CUVIOSUL ŞI DE DUMNEZEU PURTĂTORULUI
PĂRINTELE NOSTRU PETRU DAMASCHIN
1. Cunoştinţa vine ca soarele şi
nebunul îşi închide cu voi ochii sau libera alegere, prin puţină
credinţă sau lene şi îndată trimite cunoştinţa în
cămara uitării, prin nelucrarea care vine din trândăvie. Căci
din neînţelepciune vine trândăvia, din această nelucrarea şi
prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de slavă. Din acestea se
naşte iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor şi prin
ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, din care se naşte
totala necunoştinţă a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor
proprii. Iar din aceasta sălăşluirea celorlalte patimi, adică
ale celor opt căpeteni ale lor: a lăcomiei pântecelui, din care vine
curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naşte mânia, când
cineva nu dobândeşte lucrul dorit sau nu-şi împlineşte voia sa,
din ea vine întristarea, prin care se naşte nepăsarea; apoi slava deşartă
din care vine mândria. Din acestea vine apoi toată răutatea, patima şi
păcatul, prin care cel care e covârşit de ele ajunge la deznădejde,
la pierzanie totală, la căderea de la Dumnezeu şi la asemănarea
cu dracii, precum s-a mai spus.(pg.36-37; 34, ed 76)
2. Şi nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei
sale, decât voia sa. Iar al mântuirii este Dumnezeu, Care a dăruit după
existenţa fericită, cunoştinta şi puterea, pe care nu le
poate avea omul în afară de harul lui Dumnezeu. (pg.37;35)
3. Dar cel care vrea să facă binele, să
ceară prin rugăciune de la Dumnezeu şi îndată i se dă
lui cunoştinţă şi putere, ca să se arate că harul
i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu.(pg.38; 35)
4. Căci diavolul, pierzând cunoştinţa
lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă şi mândrie, a ajuns cu
necesitate neştiutor. De aceea nu poate şti de la sine ce să facă,
ci vede pe Dumnezeu ce face să ne mântuiască şi din aceasta învaţă
viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare
spre pierzarea noastră.(38-39; 36)
5. Căci cel ce se roagă cu gura se roagă
aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură.(40)
6. ... nici socotite bune nu sunt bune, fie că le
împlinim când nu e vremea
lor sau fără trebuinţă sau fără
vrednicie sau cugetând fără cunoştinţă la cele spuse.
Căci nu numai în legatură cu Scriptura, ci şi cu oricare întrebare
ce se nimereşte, dacă nu sunt cu luare aminte amândoi şi cel întrebat
şi cel ce întreabă se îndepărtează de înţelesul cel
adevărat şi se alege cu o pagubă nu mică.(41)
7. Smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel
smerit se îndeletniceşte cu toată virtutea şi nefiind dator cu
nimic, se face pe sine îndatorat şi mai prejos de toţi. Dar cel
recunoscător fiind dator îşi recunoaşte datoria.(41-42)
8. Orice om, dacă vrea să se mântuiască,
nimeni nu-l poate împiedica, nici vremea, nici locul, nici îndeletnicirea.
Numai să nu se folosească de un lucru pe care vrea să-l facă
împotriva firii lui şi să-şi îndrepte orice cugetare cu dreaptă
socoteală, după scopul dumnezeiesc. Fiindcă nu cele ce se fac
sunt de trebuinţă, ci gândul prin care se fac. Nici nu păcătuim
fără de voie dacă nu consimţim mai înainte de bună
voie cu gândul şi nu cădem în robie. La fel greşelile făcute
întru neştiinţă vin din cele întru cunoştinţă.(42)
9. Dumnezeu nu ne-a zidit spre mânie, ci spre
fericire, ca să ne bucurăm de bunătăţile Lui şi să
ne arătăm cu mulţumire şi cu recunoştinţă faţă
de Binefăcător. Dar negrija noastră în a cunoaşte darurile
Sale ne-a adus la trândăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mâna uitării, de
la care a împărăţit peste noi neştiinţa.(43)
10. Iar din cunoştinţă sau cuminţenie
se naşte înfrânarea şi răbdarea. Fiindcă cel înţelept îşi
stăpâneşte voia sa şi rabdă pentru aceasta, socotindu-se pe
sine nevrednic de cele dulci se arată nemulţumitor şi recunoscător
Binefăcătorului temându-se ca nu cumva, prin multe bunătăţi
pe care le-a dăruit Dumnezeu în veacul acesta să se păgubească
în cel viitor.(pg.44)
11. Căci smerita cugetare este roada cunoştintei,
iar cunoştinţa roada încercărilor.(45)
12. Celui ce se cunoaşte pe sine i se dă
cunoştinţa tuturor. Şi cel ce se supune lui Dumnezeu supune sieşi
tot cugetul trupesc, iar după aceasta i se vor supune lui toate, când va împărăţi
smerenia în mădularele sale.(45)
13. Fiindcă obişnuinţa învechindu-se
capătă putere de fire. Căci fie că e obişnuinţă
bună, fie că e rea, timpul o hrăneşte, cum materiile hrănesc
focul.(47)
14. Acum însă, fiindcă nu vrem nici cei din
ascultare, nici cei de la conducere, să părăsim voile noastre,
nici unul nu mai sporeşte. Rămâne aşadar să fugim de oameni
şi de lucrurile vieţii şi să umblăm în calea împărătească
şi să ne liniştim cu unul sau cu doi şi să cugetăm
ziua şi noaptea la poruncile lui Hristos şi la toată
Scriptura.(48)
15. Întâlnirile nu lasă mintea să-şi
vadă nici greşelile sale, nici uneltirile dracilor ca să se păzească
omul pe sine, nici binefacerile şi tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca
să dobândească din acestea cunoştinţă de Dumnezeu şi
smerenie. De aceea cel ce vrea să meargă pe un drum scurt la Hristos,
adică prin nepătimire şi cunoştinţă şi să
ajungă cu bucurie la desăvârşire să nu abată în alte părţi,
adică la dreapta şi la stânga, ci în toată vieţuirea lui să
călătorească cu sârguinţă pe calea împărătească.
Să se ferească de prisosiri şi lipsuri, amândoua pricinuind plăcerea
şi să nu-şi întunece mintea nici cu mulţimea mâncărurilor,
nici cu întâlnirile, nici să şi-o facă roabă prin împrăştieri.
De asemenea să nu-şi tulbure cugetarea cu postul prelungit şi cu
privegherea.(48-49)
ARĂTARE TREBUINCIOASĂ ŞI PREA FRUMOASĂ
DESPRE
CELE ŞAPTE FAPTE TRUPEŞTI
16)CEA DINTAI ESTE LINISTEA(ISIHIA)-,sau petrecerea neimprastiata,
ferita de orice grija a vietii, ca astfel omul sa poata, prin departarea de
oameni si
de imprastieri, sa fuga de zgomot si de cel ce umbla racnind ca un leu
cautand pe cineva sa inghita prin intalnirile si prin grijile vietii, si sa
aiba o singura grija, cum sa placa lui Dumnezeu, si sa-si faca sufletul
neosandit in ceasul morti.(pg.50)
17)A DOUA ESTE POSTUL CU MASURA, sau a manca o data pe zi si nu se
satura. Mancarea sa fie de un singur fel, din bucate modeste, care se gasesc
fara
bataie de cap si pe care nu le pofteste sufletul, decat daca nu este
altceva.(pag.50)
18)A TREIA ESTE PRIVEGHEREA CU MASURA; adica a avea jumatate noapte
pentru somn, iar jumatate pentru psalmodie si rugaciune, pentru suspine si lacrimi.
Aceasta pentru ca prin postul si privegherea cu masura trupul sa se faca supus
sufletului, sanatos si gata spre tot lucrul bun, iar sufletul sa capete
barbatie si alinare, ca sa vada si sa faca cele cuvenite.(51)
19)A PATRA ESTE PSALMODIA SAU RUGACIUNEA TRUPEASCA, prin psalmi si
ingenuncheri ca sa osteneasca trupul si sa smereasca sufletul, ca sa fuga
vrasmasii nostri draci, si sa se apropie prietenii nostriii ingerii si sa
cunoasca omul de unde primeste ajutor, ca nu cumva sa se mandreasca din nestiinta
socotind ca lucrurile sunt ale sale si sa fie parasit de Dumnezeu ca sa-si
cunoasca neputinta sa.(51)
20)A CINCEA ESTE RUGACIUNEA DUHOVNICEASCA, facuta cu mintea care se
fereste de orice gand, stand mintea in cele zise si cazand la Dumnezeu cu frangeri
negraite, cere sa se faca numai voia Dumnezeiasca intru toate faptele si
cugetarile sale neprimind nici un gand sau figura, sau culoare sau lumina, sau
peste tot altceva si ca una ce priveste numai la Dumnezeu si vorbeste numai cu
El a ajuns fara forma, fara culoare si fara figura, caci aceasta este
rugaciuneacurata, ce se cade sa o aiba cel lucrator. Iar celui contemplativ i
se cuvin altele mai mari decat acestea.(49)
21)A SASEA ESTE CITIREA CUVINTELOR SI VIETILOR PARINTILOR, nedandu-si
auzul dogmelor straine sau altor invataturi, mai ales celor eretice. Aceasta
pentru a invata din Dumnezeiestile Scripturi si din dreapta socoteala a
Parintilor cum sa biruiasca patimile si sa dobandeasca virtutile; si ca sa se
umple mintea lui de cuvintele Duhului Sfant si sa uite cuvintele si gandurile
necuvincioase de mai inainte, pe care le-a auzit fiind in afara de chilie, si
careprin multa convorbire a rugaciunii si citirii sa ajunga sa aiba cugetari
bune. De fapt rugaciunea ajutata de citirea in liniste, si citirea de
rugaciunea curata, cand cineva ia aminte la cele spuse si nu citeste sau canta
in fuga. Altfel nu poate cuprinde cum trebuie intelesul lor, din pricina
intunericului patimilor. Pe langa aceasta adese ori ratacim prin inchipuirea de
sine. Mai ales patesc aceasta cei ce-si inchipuie ca au intelepciunea acestei
lumi, nestiind ca avem nevoie de cunostinta prin faptuire, ca sa intelegem
acestea. Si cel ce vrea sa invete cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se
foloseasca numai de auzire, pentru ca altceva este auzirea si alceva fapta.
Caci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva mestesugar, ci castiga
deprinderea mestesuguluilucrand si vazand si multe gresind si indreptandu-se de
cei iscusiti prin rabdare si prin taierea voilor sale si dupa vreme indelungata,
asa si cunostinta duhovniceasca nu se naste numai din cugetare ci se da de
Dumnezeu dupa har celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile pare sa
le cunoasca in parte, nu e de mirare, mai ales daca e lucrator. Dar unul ca
acesta nu are cunostinta lui Dumnezeu, ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce
au cunostinta. Deci cei ce au scris au avut adeseori cunostinta. de Dumnezeu,
ca si prooroci dar el inca nu. Drept aceea si eu culegand deasemenea din
Dumnezeiestile Scripturi, si neinvrednicindu-ma sa aud de la Duhul, am auzit de
la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau om, de la cei
ce le-au vazut pe acestea.(53)
22)A SAPTEA ESTE INTREBAREA CELOR EXPERIMENTATI, despre orice cuvant
sau fapta ca nu cumva din necercare, sau din placerea de sine, inchipuindu-si
ca stie cum trebuie, nestiind inca nimic, cum zice Apostolul.
Pe urma dupa toate aceste fapte trupesti, monahul trebuie sa aiba
rabdare in toate cele ce vin asupra lui; pe care vrea Dumnezeu sa le ingaduie
spre invatarea, spre cercarea si spre cunoasterea slabiciunii sale. Sa nu se
faca indraznet si sa nu-si piarda nadejdea, orice rau sau orice bine i s-ar
intampla. E dator sa se fereasca de orice vis, de orice vorba si de lucru fara
rost si sa cugete pururea la numele lui Dumnezeu, mai des decat rasufla, in
toata vremea si locul si lucrulu, si sa cada la El din suflet, adunandu-si
mintea din toate gandurile lumii si cautand sa faca voia lui Dumnezeu. Atunci
incepe mintea sa-si vada greselile sale ca nisipul marii. Si acesta este
inceputul luminarii sufletului si dovada sanatatii lui. Atunci sufletul ajunge
zdrobit si inima umilita incat se socoteste pe sine mai prejos de toti cu
adevarat. Atunci incepe sa inteleaga binefacerile lui Dumnezeu, cele din parte
si cele din obste, cele aflatoare in Dumnezeiestile Scripturi, si greselile
sale. De atunci pazeste poruncile intru cunostinta, de la cea dintai la cea din
urma. Fiindca Domnul le-a pus ca pe o scara si nu poate cineva sa treaca peste
una ca sa ajunga la alta, ci trebuie sa inainteze ca pe niste trepte, de la cea
dintai la cea de a doua si de la ea la cea de a treia, pana ce-l vor face pe om
Dumnezeu, prin harul Celui ce le-a daruit pe ele celor ce hotarasc sa le
implineasca.(53-54)
23)Caci blandetea e materia smereniei, iar aceasta este usa
nepatimirii. Si prin aceasta, cel ce-si cunoaste firea sa intra la dragostea
desavarsita care nu cade.(58)
24)...Cel ce a gustat din dulceata poruncilor, stie ca poruncile il duc
treptat la urmarea lui Hristos. Acela doreste mult dorirea celorlalte, icat
pentru ele dispretuieste adeseori si moartea. Simtind putin enele din tainele
lui Dumnezeu, ascunse in Dumnezeiestile Scripturi, inseteaza mult sa le
cuprinda. Si cu cat capata mai multa cunostinta, arde mai mult ca unul ce bea flacara.
Iar fiindca dumnezeirea nu poate fi cuprinsa de nimeni, ramane pururea
insetat.(58)
25)Pe cat se ingrijeste cineva mai mult de evlavie sau de faptuire, pe
atat se lumineaza mintea mai mult intru cunosinta.(59)
26)Iar milostiv este cel ce miluieste pe aproapele di cele ce le-a
primit el de la Dumnezeu, fie bani, fie mancari, fie tarie, fie cuvant spre
folos, fie rugaciune, fie putere de a mangaia pe cel ce are nevoie de ea.(59)
27)De asemenea el socoteste ca prin frate Dumnezeu insusi are trebuinta
de el si se face indatoratul Lui; apoi ca fara ceea ce se cere de la el,
saracul poate trai, dar ca fara sa-l miluiasca pe acela, dupa puterea sa , nu
poate el sa traiasca si sa se mantuiasca.(59)
28)Ci neavand peste tot ceva cu ce sa miluiasca, sa aiba induiosare
pentru toti, ca sa ajute pe cei ce au trebuinta din cele ce poate, desfacut de
orice impatimire, fata de lucrurile vietii dar avand impatimire fata de oameni.
Ba nici nu trebuie sa invete pentru slava desarta cel ce nu si-a aratat intai
mila cu lucrul, zicand ca foloseste sufletele celor slabi, in vreme ce e cu
mult mai slab decat pe cei care crede sa-i foloseasca. Fiindca tot lucrul isi
cere vremea lui si o dreapta socoteala, ca sa nu se faca ceva ne la vreme, sau
fara trebuinta. Caci celui slab ii este mai bine fuga de toate si neaverea e cu
mult mai buna decat milostenia.(60)
29)”Fericiti cei curati cu inima”(Matei 5,8), acestia sunt cei ce au
dobandit toata virtutea dupa sfintele cuvinte, au ajuns sa vada lucrurile dupa
fire.(60)
30)Fericiti, zice, cei facatori de pace. Acestia sunt cei ce au facut
pace in sufletul si trupul lor, supunand trupul duhului, ca sa nu mai pofteasca
trupul impotriva duhului, ci sa-l calauzeasca precum voieste, daruindu-i
cunostinta dumnezeiasca, prin aceasta, unul ca acela poate sa rabde prigonirea,
batjocorirea si cuvantul rau, pentru dreptate si se bucura ca, plata lui multa
este in ceruri(Matei 5,10).
Caci toate fericirile fac Dumnezeu dupa har pe omul care a ajuns
bland, doritor a toata dreptatea, milostiv, nepatimitor, facator de pace,
rabdand toata durerea cu bucurie pentru dragostea lui Dumnezeu si a
aproapelui.(60)
31)Caci daca se va opri cineva de la toate si se va ingriji numai de
faptele trupesti si sufletesti, numite de Parinti, evlavie,iar pe de alta parte
nu va crede in nici un vis si in nici un gand propriu, care nu are marturie din
Scriptura, si va fugi de toata intalnirea desarta, ca sa nu auda si sa nu
citeasca nimic fara rost, si mai ales ceva despre erezii, se vor inmultii in el
lacrimile intelegerii si ale bucuriei, incat sa poata bea din multimea lor, si
va ajunge la cealalta rugaciune, cea curata, care se cuvine vazatorului
(contemplativului).(62-63)
32)Caci dupa ce mintea a venit la vederile duhovnicesti, e datoare sa
citeasca in toate Dumnezeiestile Scripturi, ca una ce nu se teme de cuvintele
greu de inteles ale Scripturii, ca cei faptuitori inca si cei slabi din pricina
nepriceperii.(63)
33)De la frica omul trece la evlavie, de la aceasta vine taria, prin
care e sfatul si dreapta socoteala. De la aceasta vine taria, prin ea
intelegerea, si de aceasta vine omul la intelepciune.(63)
34)Iar felurile intelepciunii sunt patru: chibzuinta sau cuostinta
lucrurilor ce trebuie sau nu trebuie facute si privegherea mintii;
neprihanirea, care sta in pastrarea sanatoasa a cugetului, ca sa se poata
infrana de la orice lucru, cuvant si gand ce nu place lui Dumnezeu, barbatia,
sau taria si staruinta (rezistenta) in ostenelile incercarilor celor dupa
Dumnezeu; dreptatea, adica impartirea care da tuturor la fel.(64)
35)Caci cine zice ca stie cum trebuie numai din auz minte. Findca
mintea omului nu poate sa urce vreodata la cer fara vreun povatuitor; iar
neurcandu-se si nevazand nu poate spune ceea ce n-a vazut.(64)
36)Caci a te inchipuii ceva nu te lasa sa ajungi ceea ce te inchipui, zice
Sfantul Maxim.(64)
37)Cand cineva intru cunostinta cunoaste ca nu cunoaste. Si este o
nestiinta mai jos de orice nestiinta, cand cineva nu cunoaste ca nu cunoaste.
Deci este si o cunostinta cu nume mincinos, cand socoteste cineva ca stie,
nestiind nimic, cum zice Apostolul.(65)
38)Caci din nesimtire multa ne socotim noi cei multi ca suntem ceva,
nefiind nimic.(66)
39)Cei trei uriasi ai diavolului: trandavia, uitarea si nestiinta.(39)
40)Caci cel ce uraste mustrarea arata vadit mandrie, zice Scararul, iar cel ce
alearga spre se dezleaga de legatura.(66)
41)Zice Damaschinul, ca virtutile trupesti sunt mai degraba unelte ale
virtutilor.(67)
42)Deasemenea fara linistire si fara taierea voilor propri nu poate
cineva sa invete vreun mestesug dupa stiinta si amanuntimea.(67)
43)* Dar fericiti sunt cei ce se linistesc in intregime, fie ascultand
de vreun faptuitor isihast, fie linistindu-se si iesind din toate grijile,
intru ascultarea de voia dumnezeiasca, cu osardie si cu sfatul celor incercati,
in orice indeletnicire cu cuvintele si cu intelesurile.(67)
44)Sa nu ne ingrijim despre cum vor trai saracii si cum se vor
imbogatii iubitorii de lume, nici sa ne facem griji nebunesti despre lucrurile
vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom.(68)
45)Pentru ca grija de viata nu lasa pe cineva sa se ingrijeasca de
sufletul sau si sa-l cunoasca cum se afla, ca cel ce se linisteste si ia
aminte la sine.(68)
46)Fara atentie si fara privegherea mintii, e cu neputinta sa ne
mantuim si sa ne izbavim de diavol, care umbla racnind ca un leu pe cine sa
inghita; cum zice Damaschin.(68)
47)Urechea celui ce se linisteste aude lucruri neobisnuite (Isaia). Si
iarasi:”Linistiti-va si cunoasteti”.(71)
48)Iar vederile duhovnicesti, precum socotesc, sunt opt:
-Cea dintai este cunostinta necazurilor si a ispitelor vietii acesteia,
cum zice Sfantul Dorotei, si ea se intristeaza de toata paguba, pe care a
patimit-o firea omeneasca de la pacat.
-A doua este cunoasterea greselilor noastre si a binefacerilor lui
Dumnezeu, cum zice Scararul, Isaac si multi altii dintre Parinti.
-A treia este cunostinta lucrurilor infricosate dinainte de moarte,
cum se scrie in dumnezeiestile Scripturi.
-A patra, intelegerea petrecerii Domnului nostru Iisus Hristos in lumea
aceasta si a lucrurilor si cuvintelor ucenicilor Lui, ale celorlalti sfinti
Mucenici si ale cuviosilor Parinti.
-A cincea este cunostinta firii si a prefacerilor lucrurilor, precum
zic Sfintii Parinti Grigorie si Damaschin.
-A sasea este contemplarea celor ce sunt, adica cunostinta si
intelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu.
-A saptea este intelegerea fapturilor inteligibile ale lui Dumnezeu.
-A opta este cunostinta despre Dumnezeu, asa-numita teologie.
Acestea sunt deci cele opt vederi. Cele dintai trei se cuvin celui
ce este inca faptuitor, ca prin multe si amare lacrimi, sa-si poata curatii
sufletul sau de toate patimile si sa primeasca apoi prin har pe celelalte. Iar
celelalte cinci se cuvin contemplativului (vazator) sau cunoscator, pentru ca
pazeste bine si implineste neincetat faptele trupesti si morale, sau
sufletesti, prin care se invredniceste de simtirea vadita si intelegatoare a
acestora.(73)
49)Caci cel ce nu doreste nimic se izbaveste prin piorunca de toate
relele din vecul de acum si din cel viitor.(94)
50)Tot necazul care se sufera cu rabdare e bun si folositor, iar cel
care nu e suferit astfel este semn al lepadarii de la Dumnezeu si e fara folos.
Si daca nu se vindeca cineva de aceasta prin smerita cugetare, nu are alt leac.
Fiindca cel cu cuget smerit se ocareste si se invinovateste pe sine cand ii vin
necazuri, si nu pe altcineva.(112)
51)Si ajunge vederea unui singur inger spre toata infricosarea. Caci ce
a patimit Daniil cel intocmai ca un inger, vazand pe inger?(113)
52)Ingerii, zice, lumineaza pe oameni, iar ei primesc luminarea de la
arhangheli si aceeia de la incepatori, si asa fiecare ceata primeste luminarea
si cunostinta de la alta.(113)
53)Tot cuvantul Scripturii este fara de prihana.(116)
54)Caci intelesurile ce vin de la sine, fara cercetare, in mintea celor
ce se linistesc dupa Dumnezeu, sunt vrednice de primit, zice Sfantul
Isaac.(116-117)
55)Fiindca nu este pe pamant un mai mare nebun ca acela care sileste
intelesul Scripturii, sau il defaima, pentru asi intemeia cunostinta, mai bine
zis necunostinta
sa.(117)
56)Caci asa se cuvine sa fie purtarea celor sarguinciosi, sa aiba minte
cand la contemplarea celor sensibile, cand la cunoasterea celor inteligibile si
la ceea ce e fara chip; si iarasi; cand la vreun inteles al Scripturii, cand la
rugaciunea curata. Iar trupul, cand la citire, cand la rugaciunea curata, cand
la lacrimi pentru sine insusi sau pentru altcineva din compatimirea cea dupa
Dumnezeu, cand la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteste
sau trupeste.(118)
57)Dupa multa osteneala, cel fara patima ajunge fara grija, ca unul ce
a biruit patimile.(119)
58)E drepr ca si celui patimas i se pare ca se simte bine dar din
orbire. Numai cel ce se nevoieste are osteneala si razboiul din vointa de a
birui patimile si de a nu putea. Pentru ca unul ca acesta este lasat uneori
biruit de cei ce-l vatama, ca sa uite obisnuinta lui dintai. Ca de nu fuge mai
intai de imprastiere si nu-si castiga tacerea desavarsita, nu poate ajunge sa
aiba ceva fara patima, sau sa graiasca pururea cele bune, Simplu graind, la tot
lucru se cuvine fuga desavarsita de imprastiere, ca sa nu fie tras cineva de
obisnuinta de mai inainte. Dar nimeni sa nu-si inchipuie din nestiinta, auzind
despre smerita cugetare, nepatimire si cele asemenea, ca le are pe acestea, ci
e dator sa caute semnul fieacarui lucru si sa-l afle in sine.(119)
59)Iar semnele smeritei cugetari sunt: Avand cineva toata virtutea
trupeasca si sufleteasca, sa se socoteasca pe sine si mai dator lui Dumnezeu,
ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind.(119)
60)Iar semnul nepatimirii poate, acesta este: a ramane in toate
netulburat si fara teama, ca unul ce a primit sa poata toate prin harul lui
Dumnezeu, dupa Apostol.(120)
61)Cele ce se fac fara silire nu sunt fapte, cum zice Sfantul Isaac, ci
mai degraba daruri. Iar daca dupa prima osteneala a si venit odihna, ea este
plata infrangerii, si nu trebuie sa te lauzi cu ea. Caci nu cei ce iau plata
sunt laudati, cei ce se silesc in lucrare si nu iau nimic.(120)
62)Nimeni nu poate sa ne faca rau, daca nu vrem noi.(121)
63)Dar chiar daca se vede pe sine stand degeaba si pierdut, sa nu se
inspaimante, caci va veni la zdrobirea sufletului si la lacrimi indurerate, de
nu va iesi din chilie. Si iarasi de va avea multa ravna la toata lucrarea duhovniceasca
si lacrimi, sa nu socoteasca aceasta bucurie, ci inselaciune si pregatire de
razboi (122)
64)Deaceea vrasmasul incearca orice mestesug ca sa desfaca pe om de
isihie(liniste) si sa-l faca sa cada in ispita si sa se afle in oarece fel
necredincios.(123)
65)Caci infranarea totala si neinfranarea sunt cele care aduc
neputintele. Iar infranarea si schimbarea mancarurilor de fiecare data se fac
pricinuitoare ale sanatatii, ca sa se pastreze fara placeri si fara boala si sa
fie impreuna lucrator spre dobandirea virtutilor.(128)
66)Caci cel ce a primit darul luarii aminte la dumnezeiestile
Scrip[turi, cum zic Parinti, afla tot binele ascuns in toate Scripturile.(128)
67)Fiindca cunostinta dumnezeiasca este un dar, iar stiinta cuvantului,
este o invatatura omeneasca ca celelalte invataturi ale lumii acesteia, si nu
ajuta la mantuirea sufletului. Aceasta se vede la elini.(128)
68)Iar citirea se face spre a aminti celor ce stiu cele spuse din
cercare si spre a invata pe cei necercati. Marele Vasile zice ca atunci cand
Dumnezeu afla o inima curata de toate lucrurile si invataturile lumesti, Isi
scrie in ea dogmele Sale ca pe o tablita nescrisa. Iar aceasta o spun, ca sa nu
citeasca cineva cele ce nu slujesc la a bineplacea lui Dumnezeu.(128)
69)Daca este inca faptuitor, sa citeasca vietile si cuvintele
Parintilor, iar daca harul l-a ridicat la cunostinta Dumnezeiasca, sa citeasca
toate scriptiurile dumnezeiesti.(128-129)
70)Ratacirea gandului sete inceputul pacatiuirii, cum zice Sfantul
Isaac. Iar cel ce vrea sa fuga de acesta cu desavarsire se cade sa petreaca
mult timp in chilie. Si daca e supus tradaviei sa lucreze putin, ca si cel
nepatimitor si cunoscator, spre folosul altora si spre ajutorul celor
neputinciosi.(129)
71)Nici un lucru care se face dupa Dumnezeu, cu smerenie, nu este
rau.(130)
72)Tot ce este afara de trebuinta neaparata, adica tot ce nu ajuta la
mantuirea sufletului, su la viata trupului, i se face piedica celui ce vrea sa
se mantuiasca.(130)
73)Daca este cineva smerit cu cugetul, trebuie sa aiba toata virtutea
si sa creada ca este mai prejos decat toata faptura, ca unul ce datoreaza mai
mult. Iar de nu are simtirea aceasta, insasi aceasta este dovada ca e mai rau
decat toata faptura, chiar daca s-ar parea ca are petrecerea intocmai cu
ingerii.(143)
74)Nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cu se cuvine sa fim.(134)
75)Caci cel ce pacatuieste fara puterea de a se pocai, dar nu
deznadajduieste, neaparat se va socoti pe sine mai prejos decat toata zidirea
si nu va indrazni sa osandeasca sau sa ocarasca pe vreun om, ci mai degraba se
minuneaza de iubirea de oameni a lui Dumnezeu si e plin de recunostinta fata de
Facatorul de bine si poate si alte bunatati.(135)
76)Precum cel patimas si inca nepartas de lumina cunostintei se afla in
mare primejdie daca are stapanire peste vreunii, zice Damaschin, asa si cel ce
a luat nepatimire de la Dumnezeu si cunostinta duhovniceasca, daca nu foloseste
si alte suflete. Caci nimic altceva nu foloseste celui neputicios, ca alergarea
in liniste, nici celui patimas si fara cunostinta, ca supunerea in ea.
Deasemenea nimic nu e mai bine ca a-si cunoaste cineva nestiinta si neputinta
proprie, si nimc nu e mai rau ca a nu le cunoaste pe acestea. La fel nu e alta
patima mai urata ca ingamfarea, nici mai vrednica de ras, ca iubirea de argint,
care e radacina tuturor relelor.(136)
77)Iar obisnuinta dainuind, primeste putere de fire, zice Marele
Vasile.(136)
78)Deci cel ce s-a silit putin a biruit pe vrasmasi, iar cel ce s-a
lenevit putin s-a intunecat si s-a pierdut.(137)
79)Nimic nu obisnuieste, zice Marele Vasile, sa intunece cugetarea asa
de mult, ca rautatea, nici sa lumineze mintea, ca citirea in liniste, nici sa
aduca o durere mai naprasnica sufletului, ca gandul mortii, nici sa
pricinuiasca sporirea nevazuta, ca ocararea de sine si taierea voilor proprii;
sau pirderea nevazuta, ca parerea de sine si placerea de sine. Nimic nu
pricinuieste departarea de Dumnezeu si pedepsirea omului credincios, cum o face
cartirea, nici nu duce asa usor la pacatuire ca zapaceala si vorba multa. Nu
este lucru care sa duca asa de repede la dobandirea virtutii, ca singuratatea
si adunarea mintii, nici la recunostinta si multumire, ca cugetarea la darurile
lui Dumnezeu si la rautatiler noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca
vestirea lor cu lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca mantuire si
intelepciunea Duhului cum e calea imparateasca, ce se tine departe in toate,
atat de ceea ce eprea mult, cat de ceea ce e prea putin. Si nu este alta
virtute ca sa cuprinda voia Dumnezeiasca, ca smerita cugetare si parasirea
ocarui gand si orcarei vointi proprii. Nu este ceva care sa ajute la tot lucru
bun ca rugaciunea curata, nici piedica la dobandirea virtutilor, ca
imprastierea si ratacirea cugetarii, chiar daca e de scurta vreme. Caci cu atat
are cineva mai multa curatie, cu atat isi apare ca pacatunind mai mult, prin
aceea ca vede; si cu cat pacatuieste mai mult, cu atat se intuneca mai mult,
chiar daca isi apare avand curatie. Si iarasi cu cat are cunostinta mai multa,
cu atat isi apare mai lipsit de cunostinta; si cu cat isi cunoaste mai putin
nestiinta sa, si cunostinta cea duhovniceasca cea din parte, cu atat i se pare
ca e mai cunoscator. Si cu cat rabda cel ce se nevoieste mai mult necazurile,
cu atat va birui mai sigur pe vrasmas; si cu cat se nevoieste cineva sa faca
mai mult bine intr-o zi cu atat se face mai indatorat pentru toate zilele
vietii sale, zice Sfantul Maxim.(137-138)
80)Cel ce cere un lucru de la aproapele e dator, cu mai multa dreptate,
sa-l ceara de la sine. Caci precum sunt daori pacatosii sa tremure de Dumnezeu
fiindca l-au maniat, tot asa sunt datori cei ce au fost acoperiti de harul Lui
in neputinta lor gata de deznadajduire, sa tremure cu mult mai vartos ca unii
cei datoreaza multe. Si precum mare prapastie este necunoasterea Sfintelor
Scripturi, cum zice Sfantul Epifanie, la fel si mai rau este neascultarea intru
cunostinta.(138)
81)Nu fi iubitor de tine, zice, Sfantul Maxim si vei fi iubitor de Dumnezeu,
nu-ti fi placut tie, si vei fi iubitor de frate.(139)
82)Rug:” Fie ca vreau, fie ca nu vreau, mantuieste-ma”(141)
83)Findca daca nu afla mintea altceva mai de pret decat lucrurile
sensibile, nu-si intoarce pofta spre aceea, ca sa paraseasca cele cu care s-a
obisnuit vreme indelungata. Deci precum cei iubitori de oameni si nepatimasi nu
se vatama mult de lucrurile lumii, pentru ca le chivernisesc bine, asa si cei
ce au daruri mari, pentru ca pun in seama lui Dumnezeu ispravile lor.(143-144)
84)Tuturor le este
de folos linistea si fuga de unele lucruri si anumiti oameni. Dar mai ales
celor patimasi si slabi.(144)
85)Daca nu se face
cineva nepatimas, nu-i trimite Sfantul Dumnezeu Duhul Sau Cel Preasfant, ca nu
cumva sa se afle inca atras din obisnuinta spre patimi si sa se faca vinovat in
fata Duhului Sfant, celui salasluit in el si mai mare osanda sa aiba.(145)
86)*De aceea, nici
un lucru indoielnic nu trebuie sa-l faca cineva, s-au sa-l hotarasca ca buna,
afara de cazul ca nu poate sa traiasca sau se mantuiasca fara el. Sa intrebe pe
cei incercati, sau sa-si castige asigurarea din credinta cea tare si din
rugaciune, inainte de a fi ajuns la desavarsita nepatimire, care face mintea
nebiruita si nemiscata in tot lucrul bun.(145-146)
87)Parintii, zice
cartea batranilor (Patericul), au pazit poruncile, cei dupa ei le-au scris, iar
noi am pus cele scrise in dulapuri(bibleoteci). Chiar daca vrem sa le mai si
citim , nu staruim sa intelegem cele scrise si sa le facem, ci le citim in
fuga, saunsocotind ca facem ceva mare, ne inaltam, nestiind ca mai mult ne
osandim daca nu le implinim cum zice Sf. Ioan Gura de Aur: ” Cel ce a cunoscut,
zice, Domnul, voia Domnului sau”( ), si celelalte. Asadar buna e citirea si
cunostinta, dar cand nu iscodeste cineva viata invatatorului, cum zice
Teologul: “Nu cauta vrednicia de crezare a celui ce te invata, sai iti
vesteste, si cum zice Domnul:” Cate va vor zice voua preotii” si celelalte.
Caci nici o vatamare nu-i vine vreunuia care intreaba, din faptele celui ce-l
invata pre el, dar iarasi nici un folos, daca nu lucreaza insusi. Pentru ca fiecare
va da socoteala pentru sine, invatatorul pentru cuvantul sau, iar auzitorul
pentru ascultarea lui cu lucrul.(146)
88)Aşadar
bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu dacă trăim după
fire, ne sunt pricinuitoare a tot binele, iar dacă le folosim rău, ne
pricinuieşte munca cea veşnică . (147)
89) Dar mai
bună decât toate cele spuse, este răbdarea necazurilor . Cel ce s-a
învrednicit de acest mare dar este dator sa multumeasca lui Dumnezeu, fiindca
la impartasit de o binefacere mai mare.(149)
90) Toate cele ce
sunt le-a făcut Domnul spre folosul nostru .(151)
91) Nouă
celor ce iubim binele inca de frica muncilor şi a încercărilor, nu ne
este deloc de folos linbertatea, ci paza şi fuga de lucruri, ca si prin
departarea celor ce vatama neputinta noastra, sa putem lupta cu gandurile.(158)
92)Caci Natanail
se talcuieste “ravna de Dumnezeu”.(159)
93)Cci este obiceiul
dumnezeie[tii Scripturi zice Marele Vasile, s\ numeasc\ pe om mai mult dup\
virtutea lui dec`t dup\ na[tere (159)
94)
Imprăştierea este pricina întunecării minţii (161)
95) Fiindcă
cel ce caută cu lucrul, acela vede paguba şi câştigul în lucrul
cu care se îndeletniceşte, zice Sf. Isaac, ci acela poate da sfat altora,
ca unul ce l-a păţit, adeseori şi l-a învăţat de
cercarea. Pentru că sunt , zice, lucruri bune la arătare, dar ascund
o pagubă destul de însemnată; şi sunt altele rele la
arătare, dar cuprind în ele cel mai mare câştig.
De aceea, zice ,
nu este tot omul vrednic de încredere, ca să dea sfat celor ce
caută, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii şi
a dobândit din stăruirea în nevoinţă o minte
străvăzătoare, cum zice Sf. Maxim. Iar aceasta trebuie să
fie cu multă smerenie şi să nu dea sfaturi tutror, ci numai
celor ce le cer de bunăvoie, şi-l întreabă nesilit, şi
învaţă după rânduială, să facă aşa c prin
smerenie şi prin întrebarea de bunăvoie a celui ce întreabă,
să se întipărească cuvântul în sufletul celui ce-l aude, şi
să se încălzească din credinţă, văzând pe
sfătuitor bun asemenea sfătuitorului aceluia minunat, pe care l-a
numit Isaia Prorocul “Dumnezeu tare, biruitor …”(162)
96)Căci cel
ce vrea să îndrume sau să dea sfat cuiva, sau să-i aducă
aminte de ceva, cum zice Scărarul, e dator mai înâi să se
curăţească de patimi, ca să cunoască în chip
nemincinos scopul lui Dumnezeu şi starea celui ce cere de la el cuvânt.
Fiindcă nu tutror li se potriveşte acelaşi leac, chiar dacă
neputinmţa este poate aceeaşi. Pe urmă să se
încredionţeze de la cel ce cere sfat, dacă face aceasta din faptul
că e supus cu trup şi suflet, sau se roagă de la sine cu
căldura credinţei şi caută sfat, fără să-l
aducă dascălul la aceasta, sau, dimpotrivă, îl sileşte vreo
altă trebuinţă spre a se preface că e datornic să
audă sfat. (164-165).
97)Din vorba
multă însă, cum zice Solomon, nu lipseşte păcatul.
“Fără întrebare de la fraţi nu trebuioe să
grăiască cineva, de dragul folosului, ca binele să se facă
din hotărâre liberă. Căci apostolii ne cer să fim nu ca
unii ce stăpânesc peste turmă, ci ca unii ce ne facem chip turmei.
(165).
98) Căci noi
ne pomenim dând drumul Cuvântului, prin aceea că ne închipuim că avem
o cunoştinţă mai presus de alţii . Si, de fapt, cu cât suntem
mai vinovaţi, cu atât avem mai multă slobozenie . Pe când
Sfinţii, cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se ţin pe ei
mai păcătoşi zice Sfântul Dorotei. Căci fiind
copleşiţi de cunoştinţa despre Dumnezeu, ca unii ce s-au
împărtăşit de ea, simt că nu mai ştiu ce să mai
spună (166).
99) …ajunge
nebunia, fără alt păcat pentru pierderea sufletului. Căci
cel ce are păcate mici este lăsat să cadă în mai mari ,
spune Sfântul Isaac , şi cel ce a luat de la Dumenzeu dar, şi se
arată cu nemulţumire, îşi pregăteşte pierderea acestui
dar, fiindcă s-a făcut nevrednic pe sine darul lui Dumnezeu, cum zice
Marele Vasile . Căci mulţumirea se roagă. (167).
100) … unele
lucruri aflătoare în dumnezeieştile Scripturi sunt limpezi şi
uşor de înţeles, iar altele nelămurite şi greu de cuprins,
ca prin cele dintâi să ne atragă pe cei mai trândavi la
credinţă şi la căutarea şi a celorlalte, ca să nu
cădem dintr-o prea mare înţelegere în deznădejde şi necredinţă,
iar prin celelalte, ca să nu ne atragem o şi mai mare osândă,
dispreţuind cuvântul înţeles, ci ca cei ce vor, ostenindu-se de
bunăvoiesă caute cu lucrul cele ascunse şi să aibă
laudă din aceasta, cum zice Gură de Aur. (167)
101) Si simplu,
toată Scriptura şi tot cuvântul lui Dumnezeu, sau al unui Sfânt sau
al făpturilor sensibile sau inteligibile are un scop ascuns în sine .
Ba chiar orice
cuvânt omenesc . Si nimeni nu cunoaşte înţelesul unui cuvânt decât
numai prin descoperire (170).
102) Aceasta este
o socotinţă mincinoasă care socoteşte că ştie
cele ce niciodată nu le-a ştiut …(171).
103) …ne putem
mântui pretutindeni dacă părăsim voile noastre …(174)
104) …
liniştea este mai mare decât toate şi fără de aceasta nu ne
putem curăţi şi cunoaşte neputinţa noastră
şi uneltirile dracilor , dar nici puterea şi purtarea de grijă a
lui Dumnezeu nu o putem cunoaşte din cele cântate şi citite (174)
105… nu trebuie
să fie folosit un lucru, sau un cuvânt sau o faptă, sau un gând , în
afara de trebuinţa neapărată pentru mântuirea sufletului şi
pentru viaţa trupului; şi că fără de dreaptă
socoteală, nici cele ce par bune nu sunt primite de Dumnezeu , precum nici
lucrarea cea bună nu poate folosi pe cineva , dacă nu se face cu scop
bun. (175).
106) …suntem
datori să cercetăm Scripturile după porunca Domnului, ca să
aflăm în ele viaţă veşnică; şi să luăm
aminte la înţelesul psalmilor şi al troparelor . De asemenea,
să cunoaştem întru cunoştinţă multă că nu
cunoaştem. Căci zice Marele Vasile, dacă n-a gustat cineva din
cunoştinţă, nu ştie de câte este lipsit. (175).
107) … e dator mai
întâi ca cineva să dobândească nepătimirea, prin fuga de
lucruri şi de oameni nefolositori şi numai după aceea, când o
cere vremea, să povăţuiască pe alţii şi să
chivernisească lucruri fără de osândă şi
fără vătămare , în urma deprinderii întru nepătimire ,
o dată ce ajuns la desăvârşita lipsă de patimi, dar numai
dacă a primit de la Dumnezeu chemare , zice Damaschin, ca Moise, Samuil
şi ceilalţi proroci şi Sfinţi Apostoli, spre mântuirea
celor mulţi. Chiar şi atunci să nu primească uşor, ca
Moise, Avacum, Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu şi alţii
şi cum a zis Sfântul Pr?? Despre Sfântul Ioan , că nu voia
să părăsească liniştea lui scumpă, măcar
că avea datoria ca Apostol să propovăduiască, nu să
vieţuiască în linişte. (176-177).
108) Căci
părerea de sine şi neştiinţa fac orbi pe cei ce nu vor
să vadă nicidecum neputinţa şi neştiinţa lor.
(178).
109) Postul
smereşte trupul, privegherea luminează mintea, liniştirea aduce
plânsul, plânsul botează pe om şi spală sufletul şi-l face
fără de păcat. (178).
110) …
fără plâns nu se face curăţirea, iar plâns în
împrăştiere neîncetată nu este ; şi fără
curăţirea sufletului nu se naşte încredinţarea
neclintită, despărţirea sufletului de trup este
primejdioasă . Căci ceea ce nu e vădit, zice Scărarul,
poate nu e nici crezut . (178).
111) … după
rânduiala pavecerniţei trebuie să zicem Crezul, Tatăl nostru,
şi Doamne miluieşte, de multe ori. Si şezând apoi către
răsărit, ca cei ce plâng un mort, să ne clătinăm
capul cu durere din suflet şi cu suspin din inimă şi să zicem
cuvintele cunoştinţei ce se întâmplă să o avem , începând
de la cea dintâi până ce ajungem la rugăciune. (180).
112 Marele Vasile
osândind împotrivirea în cuvânt, zice către egumen să-i dea celui ce
se împotriveşte în cuvânt multe metanii, până la o mie . Iar
schimbând numărul, a zis: sau o mie sau una . Aceasta înseamnă : cel
ce grăieşte împotrivă e dator să facă o mie de
metanii înaintea lui Dumnezeu , sau una către stareţ, zicând :
Iartă-mă, Părinte.
113) Fiindcă
dacă ar socoti că face pocăinţă, dar încearcă
să se împotrivească în cuvânt celui ce-l judecă pe el întemeiat
sau neîntemeiat , nu este vrednic de iertarea cea după har. (184)
114) Binele nu
este bine , dacă nu are ca scop voia dumnezeiască(192)
Căci precum
în cer sunt nouă cete aşa şi în Biserică , şi anume :
patriarhii, mitropoliţii, episcopii, preoţii, diaconii, ipodiaconii
citeţii, cântăreţii şi monahii (193)
116) Despre Sfânta
Cruce :
“Căci cele
două degete şi o singură mână arată pe Domnul nostru
Iisus Hristos cel răstignit, cunoscut în două firi , şi-ntr-un
singur ipostas . Iar dreapta aminteşte de puterea Lui
nemărginită şi de şederea cea de-a dreapta Tatălui.
Coborând ea de sus , ne arată pogorârea din ceruri până la noi . Iar
trecând de la dreapta la stânga izgoneşte pe vrăjmaşi
şşi arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul
pe diavol care stă la stânga, lipsit de tărie şi întunecat.
(193)
Cartea a doua
Douăzeci
şi patru de cuvinte scurte (sinoptice) şi pline de toată
cunoştinţa duhovnicească.
Cuvântul I (a)
1)
Şi
începutul tutror virtuţilor este înţelepciunea duhovnicească ,
chiar dacă e şi sfârşitul . Fiindcă dacă nu se apropie
aceasta de minte, nu poate omul lucra vreun bine, pentru că nu a auzit
niciodată despre aceasta. (195)
2)
Cuvântul II
(b)
Credinţa,
cea care a spus Apostolul că este temelia faptelor celor după
Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul lui Hristos şi nu
din fapte . (197).
3) Dar cetele
fiinţelor cereşti fără de trup şi oamenii buni nu
sufere să vatăme pe careva din cei împreună robi , chiar dacă
ar fi foarte rău acesta, ci mai vârtos au milă de el şi se
roagă lui Dumnezeu pentru el , cum zice marele Atanasie. (!99).
4) Iar
ispitele oamenilor drepţi şi sfinţi se întâmplă după
bunăvoinţa lui Dumnezeu spre desăvârşirea sufletelor,
şi spre ruşinarea vrăjmaşilor lor, demonii. (200)
Cuvântul
III (g)
5) Lăcomia
pântecelui estge cea dintâi dintre cele opt căpetenii ale
răutăţii . Iar dumnezeiasca frică şi prima
poruncă le surpă pe toate. (201).
6) Iar
desăvârşindu-se frica, se desăvârşeşte şi omul
prin plâns şi nu mai vrea să păcătuiască â, ci
temându-se de întoarcerea patimilor, petrece nerănit în frica cea
curată. (203)
7)Iar semnul
fricii dintâi stă în a urî păcatul şi a ne mânia pe păcat,
ca nişte răniţi de fiară. Iar al celei
desăvârşite în a iubi virtutea şi a ne teme de abatere,
fiindcă nimeni nu este neschimbăcios. (204).
8) De aceea la tot
lucrul în viaşa aceasta suntem datori să ne temem de cădere.
(204).
Cuvântul IV (d)
9) Temerea e din
credinţă şi din temere buna-cinstire, potrivit cu Prorocul,
care după ce a înfăţişat sus înţelepciunea
coborându-se mai jos zice : “Duhul cunoştinţei şi al
bunei-cinstiri, duhul temerii de Dumnezeu”. Iar Domnul începând de la temere a
călăuzit la plâns pe cel ce are temere (205).
10) Deci
toată grija omului să fie pentru păzirea simţurilor ,ca
să nu stea sau să nu facă ceva ce nu i se pare ca este după
Dumnezeu (208)
11) Să nu
primească nici o cutezanţă a gândului până ce va veni
Domnul, căruia să-i fie slava în veci. Amin.
Cuvântul 5 (e)
12) Chiar
dacă i se pare cuiva că se împărtăşeşte de toate
virtuţile , dacă nu va răbda până la sfârşit şi
nu se va izbăvi de cursele diavolului , nu este vrednic să
Ajungă în Împărăţia cerurilor. (208)
13) Zice Marele
Vasile : Să porţi război deodată cu toate patimile, că
poate slăbind te vei întoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla
pregătit pentru Împărăţia cerurilor . Ci luptă-te cu
fiecare din patimi pe rând începând de la răbdarea celor ce vin
asupră-ţi(210).
Cuvântul 6 (z)
14) Nădejdea
fără grijă este viaţă şi bogăţie
ascunsă pentru simţire , dar mărturisită de
înţelepciune si de firea lucrurilor. (212).
15) Nimic nu
întunecă aşa ca răutatea . Dumnezeu se arată
simplităţii şi smereniei şi nu ostenelilor. Şi se
arată nu cum socot unii, din neexperienţă ci prin contemplarea
lucrurilor şi a făpturilor şi a tainelor descoperite în
dumnezeieştile Scripturi. (215).
Cuvântul 7 (i)
16)
Neîmpătimirea vine din nădejde, fiindcă cel ce
nădăjduieşte că va dobândi în altă parte o
bogăţie veşnică uşor dispreţuieşte pe cea
din mână , chiar dacă cea vremelnică îi aduce toată odihna
(216).
17) Pentru că
ceea ce ajută şi împiedică pe om să se mântuiască
este voia sa şi nimic altceva (217)
18)
Obişnuinţa face pe om de la sine, pe încetul, fie bun , fie rău.
Căci dacă n-ar fi aşa , nici un tâlhar nu s-ar fi mântuit. (217)
19) Dar ce face
mai mult monahul, dacă nu păstrează fecioria şi nu
trăieşte în sărăcie. ? (218)
Cuvântul 8
20)
Neîmpătimitul ia pururea aminte la Dumnezeu prin vedere (220)
21) Nu este cu
putinţă celor ce mai au încă vreo legătură cu ceva din
cele sensibile, să biruiască patimile,(220).
22) Căci mai
biune este să fie împrăştiat în chip rău şi să nu
se afle ocupat nici cu lucrurile şi cugetările dumnezeieşti,
decât să lucreze dar pe cele rele .(221)
23) Odihna oricât
ar fi de mică este o voie trupească. (221 –222)
24) Păcatul
este la îndemâna chiar şi a celor foarte drepţi , iar
pocăinţa nu e tuturor la îndemână , pentru faptul că
moartea este aproape şi înainte de ea desnădejdea. Bine este deci
să nu cădem , sau să cădem şi să ne ridicăm.
Iar dacă s-a întâmplat să să cădem, bine este să nu
desnădăjduim şi să nu ne întristăm de iuburea de
oameni a Stăpânului. Căci dacă vrea, poate face milă cu
neputinţa noastră, numai să nu ne depărtăm de El sau
să ne îngrijorăm şi să ne descurajăm, dacă,
silindu-ne, nu isbândim să împlinim poruncile . Ci să ne gândim
că o mie de ani înaintea Domnului sunt ca o zi iar o zi ca o mie de ani.
(222-223).
25) Pentru tot
lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfântul Antonie sau pe oricine se
nimereşte, ci pe cei ce au darul deosebiri, ca nu cumva cei ce
întrebaţifiind necercaţi să cadă amândoi în groapă,
după pilda Evangheliei (223 224)
26) Din plâns,
aşadar, şi din răbdare se nasc nădejdea şi
nepătimirea mortificarea lumii. (224)
Cuvântul 9
27) Dacă mintea se simte pe sine, nu mai este numai în Dumnezeu,
ci în sine însăşi, şi cel ce zice că este numai cu
Dumnezeu, trebuie să fie fără chip, fără culoare,
fără formăşi neîmprăştiat . De aceea monahul e
dator să ia aminte şi fără întrebarea celor cercaţi
să nu …nici un gând bun sau rău, pentru că nu le
cunoaştem nici pe unele (226)
28) Diavolul ia înfăţişarea de înger al luminii …
Fiindcă gândurile semănate de el se arată celor necercaţi
ca gânduri ale dreptăţii (228).
Cuvântul 10
29) Cu adevărat cel smerit la cuget nu încetează
niciodată de a se ocărî pe sine chiar dacă toată lumea s-ar
război cu el şi l-ar necinsti. (229-230)
30) Smerenia este roada cunoştinţei, iar cunoştinţa
roada ispitelor (230)
31 Cel ce a greşit din cunoştinţă ştie din
parte că nu cunoaşte şi cunoştinţa i se face
pricină de smerenie (231)
32) Cel ce s-a cunoscut pe sine că este făptură
schimbaciosăniciodată nu se înalţă întru nimic.
Fiindcă chiar dacă are ceva este al făcătorului .(231)
33) Zice Avva Cassian : “Smerenia se naşte din cunoştinţă.
(233)
Cuvântul 11
34) Este foarte bine a întreba în toate. Dar pe cei cercaţi; pe
cei necercaţi e primejdios, neavând puterea de a deosebi (234)
35) Iar dacă nu se află cineva cu darul deosebirii între
oamenii de acum , pentru că lipseşte smerenia care îl naşte,
suntem datori să ne rugăm cu stăruinmţă înainte
fiecărei fapte, cum zice Apostolul Si dacă chiar suntem lipsiţi
de mâini cuvioase, sau de curăţia sufletului şi a trupului să
fim măcar în afara de pomenirea răului şi de gânduri
pătimaşe.(234)
36) Dar unde se caută voia proprie şi nu a lui Dumnezeu,
acolo este îngâmfare şi Dumnezeu nu-şi arată bunavoinţa
nici nu-şi descopera sfatul său, ca nu cumva cunoscând cineva şi
nefăcînd să se osândească şi mai mult (235)
37) Nu trimite Sfântul Lui Duh celui ce nu s-a curăţit poe
dine de patimi prin fapte trupeştri şi morale, ca nu cumva să
încline acesta din obişnuinţă spre patimi şi să se
Facă vinovat faţă de Sfântul Duh venit din El.(235).
Cuvântul 12..
38) Până ce mintea n-a dobândit omorârea patimilor nu –i
foloseşte să vină la contemplarea celor sensibile. (239).
39)Ingerul adevarat are putere de le Dumnezeu s iface mintea sa se
linisteasca si sa-l primeasca, chiar daca nu vrea. Dar dracul nu poate sa faca
aceasta, ci numai cand vede ca mintea il primeste I se arata, dupa ingaduinta
lui Dumnezeu. Iar de nu e primit, se departeaza alungat de ingerul pazitor de
la Dumnezeiescul Botez, dat fiind ca mintea nu si-a vandut libertatea.(243)
40)Iar fara Duhul Sfant aceasta virtute cuprinzatoare nu se numeste
nepatimire. Ci chiar daca ar fi , poate , cineva astfel, el se afla mai degraba
intru nesimtire.(245)
41)Cel ce vrea sa spuna ceva despre dragoste indrazneste sa graiasca
despre Dumnezeu insusi.(Ioan4,16)(246)
42)Caci din tot sufletulinseamna ca din ratiune, manie si pofta. Pentru
ca din aceste trei se alcatuieste sufletul.(246)
43)Toata lucrarea se face sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru
dragostea de aproapele.(248)
44)Dar Dumnezeu nu are niciinceput , nici sfarsit. Deasemenea nici
virtutile Lui, pentru ca nici odata n-a fost fara de ele. Ci totdeauna e
suprabun si drept, atotintelept, atotputernic, neinfranat, nepatimitor, nescris
imprejur, nehotarnicit, neaflat, necuprins, fara sfarsit, vesnic, necreat,
neschimbat, neincetat adevarat, necompus, nevazut, nepipait, neinteles,
desavarsit, mai presus de fiinta , negrait, mult milostiv, atotidurat,
atotvazator.(248)
45)Dumnezeu e netrupesc, simplu, fara de inceput, un singur Dumnezeu
inchinat si preamarit de toata zidirea in tatal, fiul si Duhul Sfant. Iar cel
ce s-a facut Lui are o singura vointa si nu mai multe compunse.(249)
46)Cibzuinta-aceasta se naste din ratiune si sta la mijloc intre
abilitate si prea multa talcuire, si intre nechibzuinta.(250)
47)*Cel chibzuit insa nici nu se inalta, mandrindu-se si catand sa
vateme pe cineva, nici nu se rostogoleste fara minte si nu se vatama de cineva;
ci culegand cele bune le pazeste in Hristos Domnul nostru, Caruia I se cuvine
slava si stapanirea in veci. Amin.()
48)Neprihanirea este cugetul intreg, adica nestirbit.(251)
49)Aceasta se naste din partea poftitoare a sufletului si fara de ea
nu se pazeste nici un bine, ciar daca se poate face.(251)
50)Insusirea barbatiei nu sta in a asupri pe aproapele. Caci aceasta
este semetie si se afla deasupra barbatiei. Dar nici a fugi de frica ispitelor
de lucrarile si de virtutile cele dupa voia lui Dumnezeu. Caci aceasta este
lasitate si se afla dedesuptul barbatiei. Barbatia inseamna a starui in rabdare
si in tot lucru bun si a birui patimile sufletului si a trupului.(252)
51)Dumnezeu e preamarit si prin dreptate zice Marele Dionisie.
52)El stie ca daca isi inchipuie care peste tot vreun bine, se va lua
de la sine ceea ce I se pare ca e al lui, cum zice Domnul, Caruiai se cuvine
slava in veci. Amin.
53)Daca cineva ar avea multe necazuri si multe primejdi de la draci si
de la oameni, tinand pacea Domnului toate le va socoti nimic.(254)
54)Sufletul are pace cu Dumnezeu, cand pare ace cu sine insusi si se
face intreg dupa voia lui Dumnezeu. Si se face asa, cand are pace cu toti
oamenii, chiar daca sufera suparari grele de la ei. Caci prin rabdare nu se
tulbura nici decum, ci toate le sufera, tuturo le vrea binele, pe toti ii
iubeste pentru Dumnezeu si pentru fire. Pentru cei infideli plange ca pentru
niste pirduti, cuma facut Domnul si Apostolii, iar pentru cei credinciosi se
roaga si lucreaza. Si asa primeste pacea gandurilor si petrce cu mintea in
contemplatie si rugaciune curata catre Dumnezeu, Caruia I se cuvine slava in vecii
vecilor. Amin.
55)Dar ceea ce s-a
dobandit dupa vreme si osteneal indelungata, se poate pierde intr-o clipa de
timp.(257)
56)Linistiti-va si
cunoasteti, zice pentru ca linistea aduna mintea.(259)
57)Sfintii nici nu cunosc tot scopul lui Dumnezeu cu fiecare lucru sau gand al
Acripturii, nici nu scriu deodata toate cele cunoscute de ei.(260)
58)Daca are vreun
povatuitor, detator sa intrebe la tot lucru si sa primesc prin urechi
raspunsulsi sa plineasca cu lucru cele spuse. Iar daca nu are vreunul, il are
dupa Euhit, pe Hristos, si e dator sa-L intrebe prin rugaciune din inima pe El
si sa nadajduiasca cu credinta raspunsul din lucru si prin cuvant, ca nu cumva
Satana, neputand raspunde cu lucru, sa raspunda cu cuvantul, prefacandu-se pe
sine in povatuitor si tragand la pierzare pe cei ce n-au rabdare.(266)
59)ADAM->A(Anatoli)-rasarit; D(Dysis)- apus; A(Arktos)- miaza noapte;
M(Mesimvria)- miaza-zi, om in siriaca=foc (274)
60)Deaceea numai
cugetarea semeata a incantari de sine poate sa ramana ascunsa tuturor, ba
aproape si celui ce o are pe aceasta, mai ales daca nu cade in incercari prin
care sufltul e dus la mustrare si-si cunoaste neputinta si nestiinta sa(275)
