnezeu, căci zice Domnul: “Cum puteți crede în Mine primind laudă unii de la alții?”

·        Firea se slăbește în cei ce caută laudele de la alții sau se dovedește slabă căci ce va face când nu va mai fi lăudat? Cu siguranță că laudele ce i se aduc pentru că s-a simțit că le dorește și are putere să le impună, nu sunt sincere și nu vor ține mult, mai ales după ce nu va mai avea puterea să le impună. Chiar cei ce-l laudă pe cineva de nevoie îl osândesc în sinea lor în vreme ce la arătare îl laudă iar când nu vor mai arăta interesul să-l laude, îl vor osândi pe față. Laudele le caută de obicei cel ce se arată cunoscător al poruncilor însă nu și împlinitor al lor, ca om duhovnicesc. Cel ce împlinește personal poruncile se va face tuturor slujitor, deci se va smeri; prin aceasta el este duhovnicesc și nu caută lauda, el nu vrea să arate că cunoaște poruncile, căci cine caută aceasta de fapt nu le lucrează ci vrea să se laude cu știința sa, dar aceasta rămâne de fapt o cunoaștere la suprafață, nicidecum una existențială. Aplicarea în practică a cunoștințelor se imprimă în ființa proprie, acela vestește împlinirea poruncilor cu viața sa.

·        Iertați-mă că m-am lăsat atras de întrebări copilărești părăsind grija desăvârșirii. (Purtătorul de Dumnezeu părinte arată limpede că cel ce se străduiește la mântuirea sufletului nu trebuie nicidecum să caute darul științei, căci “știința îngâmfă” cum zice Apostolul).

·        Se cuvine să întrebi despre patimi și cum să-ți conduci viața căci aceasta este în primul rând necesar și duce la smerenie, iar smerenia este mântuirea prescurtată: “M-am smerit și m-a mântuit Domnul” spune oarecare dintre sfinți. “Monahul smerit nu va iscodi cele înalte, însă cel mândru ca cerceta judecățile.” (Sfântul Ioan Scărarul) (Spunând bătrânul “iertați-mă că m-am lăsat atras de întrebări copilărești” dă de înțeles că astfel de întrebări sunt pline de cuget copilăresc și de multă neștiință, ba pe lângă acestea, aruncă omul în cumplită mândrie).

·        A te supune cuiva pentru Dumnezeu înseamnă a te supune lui Dumnezeu Care cere aceasta. Dumnezeu de fapt ne cere să ne supunem unul altuia, aceasta fiind contrariul mândriei care dezbină. A asculta fiecare cuvântul celuilalt înseamnă a se supune fiecare celuilalt și prin el lui Dumnezeu. Înseamnă a se supune amândoi lui Dumnezeu Care a dat fiecăruia cuvântul pentru celălalt și e ascultat de celălalt.

·        Vorbirea este pentru a întreține și pentru a încălzi frăția între noi, ceea ce nu se îndeplinește acolo unde nu ne înțelegem unul pe altul prin cuvinte. Rostul acesta al vorbirii este cuprins în termenul “cuvânt” – coventus (venire la un loc în înțelegere). Nu ne este dat cuvântul ca să ne mândrim unul față de altul căci aceasta ne desparte. Ca să venim la buna înțelegere trebuie să ne vorbim unul altuia fără mândrie, cu smerenie, atenție și delicatețe unul altuia. De cuvânt ține smerenia și respectul reciproc, omul trebuind ca prin cuvânt să înfăptuiască “venirea laolaltă” – convenientia. Fiul lui Dumnezeu Însuși ni s-a făcut pildă de smerenie însușindu-și cuvântul omenesc, dar acesta pentru că El Însuși este sânul potențial al cuvintelor, de El atârnăm ca cuvinte întrupate, în El suntem chemați să ne unim prin cuvinte, El ne cere să ne vorbim și să ne răspundem unii altora pentru a ne uni cu El.

·        Dumnezeu cerându-mi prin celălalt să țin seama de acela și de El, mă trezește la realitate din somnul mândriei care mă face să mă socotesc o existență autonomă, stăpân peste tot și peste toate, întins cu sărăcia mea într-un păcat infinit asemenea celui beat care nu mai știe de nimeni și de nimic, nici chiar de sine. Prin cuvintele altuia sunt trezit la realitatea de netrecut dar și bucuroasă a datoriilor mele, a graniței mele dar și a unei realități cu adevărat mai bogate decât a mea și a lui, de care prin împlinirea datoriilor și prin iubire mă pot împărtăși.

·        Dă mâna fratelui tău care este în tulburare și vei avea și tu pe cineva care-ți va întinde mâna în vremea încercării. (E cu neputință să nu te fi văzut vreunii când i-ai ajutat pe alții și aceasta va face și pe vreunul din ei să-ți ajute la nevoie, dar prin acela te ajută Dumnezeu.

·        Dezgustul, plictiseala te apasă când nu-ți găsești rostul având grijă de altul, dar nu numai grija pentru viața lui trecătoare, ci mai ales pentru cea veșnică. Aceasta înseamnă să-ți vezi rostul lucrând pentru veșnicia ta și a altora în Dumnezeu căci fără Dumnezeu nu ți se deschide vederea spre veșnicie și grija pentru viața trecătoare sfârșește într-o plictiseală de moarte.

·        A-ți tăia voia când șezi în chilie înseamnă a disprețui plăcerea trupească în toate, iar voia trupului stă în a-l mulțumi pe el în orice lucru. Ca să nu-l mulțumești deci pe el, taie-ți voia ta când șezi în chilie. A-ți tăia voia când ești cu oamenii stă în a muri față de ei și a fi cu ei ca și când n-ai fi. Voia cea de la draci este pornirea de a-ți apăra “dreptatea” și de a te încrede în tine – atunci să știi că ai căzut în cursă.

·        Voia ce-ți vine de la draci sau pe care ei te fac să ți-o socotești drept voința ta, este de a te justifica în tot ceea ce faci și în a socoti că nu poți greși. Este lauda cu propriile păcate; în felul acesta ți-ai închinat eu-l demonului; este dovada mândriei egoiste ce-și apără iubirea de sine.

·        Frate, ai spus: “Sunt bolnav cu sufletul și cu trupul”, pentru ce nu te mărturisești ca să te faci sănătos în voia ta? Nu știi ce este de folos sufletului și trupului, dar ce este de folos voii tale, zeci de mii de specialiști nu știu ca tine. Nu vezi că eu te mușc mereu , una după alta? De poți răbda, rabdă căci eu vorbesc ca un lipsit de minte și de aceea vorbești și tu la fel. Iar vorbindu-ți, arăt că nu știu ce-i este de folos. (Cea mai bună metodă de a vindeca o voință egoistă e răbdarea în care e o altă voință; este o experiență pe care nu o poare trăi nimeni așa de mult ca cel ce practică răbdarea – numai el trăiește acest efort. Sfântul Varsanufie socotește îndemnurile ce le dă prin scrisorile lui ca tot atâtea mușcături ale celui ce primindu-le cu răbdare își vindecă voința de a răspunde cum nu se cuvine. Voința care nu primește sfat, este o voință slabă care nu lucrează spre întărirea omului și spre pace între oameni. Sfântul însă ia asupra sa vina fratelui care nu primește cu răbdare sfaturile date. Pentru că el îl provoacă pe acela prin voința sa de a-l învăța, să reacționeze în apărarea voii sale; sunt impasurile ce apar adeseori în raporturile cu oamenii. Vreau să-l învăț pe altul să renunțe la voia sa pentru binele lui, dar poate că el vede în aceasta, nu fără dreptate pornirea de a-i impune voia mea din cine știe ce interes. Cel care dă altuia sfat, numai dacă ajunge la o smerenie care face cu totul evident faptul că nu dă sfat decât când este cerut cu stăruință, și-l dă numai spre binele celui ce-l cere, poate să evite efectul rău pentru acela și pentru sine. Dar ca să ceară cineva cu stăruință un sfat și apoi să-l urmeze, i se cere și lui să fi ajuns la o culme a smereniei. Este un drum ce trebuie să-l facă amândoi pentru a se putea folosi fără nici o primejdie unul pe altul, ca să evite fricțiunile între oameni în practica sfătuirii unuia prin celălalt.

·        În conștiința neputinței noastre de a fi și de a ne mântui prin puterea noastră e conștiința că Dumnezeu este Cel ce ne-a creat, ne susține și ne mântuiește. Prin aceasta ne deschidem puterii Lui; în smerenia noastră stă putința deschiderii noastre lui Dumnezeu ca să ne umple de putere.

·        Cel ce este lăudat trebuie să-și spună: “Ei au despre mine această părere pentru că nu știu cu adevărat cele ascunse ale mele.”

·        Îți spun adevărul că nu sunt nimic, dar din ascultare îți spun ceea ce am în inima mea. Nu te asigur că e numaidecât așa, dar spun ceea ce pot. (Un paradox: dacă răspund cererii tale de a-ți da un sfat este primejdia să mă mândresc, pe de altă parte n-am dreptul să nu fac ascultare, deci prefer riscul să fiu ispitit de mândrie împlinind cererea ta decât să o resping. și voi lupta împlinind-o să nu fiu totuși biruit de mândrie. De aceea iată, îți spun de la început, înainte de a-ți da sfatul cerut că nu sunt nimic și nu știu nimic, deci nu te asigur că ceea ce-ți spun este bun, dar spun ceea ce am în minte.)

·        Domnul vrea să ai pe tot omul mai presus de tine! Deci arată ascultare în toate, fie în privința mâncării, a băuturii sau a oricărui lucru. De vei fi bârfit, bucură-te că îți este de mare folos și dacă te va necăji careva, rabdă căci cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui.” În toate mulțumește lui Dumnezeu căci mulțumirea mijlocește la Dumnezeu pentru orice neputință. (Mulțumirea către Dumnezeu te justifică pentru neputința de a face fapte mai însemnate cerute de Dumnezeu. Rămâi legat de Dumnezeu măcar prin mulțumirea pe care o aduci.)

·        În toate osândește-te pe tine ca cel ce ai păcătuit și ai greșit și nu te va judeca Dumnezeu. De vei face așa îți va ajuta Dumnezeu să afli putere.

·        Iar despre patimi nu e nevoie să-ți scriu despre fiecare din ele, căci printr-un singur cuvânt ți-am arătat leacul lor. Fiindcă zice Domnul: “Voi locui în cei smeriți.” (II Cor. 6,16). Oare socotești că poate locui peste tot ceva din răutatea vrăjmașului acolo unde îl vede locuind pe Domnul? Înțelege dar că nu se poate arăta răufăcătorul în palatele dregătorilor.

·        Dacă-ți place cea ce-ți spun – împlinește, dacă nu, iartă-mă pentru toate. (Este o ultimă încercare de a înmuia sufletul adresatului în cazul că n-ar vrea să împlinească ceea ce i se cere, deci ar rămâne învârtoșat. Dar cerându-i sfântul și pentru acest caz iertare, mai încearcă odată să-l înmoaie și din scrisoarea următoare se vede că a reușit făcându-l și pe acela să ceară iertare. Chiar dacă nu i-a greșit aceluia cu nimic, îi dă o pildă de smerenie care poate să înmoaie mândria lui, iar rugându-se celui ce eventual se încăpățânează în mândrie, sporește el însuși în smerenie).

·        Pofta de a fi mai mult îi zugrăvește cuiva un chip măreț al său care-l stăpânește ca o vrajă și-l face să se mânie când nu i se arată cinstea la care se așteaptă pe măsura acestui chip. Vraja îl face să se închipuie mai presus de realitatea sa.

·        Îmi aduc aminte că Părinții spun să stăm în chilie și să ne amintim de păcatele noastre, dar când mi le amintesc nu sufăr durere pentru ele. De multe ori doresc să mă pocăiesc dar nu izbutesc – spune-mi ce împiedică pocăința de nu vine? – Frate, glumești când spui că voiești, căci nu voiești cu adevărat. A intra în chilie înseamnă a intra în suflet și a-l cerceta pe el, a aduna gândul nostru de la orice împrăștiere și abia atunci ne îndurerăm și ne pocăim. (Gândul la alt om te face să uiți de tine, nu te mai gândești la tine în mod atent, ci la el surprinzându-i o multitudine de așa zise defecte.) Deci, ceea ce împiedică pocăința să vină la noi este voia noastră și de nu-și taie omul voia sa, inima lui nu se îndurerează. Dar ceea ce oprește pe om să-și taie voia sa este necredința, iar necredința se naște din voința omului de a se bucura de slava oamenilor. Domnul a zis: “Cum puteți crede când primiți slavă de la oameni și nu căutați slava de la unicul Dumnezeu.” De nu te vei osteni cu durere să-ți tai voia ta chiar dacă inima ta nu o vrea, ce folos vei avea din întrebarea ta? De vrei să plângi cu adevărat pentru păcatele tale ia aminte la tine însuți și fii mort față de orice om. Taie acestea patru: voia, dorința de a-ți arăta dreptatea și cea de-a place oamenilor – atunci abia vei vedea că-ți va veni cu adevărat pocăința și te va acoperi Dumnezeu de orice rău. Frate, adevărat îți zic: Ia aminte la tine, bucură-te când ești lovit, ocărât, înjurat, certat; depărtează de la tine viclenia șarpelui și nu înțelepciunea. Iată calea mântuirii; de-ți place – păzește-o și Dumnezeu îți va da mâna, iar de nu o voiești, tu vei vedea!

·        Când importanța slavei deșarte de la oameni începe să ia pentru cineva proporții mari, el nu mai vede importanța lui Dumnezeu în viața lui. Ea poate scade atât de mult, încât însăși existența lui Dumnezeu nu mai contează pentru el.

·        Uneori ocolești prilejurile de a-ți astâmpăra setea de laudă în mod direct dar cauți să te pui în arătare măcar pe o cale ocolită a justificării păcatelor sale sau a laudei faptelor bune.

·        Taie voia ta prin care vrei să te afirmi față de alții sau în fața lor, cea de a-ți satisface plăcerile prin ei, setea de a arăta că ai avut dreptate în cuvânt sau faptă, sau voința de a place oamenilor ca să obții cu orice preț lauda sau stima lor. Uneori o iei înainte de faptă cu afirmarea ta, alteori te lauzi după ce ai făcut-o de este bună, iar de vezi că este criticată o aperi. Apoi se întâmplă să ții să dai impresia că nu vrei să te afirmi ci să slujești altora, dar de fapt o faci cu scopul de a te afirma pe această cale ocolită și mai subtilă. În toate te mulțumești cu tine, cu oamenii și în parte cu lucrurile, deci nu ai trebuință de Dumnezeu, și făcând astfel, desigur că nu te poți pocăi. Pocăința ca nemulțumire de sine este contrară acestei mulțumiri. Până ți se pare că-ți astâmperi setea cu apa stătută a băltoacei din tine sau din oameni, nu cauți izvorul pururea curat și curgător care e Dumnezeu. Până ești închis în preocuparea de tine și de părerea oamenilor despre tine nu ți-a devenit Dumnezeu transparent.

·        Ascultarea și tăierea voii tale de suprafață printr-o altă voie mai adâncă e tăierea voii pătimașe a egoismului prin voia de a-ți stăpâni egoismul plăcerilor care te țin în îngustimea orizontului biologic individualist și de a te ridica în lungul orizontului dumnezeiesc și altruist. Este mai multă încordare a voii în a asculta decât în a te opune. Voia egoistă este un capriciu ușuratic, un răsfăț, de aceea se spune că nu se poate tăia voia neascultătoare fără osteneala inimii și a trupului. Se numește voie ce se cuvine tăiată “voie proprie” pentru că prin ea omul se slujește numai pe sine în mod egoist, deci în primul rând pe sine. Dar și voia prin care taie cineva această “voie proprie”, e voie care-l are pe om ca subiect dar ca subiect care-și pune voia în slujba lui Dumnezeu și a semenilor și prin aceasta în slujba eu-lui său destinat la o viață înaltă și netrecătoare. El face oarecum voia altora, dar nu voia egoistă a lui, ci voia care slujește binele lor identic cu binele propriu. În același timp face voia lui Dumnezeu Care urmărește binele său și al semenilor.

·        A-ți tăia voia înseamnă a înceta să trăiești pentru tine, înseamnă să te jertfești, dar eu-l prin care trăiesc patimile egoiste este un “eu” de suprafață, un eu prin care nu trăiești în adâncul, plinătatea și autenticitatea ta. Acest eu de suprafață trebuie omorât pentru ca să iasă la iveală adevăratul tău subiect în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii.

·        A se lepăda cineva de sine și a-și lua crucea înseamnă a-și tăia în toate voia sa și a primi nesocotirea din partea altora.

·        Dacă ții să arăți faptele tale bune, îi umilești pe alții și nu dovedești că Cel ce ți-a dat puterea să le faci este Dumnezeu. De aceea Mântuitorul a spus: “Când veți fi făcut toate acestea spuneți: Slugi netrebnice suntem căci ceea ce eram datori să facem am făcut.”

·        Dacă vrei să te izbăvești de patimile de ocară, taie de la tine îndrăzneala față de orice om și mai ales față de cei spre care vezi că înclină inima ta prin patima poftei; prin aceasta te eliberezi de slava deșartă căci slava deșartă e soața dorinței de a place oamenilor, iar aceasta e soața îndrăznelii – cum știm, îndrăzneala e pecetea tuturor patimilor.

·        Ce înseamnă părinte neprețuirea de sine? – Frate, neprețuirea de sine înseamnă a nu se socoti cineva pe sine înseamnă a nu se socoti cineva pe sine deopotrivă cu altul și a nu spune despre un lucru bun – “eu l-am făcut”. (Neprețuirea de sine este o detașare de sine, o nepreocupare de valoarea sa și o împăcare cu această atitudine față de tine și din partea altora. Ea nu are sens decât în conștiința curată a relației tale cu Dumnezeu căci numai în relație cu El socotești că tot ce este și tot ce faci datorezi lui Dumnezeu și că Dumnezeu știe ce face El pentru tine și câtă silință ai pus pentru a înmulți darul ce ți l-a dat. Aceasta-ți dă o liniște continuă, o netulburare de pe urma faptului că nu ești recunoscut de ceilalți în valoarea ta. Ești liber de tine și de părerea celorlalți și îl socotești numai pe Dumnezeu ca judecător drept. Când te închipui lucru mare nu mai vezi realitatea cu adevărat mare și bogată care este Dumnezeu deci nu mai ești în comunicare cu ea, te-ai îngustat în limitele tale).

·        O osteneală fără smerenie îl face pe om să-și atribuie lui ca izvor ultim puterea de a împlini faptele lui, deci de a nega proveniența puterii de la Dumnezeu. În smerenie este conștiința omului de a avea totul, deci și puterea arătată în osteneală de la Dumnezeu. Dacă n-ar fi această conștiință, n-ar fi nici smerenia sau smerenia ar fi fără rost; pentru ce să mă smeresc în fața unei lumi cu care sunt una în sens panteist? Nu mă pot smeri decât în fața unei conștiințe înzestrată cu puterea de a crea toate, deci pe mine și de care depind întru toate. Unde este delicatețea smereniei, este conștiința de Dumnezeu, altfel este justificată orice aroganță grosolană cu toate conflictele născute din ea.

·        Sporirea stă în a primi să ți se poruncească fără să te împotrivești, iar disprețuirile sunt de două feluri: una din inima ta, alta din osândirile și ocara ce ți se aduce din afară. Dar este mai mare cea care-ți vine din afară, căci cea din inima ta nu cere atâta osteneală pentru a o suporta ca cea de la oameni care pricinuiește o mai mare durere în inimă. Iar zdrobirea inimii stă în păzirea inimii tale!

·        Nu trebuie să caute omul cu dinadinsul o grăire smerită ci ajunge să zică “Iartă-mă!” sau “Roagă-te pentru mine!” (Când spui altuia “Iartă-mă” nu te mai poate domina căci sau răspunde iertându-te, deci nemaisocotindu-te dator cu ceva, sau refuză să te ierte și în acest caz este un pătimaș care rămâne inferior ca unul ce e robit de patimă. Dar în acest caz nu-l disprețuiești, ci-l compătimești nu din superioritate ci din durere pentru suferința lui; la fel se întâmplă când spui “Roagă-te pentru mine”)

·        Nu trebuie să alerge de la sine după fapte de smerenie căci aceasta și a urmări să vorbești smerit pricinuiesc slavă deșartă nelăsându-l pe om să sporească. Adevărata sporire stă în a primi să ți se poruncească fără să te împotrivești.

·        De este lăudat cineva de altul, este bine să nu răspundă ca să-și arate modestia? – Mai mult folosește tăcerea, căci dacă răspunde se află pe sine primind laudă iar aceasta nu este altceva decât slava deșartă. Asemenea și ceea ce se arată ca modestie în răspuns este de fapt slava deșartă, căci cele pe care le spune el în acest caz despre sine, dacă le-ar spune altul, nu le-ar suporta. (Răspunzând cu modestie voiești de asemenea să-ți atragi admirația pentru modestia pe care o afișezi. Când răspunzând la o laudă cu cuvintele: “nu sunt chiar așa” sau “n-am făcut cine știe ce lucru mare”, dacă ai auzi că le spune altcineva n-ai putea suporta, dar spunându-le tu, le poți suporta iar asta vădește că nu le spui crezându-le cu adevărat, ci le spui doar ca să auzi dezmințirea lor. numai atunci refuzi cu modestie reală laudele când ești în stare să nu te superi nici dacă ai auzi pe altul spunând despre tine bine sau rău. În acest caz ai fi într-o perfectă obiectivitate față de tine, dar văzându-te cum te vede altul e mai ușor să fii obiectiv cu tine decât cu altul. Numai obiectivitatea cu tine te-ar arăta perfect liber, chiar față de tine.

·        Iartă-mă frate că nu văd la mine nici un bine și de aceea n-am găsit ce să-ți răspund.

·        Frate, cel ce voiește să fie monah nu trebuie să aibă nici un fel voia sa în vreun lucru; aceasta ne-a învățat Domnul zicând: “Am venit în lume nu ca să fac voia Mea” (Ioan 6,38) căci cel ce voiește să o facă pe aceasta iar pe aceea să nu o facă, se arată pe sine în stare de mai multă deosebire a lucrurilor decât cel ce poruncește și astfel e batjocorit de draci. Deci trebuie să asculți în toate, chiar de ți-ar părea că ceea ce ți s-a poruncit e un păcat, iar dacă ți se pare ceea ce ți se cere greu, întreabă-l și lasă lucru pe seama hotărârii lui căci dacă vrei să faci tu deosebire între lucruri, îți atragi necazuri. Alege dar odihna crezând că orice ți s-ar spune e după Dumnezeu iar ceea ce e după tine aduce întristare căci “tot pomul bun face roade bune”.

·        Ce înseamnă a vorbi cu smerenie? – A spune ceva cu smerenie înseamnă a spune ca unul care nu învață, ci ca unul care l-a auzit de la avva sau de la părinți. Ceartă slava deșartă și disprețuiește-o, iar după ce ai vorbit pocăiește-te înaintea lui Dumnezeu zicând: “Iartă-mă că am vorbit din slavă deșartă”.

·        Dacă vreunul din cei mai presus decât mine mă întreabă un lucru, trebuie ca eu să-i spun ceea ce socotesc că este de folos? – Tu n-ai nimic de spus căci nu cunoști voia lui Dumnezeu ca să știi ce folosește; deci dacă te întreabă careva dintre ei, spune-i cu smerenie: “Iartă-mă că nu știu”.

·        Ferește-te de mândrie și de voința de a te îndreptăți (justifica) căci aceasta împiedică pocăința. (Smerenia e susținută de frica de Dumnezeu; ea se opune mândriei slavei deșarte și voinței omului de a se justifica care tocesc sensibilitatea lui. Cel ce se justifică nu recunoaște că a păcătuit, el nu vrea să se pocăiască, deci nu folosește putința de a se îndrepta, de a-și schimba cursul vieții. Aceasta este o altă formă de mândrie și a tocirii responsabilității; acestea îl închid pe om în îngustimea sa din care nu se vede lumina mai presus și de toate a lui Dumnezeu. Plecare în fața altuia cu recunoașterea greșelii săvârșite trebuie să se facă nu numai cu smerenia susținută de frica lui Dumnezeu ci și cu discernământ ca nu cumva să-l facă pe cel căruia i se adresează să creadă că cel care i-o face a greșit fără să fie adevărat. Această plecare în fața altuia este și ieșirea din sinea sa superficială, e situarea în taina recunoscută și respectată a altuia, dar și în taină deschisă în infinit a lui Dumnezeu.)

·        Dacă vezi că îl judeci pe cineva că a făcut sau a zis ceva rău, dă repede anatemei acest gând și spune-i: “E mai bun fratele decât mine”, și va înceta gândul acela.

·        Trebuie să socotim că toate cele ce ies din gura sfinților sunt spre folosul celor ce le aud, tot așa trebuie să socotești și când neîntrebînd tu, îți spune un Părinte de la sine, mișcat de un gând după Dumnezeu cum s-a întâmplat și în trecut de multe ori. Căci oarecare dintre Bătrâni voia să intre într-o cetate și un alt Bătrân i-a spus de la sine: “De vei intra, vei cădea în curvie.” Acela n-a ascultat și intrând, a căzut.

·        Îmi șoptește gândul să nu-i întreb pe sfinți ca nu cumva primind răspuns și nesocotindu-l, pentru slăbiciunea mea să greșesc. – Acest gând este înspăimântător, să nu-l suferi nicidecum! De păcătuiește cineva cu știința se osândește pe sine însuși, iar de greșește din neștiință nu se osândește niciodată, dar patimile lui rămân nevindecate. Deci, tu întreabă așa: “Spune-mi Părinte ce-mi este de folos căci știu că dacă-i spui nu pot să păzesc, dar totuși întreb chiar și numai ca să mă disprețuiesc pe mine că am trecut cu vederea ceea ce-mi este de folos”.

·        “Dreptul de la întâiul său cuvânt se face pârâșul său” (Pilde 18,16) Cel ce pare să voiască după Dumnezeu dar e împiedicat de cineva iar din această privire îl osândește și-l bârfește, arată prin aceasta că gândul lui încă de la început nu era după Dumnezeu căci s-a spus: “Din roadele lor îi veți cunoaște pe ei.” Fiindcă cel ce și-a pus în gând ceva după Dumnezeu și a fost împiedicat să-l împlinească, mai degrabă se smerește și se socotește pe sine nevrednic, iar pe cel ce l-a împiedicat îl consideră prooroc.

·        Smerenia stă în a tăia în toate voia proprie și a fi fără de grijă în toate. (Voia manifestată în patimi este o voie slabă, o voie robită, aceasta trebuie tăiată de o voie mai înaltă, de voia adevărată prin care devenim cu adevărat stăpâni pe noi înșine. De aceea numai prin ea ne eliberăm de robia patimilor.)

·        A nu lua sfatul Părinților pentru o lucrare care pare bună conduce în cele din urmă la rău. Nicăieri nu vei afla Scriptura poruncind cuiva să facă ceva de la sine, căci a nu cere sfat este mândrie, iar “celor mândri, Dumnezeu le stă împotrivă și celor smeriți le dă har”. Cine deci altul este smerit decât cel ce-și pleacă grumazul înaintea bătrânilor și cere sfatul lor în frica de Dumnezeu?

·        Adevărata smerenie stă în “a-ți tăia voia” pe care Dumnezeu ți-o lasă și în a ți-o tăia nu cu părerea că ți-o tai în fața lui Dumnezeu Cel nevăzut fără să fii sigur de aceasta, ci în fața celui ce-ți dă un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în mod real și o tai din conștiința că o faci în fața lui Dumnezeu de a cărui prezență îți stă mărturie un altul ajutându-te să arăți în mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu nu vrea să se lase evaporată prezența Sa în subiectivitatea noastră, ci vrea să-și facă simțită în mod obiectiv prezența și voia Sa prin altul care are conștiința întărită de comunitatea bisericii începută de Apostoli că-ți vorbește în numele lui Dumnezeu.

·        Unii s-au împotrivit starețului care voia să-i alunge dintr-un loc pentru oarece motiv. – Peste tot vedem că împotrivirea pe mulți i-a pierdut, de pildă pe cei din jurul lui Datan și Aviron care s-au răsculat împotriva lui Moise. și ce s-a întâmplat acum e semn rău căci dacă nu s-au întors de la hotărârea lor la cererea avvei, cine îi va întoarce? Iar a nu ne lăsa convinși de caneva e semn de răscoală a gândului și răscoala este din îndemnul diavolului căci diavolul s-a răzvrătit de la început iar cei ce fac același lucru se fac fiii lui, deci ce li se va întâmpla acestora? Aceștia s-au scos pe ei din smerenie astupându-și urechile ca să nu-l audă pe Cel ce zice: “De vă vor alunga pe voi din cetatea aceasta plecați în alta” și “Celui ce voiește să-ți ia haina dă-i și cămașa”. Aceștia s-au supus însă răului, iar răul nu naște nici un bine căci este scris: “nu poate pomul rău să facă roade bune”. Au călcat prin aceasta rânduiala Părinților prin neascultarea lor căci Părinții zic că de pleci să locuiești în oarecare loc, întreabă mai întâi dacă nu superi pe cineva pentru aceasta și faci tulburare. Iar dacă aceasta a fost poruncită de ei când e vorba de supărarea altora, cu cât mai mult când acest lucru pricinuiește întristare starețului? Acest lucru numaidecât trebuie să se sfârșească astfel: cei care au greșit să ia și pe alții și să-l roage pe avva lor să-i ierte nerăsplătind răul cu rău căci este scris: “noi cei tari trebuie să purtăm slăbiciunile celor neputincioși”. Dar și Domnul zice: “De nu veți ierta oamenilor greșalele lor nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu va ierta greșalele voastre.” Astfel se va slăvi Dumnezeu întrucât aceasta va fi spre zidirea multora. (A rămâne în smerenie este a rămâne în acord cu voia lui Dumnezeu și deci în comunicare cu el. Opoziția dintre noi întrerupe comunicarea, dar voia noastră e făcută să rămână în acord cu voia Celui care ne-a creat căci nu noi l-am creat pe El. Iar Dumnezeu creându-ne a voit ceea ce este bun pentru firea noastră, a voit ceea ce are să aleagă și voia noastră cea adevărată. Acordul cu voia Lui ne susține în comunicare cu Cel din care ne-a venit și ni se susține viața. Voia care susține voința noastră e cea care rămâne în acord cu voia lui Dumnezeu, aceasta e voia conformă ființei noastre. Voia contrară lui Dumnezeu e o voie contrară ființei noastre, ea roade ființa noastră, o ține în sărăcie și chin.

·        Cine este ucenic adevărat ascultă în toate de avva său până la moarte și prin toate câte le face avva se zidește neîndrăznind să facă deosebiri în cele spuse de el, nici să întrebe “pentru ce aceasta?”, “cu ce scop cealaltă?” căci de face așa nu mai este ucenic al avvei ci judecător și toate acestea nu vin decât din cea mai rea voie a omului. Dacă deci avva cuiva spune să facă un lucru iar ucenicul se împotrivește, e vădit că acesta vine să împiedice acel lucru și să golească de putere cuvântul avvei. Unul ca acesta trebuie să cugete cine este părintele său: acela al cărui cuvânt a fost zădărnicit sau al cărui cuvânt s-a împlinit? De voiește deci să facă voia sa este fiul diavolului și oricine face voia acestuia – face voia diavolului. Însă chiar de-și împlinește acesta voia sa nu ajunge nicidecum la odihnă căci ce află între ele decât neascultarea care este pieirea sufletului? Dacă se vede cineva deci pe sine smintindu-se de părintele său trebuie să plece de la el ca să nu-și piardă sufletul purtând astfel vina osândirii celorlalți cărora le-a sucit mintea neștiind de a făcut bine sau rău avva, ci smintindu-se fără rost de dragul părerii sale. Iar dacă a făcut voia sa, nu s-a făcut mai drept ca avva, și apoi de știe mai bine ce e de folos decât părintele său, pentru ce să mai rămână ucenic la el? Să plece mai bine ca să-i învețe pe alții! Fiilor, nu vă lăsați înșelați de diavol ca să rămâneți păstrându-vă voia spre vătămarea voastră; de altfel niciodată nu se va împlini voia voastră căci răul nu se desființează nicicum cu alt rău – răul se nimicește numai când predați voia voastră lui Dumnezeu ca să facă El ce voiește. Eu, fraților v-am scris ca să vă cruț, lucrul pe care-l știe Dumnezeu; de primește cineva acestea, îi vor fi spre mântuire, iar de nu să scuipe dacă vrea pe cele scrise – aceasta stă în puterea lui. E ceea ce au și făcut unii în inima lor, iar alții ne-au bârfit cu buzele. Iertați-mă! (Cel ce vrea să-și facă voia sa contrară avvei nu are odihnă nici când începe să se împotrivească nici când își vede împlinită voia sa, căci în cazul din urmă a dus la capăt dezbinarea între sine și părintele său, aceasta neaducându-i nici pe departe liniște. Dar și până la împlinirea voii sale se află în tensiune agitată și chinuitoare provocată de neascultare, se află într-o tulburare a nefirescului care nu-i conferă liniștea propice cugetării la Dumnezeu, liniștea rugăciunii. Ca atare ea înseamnă vătămarea sufletului căci sufletul fără comuniunea cu Dumnezeu este mort, de aceea cel ce nu-și pune voia sa de acord cu voia avvei, mai bine să plece decât să-și împlinească voia sa ducând până la capăt (deci la pieire) împotrivirea sa atrăgând poate și pe alții la răzvrătire, deci la pieire pentru care negreșit va da socoteală în ziua judecății).

·        Fiindcă avva vrea să mă cruțe, oare trebuie să întreb eu: “Poruncește să fac acel lucru.”? – Ca să nu pui voința ta câtuși de puțin în acel lucru, zi: “Ce poruncești să fac?” căci cel ce voiește un lucru și întreabă despre el, chiar de i se poruncește de altul să-l facă, poartă el însuși răspunderea pentru primejdie pentru că-și face voia proprie.

·        Dacă aud că cineva vorbește rău de mine, ce să fac? – Ridică-te îndată și fă rugăciune mai întâi pentru el, apoi pentru tine zicând: “Doamne Iisuse Hristoase miluiește-l pe acest frate și pe mine sluga nevrednică și ne acoperă de cel rău cu rugăciunile sfinților.”

·        Cine-și ascunde gândurile ocrotește, clocește răul și minciuna în sine. El se închide în sine uneltind mai departe împotriva altora. Astfel pierde comuniunea cu ceilalți care dă bucurie, care îi aduce încurajarea și viața. Închizându-te față de alții nu te poți deschide nici lui Dumnezeu precum nici invers. Spunându-ți gândurile rele duhovnicului, îi spui lui Dumnezeu dezlipindu-te de ele căci lepezi egoismul și intri în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.

·        Vai frate în ce nenorocire a căzut neamul nostru! Unde am ajuns și cu ce ne pierdem timpul! Cu ce ne străduim și ce nesocotim? Am părăsit cele simple și de trebuință mare căutând cele înalte și pierzătoare împlinindu-se cu noi cuvântul: “Vai celor ce părăsesc căile drepte și umblă pe cele întortocheate.” (Sirah 2,16) Cu adevărat frate am lăsat plânsul pentru mine și plâng pentru tine unde ai căzut. Am părăsit plânsul pentru păcatele mele și te plâng pe tine copilul meu; tremură cerul văzând iscodirile oamenilor, se clatină pământul văzând cum voiesc oamenii să cerceteze cele de necuprins. Acestea sunt flecărerile deșarte ale oamenilor care-și închipuie că e ceva în ele, cuvinte ale oamenilor leneși care spunând că sunt înțelepți au înnebunit. (Romani 1,22) și dacă vrei să înveți, ia aminte ce spune Domnul nostru Iisus Hristos lumina noastră, Împăratul nostru: “Din roadele lor îi veți cunoaște pe ei”. Deci ce roade au ei: îngâmfarea, disprețul, găunoșenia, nepăsarea, sminteala, înstrăinarea de lege sau mai bine zis de Dătătorul legii, sălaș al diavolilor. Acestea nu îndeamnă la frica de Dumnezeu, ci mai degrabă la sporirea cea potrivită diavolului; ele nu scot ci mai vârtos afundă în mocirlă; ele usucă lacrimile și învârtoșează inima.

·        Frate, de voiești să te mântuiești nu te arunca în acestea altfel îți mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că vei cădea. Desparte-te de acestea și pășește pe urmele Părinților – câștigă-ți smerenia, ascultarea, plânsul și nevoința, sărăcia, nebăgarea în seamă de către ceilalți și toate câte sunt și vei afla în “Cuvintele și Viețile Părinților”. Fă roade vrednice de pocăință și nu te uita la mine că vorbesc și nu fac.

·        Nu ne este nouă îngăduit să cercetăm acestea căci timpul care ni s-a dat e pentru a ne cerceta patimile noastre, a ne plânge și a ne tângui.

·        Fraților, e timpul potrivit a spune ca Apostolul: “M-am făcut nebun dar voi m-ați silit”. De fapt mă silesc pentru voi să cercetez și să grăiesc cele peste măsura mea care nu folosesc sufletului, ci mai vârtos îl vatămă. L-am uitat pa Pavel Apostolul care zice: “Să se depărteze de la voi toată mânia, iuțimea, hula împreună cu toată răutatea”. Iar eu adaug: “împreună cu lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginți și celelalte patimi pentru care trebuie să ne tânguim și să plângem neîncetat ca prin mulțimea lacrimilor să se spele toată întinăciunea lor; să ne putem face din întinați – curați, din păcătoși – drepți, din morți – vii și să ne gândim că și pentru un cuvânt vom da socoteală căci s-a spus: “Vei răsplăti fiecăruia după faptele lui” și iarăși “Va trebui să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, aducând fiecare cele făcute prin trup, fie bune fie rele”. Cu acestea trebuie să ne străduim cu care s-au străduit și Părinții noștri cei din jurul avei Pimen și cei după aceia. Să ne străduim să nu fim băgați în seamă, a nu ne lăuda pe noi înșine, să ne socotim pământ și cenușă. Opusă stării acesteia este străduința de a ne socoti cunoscători, erudiți (gnostici), a spori în mândrie, a ne prețui pe noi înșine și a ne lăuda în orice lucru.. iertați-mă, oare nu pentru că sunteți nelucrători ați ajuns la acestea? De e așa, coborâți-vă în piață unde va veni Stăpânul și vă va lua la via Lui. De-ar fi fost în inima voastră ghimpele cu privire la acel răspuns înfricoșat nu v-ați mai fi gândit la acestea. A uitat proorocul “să-și mănânce pâinea sa” iar nefericiții de noi petrecem fără de grijă și în adâncă nepăsare pentru aceasta și cădem în atâtea răutăți. Fraților, nu cere Dumnezeu acestea de la noi, ci sfințenia, curăția, tăcerea și smerenia. (Sfântul Varsanufie consideră că nu trebuie să se ocupe cu asemenea probleme teoretice și speculații, ci să-și vadă de felul cum poate să-și curețe cât mai repede patimile. Chiar a cere lui Dumnezeu să-l lumineze în asemenea probleme, socotește că e un chin pentru el, căci prin aceasta îl supără oarecum pe Dumnezeu deoarece arată că este preocupat mai mult de teorie decât de pocăința sa.)

·        Iată mi-ați auzit toată prostia. Liniștiți-vă acum și ocupați-vă cu frica de Dumnezeu încetând cu desăvârșire grăirea deșartă; luați aminte la patimile voastre de care vi se va cere socoteală în ziua judecății, în vreme ce despre acestea nu vi se va cere pentru că n-ați știut sau n-ași aflat. Plângeți și vă tânguiți deci, umblați pe urmele Părinților voștri și “alergați ca să apucați”.

·        Am citit unele lucruri într-o carte de dogmatică și îmi văd inima tulburată și mă feresc să vorbesc despre acestea, dar nici a tăcea nu pot din pricina gândurilor. Ce poruncești să fac Sfinte Părinte? – Fiule, diavolul vrea să te arunce într-o ocupație nefolositoare; a semănat în tine o îndeletnicire necerută de trup căci trupul ce-l ai îți cere să plângi și să te tânguiești pentru păcate. Vorbește numai pentru a nu spori răul!

·        Fii treaz fratele meu, veghează, deșteaptă-te din somnul adânc și din beția care te stăpânește. Unde este smerenia, unde ascultarea, unde tăierea voii în toate? Căci dacă-ți tai voia în una iar în alta nu ți-o tai, e vădit că și în ceea ce ai tăiat-o ai arătat o altă voie: cel ce se supune, se supune în toate. (Când odată îți tai voia, iar altă dată nu, arăți că tu însuți hotărăști când să asculți și când nu. Nu te lași condus cu adevărat de hotărârea părintelui duhovnicesc sau de voia lui. Arăți în felul acesta și când “îți tai voia” că o faci pentru că vrei tu, pentru că-ți afirmi astfel voia ta. Dacă nu tai voia ta nu realizezi comuniunea deplină cu altul, ci ții voia ta ca un zid între tine și acela; astfel obișnuit a te ține închis prin acest zid față de cel căruia îi ești dator cu ascultarea în numele lui Dumnezeu, te ții închis față de Dumnezeu.)

·        Ce să fac dacă sunt ostenit de călătorie și unii nu mă găzduiesc? – Gândește-te, cine este Cel ce are grijă de toți dându-le toate cele de trebuință? Dacă deci Acesta ar fi voit să te hrănească i-ar fi îndemnat să te primească, dar dacă nu te-au primit e vădit că Dumnezeu nu a voit, deci nu ei sunt de vină căci toate se fac spre cercarea și mântuirea omului ca să rabde și să se osândească pe sine însuși ca nevrednic.

·        Când vorbești despre “Viața Părinților” și despre “Cuvintele” lor trebuie să te osândești zicând: “Vai mie că vorbesc despre virtuților Părinților și eu n-am câștigat nimic din ele. N-am ajuns la nici o sporire și stau pe scaun vorbind altora ca să-i folosesc; oare nu se va plini prin aceasta cuvântul Apostolului: “Tu cel ce înveți pe altul, pe tine nu te înveți?” Dar trebuie să iei aminte cui vorbești și dacă știi că se va folosi vorbește, de nu e nevoie să cheltui vorbă căci s-a scris: “Fericit cel ce grăiește la urechile celor ce ascultă”. E mai bine să nu te afli dând “cele sfinte câinilor și aruncând mărgăritare porcilor”.

·        Oare nu trebuie să cercetez cele stabilite (dogmele) ca să le cunosc când aud vreo împotrivire? – Nu studia nimic din cel ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici nu rosti cuvinte primejdioase, ci mulțumește-te cu mărturisirea dreptei credințe necăutând nimic mai mult.

·        De socotește cineva de la sine că un lucru este bun și nu prin întrebarea Părinților e în afara învățăturii și n-a lucrat potrivit legii; iar de face ceva prin întrebare, împlinește legea și proorocii, căci a întreba este semnul smereniei. Omul fără sfătuitor își este el însuși pricină de război, deci e mai de folos să întrebe pe cineva cu smerenie decât să umble după voia lui, căci de fapt Dumnezeu e cel ce pune în gura celui întrebat ce să spună pentru smerenia inimii și pentru dreptatea celui ce întreabă. (Însăși experiența ne adeverește că atunci când cineva se smerește cerând un sfat, se trezește în noi răspunderea de a ne sili să cugetăm la găsirea unui răspuns bun. Deschiderea inimii aceluia ne face și pe noi să ne deschidem inima, iar această întâlnire reală între cei doi prin deschiderea inimii se face simțită și transparentă prezența lui Dumnezeu căci ne-am depășit pe noi înșine și unul pe altul în fața unui for superior nouă.

·        Nu te lăsa niciodată atras în disputele despre credință căci nu-ți cere ție Dumnezeu aceasta, ci crezi drept precum ai primit de la Sfânta Biserică la Botez și împlinește toate făgăduințele și poruncile Lui. Pe acestea să le păzești și te vei mântui. Nu trebuie nicidecum să vorbești despre dogme căci acestea sunt mai presus decât tine, ci roagă-te lui Dumnezeu pentru păcatele tale. Cu acestea să se ocupe mintea ta iar de vei fi întrebat despre unele ca acestea, spune: “Acestea întrec puterile mele, iertați-mă sfinți Părinți.”

·        Oare nu trebuie să cercetez măcar cele stabilite ca să le cunosc când aud vreo împotrivire? – Nu studia nimic din cele ce nu le cere Dumnezeu de la tine, nici nu rosti cuvinte primejdioase, ci mulțumește-te cu mărturisirea dreptei credințe necăutînd nimic mai mult. În privința Scripturilor dacă nu cunoști ceea ce ești întrebat sau despre ceea ce se discută, nu spune nimic din cugetarea ta căci aceasta este nebunie.

·        Cel ce răspunde la învățătura primită arată prin aceasta că este mai deștept trădându-și astfel orgoliul și lipsa de smerenie, iar cel ce caută să-și impună sfatul sau învățătura cu orice preț este asemenea celui dintâi.

·        Mai ușor înmoi inima cuiva față de tine recunoscându-te vinovat chiar dacă se întâmplă să nu fii – tu vei spori făcând aceasta conștient fiind că nu ești vinovat, apoi vei adăuga la aceasta și mulțumirea de a-l vedea pe acela împăcat și cu inima înmuiată. Bunătatea biruie până la urmă răutatea sau comuniunea – răceala singurătății egoiste.

·        Dacă nu-mi văd limpede păcatul și nu mi se pare drept să mă învinovățesc, ce să fac? – Spune așa: “Că am păcătuit este clar, dar păcatul meu s-a ascuns acum de la mine.” Aceasta este încă o învinovățire de sine. (Memoria nu reține toate faptele și gândurile mele dar ele se întipăresc în felul meu de a fi și a mă purta. Astfel câteodată revin în amintire dintr-un inconștient pe care-l port cu mine.)

·        Nu este nimeni care să nu aibă nevoie de sfat decât singur Dumnezeu, Care a făcut înțelepciunea.

·        Păzește-te de supărarea împotriva celui ce te ocărăște.

·        Cele ce se fac dintr-un gând propriu, chiar de-ar părea bune nu plac lui Dumnezeu.

·        Când faci voia lui Dumnezeu, Dumnezeu își face voia Lui prin tine sau El lucrează prin tine.

·        “știința cu nume mincinos” stă în a te încrede în gândul tău că așa e un lucru.

·        Nu te grăbi să dai pe cineva (eretic) anatemei, oricine-ar fi căci cel ce se socotește pe sine păcătos trebuie să-și plângă păcatele și nimic mai mult, căci fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuși.

·        Nu urma judecății tale ca să nu te primejduiești din pricina neștiinței.

·        Cel smerit cu inima are odihnă în sufletul său necăutînd să impună altora prin tot felul de mijloace ca să-și mențină o părută superioritate. El nu e chinuit de teama de a nu fi băgat în seamă de ceilalți.

·        Spune cu smerenie care este adevărul celor ce te întreabă ceva: “Iertați-mă că rătăcesc”.

·        Ceea ce-ți întrece puterea nu căuta să auzi, căci deocamdată ai învățături care te folosesc pe măsura ta.

·        Frate, nu te repezi la fapta deosebirii gândurilor ce-ți vin căci aceasta nu ține de măsura ta. De aceea te vor tulbura cum vor ca pe unul ce nu cunoaște meșteșugirile lor. când însă te tulbură zi-le lor: “Nu știu cine sunteți, Dumnezeu care vă știe nu vă va lăsa să mă amăgiți.” și aruncă neputința ta înaintea lui Dumnezeu zicând: “Doamne, sunt în mâinile Tale, ajută-mă și mă scoate din mâinile lor!” Iar gândul care zăbovește în tine și te războiește, spune-l bătrânului tău și acela te va lecui pe tine prin Dumnezeu.

·        Întrebările arată și ele o nemulțumire a omului cu starea în care se află, deci o voință de trecere peste ea, de ieșire din ea. Este o frământare spre viață nu o împăcare cu nesimțirea păcătoasă.

·        Este o îndrăzneală obraznică și nesimțită care tocește sufletul făcându-l să ia în râs și să disprețuiască toate sentimentele delicate, tot respectul pentru valorile superioare. Smerenia susține o sensibilitate delicată în om chiar față de ființa lui proprie, chiar față de trup știind că chiar acest complex organic plin de taine este dat omului de Dumnezeu pentru a-i fi un mediu de manifestare a sentimentelor curate și faptelor bune ale sufletului. Smerenia este opusul obrăzniciei grosolane care pe toate le murdărește, care n-are respect pentru nimic pentru că nu înțelege nimic din realitate, pentru că nu vede nimic din prezența lui Dumnezeu.

·        De ce ceri pâine de la cel ce mănâncă râșcove?

·        Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fratele nostru cel mare a confirmat voința lui Dumnezeu de a fi ajutat fiecare din noi printr-un alt om, printr-un frate al nostru întru umanitate. A arătat prin aceasta marea importanță a fratelui în existența noastră și importanța mea ca frate în existența altora iar prin aceasta răspunderea noastră, a unuia față de altul, ca frați. Când ne-a făcut Dumnezeu așa, a pus o temelie voinței de a-l face pe Fiul Său, Frate al nostru prin care să ne mântuim sau să ne asigurăm viața de veci. Iisus a așezat în sine ca frate al nostru toate posibilitățile comunicării de putere de la un frate la altul, nesfârșitele resurse de milă. El a trăit în mod culminant responsabilitatea fratelui pentru frați, valoarea ce o au frații Săi umani pentru El; conținutul emoțional ce-l dă vieții proprii interesul meu pentru fratele, interesul fratelui pentru mine, căldura și sensul ce-l dă vieții omenești relația dintre frate și frate. În Iisus însă responsabilitatea nelimitată pentru frate nu e împreunată cu durerea de a nu-i putea asigura viața veșnică așa cum voiesc dar nu i-o pot oferi, de a asigura de fapt valoarea eternă a fratelui simțită de mine, căci în El această responsabilitate de frate poate și realiza pe seama fraților ceea ce dorește el: eternizarea lor. Coborând Fiul lui Dumnezeu din cer ca să se facă Frate al nostru a coborât suprema noblețe care-i poate mobiliza pe oameni prin iubirea reciprocă reală.

·        Este o îndrăzneală bună și una rea: cea bună e cea care are încredere în mila lui Dumnezeu; cea rea este obrăznicia de a sfida poruncile lui Dumnezeu, de a nu se smeri, de a nu face ascultare de cei rânduiți și de a trece peste regulile bunei cuviințe între oameni. Ea este unită cu nerușinarea și cu obrăznicia. Aceasta pare un act de libertate dar nu e deloc așa căci adevărata libertate se află în smerenie, aceasta hrănindu-se din iubirea lui Dumnezeu și față de Dumnezeu. Între cel smerit și Dumnezeu este o relație de iubire în libertate. Obraznicul, îndrăznețul și nerușinatul, dimpotrivă este împins la îndrăzneala sa de desfrâu sau de mândrie.

·        Nu te moleși ci lucrează cât se întinde timpul înaintea ta; fii ascultător, supune-te și-ți va veni într-ajutor Dumnezeu, Cel care “celor smeriți le dă har, iar celor mândri le stă împotrivă”. Zi neîncetat: “Iisuse, ajută-mă” și-ți va ajuta.

·        Neprețuirea de sine ține locul ostenelii! Cel ce voiește să țină smerenia adevărată să nu se prețuiască în ceva – și aceasta este adevărata smerenie.

·        Când ești mereu cu cineva, ajungi cu el la o familiaritate îndrăzneață care te lipsește de seriozitate.

·        Un frate l-a întrebat pe marele Bătrân dacă este de folos să viețuiască în retragere. – Cel ce voiește să pășească pe calea lui Dumnezeu să nu-și ceară lui cinste căci calea lui Dumnezeu ce este oare dacă nu să-și arunce în toate voia înapoia sa și să se socotească pe sine nemernic și cel din urmă dintre toți? Numai unul ca acesta poate păși pe calea aceasta căci cel ce nu-și taie voia și nu-și pune nădejdea în Domnul, nu poate. Aceasta este viața și mântuirea pe care trebuie să o râvnească și să o dobândească, căci altă cale afară de aceasta nu este. Frate nu te lăsa batjocorit!

·        Vreau să iau pe cineva să-mi slujească dar stau pe gânduri dacă îmi va folosi cu adevărat. – Să știi că avem și noi Stăpân și dacă ne vom supune și noi Stăpânului nostru, va face și pe slujitorii noștri să ni se supună. (Când te vede slujitorul tău supunându-te lui Dumnezeu, se va supune și el ție pentru Domnul, sau Domnului împreună cu tine.)

·        Când voiesc să-l mustru pe cel ce greșește, îmi spune gândul: “Mai rău păcătuiești, cum deci îl mustri pe el neîndreptându-te întâi pe tine?” și aceasta îmi oprește mustrarea. – aceste gând este de la diavol, ca acela să rămână neîndreptat iar tu să dai socoteală pentru el în ziua de apoi. Spune deci gândului: “Că mai mult greșesc eu, este vădit și o recunosc, dar nu vreau să dau socoteală pe lângă asta și pentru fratele meu, căci Dumnezeu îmi cere îndreptarea lui.” Deci după ce l-ai mustrat cu cruțare și cu frica lui Dumnezeu, spune-ți cuvântul Apostolului: “Tu cel ce înveți pe altul, pe tine nu te înveți?” Astfel te vei afla îndreptându-l pe acela cu smerită cugetare. (De-l voi mustra, voi da socoteală numai pentru mine dar nu și pentru el. Mai bine este deci să dau socoteală numai pentru greșelile mele decât pentru ale altuia din pricină că n-am făcut totul ca să-l îndrept. Mustrarea trebuie făcută “cu frică de Dumnezeu” pentru păcatul propriu și ca acela să vadă că n-o fac cu mândrie, ci văzând că o fac “cu frică de Dumnezeu” să simtă mustrarea ca făcută din ascultarea mea de porunca lui Dumnezeu și aceasta să aibă efect și asupra lui, simțind și el frică de această poruncă.)