|
|
·
De
voieşti să afli adevărul, urmează pilda
cântăreţului la chitară: acela îşi apleacă capul
şi, aţintindu-şi auzul la cântare, mişcă pana cu mâna.
Atunci, îndată coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar
cântăreţul saltă de dulceaţa cântării.
·
Să-ţi
fie, iubitorule de osteneală şi lucrătorule al viei, limpede
pilda şi să nu te îndoieşti. Căci luând aminte, ca un
cântăreţ la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu
uşurinţă ceea ce cauţi, pentru că sufletul răpit
de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi, că «s-a lipit
sufletul meu de urma Ta», zice Proorocul.
·
Înţelege,
iubitule, prin chitară inima; prin coarde simţirile, prin pană
mintea, care mişcă cu pricepere desăvârşită
simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mişcare se
iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată
face să se arate razele dumnezeieşti.
Simţirile
inimii, nu cele trupeşti. E de remarcat această asemănare a
rugăciunii lui Iisus cu cântarea. Rugăciunea e o cântare şi de
aceea produce o bucurie, căci ea nu e numai repetarea numelui lui Iisus,
ci o scufundare în toată lumea nesfârşită de înţelesuri, de
iubire şi de dulceaţă, cuprinsă în El. ea e o mişcare
în această lume de armonii şi de aceea este mereu nouă. Inima
vibrează de această armonie şi mintea gustă nuanţele
ei.
·
De
nu vom închide simţurile trupului, nu va izvorî în noi apa
săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencii.
Că cerând aceea apa sfinţită, a aflat înăuntrul ei apa
săltătoare a vieţii (Ioan 4, 14). Pentru că, precum
pământul are prin fire apa şi în acelaşi timp aceasta curge dan
el, la fel şi pământul inimii are prin fire această apă
săltătoare şi izvorâtoare. Ea e ca lumina părintească,
pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.
Aici, bucuria
lăuntrică, unită cu lumina, este simbolizată cu o apă
săltătoare, deci vie, nestătută, mereu nouă. Ea e atât
de unită cu lumina, încât e numită ea însăşi lumină.
Căci viaţa aceasta lăuntrică este deschidere spre sensul
suprem al existenţei. În ea însăşi e sensul suprem al
existenţei. Ea ţâşneşte din inimă nu numai pentru
că este unită cu mintea, sau cu înţelegerea, ci pentru că
inima curată deschisă spre sens, e deschisă spre sensul şi
spre viaţa dumnezeiască nesfârşită. Inima a devenit prin
curăţia ei străvezie; aşa cum e deschisă cu
sinceritate spre oameni, e deschisă şi spre Dumnezeu, suprema
Persoană iubitoare. Pentru aceasta e însă de trebuinţă ca
omul să nu fie alipit prin simţuri de lucrurile din afară, prea
captat de plăcerile şi interesele trupeşti pe care doreşte
să le satisfacă prin ele. Ochiul închis spre cele dinafară, se
deschide spre cele nesfârşite, care vin în valuri în raza
înţelegerii.
·
Precum
izvorăşte apa dintr-un izvor nesecat, aşa izvorăşte
şi apa vie şi săltătoare din suflet. Aceasta fiind
sălăşluită şi în sufletul lui Ignatie, l-a făcut
să zică: «Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă
lucrătoare şi grăitoare».
·
Asemănatu-s-a
trezvia fericită şi de trei ori lăudată, mai bine zis
înţelegătoare a sufletului, cu apa ce saltă şi
izvorăşte din adâncul fără fund al inimii. Şi, pe de o
parte, apa ce ţâşneşte din izvor, umple izvorul însuşi,
aşa zicând, mişcându-se, e pururi mişcată prin Duhul, umple
întreg omul dinăuntru de roua dumnezeiască şi de Duh, iar pe cel
dinafară îl face arzător.
Însăşi
trezvia sau veghea la cele dinăuntru este o apă izvorâtoare din
adâncul inimii, scufundat în abisul nesfârşit al lui Dumnezeu. Căci
veghea aceasta e activă, este un scafandru în oceanul tot mai adânc. Fiind
ea însăşi vie, e ea însăşi mereu nouă, hrănitoare
cu alte şi alte înţelegeri pe care le primeşte de la Dumnezeu. E
greu să desparţi această veghe de conţinutul ei mereu nou.
Într-un fel e ea însăşi întreţinută de adâncul inimii,
susţinută de el.
Apa aceasta a
vieţii şi a luminii, sau a bucuriei şi a înţelegerii, pe de
o parte e mişcată de Duhul Sfânt, deci de dincolo de om; pe de alta
se mişcă ea însăşi, fiind mişcată de Duhul,
adică omul simte că se mişcă el însuşi în planul
înţelegerii şi al bucuriei. Libertatea Duhului nu stânjeneşte
libertatea omului, ci o sporeşte. Subiectul dumnezeiesc se întâlneşte
cu subiectul omenesc şi-l face ca el însuşi să primească
mişcarea şi să şi-o însuşească. Apa aceasta îi
umple inima, ca pe un izvor din care sau prin care izvorăşte; dar
umple şi toate facultăţile şi simţirile lăuntrice
ale omului, iar pe omul din afară îl umple de căldură în toate
comunicările lui. E înfăţişată în aceste capete o
viziune abisală şi liberă a inimii, sau a omului. Omul e subiect
de posibilităţi nesfârşite, pentru că îşi are
rădăcinile în Dumnezeu, pentru că e deschis Subiectului nesfârşit
dumnezeiesc. Dumnezeu, nesfârşit în viaţa şi în
înţelesurile Lui, poate comunica omul mereu ceva nou din ele, iar omul
şi le poate însuşi, experiindu-se pe sine ca subiect nesfârşit
în aceste posibilităţi ce-i vin din legătura cu Dumnezeu., dar
şi le însuşeşte el însuşi, în mod liber. Omul se poate ruga
neîncetat, pentru că în rugăciunea sa e deschis vederii lui Dumnezeu
Cel nesfârşit.
·
Mintea
care s-a curăţit de cele din afară şi şi-a supus
simţurile în întregime, prin virtutea cu fapta, rămâne
nemişcată ca şi osia cerului, privind spre adâncul inimii, ca
spre centru; şi stăpânindu-şi capul priveşte acolo, având
ca nişte sonde razele înţelegerii, care scot de acolo
înţelesurile dumnezeieşti şi supun toate simţurile
trupului.
Mintea care s-a
curăţit de impresiile din afară şi şi-a făcut
simţurile supuse, obişnuindu-le să slujească numai
virtuţilor desprinse prin fapte statornice (înfrânare, răbdare,
hărnicie prin slujirea iubitoare a altora, smerenie, etc.), şi-a
deschis privirea spre adâncul inimii care se adânceşte în adâncul
nesfârşit al lui Dumnezeu şa izvorăşte mereu
înţelesuri însoţite de bucurie din nesfârşitul dumnezeiesc
străveziu prin el. De aceea nu se mai mişcă din această
privire, ci rămâne nemişcată în mişcările sale ca axa
cerului între aştri, sau ca un spaţiu interplanetar rămas
acelaşi între planete. Dar mintea rămâne nemişcată numai
pentru că priveşte în acelaşi adânc. Dar în alt fel, se
afundă tot mai mult în privirea lui.
·
Nimeni
dintre cei neintroduşi, sau care au nevoie de lapte (I Corinteni 3, 2),
să nu se atingă de astfel de lucruri oprite, până n-a venit
timpul. Pe unii ca aceştia, care au căutat înainte de vreme cele
proprii unui anumit timp, şi s-au sârguit să intre într-un părut
liman al nepătimirii cum nu se cuvine, Sfinţii Părinţi i-au
socotit că fac un lucru nebunesc şi nimic mai mult. Căci este
cu neputinţă să citească o scrisoare cel ce nu
cunoaşte încă literele.
·
Mintea
care s-a curăţit prin trezvie, uşor se întunecă, dacă
nu se desface cu totul de ocuparea cu cele din afară prin pomenirea
continuă cu Iisus. Iar cel ce a unit făptuirea cu contemplarea, prin
păzirea minţii, nu e abătut de zgomote; nu se clatină (de
tulburări având sau nu având vreun înţeles). Căci sufletul
rănit de dragostea lui Hristos, urmează Acestuia ca unui
frăţior.
Trezvia
curăţă mintea de toate chipurile celor din afară, pentru
că ea constă propriu zis în atenţia exclusivă la Iisus, sau
la Dumnezeu. Dar deplin se curăţă mintea numai dacă
încetează cu totul de a se mai ocupa cu plăcere de chipurile celor
din afară, ocupându-se continuu cu pomenirea lui Iisus.
·
Se
poate întâmpla că cei ce petrec în lume pot opri patimile şi
săriturile de la una la alta, sau se pot opri din gândirea la ele
după cuvântul: «Opriţi-vă şi cunoaşteţi». Dar e
cu neputinţă să le şteargă sau să le
desfiinţeze. Viaţa pustnicească le poate însă
dezrădăcina cu totul.
·
Dintre
apele săltătoare, una are o mişcare mai iute; alta,
liniştită şi mai zăbavnică. Cea dintâi nu poate fi
tulburată cu uşurinţă, pentru repeziciunea
mişcării. Dacă e tulburată pentru puţin timp, uşor
se curăţă iarăşi, având o astfel de mişcare. Dar
curgerea încetinindu-se, apa se face foarte mică, şi nu numai că
se şi tulbură uşor, dar aproape că rămâne
nemişcată. Ea are nevoie atunci de o curăţire din nou, ca
să zicem aşa, de o nouă punere în mişcare.
Ape
săltătoare în inimă, sau din Duhul Sfânt prin inimă, e
viaţa de bucurie şi de înţelegere mereu nouă în oceanul
nesfârşit al vieţii dumnezeieşti. Aceasta, deşi
implică o statornicire a privirii minţii în inimă şi prin
transparenţa ei în Dumnezeu, e totuşi mişcătoare prin înaintarea
la noi şi noi înţelesuri şi bucurii în oceanul dumnezeiesc
şi în comuniunea cu Persoana purtătoare Lui. Când mişcarea
aceasta este plină de atenţie vie, ea poate fi tulburată de
chipurile venite din afară şi din ispitele care o cheamă spre
plăcerile ce-i pot fi oferite de ele. Dar când această mişcare a
minţii în noile înţelesuri şi bucurii ce-i vin prin inimă,
lâncezeşte, ea poate fi tulburată uşor de chipurile din
afară şi oprită cu totul.
·
De
voieşti să afli cum trebuie să te rogi, priveşte la
sfârşitul luării aminte şi al rugăciunii şi nu vei
rătăci. Căci acest sfârşit este, iubitule,
străpungerea continuă, zdrobirea inimii, iubirea faţă de
aproapele. Iar contrariul este în chip vădit, gândul poftei, şoapta
bârfelii, ura faţă de aproapele şi de toate cele asemenea
acestora.
Oricât s-ar
părea că omul duhovnicesc este cel ce se adânceşte în inima sa
şi în vederea lui Dumnezeu prin ea, cu ocolirea celor din afară,
semnul adevăratei vieţi spirituale se vede, pe de o parte în
zdrobirea inimii pentru poftele egoiste satisfăcute şi pentru relele
făcute, iar pe de altă parte în iubirea faţă de aproapele.
Propriu-zis nu ieşirea din legătura cu cele din afară e
cerută, ci curăţenia, bunătatea pusă în
legăturile cu oamenii.
·
Între
cele ce sunt de făptuit, lucrul cel mai însemnat este cunoştinţa,
iar în cele de contemplat, neştiinţa cea mai presus de fire.
Acestea însă, fără Duhul adevărului şi fără
Duhul cunoştinţei în suflet, nu se pot săvârşi şi
dobândi cum se cuvine.
Nu poţi
face nici o faptă cum trebuie fără cunoştinţă.
Dar nu cunoşti nimic cum trebuie, fără să-ţi dai seama
de taina care persistă în tot ce cunoşti. Nu poţi cunoaşte
o persoană în ceea ce are ea propriu, fără să
intuieşti în ea ceea ce nu se poate defini. Nu poţi să-ţi
dai seama de ceea ce este Dumnezeu, dacă nu simţi taina Lui mai
presus de toate definiţiile în care te sileşti să-L prinzi.
Neştiinţa aceasta este mai presus de tot ce cunoşti, e mai
presus de minte. Deci nu există făptuire oarbă şi nici
cunoştinţă adevărată lipsită de taină, de
neştiinţă mai presus de cunoaştere. Astfel nu se poate face
o despărţire clară între făptuire şi
cunoştinţă, dar nici între cunoştinţă şi necunoştinţă.
Chiar prin necunoştinţă se cunoaşte ceva.
Cunoştinţa împreunată cu recunoaşterea tainei,
îmbogăţită prin sesizarea tainei, însoţită de
respectul tainei, e la baza oricărei făptuiri drepte.
Nu poţi
avea cunoştinţa îmbinată cu neştiinţa superioară,
adică intuirea adevărată a realităţii, fără
Duhul adevărului, care e în acelaşi timp Duhul cunoştinţei
şi al tainei, sau al neştiinţe mai presus de
cunoştinţă şi prezentă în
cunoştinţă. Numai Duhul te ajută să cunoşti ceea
ce poţi deveni şi deci să şi făptuieşti în acest
scop; dat tot El face să ţi se deschidă sufletul pentru ceea ce
este mai presus de cunoştinţa ce se poate exprima. Şi mai ales
în intuirea a ceea ce nu putem defini, ne dăm seama că cunoştinţa
adevărului întreg nu este de la noi, nu-i din efortul nostru.
Atât
bucuria inimii cât şi întristarea opusă bucuriei sunt în mod
vădit roade ale Duhului, căci «roada Duhului este bucuria» (Galateni5,
22); dar şi că Dumnezeu dă unora duh de
căinţă plină de străpungere (Romani 11, 8). Ca
să spun pe scurt, după Sfinţii Părinţi, atâta putere
are Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, că El
conlucrează şi la cele ale virtuţii, dar şi la
dispoziţiile văzute opuse între ele, cum am zis că Scriptura Îl
numeşte pe El şi foc şi apă, care sunt cu
totul opuse între ele.
Îl numeşte astfel pentru ajutorul
dat de Duhul la toate bunătăţile şi frumuseţile din
suflet şi pentru lucrarea Lui de viaţă făcătoare
şi întăritoare în toate acestea. Pentru aceasta şi numeşte
Scriptura acest izvor când la singular, când la plural. Mântuitorul i-a zis
şi El atât izvor cât şi râuri. De aceea, se şi împarte începutul
(de râuri) şi înaintează în toate virtuţile. Şi, întregul
se face ca un suflet de fire nouă al sufletului, care se împărtăşeşte
de El. căci îi dă acestuia o viaţă mai presus de fire
şi îl mişcă spre toate cele ce trebuie făcute şi spre
cele ce se petrec şi îl desăvârşeşte precum se cuvine. Eu
presupun că şi piatra care a fost lovită a fost lovită de
toiagul legiuitorului Moise şi a izvorât mai presus de fire râuri de
apă, este inima împietrită din pricina învârtoşării. Din
aceasta, când Dumnezeu o loveşte, rănind-o şi
străpungând-o, în loc de toiag cu cuvinte, puterea Duhului scoate,
mişcând-o în chip fericit, pâraie de viaţă făcătoare,
ajutând-o astfel spre toate faptele mari şi potrivite, făcând vii, am
putea zice, o singură apă dup fire pe cei mulţi şi
nesfârşiţi care se împărtăşesc de ea. Minunată cu
adevărat este această piatră, care fiind purtată de o
singură căruţă, a răspândit, izvorând din ea, apă
cât au putut să poarte milioanele şi nenumăratele
căruţe. De unde are ea această putere atât de mare şi în ce
pământ umed se aşează, ca să o poarte?
Este numită
astfel inima purtată de un singur trup, de trupul lui Hristos, dar şi
de trupurile altor oameni care au răspândit din inima lor apa Duhului
Sfânt, sau apa credinţei. Aceasta este Tradiţia vie: inimile
purtătoare şi răspânditoare ale apei Sfântului Duh. Nu prin
cărţi s-a ţinut Tradiţia vie, ci prin inimi.
Cărţile au fost mărturie acestei lucrări de transmitere a
Tradiţiei vii. Inima este înviorată prin apa Duhului, dar ca să
poată fi înviorată trebuie să aibă şi ea o capacitate
pentru aceasta. Trebuie să fie capabilă de simţire, de
dăruire în iubire către Dumnezeu şi către semeni.
Dacă ne-am învrednicit de atâta
cinste de la Dumnezeu, ca să avem putinţa să sădim în noi,
imitând pe Dumnezeu, raiul dumnezeiesc, necunoscut cu simţurile din
afară, dar cunoscut cu mintea, rai mai presus cu mult decât cel dinainte,
potrivit celor spuse, şi care ne dă o mare fericire fiind mai presus
de orice înţelegere a celui ce n-a pătimit această
sfinţită vrednicie, să ne dăruim cu evlavie şi cu
dreaptă credinţă de la început liniştirii, prin porunci,
şi prin aceasta lui Hristos, Dumnezeu cel în Treime. Iar rămânând astfel,
cu vederea care adună cugetările şi înţelesurile mai
înainte spuse, ba şi învăţăturile despre Dumnezeu, şi
le sădeşte pe acestea în inimă ca în Dumnezeu, să-L înduplecăm
prin rugăciunea cuvenită să lase Duhul Lui, cu tot ce este în
El, în noi şi să izvorască în noi înţelesuri
dumnezeieşti şi mai presus de lume, cărora le poţi spune
şi râuri. Căci «cel ce crede în Mine, râuri de apă vie
vor curge din inima lui», zice ucenicul cel iubit, despre Duhul pe care aveau
să-L primească «cei ce vor crede în El» (Ioan 7, 38).
V
Dumnezeu
suflă în Adam suflare de viaţă – harul Duhului de
viaţă făcător şi aşa s-a făcut Adam om
desăvârşit; căci s-a făcut «spre suflet viu» şi nu
spre suflet simplu. Fiindcă nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci
spre suflet, care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt al
lui Dumnezeu se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte
cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvântător
(raţional) şi de chip dumnezeiesc.
Dar
nerămânând Duhul lui Dumnezeu împreună cu sufletul, sau din
nefericire depărtându-se, s-a pierdut şi chipul dumnezeiesc al
vieţii, demn de sufletul raţional şi s-a introdus din nenorocire
cel al dobitocului sau al fiarei. Căci fără Dumnezeu nu putem
face nimic din cele cuvenite, deci fără a fi în Duh şi în
Hristos. De aceea, s-a făcut Adam om fără lipsuri, adică
întreg, întreg, întrucât nu s-a făcut simplu «cu suflet», ci «cu suflet
viu», când a suflat Dumnezeu în el «suflare», ca să fie «viaţă»
în sufletele cuvântătoare.
Duhul Sfânt nu
se face însuşi sufletul omului. În acest caz omul ar fi una cu Dumnezeu în
înţeles panteist şi păcatele săvârşite de om ar fi
şi ale lui Dumnezeu, sau nu s-ar mai putea face nici o deosebire între
bine şi rău. Dar fără o prezenţă şi o
lucrare a Duhului dumnezeiesc în sufletul omului, acesta n-ar putea duce o
viaţă conformă cu raţiunea lui. Omul are în sufletul lui o
raţiune şi o libertate, dar ele nu pot funcţiona în modul deplin
cerut de ele, decât în unire cu Dumnezeu, decât adăpându-se din apa vie a
Duhului dumnezeiesc. Este ceva analog cu faptul că omul are plămâni
sau ochi, dar fără aer şi lumină, nici plămânii, nici
ochii n-ar putea să-şi exercite funcţiile. sufletul este o
floare, dar floarea are nevoie de soare şi de ploaie pentru a creşte
şi să-şi pună în valoare toată frumuseţea şi
rodnicia virtuală a ei. Omul este o fiinţă cuvântătoare
virtual, dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să pună în
valoare această capacitate. Şi vorbirea lui cea mai serioasă
este cea pe care o are cu Dumnezeu, deci şi gândirea, sau raţiunea sa
în funcţiunea ei cea mai serioasă. De aceea sufletul raţional
sau cuvântător al omului devine cu adevărat «viu», sau se pune în
lucrare numai prin suflarea Duhului în el. de aceea s-a suflat în om lucrarea
Duhului în vederea «sufletului viu». Numai astfel omul a putut realiza cu
adevărat toate potenţele lui minunate.
Până ce
Adam a păstrat în el suflarea Duhului, suflare de viaţă
dătătoare a tuturor potenţelor lui, el se mişca printre
lucruri cu o mare putere de pătrundere, văzând dincolo de
suprafaţa lor organizatorică raţiunile lor în Dumnezeu şi
pe Dumnezeu Însuşi. De asemenea el avea puterea de a prevedea cum se vor
desfăşura lucrurile, pentru că ştia că se vor
desfăşura conform cu marea lui forţă de a le transfigura,
de a le face străvezii în frumuseţea revelatoare a adâncimii lor
nesfârşite, tainice şi mult grăitoare, în Dumnezeu. De asemenea, ştia cum se
vor dezvolta relaţiile dintre oameni: pline de bunăvoinţă,
delicateţe, iubire, de comunicativitate mereu nouă. Avea puterea proorocească,
pentru că era împreună creator cu Dumnezeu al formelor lucrurilor, ascunse
în adâncurile lor.
Lui Dumnezeu îi
place să fie cunoscut de altă minte, fie ea chiar creată, în
înţelepciunea şi puterea Lui arătată în creaturi, dar
deschisă prin creaturi în adâncimile ei nesfârşite şi în
revelări mereu noi. Îi place ca cineva să prevadă împreună
cu El bunătăţile ce le va descoperi neîncetat, aşa cum unui
tată îi place ca copilul lui să ştie că el îi va face în
viitor mereu alte şi alte daruri şi prin aceasta să-şi
împrospăteze şi să-şi sporească mereu iubirea
faţă de el.
Să
privim, după puterea noastră, deosebirea între lucrarea Duhului Sfânt
şi cele ce ţin de ea şi între lucrarea naturală a
noastră şi cele ce ţin de ea şi între lucrarea
naturală a noastră şi cele ce aparţin ei. Vom vedea
îndată că nu e cu putinţă ca noi să fim în pace numai
prin lucrarea noastră naturală. Căci pacea este roada
adevărată a Duhului, ca şi iubirea şi bucuria
duhovnicească; este roada adevărată a Lui, pentru ca cei
părtaşi de El să se poarte cu îndelungă răbdare
şi cu blândeţe şi să fie în întregime plini de
bunătate şi să facă parte şi celor apropiaţi din
bogăţia Lui.
Nici o
lucrare naturală a noastră nu e despărţită, de la
sine, de vreo pornire sufletească, fiind mişcarea vreunei
părţi a iuţimii. Dar nici fără voinţă nu se
mişcă vreo lucrare a noastră, iar voinţa în cel
făptuitor atârnă de poftă, precum în cel contemplativ de
dorinţă. De aceea în nici o lucrare naturală a noastră nu
pot fi stinse pofta şi mânia, dacă vrea să se împlinească
precum se cuvine.
Lucrarea
mai presus de fire a Sfântului Duh în inimă nu-şi are naşterea
nicăieri în fire, ci este o arătare neînţeleasă în cei miluiţi
de El. de aceea, ea se mişcă, sau, ca să spun altfel, se
aprinde, în chip vădit, fără să vrem. Pentru aceasta nu are
nevoie de nimic din ale noastre, câte sunt de trebuinţă pentru
lucrare, fie că ai numi-o luminare, fie arătare a Duhului.
Ea are nevoie numai ca cel părtaş de ea să o privească
fără tulburare în inima sa şi să se desfăteze mai
presus de fire.
De
aceea, lucrarea dumnezeiască, neavând nevoie deloc nici de
voinţă, nici de vreo pornire naturală spre a se pune în
mişcare, e vădit că pofta şi mânia rămân
nelucrătoare în ea. Şi, ca să spunem pe scurt, partea
pasională a sufletului (mânia şi pofta) zace aruncată
nelucrătoare, lucrând din inimă în chip mai presus de fire numai
suflarea Duhului de viaţă făcător. Iar mintea se
bucură şi e vie. De aceea, priveşte spre Dumnezeu în pace
şi seninătate, cu toată nepătimirea şi cu tot
sufletul, aşa cum se cuvine.
Este o
analiză şi o concluzie demnă de remarcat a cauzelor şi
efectelor lucrării omeneşti şi ale celei dumnezeieşti. Când
se mişcă în noi o lucrare bună fără o poftă inferioară
şi fără mânie, e semn că e de la Dumnezeu, sau de la Duhul
Sfânt. Şi atunci avem o bucurie curată de ea. Prin această
bucurie ne-o însuşim, dar constatăm totuşi că nu e de la
noi. Iar bucuria este a minţii. Ea simte şi viaţa cea nouă
arătată în suflet. Partea pasională a sufletului, sau mânia
şi pofta, se află într-o stare de nelucrare. De aici pacea cu care
mintea contemplă pe Dumnezeu şi se bucură de lucrarea Duhului
din suflet, care a dus la nelucrare, sau la nepătimire, partea lui
pasională. Nepătimirea este o astfel de stare de pace,
nepasională, care dă putinţa minţii să contemple
netulburată pe Dumnezeu, sau chiar şi taina semenilor săi
şi a lucrurilor, taină ascunsă tot în Dumnezeu. Dacă în
scrierile anterioare se afirma simplu necesitatea curăţirii de patimi
şi a dobândirii nepătimirii, pentru ca mintea să poată
contempla pe Dumnezeu, aici se explică trebuinţa ca înseşi
puterile pasionale ale sufletului să devină nelucrătoare în
acest scop, şi modul cum se poate ajunge la aceasta.
În
această stare sufletul se află într-o legătură iubitoare cu
Dumnezeu, având ca izvor al luminării şi al întinderii spre El pe
Duhul, de care se împărtăşeşte în chip fericit din
Dumnezeu. Şi astfel, priveşte spre Dumnezeu, deoarece a ajuns la
cunoştinţa negrăitei şi mai presus de lumină
frumuseţi dumnezeieşti şi iubeşte pe Dumnezeu Cel mai
presus de frumuseţe şi se bucură cât nu se poate spune, că
cunoaşte pe Tatăl şi moştenirea Domnului Cel atât de
nesfârşit, de nehotărnicit şi de necuprins, iar acum şi pe
Domnul Însuşi pentru negrăita milă dumnezeiască. Ca urmare,
încearcă o pace minunată, văzându-se pe sine, datorită
harului, nelipsit în nici un fel de binele cel mai înalt şi mai presus de
minte. Iar mânia, potrivit celor spuse, nelucrând, datorită lucrării
Mângâietorului ce se mişcă de sine, îndelunga răbdare,
blândeţea, împreună cu cea mai mare bunătate sunt în
stările ce călăuzesc, potrivit cu le, purtarea sufletului, dat
fiind că ele sunt roadele Sfântului Duh, care se
împărtăşeşte celor miluiţi. Dimpotrivă, duhul
rătăcirii şi al minciunii, deşi pare să se mişte
în suflet fără voinţa şi pornirea celui părtaş la
el, nu face nici partea pasională să se liniştească, ci o
mişcă şi mai mult, şi nu pune în lucrare nici iubirea
faţă de Dumnezeu, sau bucuria, sau pacea. Căci minciuna este
fără rânduială, schimbătoare şi cu totul
străină de pacea şi seninătatea cea după Dumnezeu.
Minunat
eşti Doamne, lumină lină a păcii minunate, supra
odihnitoare, iubită, minunată prin fire, care bucuri pe cei mulţi,
strălucitoare la culme. Mă minunez, Atotputernice, Stăpâne
Sfinte, că cel de care te-ai atins prin atingeri negrăite, pentru
nesfârşita Ta bunătate, mai trăieşte sieşi şi nu
Ţie (II Corinteni 5, 15), Celui mai presus de fiinţă,
vieţii de viaţă făcătoare şi izvorului tuturor
bunătăţilor şi frumuseţilor. Căci dacă
femeia aceea, numai pentru că s-a atins de Tine, ba nici de Tine, ci numai
de veşmântul Tău, Mântuitorule, mai bine zis nici măcar de
veşmântul Tău, ci numai de ciucurele lui, şi încă pe ascuns,
totuşi s-a slobozit îndată de o viaţă atât de bolnavă
şi a primit în chip minunat o viaţă sănătoasă, ce
poate să se întâmple, Împărate, aceluia, şi ce viaţă
poate primi acela de care Tu, Mângâietorule, te atingi, din bunătate
şi în chip vădit, prin atingeri dumnezeieşti negrăite, ca
să împlineşti în chip minunat mila Ta cu el? Ştim că,
atingându-te cu mâna de soacra lui Petru, s-a stins fierbinţeala ei
şi, dobândind sănătate deplină, îndată s-a sculat
şi slujea Ţie plină de uimire şi bucurie. Dar atingerea
aceea s-a întâmplat femeii o singură dată şi de din afară,
căci s-a făcut cu mâna. Dacă deci aceea, pentru ceea ce s-a
spus, a dobândit o sănătate atât de deplină, ce ar trebui
să se petreacă cu cei de care Te-ai atins nu o dată, ci mereu,
noaptea şi ziua, şi aceasta nu din afară, ci în cămara
inimii cea mai dinăuntru, cu cea mai mare iubire de suflet şi
întărindu-i pe ei în chip vădit în cele ce se întâmplă şi
mângâindu-i în cele ce au nevoie şi făcându-le zeci de mii de
bunătăţi? Cum, deci, Preaînalte, unii ca aceştia vor
trăi loru-şi şi nu mai degrabă în întregime Ţie,
aşa cum se cuvine? Mai bine zis, cum , chiar vieţuind numai Ţie,
nu s-ar socoti pe ei nenorociţi şi nu şi-ar pleca capetele smeriţi
în faţa celor ce i-ar vedea că încetează măcar pentru scurt
timp să-şi arate recunoştinţa pentru un astfel de minunat
ajutor dat lor prin harul Tău? Slavă Ţie, cu adevărat Preaslăvite,
Cel ce slăveşti pe cei smeriţi cu cugetul. Pentru că,
dându-le harul, Te afli înrădăcinat în chip minunat în inima lor, ca
a unora ce au fost slăviţi. Că Tu Însuţi ai spus limpede,
Înţelepciunea lui Dumnezeu, în Solomon: «Am prins rădăcini în
popor slăvit, mai mult decât se poate închipui. Pentru aceea, M-am
înălţat ca un cedru în Liban» (Înţelepciunea lui Sirah
24, 14) în inimă, «ridicându-mă peste cele de jos», adică
pământeşti, «la înălţime, sau pe muntele dumnezeiesc»,
ajungând la înălţimea înţelesurile dumnezeieşti. Şi
mai zice: «Ca un terebint am întins ramurile Mele», se înţelege în cei «am
prins rădăcini» prin harul Duhului.
Precum se poate
spune că Dumnezeu a prins rădăcini în cei ce-L iubesc, aşa
se poate spune că şi ei au prins rădăcini în Dumnezeu. Ba
se poate spune aceasta chiar mai mult, căci Dumnezeu îi hrăneşte
pe ei cu viaţa adevărată. Prinzând rădăcini în infinitatea
lui Dumnezeu, sau tot mai adânc în infinitatea Lui, cresc ei înşişi
la infinit în înţelegerea, în viaţa lor, în rodurile ce le aduc. Dar
şi Dumnezeu, prinzând rădăcini în ei, îşi arată în ei
tot mai mult din infinitatea vieţii Lui şi din rodirea Lui în ei.
Chiar înrădăcinarea lui Dumnezeu Cel nesfârşit în om, creând o
comunicare intimă între El şi om, face ca în concret omul să nu
mai trăiască înăuntru unor margini, ci în nesfârşirea
dumnezeiască, participând la ea. În ambele formulări se arată
valoarea nesfârşită ce o acordă Dumnezeu omului, perspectiva
veşnicei creşteri a acestuia în Dumnezeu, fără a înceta
să rămână totuşi om prin natura lui şi prin culoarea
ce o dă conţinutului primit din Dumnezeu. Înrădăcinarea
aceasta reciprocă şi-a atins suprema adâncime şi s-a făcut
pentru veci în Iisus Hristos.
«Şi
ramurile mele sunt ramuri ale slavei şi ale harului» (Înţelepciunea
lui Sirah 24, 19). Spus-am tot adevărul, însuţi Adevărule,
adevărurile de la Sine-ţi, Doamne. Pentru aceasta sufletul curat
şi ales Ţie, ca o mireasă, a dorit foarte să şadă
cu curăţie în umbra Ta. Şi îndată a şi ajuns sub
umbră. Arată-ţi rodul Tău care o îndulceşte cu
bogăţie, nu în chip simplu, ci în gâtlejul ei.
Căci
nu ajung toţi în chip simplu şi deodată la dulceaţa lui
Dumnezeu cu simţirea lor. Departe de aşa ceva. Că atunci când
zice «mandragora a împrăştiat mireasma de aromate şi ca o
smirnă aleasă a răspândit bunul miros» (Cântarea
Cântărilor 7, 13), nu o face aceasta pentru toţi. Şi aceasta
o va arăta Sfântul Pavel zicând că «unora Unul şi Acelaşi
s-a făcut mireasmă a vieţii spre viaţă, iar altora
miros de moarte spre moarte» (II Corinteni 2, 16). La fel şi
dulceaţa dumnezeiască, iar de vrei să zici, şi slava lui
Dumnezeu văzută odată cu aceasta, nu se lasă prinsă de
toţi, ci numai de unii pentru simţirile lor înţelegătoare.
Aceştia sunt cei ce se nevoiesc cu liniştea şi care prin
împărtăşirea vădită de bunăvoinţa
dumnezeiască, au dobândit Duhul de viaţă făcător
şi luminător. Şi, îndeobşte, ea se face simţită,
pe cât e cu putinţă celor curaţi cu inima.
Termenul de „simţire
înţelegătoare” sau de „simţire a minţii”, atât
de mult folosit de Sfinţii Părinţi înseamnă înţelegere
şi experienţă, în acelaşi timp, sau trăire în ambianţa
unei prezenţe spirituale şi aflarea unui sens al ei. Înţelegi o
persoană când trăieşti în ambianţa ei, când îţi devine
interioară şi-i devii interior. Este ca o „pipăire”
spirituală a vieţii spirituale a celuilalt, a stărilor, a
intenţiilor, a specificului lui sufletesc, concomitentă cu o
„înţelegere” a lui. Unii au această „simţire
înţelegătoare” mai mult, alţii mai puţin, iar unii
aproape de loc. cei din urmă fac impresia unor orbi spirituali, asemenea
unora care sunt lipsiţi de gustul mirosului, al auzului. Ei fac impresia
unor spirite tocite, tâmpe. De obicei cei ce au „simţirea
înţelegătoare” ascuţită pentru semeni, o au şi pentru
prezenţa tainică a lui Dumnezeu.
Viaţa contemplativă
este împreună vieţuitoare şi prietenă neîncetată a
sfinţitei rugăciuni. Iar amândouă sunt odraslele cele pline de
har şi îndumnezeitoare ale sufletului. Pentru aceea sunt fapte cu totul
nedespărţite ale sufletului purtat de Dumnezeu şi lucrat de
Dumnezeu după rânduială. Din pricina celor spuse, vederea şi
rugăciunea sunt atât de unite între ele, încât Părinţii spun în
chip unitar de amândouă că sunt faptă şi contemplare
(vedere) a minţii:
·
Fapta
minţii, în lucrarea ei subţire, stă în ocupaţia cu Dumnezeu
şi în stăruinţa în rugăciune şi în cele ce-i
urmează. Ea se săvârşeşte în partea poftitoare a sufletului
şi se numeşte vedere (contemplare). (Isaac Sirul)
Vederea
spirituală (contemplarea) o înfăptuieşte mintea tot prin partea
poftitoare a sufletului, ca şi vederea sensibilă, pentru că în
vedere este un dor de a vedea, de a cunoaşte. Desigur însă că în
vederea spirituală, pofta sufletului este ridicată la un nivel
spiritual, încât se poate spune, pe de altă parte, că pofta,
înţeleasă ca poftă interioară, a încetat. Pofta se extinde
pe toate nivelele fiinţei umane, de la nivelul trupesc la cel spiritual.
Avem aici un semn al unităţii,
mai mult decât al unirii amândurora, adică al rugăciunii şi al
vederii (contemplaţiei).
Între
rugăciune şi contemplare nu este numai o unire ca între două
lucrări, ci o unitate, prin faptul că au devenit o singură
lucrare. Sufletul când se roagă intens lui Dumnezeu, Îl „vede”
(contemplă), şi invers, când Îl „vede” (contemplă), se
roagă neîmprăştiat. Nu se poate face una fără alta.
Pentru aceea şi adaugă
acelaşi că „vederea curăţă lucrarea iubirii
sufletului, care este o dorire firească ce limpezeşte partea
înţelegătoare a sufletului”.
Iubirea
adevărată curăţă mintea, ca să poată
cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Unde lipseşte iubirea este
numai egoism; şi egoismul nu permite cunoaşterea şi înţelegerea
adevărată a celuilalt şi deci nici a lui Dumnezeu. Dar, la
rândul ei, vederea (contemplarea) lui Dumnezeu curăţă
dorinţa naturii omeneşti de a-L iubi, de reziduurile egoiste. Avem
deci ordinea aceasta:
a) Contemplarea
unită cu rugăciunea, întreţinută de poftă;
b) Iubirea
curăţită prin contemplare şi rugăciune;
c) Capacitatea
minţii de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, curăţită de
iubire.
Dar contemplarea
unită cu rugăciunea, deşi sunt întreţinute de poftă,
ţin totuşi de partea contemplativă (văzătoare,
cunoscătoare) a sufletului.
·
De
aceea spune şi Sfântul Maxim: Mintea nu poate fi curăţită
fără convorbirea cu Dumnezeu şi fără vederea
(contemplarea) Lui. Retragerea, contemplarea şi rugăciunea micşorează
pofta şi pricinuiesc chiar încetarea ei; şi partea cugetătoare a
sufletului este pusă iarăşi în mişcare binecuvântată,
îndreptându-se spre Dumnezeu prin vedere duhovnicească şi prin
rugăciune. Întraripează-ţi cugetarea prin citire, contemplare
şi prin rugăciune. (Maxim Mărturisitorul)
Contemplarea
este totodată convorbire, întrucât este şi rugăciune. În convorbire
nu vorbeşte numai omul, ci mai întâi vorbeşte Dumnezeu. Omul aude
şi se simte obligat să răspundă; mai întâi se simte obligat
să înceapă a răspunde, trecând la rugăciune. În
această auzire se contemplă prezenţa lui Dumnezeu şi voia
Lui. Aceasta curăţă mintea de pornirea păcătoasă
de a se închide în ea însăşi.
Astfel, contemplarea e în toate
însoţitoare de mare trebuinţă a rugăciunii. Şi
amândouă sunt o lucrare ce ţine de partea înţelegătoare,
sau mai bine zis cugetătoare (a sufletului) şi sunt de nedespărţit,
când mintea e condusă în chip sănătos. Ele se ajută una pe
alta, când cugetarea e sănătoasă şi stăruie în
linişte, cu pricepere cunoscătoare.
Vederea
(contemplarea) sau conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi a
legăturii cu El prin rugăciune, e «concrescută» cu mintea sau cu
cugetarea sănătoasă, sau viguroasă, ce stăruie în
linişte şi o apără cu pricepere. Numai când e
tulburată de tot felul de griji şi ispite lumeşti, mintea,
slăbind şi uitând de sine în sensul rău al cuvântului, nu mai
are limpede conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu şi nici
puterea să stăruie în legătura cu El prin rugăciune. De
aceea efortul spre rugăciune şi spre limpezimea conştiinţei
prezenţei lui Dumnezeu e şi metoda cea mai bună de
însănătoşire a minţii, de refacere a capacităţii
de a cunoaşte pe Dumnezeu ca realitate esenţială, prin
stăruirea liniştită în contemplarea Lui.
De aceea
Părinţii au numit mintea care se roagă fără lucrarea
vederii (contemplării) pasăre neînaripată, ca una ce nu e în
stare să se înalţe spre Dumnezeu cu simţirile minţii puse
în mişcare şi să se despartă cu totul de cele
pământeşti şi să se apropie de cele cereşti cu
toată vigoarea sufletului. După Sfântul Maxim, contemplarea curăţă
mintea, iar starea de rugăciune o înfăţişează
golită lui Dumnezeu. Este vădit însă că aceasta o face
rugăciunea prin contemplarea minţii, pe care nu ar avea-o, însă,
mintea dacă nu s-ar întinde spre vederea lui Dumnezeu pe cât este cu
putinţă.
Curăţia minţii se
arată în descoperirea tainelor. Apoi, curăţia minţii este
desăvârşirea petrecerii în contemplarea cerească, care se
mişcă în afara simţurilor prin puterea duhovnicească a
lumii de sus, a minunilor fără număr. De aceea,
văzătorul se roagă într-un chip înalt, având înţelegerea
curăţită prin ştiinţa contemplaţiei. Căci datorită
acestei curăţii, el vede pe Dumnezeu, pe cât e cu putinţă,
şi ajunge cu adevărat fericit, rugându-se.
Ştiinţa
contemplaţiei este o ştiinţă practică, dobândită
prin deprindere şi experienţă. În ea văzătorul
şi-a curăţit înţelegerea, şi de aceea rugăciunea
lui este înaltă.
În privirea
făpturilor, în citirea Scripturilor, în cugetarea înţelesurilor
cuvintelor rugăciunilor, mintea se desfăşoară şi se
ridică la Dumnezeu, trecând pe rând de la una la alta, din puterile
şi darurile Lui. Dar când mintea se adună din toate acestea („se
înfăşoară”), cugetă la Dumnezeu ca la unitatea
nesfârşită. Toate conţinuturile vieţii Lui sunt contemplate
deodată în unitatea lor. mintea se simte atunci scufundată în mod
superior în adevărul Treimii personale şi în Duhul, sau în puterea ei
ce se comunică omului.
La început, mintea
care se întoarce prin har la Dumnezeu, e stăpânită de o stare de
descurajare. De aceea, omul în care se află această minte se
tânguieşte jelind şi plânge cu durere, zdrobindu-şi pe cât poate
inima şi curăţind zi de zi împătimirea ei şi
smerindu-se, după cuviinţă, cu toată întristarea. Dobândind
astfel prin harul lui Hristos curăţia cuvenită, prin
liniştire, şi străbătând cu înţelegere la cele ale
înţelegerii şi ajungând la Dumnezeu şi înălţându-se la
slava Lui şi privind-o cu încordare, e cuprinsă de a doua descurajare
a înţelegerii, după cea dintâi, cu mult mai mare, mai fără
ieşire şi mai neîncetată. Prin aceasta dobândeşte o
smerenie atât de întărită şi de vădită încât,
dacă ar putea, ar ferici pe toţi oamenii, iar pe sine se vede mai
rău decât pe oricare; se vede cu o simţire a sufletului în
adevăr mai rău decât ceea ce nu există nicidecum. Căci ceea
ce nu e, nu poate păcătui, iar pe sine se vede păcătuind pururea.
Dar,
văzându-se astfel şi smerindu-se, potrivit cu această
simţire, totuşi se bucură mult şi se veseleşte, dar nu
de sine – căci cum ar face aceasta, odată ce se socoteşte
păcătuind neîncetat – ci de Dumnezeu Cel îndurător, care e mai
aproape de el decât răsuflarea sa, sau, ca să vorbesc mai
lămurit, care scoate din inima lui râuri de lumină cerească
şi de pâraie nesecate de minuni ale Duhului, pe care le revarsă în el
şi-i umplu mintea de lumină, şi-i spune simplu. «Sunt cu tine» (Ieremia
1, 8).
Când este experiată
măreţia şi marea milă a lui Dumnezeu, nu se poate ca
sufletul să nu-şi simtă smerenia. Sau smerenia nu se poate
naşte în el din experienţa măreţiei şi marii
bunătăţi a lui Dumnezeu. De aceea smerenia proprie şi
măreţia lui Dumnezeu sunt trăite împreună. Şi drept
urmare şi descurajarea de propria micime şi fericirea de apropierea
şi mila lui Dumnezeu. Cu cât e simţit Dumnezeu mai aproape, cu atât
smerenia este mai mare. În adâncimile nemăsurate ale smereniei, Dumnezeu
este simţit mai aproape ca răsuflarea proprie. El Însuşi e
simţit ca respirând prin om în adieri de lumină şi de
viaţă.
Drept aceea,
Dumnezeu îi descoperă acestuia, ca unui prieten taine, în chip
lămurit, şi-l umple de bucurie. Iar acestuia îi vine să
zică cuvintele lui David: «Nu după fărădelegile noastre
ne-a făcut nouă, nici după păcatele noastre ne-a
răsplătit nouă» (Psalmi 102, 10); şi după
Pavel: «Prin har suntem mântuiţi» (Efeseni 4, 13), măcar
că împlineşte toate poruncile dumnezeieşti, pe cât este cu
putinţă, şi urăşte toată calea nedreaptă
şi se sileşte pe cât se poate să nu lase nimic din cele ce
ajută la mântuire. Dar cel ce se cunoaşte văzând în sine
această bună simţire şi pătimind-o, încă nu a
ajuns la o vedere adevărată, încă n varsă lacrimi
neîncetate, încă nu a căzut unitatea credinţei şi nu a
dobândit slava adevărului (I Timotei 2, 4). Nu se vede cu
adevărat slava dumnezeiască, nici marginea lucrurilor omeneşti.
Şi, ca să spun pe scurt, nu a ajuns la ştiinţa
raţiunilor dumnezeieşti şi omeneşti în lucruri.
În înţelegerea lucrurilor, în fapte nu sunt numai raţiuni
dumnezeieşti, ci şi omeneşti. Desigur, la baza lor sunt
raţiuni dumnezeieşti. Omul lucrează cu materialul lui Dumnezeu,
dar pune şi raţiunile (judecăţile, cunoştinţele)
sale în înţelegerea lucrurilor şi în folosirea lor. Omul
răspunde raţiunilor lui Dumnezeu cu raţiunile sale, crescute din
acelea, conformându-se cu ele uneori mai mult, alteori mai puţin, alteori
deloc. Dar şi în cazul din urmă, el are în faţa sa datele lui
Dumnezeu. Cel ajuns la vederea sufletească adevărată, vede
însă în chip conştient raţiunile dumnezeieşti ale
lucrurilor şi pune în lucrare raţiunile drepte, naturale, ale
raţiunii sale, ca răspunsuri corespunzătoare, simetrice, la
raţiunile dumnezeieşti. El nu suceşte raţiunile sale
şi nu le acoperă pe cele dumnezeieşti.
Nu numai că noi nu suntem în stare să cunoaştem
toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, aflată
obiectiv în lume, dar nici Dumnezeu n-a pus în puterea şi ordinea ei
toată puterea şi înţelepciunea Sa. Lumea nu e
desfăşurare văzută, accesibilă, a tot ce se află
în Dumnezeu în mod nevăzut, inaccesibil, cum spun atâtea curente filosofice
mai mult sau mai puţin panteiste, inclusiv Serghei Bulgakov. Dumnezeu ar
fi putut crea şa alte lumi, nesfârşite la număr, dacă ar fi
voit, cum a spus şi Sfântul Damaschin.
Dumnezeu a făcut o lume pe măsura omului. Omul a fost
criteriul adoptat de Dumnezeu pentru lumea pe care a creat-o, dar omul este o
astfel de fiinţă, că pornind de la vieţuirea în
această lume acomodată lui, poate creşte la nesfârşit în
comuniunea cu Dumnezeu, în îndumnezeirea după har. Dumnezeu a ales o
măsură: măsura omului. Dar pe om l-a făcut pe măsura
Sa, capabil să-şi însuşească la nesfârşit
conţinutul dumnezeirii Sale. Ar fi fost posibil ca Dumnezeu să
aleagă şi alte măsuri, toate infinit inferioare
infinităţii Lui. Dar pe de altă parte, toate fiinţele ce
le-ar fi putut alege potrivit altor măsuri, ar fi trebuit să
aibă capacitatea să înainteze în aceeaşi infinitate a Sa,
căci altundeva nu puteau să înainteze.
Dumnezeu a voit un
singur lucru: să facă pe om împărat al celor
pământeşti şi ca un alt Dumnezeu al celor ale lui Dumnezeu.
Şi, potrivit cu aceasta, a adus la fiinţă lumea aceasta spre
folosul uşor şi nemijlocit al acestuia. Căci spune şi
oarecare dintre prooroci: «Cel ce a făcut pământul ca pe nimic
şi l-a întărit pe nimic» (Isaia 40, 23; Iov 26, 7); sau altul:
«Cel ce întinde cerul ca pe o piele peste cele mai de sus» (Psalmi 103, 3).
Apoi, dacă numai privind la pământ, acesta este cuprins de cutremur,
cât de mare trebuie să fie bogăţia puterii Lui? De aceea, le-a
adus la fiinţă pe toate cele văzute numai cu cuvântul, iar cele
mai slăvite şi mai bune sunt păstrate pentru veci, ca să le
poată privi sufletul pe acelea. Se topeşte trupul prin moarte în
mormânt ca într-un cuptor şi se face om nou pentru noi
bunătăţi, desfătări şi vederi noi. Cele
văzute acum sunt ca o umbră oarecare şi, cum ar spune cineva, ca
un vis lung. Dacă ar vrea cineva să se încredinţeze de aceasta,
să privească, dacă are putere, la lumea îngerilor, cunoscută
cu mintea, şi va vedea acolo, frumuseţe, slavă,
înţelepciune măcar că în lumea aceea, cu toată felurimea
şi cu toate minunile ei, a luat fiinţă numai printr-un singur
gând al lui Dumnezeu.
În textul grec
se spune simplu că „sufletul, ca să poată privi cele viitore, se
topeşte prin moarte în mormânt ca într-un cuptor şi se face om nou”.
În mod direct se topeşte trupul, dar întrucât din convieţuirea cu
trupul a existat şi s-au dezvoltat în suflet nişte simţiri, ba
întreg sufletul a fost influenţat prin ele, acestea, topindu-se şi
ele, implică o moarte şi o suferinţă şi pentru suflet,
sau un fel de „retopire” sau de refacere şi a sufletului. Propriu-zis,
aceste simţiri nu dispar fără urmă, şi deci nici
sufletul nu devine ca unul ce nu a trăit în trup. Căci peceţile,
sau întipăririle puse de simţirile trăite de suflet
datorită convieţuirii cu trupul, rămân în suflet. Dar ele se
transfigurează prin suferinţa, prin crucea, prin care trece
şi sufletul odată cu desfacerea trupului. de aceea când sufletul va primi
din nou trupul în care se vor prelungi simţirile „contrupeşti” ce
s-au imprimat în el, aceste simţiri transfigurate vot transfigura şi
trupul primit. Desfacerea trupului a fost pentru suflet o experienţă,
care l-a învăţat să nu dea simţirilor „contrupeşti” o
importanţă şi un conţinut pur trupesc. Aceasta explică
în parte de ce fără moarte nu e înviere.
Făptuitorul nu
poate dobândi blândeţea şi trezvia cuvenită făptuitorilor,
dacă nu cântă. Dar văzătorul (contemplativul) nu poate
cânta, sau nu voieşte. Nu poate, deoarece se află sub lucrarea
harului şi se bucură în tăcere, deoarece se află sub
lucrarea harului şi se bucură, în tăcere, de cele mai multe ori
de o desfătare duhovnicească, veselindu-se cu o inimă
netulburată şi liniştită.
În citire,
mintea trecând de la un înţeles la altul, are o lucrare
împărţită. În contemplare însă se vede totul deodată
într-un act unitar. Aceasta îi dă o mai adevărată experienţă
a ceea ce e Dumnezeu, ca plinătate nedeşirată, aşa cum
contemplarea vie a unei persoane o sesizează pe aceasta mai adecvat decât
citirea multor lucruri despre ea.
Şi nu
voieşte, deoarece priveşte spre un singur lucru şi-şi
mişcă înţelegerea sufletului, într-o linişte adâncă,
spre înţelesurile neschimbate şi paşnice. De aceea, e nevoie
să se adâncească în lucrul vederii lui Dumnezeu cu o tăcere
contemplativă. Dacă se arată uneori şi citind o vreme, nu e
de mirare pentru cei ce cunosc nestatornicia minţii şi felul
schimbător şi compus al firii noastre. Dar, trebuie să ştim
şi aceea că, după deschiderea vederii din har, citirea
rămâne mai prejos de lucrarea vederii. Cea din urmă e pentru sine,
iar cea dintâi pentru deschiderea căii înţelegătoare
(văzătoare). Căci în nici o citire mintea nu izbuteşte
să se păstreze neîmpărţită, dar, în libertatea
minţii, care se experiază tainic în tăcere, vede de cele mai
multe ori, în chip unitar, ceea ce se deosebeşte mult de ceea ce e
împărţit.
Dar,
oare, nu şi cele supuse simţurilor a vedea ceva e mai presus de
auzirea despre aceea? Căci ochii, cum se zice şi se
mărturiseşte de toţi, sunt mai de încredere decât urechile.
Deci, precum în cele supuse simţurilor, aşa şi în cele cunoscute
cu mintea, a vedea, sau a contempla ceva din cele ce se cunosc cu mintea, e cu
mult mai mult decât a auzi despre aceea, fapt care li se întâmplă celor ce
citesc. Căci precum femeia samariteană, vorbind cu Cuvântul
adevărat, a vestit celor din cetatea ei dumnezeirea Lui, dar Cuvântul
pentru bogăţiafemeia samariteană,
vorbind cu Cuvântul adevărat, a vestit celor din cetatea ei dumnezeirea
Lui, dar Cuvântul pt tăcere,
Deci,
cel ce nu credea înainte de a vedea, a mărturisit el însuşi de la
sine adevărul; şi ceea ce nu avea auzind, a dobândit îndată ce a
văzut, adică credinţă. Deci şi de aici se vede că
între contemplare şi făptuire este atâta deosebire câtă este
între minte şi simţire.
Atât
cel prunc cu vârsta cât şi cel în floarea vieţii, au nevoie de lapte.
Dar cel dintâi ca să se hrănească, iar cel de-al doilea ca
să se îndulcească. Se îndeletniceşte, deci, făptuitorul cu
citirea psalmilor, dar acesta se arată făcând-o şi
contemplativul. Dar cel dintâi spre întărirea şi asigurarea
sufletului, iar văzătorul (contemplativul) spre înveselire şi
mai ales ca să odihnească mişcarea învăpăiată
şi întinsă şi izvorâtoare de lacrimi spre Dumnezeu. Căci,
deşi duhul din el saltă peste măsură şi râvneşte
să se veselească mai bine de razele dumnezeieşti şi să
se preschimbe şi să crească din slavă în slavă, dar
firea compusă a trupului şi firea de lut a inimii slăbeşte.
Astfel făptuitorul zăboveşte în cuvintele dumnezeieşti
pentru cunoştinţă şi pentru învăţătura
şi ştiinţa din ele; cunoştinţa acestora o
primeşte şi contemplativul, dar în tăcere, căci cele ce le
învaţă în chip negrăit şi ceea ce puterea lui contemplativă
priveşte, cuvântul nu poate grăi.
Deci
contemplativul nu se dispensează totdeauna de înţelesurile cunoscute
din natură şi din Scriptură. Dar chiar atunci el vede atât de
adânc în ele, încât nu poate exprima ceea ce vede şi înţelege.
«Urechea liniştii va auzi lucruri minunate»: a spus „minunate”
dar, ce fel de lucruri minunate, n-a putut să spună. De aceea, a
renunţat să grăiască negrăitul celor mai presus de
cuvânt. Pentru aceasta, şi cuvântul dumnezeiesc îmi cere să fericesc
pe cei care au crezut înainte de a vedea. (Ioan 20, 29), adică pe
făptuitori, dar pe contemplativi îi socotesc mai presus de cei
fericiţi. Căci dacă făptuitorul, deşi n-a văzut,
are fericirea numai din credinţă, ce ar trebui să cugetăm
despre văzător? Căci acesta, împreună cu umblarea prin
credinţă, care s-a ridicat peste cele ce trebuie făcute, vede
cele mari şi minunate şi pătimeşte suişuri în
inimă şi e îndumnezeit zi de zi, precum se cuvine.
Pentru a ne bucura
cu mintea şi pentru a vieţui potrivit cu noi înşine, a ne ridica
spre Dumnezeu, trebuie să contemplăm întâi toate cele supuse
simţurilor, înţelesurile împrăştiate în ele, existând
împreună cu cele ce văd. Dar făptuitorul nu poate face aceasta,
sau nu voieşte. Nu poate pentru că nu are povăţuitor sau
scriere care să i le arate. Sau nu voieşte, pentru că chiar
dacă le are pe acelea, nu se încrede în aproapele din pricina mândriei
şi a vicleniei, şi rămâne lipsit de gustarea acelor
înţelesuri, socotind că cele arătate ale Scripturii îi sunt de
ajuns spre călăuzire şi folosindu-se de creaţie în chip sec
spre slujirea trupului şi socotind că aceasta ajunge spre buna
credincioşie, nemaicăutând nimic altceva.
Sunt oameni
seci, uscaţi, care nu găsesc în lume nimic altceva decât un obiect de
satisfacere a trebuinţelor pământeşti ale trupului. nu-şi
dau seama că sufletul e avizat la lume pentru trebuinţele trupului
său, cu un scop şi mai înalt: pentru îmbogăţirea şi
creşterea sa spirituală şi deci pentru ridicarea la Dumnezeu.
Altfel cum s-ar ridica sufletul la Dumnezeu? În acest caz, sufletul ar fi în
trup numai spre folosul trupului. sau aceasta ar duce la negarea sufletului.
Iar contemplativul, culegând din zidirea văzută, cele
nevăzute, şi aflându-le în conglăsuire cu duhul Scripturii,
păşeşte cu pas fericit spre fiinţele despărţite
(de materie) şi privind măreţia strălucirii lor, trece prin
har cu bucurie dincolo de acestea şi se mută la înţelesurile
necreate a lui Dumnezeu. Şi, desfătându-se de nesfârşirea
şi vederea acestora, pe cât e cu putinţă, înaintează în
chip negrăit, unitar şi mai presus de lume, de frumuseţea
negrăită şi de strălucirea atotluminoasă, într-o stare
unificată şi unitară, nu mai ştie cine este de bucurie
şi de mirare şi primeşte revărsarea nesfârşitei
bucurii dumnezeieşti şi descrie, dintr-o simţire îmbelşugată,
prin cuvinte şi slove şi făptuitorului, drumul ce
călăuzeşte spre adevăr.
Sfatul cel mare al
Dumnezeului nostru şi bunătatea iubirii de oameni mai presus de fire
şi neînţeleasă a Tatălui, sfat, de care ai auzit
vorbindu-se şi pe care a venit să-l aducă Iisus, făcându-se
Îngerul Lui (Isaia 9, 6), pentru bunătatea şi iubirea
covârşitoare, mai presus de înţelesul sfinţeniei, faţă
de neamul nostru, e sfatul prin care se adună raţiunile celor
văzute într-o singură Raţiune concentrată (într-un singur
Cuvânt), pe care a făgăduit să ne-o dea (să ni-L dea)
nouă; el nu va sfârşi niciodată să te uimească,
umplându-te de bucurie şi de pătimirea păcii.
Iisus s-a
făcut Îngerul sau Vestitorului marelui sfat al lui Dumnezeu pentru noi. Pentru
că El ca Raţiunea tuturor raţiunilor celor create, sau ca
Cuvântul cuvântător al tuturor cuvintelor ce ni le spune prin
raţiunile celor create, trebuie să aducă şi modul şi
puterea prin care raţiunile sau în împlinirea acestei unificări a
constat „sfatul cel veşnic al lui Dumnezeu” cu privire la creaţiune
(Efeseni 1, 9-10). Această reunificare îşi produce efectul în fiecare
dintre cei ce-L primesc pe Hristos, întrucât unitatea tuturor ce o
reprezintă El şi puterea Lui de reunificare se aşează în
noi ca o putere de a ne uni cu El şi cu toate. Fiecare ne facem
putătorul acestei Raţiuni unitare a tuturor.
Trei ordini
treimice de taine vede, îndeobşte mintea sănătoasă în jurul
lui Dumnezeu: personală, naturală şi cea care urmează celei
naturale. Treimea cea dintâi îşi dăruieşte minţii
descoperirea ei mai ales din Sfintele Scripturi. Cea naturală se
contemplă şi din înţelegerea făpturilor, iar cea care
urmează celei naturale e cunoscută şi din adevărul
raţional. Intrând mintea în cea dintâi ordine treimică, sau, mai
propriu vorbind, aţintindu-se spre ea, se întâlneşte cu Cel
neapropiat, dar nu în chip simplu. Aţintindu-se spre a doua, află cu
uimire o bucurie unită cu înţelepciunea, iar intrând în a treia
treime, pătrunde cu adevărat în întunericul unde este Dumnezeu,
ajungând cu totul simplă, nesfârşită şi
nehotărnicită în starea fără chip şi fără
formă. Iar când priveşte la toate aceste trei treimi, le vede ca pe
un fel de a zecea ordine, în care, cum zic vestitorii adevărului,
locuieşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2, 9).
Atunci priveşte cu adevărat pacea, care întrece toată mintea în
desăvârşirea supremă a harului văzător.
Treimea se
cunoaşte nu numai prin citirea despre cele trei Persoane în Sfânta Scriptură,
ci şi prin contemplarea firii ei celei una în creaţiune şi în
energiile ei ce vin în noi. Căci şi în firea şi în energiile ei
necreate sunt prezente cele trei Persoane. Dar cel care trăieşte în
sine energiile necreate ale lui Dumnezeu, se află mai presus de cunoaşterea lui Dumnezeu, dobândită din
citirea Scripturii şi prin deducerea Lui raţională din natură. Acela e ridicat la
experienţa negrăită (apofatică) a lui Dumnezeu, care poate fi numită de aceea întuneric.
În acest caz, mintea cunoscând pe Dumnezeu nu din înţelesuri multe şi
mărginite ale Scripturii şi naturii, ci într-un mod mai presus de
ele, nu mai are nici ea o stare întipărită de chipuri, ci s-a ridicat
la starea fără chipuri, la starea
nehotărnicită corespunzătoare Celui nehotărnicit şi
nesfârşit, pe care-L experiază. Tema e insistent înfăţişată
şi în scrierea lui Calist Catafygiotul ce urmează după aceasta.
Fericit
bărbatul a cărui simţire înţelegătoare a înflorit din
liniştea străbătută de raţiune şi care, aşa
zicând, s-a reîntors la sine şi trăieşte din insuflarea şi
înrâurirea Duhului.
Aceasta e
şi înţelegere şi simţire, pentru că intră în
atingere cu o realitate plină de sens, pe care o înţelege nu
teoretic, nu de la distanţă, ci prin contact direct, prin experienţă.
„Simţirea înţelegătoare” s-a reîntors în ea însăşi,
căutând să se înţeleagă şi în acelaşi timp
să se experieze pe sine. Adică subiectul care înţelege şi
înţelegând experiază realităţile se reîntoarce spre sine
însuşi, căutând să se înţeleagă şi să se
experieze pe sine. Dar întrucât el nu mai este obiect ca lucrurile din
afară, ci subiect izvorâtor de nesfârşite înţelegeri şi
experienţe, se sesizează pe sine ca indefinit. Prin aceasta a
ieşit din îngustările ce i le-au imprimat chipurile şi
înţelesurile obiectelor. Dar el nu poate persista în experienţa
caracterului său indefinit decât dacă este ţinut în această
experienţă de o putere mai presus de a sa, de adierea Duhului,
subiect şi El, dar infinit mai accentuat decât el. în adâncurile
indefinite ale sinei sale subiectul sesizează adierea de sus a Duhului,
care îl întăreşte pe el ca subiect şi-l face şi mai
vădit ca subiect.
Ea este rodul
cugetării sănătoase prin har, cugetare care îndreptează
simţirile sufletului, ridică mintea şi preschimbă cu
uşurinţă inima, când străbate, zburând, spre cele
dumnezeieşti. Dar întoarcerea simţirii înţelegătoare la
sine, fără liniştea dobândită cu ştiinţă
şi fără curăţia inimii prin har, e mai cu
neputinţă decât plutirea omului prin văzduh. A avea cu ea pe
Dumnezeu în inimă şi a vedea prin ea pe Dumnezeu, e şi uşor
şi folositor. Dar lipsa ea e ca o uitare a lui Dumnezeu, sau
fără ea gândirea la Dumnezeu e mai degrabă o necunoaştere
şi o nevedere a lui Dumnezeu decât o vedere sau o cunoaştere a Lui.
Îndată ce
cugetarea a străbătut prin cele create la Dumnezeu, îndată ce a
zburat în celălalt plan, al misterului personal suprem, s-a ivit
simţirea sau experienţa înţelegătoare a lui Dumnezeu. Dar
experienţa misterului dumnezeiesc are loc odată cu scufundarea, prin
această experienţă înţelegătoare, în sinea proprie
indefinită, dar de caracter personal. Pe aceasta o află plină de
infinitul personal dumnezeiesc. Fără simţirea sau
experienţa înţelegătoare a lui Dumnezeu, gândirea despre
Dumnezeu e mai degrabă o necunoaştere a Lui. Căci e o
speculaţie de la distanţă care nu cunoaşte din
experienţă puterea Lui, ci rămâne o simplă noţiune
goală de conţinut, sau cu un conţinut creat, construit de noi,
infinit străin de realitatea lui Dumnezeu.
Cel ce a aflat din
har această simţire dumnezeiască, a aflat, s-ar putea spune, pe
Dumnezeu. El nu mai are nevoie de cuvinte, stând lângă Dumnezeu şi
alegând mai bine să liturghisească Lui. El
îmbrăţişează tăcerea, mai bine zis, tace chiar
fără să vrea. Duhul lui Dumnezeu locuieşte în el. din el
răsare iubire, pace şi bucurie duhovnicească. El
trăieşte o viaţă schimbată faţă de cea obişnuită
şi comună. Se veseleşte de Dumnezeu şi ochii lui
înţelegători văd lumina înţelegătoare, inima lui
poartă în ea foc. Împreună cu El este simplitatea, neschimbarea,
nesfârşirea şi nehotărnicia, neînceputul şi veşnicia
dumnezeiască, însoţite de uimire. Lacrimi necontenite izvorăsc
din ochii lui; şi nu mai puţin din inima lui curge izvor de apă
vie duhovnicească. Se uneşte în chip unitar şi în întregime cu
cele cunoscute de această uimire înţelegătoare şi e
înconjurat de lumina sfeşnicului unic şi se desfată de o
desfătare mai presus de lume şi e plin de entuziasm şi de
bucurie, minunându-se şi ieşindu-şi din sine în privirea
plină de teamă spre Dumnezeu.
Când dumnezeiescul
David, învăţătorul lumii zice: «Cei ce iubiţi pe Domnul,
urâţi cele rele» (Psalmi 96, 10), aceasta înseamnă: «Cei ce
iubiţi pe Dumnezeu, temeţi-vă de Domnul». Fiindcă el îi
vede că şi după ce au început să iubească pe Dumnezeu,
răutatea încearcă să-i atragă şi să li se
strecoare în suflet. De aceea, pe bună dreptate şi foarte potrivit,
le porunceşte celor ce iubesc pe Domnul şi au ajuns la această
stare, să fie încă cu luare aminte şi să urască
răutatea. Iar dacă nu v-aţi învăţat să o urâţi,
trebuie să vă temeţi încă, pentru că dacă n-ar fi
aceasta de temut, n-ar fi spus proorocul David celor ce iubesc pe Hristos
să o urască.
Căci,
deşi bucuria şi veselia de Dumnezeu este o stare înaltă şi
dumnezeiască şi cu adevărat plină de har, cel ce o are
putând privi în ea taine mai presus de fire, sufletul nostru este schimbăcios
prin fire şi nu e despărţit de lutul pământesc şi cu
trupul ce creşte din el, ca să nu se teamă totdeauna în lupta
lui de consimţirea cu el, ci e înjugat, în chip neînţeles, cu el
şi respiră oarecum împreună cu el vrând-nevrând şi
pătimeşte împreună cu el şi se schimbă în unele
privinţe împreună cu el prin fire, încât ar putea spune cineva
că nu are stăpânire asupra lui. Şi trupul îi este potrivnic
neobosit, căutând pretutindeni belciuge de care ar putea să-l apuce
pentru a-l răsturna. De aceea, e nevoie de luptă şi de
rugăciune, din pricina fricii. De câtă frică şi de
câtă tremurare are nevoie sufletul ce tinde spre Dumnezeu şi de
câtă luare aminte şi rugăciune, las celor cu mai multă simţire
dintre ascultători să cerceteze şi să deosebească. Dar
acestea le poate cunoaşte numai sufletul care a ajuns la treapta vederii
prin harul luminător al Duhului şi pătimeşte cele proprii
iubirii dumnezeieşti.
Dacă
Adam ar fi avut frica cuvenită în atâta covârşire a darului
proorociei şi asemănării cu Dumnezeu de care se bucura, n-ar fi
fost biruit cu atâta necinste, şi nici Samson cel născut din
făgăduinţă (Judecători 13, 3) şi
purtătorul de Dumnezeu David şi mulţi alţii, între care
şi minunatul Solomon. Deci, dacă aceşti atât de mari au avut
nevoie de temere, luptă şi de luare aminte însoţită de
rugăciune, socoteşte cât de mult au nevoie de acestea cei ce n-au
dobândit darul şi lucrarea mai presus de fire a Duhului? Căci ei nu
s-au ridicat la dragostea extatică dumnezeiască şi la beţia
nebună a vederii frumuseţii lui Dumnezeu. De câtă frică
şi cutremur, luare aminte şi rugăciune în Hristos Iisus,
însoţită de cuget smerit şi neîncetat, nu au deci nevoie
aceştia?
Precum
mişcarea trupului are nevoie de altceva ce nu ţine de rânduiala ei,
adică de ochi şi de altceva mai presus de firea ei, adică de
lumină, aşa mişcarea minţii are nevoie de ochi care sunt
deosebiţi de rânduiala ei şi de lumina ce e mai presus de firea ei.
De aceea, nu toată mişcarea minţii e după cum se cuvine, ci
numai cea care se mişcă, precum s-a zis, prin ochi şi prin
lumina harului. Iar ochii minţii sunt deschizătura inimii prin
credinţă. Şi lumina e Dumnezeu Însuşi, lucrând prin Duhul
în inimă. Şi precum lumina simţurilor nu mişcă drept
pe cei fără ochi, ci numai pe cel ce vede, aşa şi lumina
înţelegătoare, sau Dumnezeu, nu mişcă mintea celui ce nu
are deschizătura inimii, ci numai pe cel ce o are. Dar, aşa cum nici
ochii n-ar putea lucra ale lor fără lumină, tot aşa nici
deschizătura inimii fără Dumnezeu; mai bine zis, inima nici nu
se deschide fără Dumnezeu, care lucrează şi e văzut
prin ea.
După
unirea înţelegătoare a inimii prin har, mintea vede în lumina
duhovnicească ce se întinde în Cel dorit, care este Dumnezeu, ieşind
cu totul afară din simţire, făcându-se adică fără
culoare, fără calitate, fără închipuiri, scăpată
de nălucirile celor sensibile. Căci mintea noastră este un vas
ce primeşte, pe cât îi stă în putinţă, lumina
neapropiată a frumuseţii dumnezeieşti. Şi e un vas minunat,
căci se lărgeşte pe măsura Duhului dumnezeiesc ce se
revarsă în el. dacă revărsarea este mai mare, se face şi
vasul mai mare; iar dacă e mai mică, se face şi el mai mic.
Şi iarăşi, prin revărsarea mai mare se face şi el mai
tare, iar prin cea mai mică se face mai fără putere. Şi
iarăşi, dacă se varsă în el mult, devine mai una cu ceea ce
se varsă în el şi păstrează mai nevărsat ceea ce a
primit; iar dacă se varsă în el puţin, îndată el se face
slab şi fără putere şi nu poate păstra ceea ce s-a
vărsat în el.
Este vorba de
unirea inimii cu Dumnezeu prin deschizătura ei. Dar ea nu este o unire pur
sentimentală, sau prin simţuri, ci o unire care e şi
înţelegere, o unire care produce şi înţelegere, nu numai iubire.
De aceea toţi Părinţii cer aducerea minţii în inimă.
Din inimă sau împreună cu inima vede mintea pe Dumnezeu, iubindu-L
şi înţelegându-L în acelaşi timp, sau unindu-se cu El şi
înţelegând ce se întâmplă în această unire.
Mintea este ca
un vas elastic, elastic la nesfârşit. Se poate lărgi la
nesfârşit şi se poate micşora până a nu mai primi nimic.
Poate aceasta va fi existenţa atrofiată a celui din iad. În
acelaşi timp cu cât primeşte mai multă revărsare de
lumină, cu atât devine mai tare pentru a o putea susţine.
Prin aceasta se
lămureşte sensul duhovnicesc al sinergiei, al împreunei lucrări
a omului cu Dumnezeu: cu cât mai mult har, cu atât mai multă putere în
fiinţa celui ce primeşte şi mai mare unitate între ea şi
el.
Şi
iarăşi: primind mai mult, se uşurează; dar dacă se
îngreunează şi atârnă în jos când e gol de ceea ce i se
potriveşte. Sau: fiind uşor, ţine mai mult, decât mai
puţin. I se întâmplă şi în alte privinţe cu totul
dimpotrivă cu ceea ce se întâmplă vaselor sensibile, care ţin
mai uşor pe cele mici decât pe cele mai mari. De aceea, socotesc că
şi fiul tunetului a spus-o chiar de la începutul Evangheliei pe care a
scris-o: «La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu
era Cuvântul» (Ioan 1, 1). A spus aceasta, ca să întindă
mintea auzitoare după mărimea cuvântului şi ca prin toată
lumina mai mare a lucrului să-i dea minţii o lărgime mai mare
şi să o facă mai tare şi mai în stare să se
întoarcă spre ea însăşi, dar şi să se întindă
după mărimea glasului, spre cuprinderea vederii lui Dumnezeu şi
a cât mai marii Lui înţelepciuni. Şi, când Iisus îi spune lui Anania
despre Pavel: «Vas al alegerii îmi este» (Fapte 9, 15), aceasta trebuie
înţeles despre marea putere înţelegătoare a omului
dinăuntru, prin care a şi fost răpit până la al treilea
cer, unde, cum se poate auzi de la el însuşi, «a primit cuvinte
negrăite, pe care nu este cu putinţă omului a le spune» (II
Corinteni 12, 4).
Mintea noastră
este ca un fel de loc, care primeşte lumina arătării
dumnezeieşti, iar însuşirea ei, de care se va vorbi, este
minunată, căci se arată pătimind cele contrare unui loc
trupesc. Pentru că acest loc cu cât este mai întins, cu atât primeşte
un conţinut mai mare. Dar, mintea dimpotrivă, cu cât se strânge
şi se adună pe sine, cu atât se face mai încăpătoare, iar
când şi-a oprit toată mişcarea raţională şi
înţelegătoare, sau de orice fel, vede pe Dumnezeu mai presus de
toată mărimea. Îl vede pe El pe cât îngăduie firea lui
întrupată şi creată să-L vadă pe Cel din afară de
acestea. Îl vede nu închipuindu-şi-L în deşert, nici trimiţând
în sus, ca în vis, socotinţele sale, ci prin puterea negrăită a
Duhului dumnezeiesc. Căci acesta lucrează în lumină, în inima ce
pătimeşte o prefacere mai presus de fire. Această prefacere
primind-o inima prin har, deşi mintea doarme şi se odihneşte, ea
veghează (Cânt. Cânt. 5, 2). Şi mai degrabă ştie
acela că lucrarea aceea este dumnezeiască şi duhovnicească,
decât că el este om. Căci are în acea vreme o mişcare
duhovnicească neîncetată a inimii, izvorâtoare de viaţă
şi, ca urmare, de cele mai multe ori, lacrima cea lină. Lucrarea
Duhului face inima să aibă pace nu numai cu sine, ci şi cu
toţi oamenii. Căci din ea răsare curăţie, bucurie,
glasuri rugătoare tăcute, deschiderea inimii, veselie şi
desfătare negrăată. Cel ce se împărtăşeşte
din ea, ocoleşte cu adevărat şi nu în chip prefăcut, chiar
şi cu auzul toată plăcerea trupului, toată bucuria, sau
bogăţia, sau slava celor din afară şi trecătoare.
Căci
acela a primit toate acestea în chip dumnezeiesc şi duhovnicesc, cu inima
şi cu mintea, nu numai cu raţionamentul simplu, şi nu se
bucură nici numai de lumina aceasta a simţurilor, căci prin
împrăştierea simţurilor se întunecă lumina
dumnezeiască, cunoscută cu mintea şi cu adevărat dulce. De
aceea, se foloseşte prea puţin de aceasta; doar atâta cât să
mângâie puţin pe omul din afară. Dar toate le suferă, toate le
rabdă (I Corinteni 13, 7), în toate s-a făcut neclintit pentru
simţirea plăcută dinăuntru, născută din iubirea
de vederea dumnezeiască. Şi nu este necaz care să-l întristeze,
afară doar de păcat.
Pentru
locul acela, adică pentru mintea în stare de iubire, mult s-a ostenit
marele David, arătând dorinţa şi osteneala lui, sau cum n-a dat
somn ochilor săi, nici odihnă tâmplelor, «până ce n-a aflat loc
Domnului» (Psalmi 121, 4-5). Iar înţeleptul Solomon
întăreşte aceasta zicând: «De se va sui duhul celui ce
stăpâneşte la inima ta, să nu-ţi laşi locul tău» (Ecleziast
10, 4). Dar şi Mântuitorul porunceşte ucenicilor săi:
«Sculaţi-vă să plecăm de aici» (Marcu 14, 15).
Şi săvârşind Paştele preînchipuirii în foişor, a dat să
se înţeleagă acest loc. pentru aceasta socotesc că
fericeşte pe cei săraci cu duhul, însemnând sărăcia
duhului, sau retragerea minţii de la toate – golirea şi adunarea ei
în ea însăşi. Căci atunci mintea nu numai că vede
Împărăţia lui Dumnezeu, ci o şi pătimeşte,
dobândind o desfătare nemuritoare, în pace.
Văzătorul
îşi rodeşte plăcerea vederii adevărate, ca partea cea
bună, deprinzând tăcerea şi privind pe Iisus. Plăcerea
aceasta făptuitorul nu o cunoaşte, ca unul ce n-a gustat-o, întrucât
de multe se îngrijeşte şi se tulbură, cântând, citind şi
ostenindu-şi trupul. ba şi dispreţuieşte uneori ca obositoare
şi nefolositoare, silinţele care înaripează înţelegerea
spre lucrurile minţii, cele nevăzute cu simţurile, care aduc prin
îndeletnicirea cu ele o plăcere negrăită, iar prin odihnirea în
ele, o bucurie de nedescris. El nu înţelege că buna noastră
pătimire se odihneşte lângă Cuvântul adevărat şi de
oameni iubitor şi fără nici o lipsă al lui Dumnezeu şi
se naşte din vederea Lui. Căci El este atotdesăvârşit
şi nu are nevoie de slujirea noastră. De aceea, El laudă
şi-o prieşte pe Maria care şade la picioarele Lui,
hrănindu-se cu contemplarea cuvintelor Lui şi trezeşte
fiinţa ei interioară spre înţelegerea lor. Ea nu face la fel ca
Marta, căci aceasta se îngrijeşte şi se tulbură pentru multe,
după cum spune Cuvântul Însuşi. El zice aceasta nu numai
îndemnându-le pe acelea spre ceea ce-i mai înalt, ci învăţându-i pe
toţi cei de după ele, ca nu numai să nu mustre ca leneşi pe
cei ce voiesc să se ocupe cu vederea şi zăbovesc în aceasta, ci
să-i şi laude şi să se silească să le urmeze
pilda pe cât pot.
Contemplativii
văd în cele de acum şi în cele ce se fac ca într-o oglindă
şi ca într-o ghicitură (I Corinteni 13, 12), starea celor
viitoare. Iar oglinda, pe de o parte, nu poartă nici o grosime a lucrului
arătat în sine, dar pe de alta, ceea ce arată nu e cu totul nimic.
Căci, tot cel ce iubeşte adevărul va mărturisi că ceea
ce se vede în oglindă este un chip foarte clar al unui lucru. Tot aşa
şi cele ce sunt şi se fac nu arată vre-o altă grosime sau
vreun alt ipostas decât al lor propriu, dar arată totuşi chipurile
neîndoielnice ale lucrurilor adevărate celor ce au primit puterea să
vadă şi înaintează fără greşeală spre
Adevărul Însuşi. Când deci, auzim pe Pavel zicând că «prin
credinţă umblăm, nu prin vedere», să nu socoteşti
că vorbeşte de credinţa care se naşte numai din auz, prin
cuvântul simplu. Căci altfel, cum ar zice acelaşi. «Acum cunosc o
parte, dar atunci voi cunoaşte precum am fost cunoscut» (I Corinteni
13, 12); sau «Când va veni ceea ce e desăvârşit, va înceta ceea
ce e din parte» (I Corinteni 13, 10)? Vezi că aceeaşi
cunoştinţă de acum ne va ajuta să vedem şi în viitor?
Deosebirea celei din viitor faţă de cea de acum e numai atâta,
câtă e între ceea ce e desăvârşit şi ceea ce e
nedesăvârşit. Şi iarăşi, cel ce spune că acum
umblăm prin credinţă şi nu prin vedere în alt loc spune:
«Aşa alerg, dar nu ca unul ce nu văd; lovesc cu pumnul, dar nu ca
unul ce bat văzduhul» (I Corinteni 9, 26). Le spune aceasta nu
făcându-se pe sine însuşi potrivnic celor spuse înainte, ci
arătând câtă cunoştinţă adevărată şi
sigură avea despre cele viitoare. El cugetă aşa pentru
înţelesul îndoit al credinţei şi al vederii.
Căci
este credinţă care ia fiinţă prin cuvântul simplu şi
deci are nevoie de dovedire. Şi este o credinţă care nu are
deloc nevoie de dovedire, sădind o încredinţare îndestulătoare
în credincios din unele lucruri vădite. Ea se numeşte şi
credinţa întemeiată într-un ipostas. Vei înţelege mai limpede
ceea ce spunem, dintr-o pildă: presupune că-ţi spun că am
văzut un om oarecare, meşter la ţesut, putând întipări,
prin bătaia ţesutului la pânză, animale, păsări,
chipuri de lei, vulturi, cai, de războaie şi altele de felul acesta.
Dacă nu le-ai văzut pe acestea tu însuţi, ai nevoie de
credinţă ca să consimţi la ceea ţi s-a spus numai prin
cuvânt. Iar dacă ţi s-ar întâmpla să vezi nu pe ţesător,
ci pânza, ai cunoaşte îndată, chiar fără să-ţi
explice cineva, că acesta este lucrarea unui om căci nu s-a putut
produce prin ea însăşi, nici nu a putut fi ţesută de vreo
altă vieţuitoare. În acest caz, deci, sufletul va fi cuprins de
altă credinţă, cu mult deosebită de cea dintâi.
Tot
aşa, şi ceea ce se înfăţişează ca chip general
pricinuieşte credinţa. Căci ai văzut un om, să zicem
cu păr bălai, sau negricios, înalt la trup, încolo potrivit la toate,
la ochi, la culoarea obrajilor, la nas, la buze şi în altele, prin care se
arată chipul persoanei. Acest chip este al unei persoane (ipostasiat).
Dacă te-ar întreba, însă, cineva cum este faţa acelui
ţesător, pe care nu l-ai văzut, ai spune că din vederea
pânzei ai aflat sigur că cel ce a făcut-o e om cu chipul general al
omului, dar că nu cunoşti chipul său personal (ipostasiat), deoarece
nu l-ai văzut tu însuţi. N-ai tăgădui că
ţesătorul acestei lucrări bogate este om şi că
ştii că este om şi că are chip omenesc. Deci cunoşti
un chip nepersonal (neipostatic), pe care măcar că nu l-ai văzut,
totuşi îl admiţi în general fără şovăire, ca
şi când l-ai văzut.
Există,
deci, ca să repetăm cele spuse, o credinţă prin auz,
primită pe temeiul unui cuvânt simplu, şi există o
credinţă întemeiată în ipostas şi primită printr-o
încredinţare vădită, aşa cum este un chip văzut în
cineva, ca într-un subiect, şi în acest caz se numeşte ipostasiat,
şi un chip care nu e în cineva ci se contemplă în raţiunea lui
generală, genul nefiind precizat prin multe trăsături
deosebitoare.
Toţi
contemplativii sunt stăpâniţi de o credinţă întemeiată
în ipostas în acest sens, dar chipul îl văd în general, nu în ipostas.
Toată
expunerea dinainte a fost o foarte originală caracterizare a
credinţei prin vedere, cu deosebirea ei de credinţa nebazată pe
vedere. Credinţa din vedere este numită ipostatică,
pentru că ea vine din însăşi realitatea crezută şi ca
atare experiată. Ea vine din puterea acelei realităţi ipostatice
trăite, mai precis din prezenţa Persoanei dumnezeieşti
experiate. Totuşi, această credinţă nu vede Persoana aceea
(ipostasul) însăşi. Sunt propriu-zis trei situaţii:
credinţa din auz, care nu experiază o lucrare ce vine din Dumnezeu,
credinţa din experienţa lucrării ce vine din ipostasul Lui;
şi vederea lui Dumnezeu «faţă către faţă», în
însăşi ipostasul Lui, când credinţa încetează. Aceasta va
fi în viaţa viitoare. Deci propriu-zis sunt două credinţe în
viaţa de aici şi o vedere faţă către faţă în
viaţa viitoare. Credinţa a doua e şi ea nu numai
credinţă, ci şi vedere, dar nu pe vederea ipostasului
însuşi. Ea ştie de chipul general al lui Dumnezeu, dar nu-L vede pe
El concret, ci crede în El
Dar dacă
Dumnezeu n-ar fi un chip inteligibil (înţeles cu mintea), cum s-ar numi El
frumuseţe? Deci precum există o frumuseţe inteligibilă a
lui Dumnezeu, dar nu e văzută în ipostas, înţelege că
există şi un chip inteligibil al Lui, măreţ, atotsfânt,
preaslăvit, pricinuind uimire sufletului, umplând şi luminând cu
totul mintea, covârşind-o cu marea şi mult felurita Lui,
măreţ, atotsfânt, preaslăvit, pricinuind uimire sufletului,
umplând şi luminând cu totul mintea, covârşind-o cu marea şi
mult felurita Lui strălucire şi aducând în ea înţelegerea lui
Dumnezeu. De aceea întipărindu-se şi Manoe, a strigat: «Suntem
pierduţi, femeie! Am văzut pe Dumnezeu» (Judecători 13, 22).
Căci tot cel ce se întipăreşte de chipul acela, mărturiseşte
că aceasta este o dovadă a întipăririi lui Dumnezeu.
Dar
şi marele Moise a văzut pe Dumnezeu în acest chip, precum s-a scris:
«S-a arătat Dumnezeu lui Moise în chip şi nu în ghicituri» (Numeri
12, 8). Căci, dacă ar fi lipsit cu totul în chip vrednic de
Dumnezeu, Dumnezeu ar fi cu totul de nevăzut (de necunoscut, de
nesimţit). Frumuseţea este o armonie şi chipul un fel de
întocmire statornică.
Chipul este un
fel de „structură”. Bunătatea, atotputernicia, înţelepciunea
sunt un fel de structură statornică a lui Dumnezeu, izvorul tuturor
structurilor. El poate fi şi trăit într-un anumit fel ca atare.
Iar dacă s-ar
spune că Dumnezeu este lipsit de un chip vrednic de El, ar trebui să
se spună că e lipsit şi de frumuseţe şi cu atât mai
mult de faţă, în care este şi chipul şi frumuseţea.
Dar careva dintre prooroci zice: «L-am văzut pe El şi nu avea nici
chip nici frumuseţe, ci chipul lui lipsea» (Isaia 53, 2-3). Aceasta
o spune despre dumnezeirea Cuvântului, întrucât atârna pe cruce ca un
răufăcător, neavând nici un semn al firii dumnezeieşti.
Căci, cât priveşte omenescul, deşi nu mai are în El
frumuseţe din pricina morţii, totuşi e vădit că avea
chipul unui mort.
Dar
David Îl preamăreşte pe El iarăşi ca «împodobit cu
frumuseţe», şi nu după omenitate, căci adaugă: «har
s-a vărsat în buzele Tale», ceea ce e propriu dumnezeirii, ca şi
frumuseţea. Iar de faţa lui Dumnezeu, David pomeneşte în multe
locuri. Aici zice: «Întors-ai faţa Ta şi m-am tulburat», aici se
roagă: «Să nu întorci faţa Ta de la mine», sau: «Întoarce
faţa Ta de la păcatele mele», ş.a.
Deci
dacă nu e oprit de a se vorbi la Dumnezeu de faţă şi de
frumuseţe potrivită cu Dumnezeu, care nu stă în figură
şi nu e în ipostas propriu, e cuvenit să se vorbească şi de
un chip, care e ed însuşi şi faţă şi frumuseţe.
Pe acesta avându-l întipărit în sine şi Pavel a spus: «Aşa
alerg, nu fără să văd nimic; aşa lovesc cu pumnii, nu
ca bătând aerul» (I Corinteni 9, 26).
Căci
Dumnezeu fără să fie văzut în Sine, nici
împărtăşit, totuşi în alt înţeles se vede şi Cel
necuprins se cuprinde. De aceea, şi David ne cere să căutăm
pururi faţa Lui, ca având noi întipărirea dumnezeirii, să ne
împărtăşim de mult şi negrăit har şi de bucurie
şi plăcere dumnezeiască. Aşa zice David către Dumnezeu
despre sine însuşi: «Sătura-mă-voi, când voi vedea slava Ta».
Căci, celor ce văd pe Dumnezeu în adevăr şi în Duh, începe
să li se arate mult şi nesfârşita slavă a luminii
feţei dumnezeieşti. Şi desfătarea şi bucuria izvorâtoare
din ea le este celor ce o pătimesc nesecată şi, aşa zicând,
de nesuportat din pricina covârşirii ei, iar celor ce n-au văzut-o
şi n-au gustat-o, de nepovestit şi de neînţeles. Căci
dacă nici un cuvânt n-ar putea descrie dulceaţa mierii celor ce n-au
gustat-o, ce meşteşug ar putea să lămurească cele mai
presus de minte celor ce nu l-au văzut şi nu s-au
împărtăşit de bucuria ş de desfătarea
dumnezeiască din ele?
Deci,
Sfântul Pavel, având credinţa în Dumnezeu întemeiată în ipostas
şi chipul măreţ şi mai presus de frumuseţe, dar
neipostatic al lui Dumnezeu, a spus că umblăm prin
credinţă, adică prin cea întemeiată într-un ipostas, dar nu
printr-un chip văzut în ipostas; adică prin credinţa care nu
pricinuieşte îndumnezeirea nenăscută. Căci zice Sfântul
Maxim:
·
Numesc
îndumnezeire nenăscută iluminarea dumnezeirii prin chipul
aflător în ipostas, care nu e făcută, ci se arată în mod
neînţeles în cei vrednici. Totuşi prin chip se vede frumuseţea.
·
Despre
această frumuseţe zice Marele Vasile: Ce e mai vrednic de iubit decât
frumuseţea dumnezeiască? Frumuseţea adevărată,
preaiubită şi văzută numai cu mintea
curăţită e cea din jurul firii dumnezeieşti şi
fericite.
De aceea, şi Pavel s-a
mărturisit pe sine «simplu în cuvânt, dar nu în
cunoştinţă», căci era mare în cunoştinţă,
prin care cunoştea din parte pe Dumnezeu cel mai presus de
înţelegere, în chipul inteligibil vrednic de Dumnezeu. Această
cunoştinţă din parte o avea şi Moise, văzătorul
de Dumnezeu, care vedea chipul dumnezeiesc cel nevăzut în ipostas, şi
frumuseţea Lui. De aceea zice: «Dacă am cunoscut că am aflat har
la Tine, arată-mi-te ca să Te cunosc şi să Te văd» (Ieşirea
33, 13). Deoarece primise odinioară arătarea dumnezeiască
şi slava frumuseţii, dar nu în ipostas, cere şi aceasta, ca unul
ce s-a făcut mai desăvârşit.
Moise vedea
şi el chipul lui Dumnezeu în frumuseţea ce iradia din El şi era
încredinţat deci despre chipul Lui ipostatic, dar nu-L vedea în ipostas.
Dar Dumnezeu nu a consimţit deoarece
aceasta nu e cu putinţă nici unui suflet înţelegător
şi nici unei vederi, nici chiar celei îngereşti, ca una ce întrece hotarele
a toată cunoştinţa. Moise era văzător de Dumnezeu
şi vedea pe Dumnezeu în întuneric, dar nu în ipostas, ci în chip şi
frumuseţe inteligibilă, fără suportul ipostatic (personal).
Se poate deci
rezuma cuprinsul acestei dezvoltări astfel: se vede frumuseţea lui
Dumnezeu şi în acest sens şi chipul Lui, dar nu în ipostas; dar
văzătorul ştie de acesta prin ceea ce vede, prin ceea ce
iradiază din ipostas.
Aşa
se poate vedea Dumnezeu, cum a spus şi Moise şi Ilie şi, simplu
grăind, toată ceata atotdumnezeiască a proorocilor.
Deci
umblă prin credinţa întemeiată în ipostas, care se naşte
din cele contemplate în jurul lui Dumnezeu şi îşi ia întărire
din slava ce străluceşte din frumuseţea feţei Lui şi
mărturia din chipul întipărit al luminii Lui mai presus de strălucire,
şi nu prin credinţa ce se naşte în auz din cuvântul simplu.
Se
precizează din nou înţelesul credinţei întemeiată
ipostatic, atât faţă de credinţa întemeiată pe auz, cât
şi faţă de vederea ipostasului, sau ipostasurilor
dumnezeieşti. Credinţa întemeiată ipostatic e credinţa ce
se naşte din lumina ce iradiază din Dumnezeu, din slava Lui, care în
acest sens se poate numi şi chipul Lui, dar care nu e un chip văzut
ca ipostas. Acesta din urmă întrece puterea oricărei creaturi de a-L
vedea, chiar şi a Îngerilor. Dar credinţa ce se naşte din
vederea slavei şi luminii dumnezeieşti, din cele văzute „în
jurul lui Dumnezeu”, adică din energiile Lui necreate, e deosebită
totuşi de credinţa din auz, pe baza cuvântului simplu. Ea e o
experienţă a prezenţei lui Dumnezeu prin lucrare, dar nu o
vedere a fiinţei Lui.
Dacă am
reveni la cele trei categorii de cunoaştere a ţesătorului:
cunoaşterea lui din auz, din vederea pânzei ţesute de el şi din
vederea lui în persoană, credinţa ipostatică e identică cu
cunoaşterea ţesătorului din vederea pânzei lui, dar nu din vederea
chipului lui personal, pe când cea din auz e identică cu cunoaşterea
ţesătorului din simplu auz; al treilea caz nu este posibil la
Dumnezeu. Deosebirea între credinţa ipostatică şi cea a
cunoaşterii ţesătorului din vederea pânzei ţesute de el, e
că în pânză nu se vede lucrarea prezentă a ţesătorului
pe când în această credinţă se vede însăşi lucrarea
prezentă a lui Dumnezeu, slava şi lumina ce iradiază din El. e
ca şi cum am vedea mâinile ţesătorului lucrând, dar nu i-am
vedea faţa.
Iar
dacă aici umblăm prin credinţa, întemeiată în ipostas,
şi nu prin chipul văzut în suportul său ipostatic, sau personal (II
Corinteni 5, 7), în veacul viitor nu mai e nevoie din credinţă.
De aceea aici avem credinţa întemeiată în ipostas; şi deoarece
atunci se va vedea mai limpede chipul preamărit al slavei, aici acest chip
se vede mai umbrit. «Aici, cum zice Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, se
adună o întipărire din altceva într-o icoană a adevărului,
care înseamnă un chip umbrit». Atunci va fi vederea «faţă
către faţă» şi «încetarea a ceea ce e din parte, prin
arătarea a ceea ce e desăvârşit» (I Corinteni 13, 10).
«Acum, cum zice fericitul Augustin, vederea din parte a lui Dumnezeu
constă în răpirea întregului suflet raţional de iubirea slavei
Lui». Căci în această dragoste sufletul se face unitar şi
priveşte în mod unitar ascunsul cel unic şi mai presus de toate al
lui Dumnezeu. Din chipul, din frumuseţea şi din faţa aceasta se
umple de strălucire, se înfrumuseţează şi se luminează
toată mintea, umplându-se de strălucire şi luminându-se
duhovniceşte şi mai presus de lume. Prin acestea se simplifică,
se înalţă şi se umple de uimire puterea văzătoare a
ei. Dar tot prin acestea se luminează sufletul în mod tainic şi se
umple de desfătare dumnezeiască şi de veselie. Şi, ca
să spun pe scurt, prin acestea se slăvesc şi se îndumnezeiesc
cei ce iubesc vederea şi auzirea dumnezeirii şi se fac prieteni,
următori şi văzători ai lui Dumnezeu, încă fiind
legaţi cu trupul. De aceea, străvăd şi oglindesc din parte,
printr-o simţire înţelegătoare, fericirea
bunătăţilor viitoare şi starea veacului acela, «pe care
nici ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici inima omului
nu le-a încăput» (I Corinteni 2, 9).
Ierusalimul se
tâlcuieşte ca loc al păcii şi este chip al locului lui Dumnezeu,
adică al sufletului ce are în sine pacea cea întru Hristos. Căci nu
orice suflet are în sine pacea cea întru Hristos şi poate primi numele
păcii, ci cel care se zideşte ca o cetate şi are piatra cea din
capul unghiului, pe care «a aşezat-o Domnul în Sion potrivit
făgăduinţei, piatra cea de mult preţ» (Isaia 28, 16).
Iar Sionul este vârful arzător al Ierusalimului, care e chipul minţii
văzătoare a sufletului, plină de pace. Căci dacă ai
căuta în altă parte, n-ai putea afla mintea observatoare şi
privitoare a înălţimilor adevărului. Ea nu e decât în inima,
care a primit pacea. Ierusalimul este, deci, sufletul care petrece în pacea
dumnezeiască având piatra cea din capul unghiului şi pietrele
preţioase rotunde din Sfintele Scripturi, de care se sfărâmă
fiarele ce se grăbesc să urce în muntele lui Dumnezeu; care are
şi asfaltul, adică smerenia pe care o produce Duhul Sfânt şi
care topeşte şi netezeşte învârtoşarea împietrită a
inimii ca focul dumnezeiesc, prefăcând-o în duh zdrobit şi umilit;
şi ape din ploi, date Mântuitorului, care curg din râurile inimii; ba
încă şi lemnele neputrezite în vederea unirii, ca nişte gânduri
ale făptuirii adevărate; apoi cuie şi sfredelul care
pricinuieşte frica şi sileşte spre împlinirea poruncilor
dumnezeieşti; dar şi pe Cuvântul dumnezeiesc ca ziditor şi pe
cei de după El, adică pe cei ce cârmuiesc cu ştiinţa
primită de la El puterile sufleteşti; şi, simplu grăind,
uneltele de zidire, postul şi privegherea, cântarea, citirea şi
celelalte, ca să spun pe scurt, câte le-am primit de la Cuvântul întrupat
(prin unealta raţiunii), spre înfăptuirea modului virtuţii;
şi frânghia de finic, adică sfinţitele legi ale lui Dumnezeu din
Scripturi; şi lumina cunoscută cu mintea şi soarele mai presus
de toată strălucirea şi toate câte răsfrâng lumina în
suflet. Ca să spunem totul deodată, toate câte se folosesc în chip
văzut spre zidirea unei cetăţi le are în chip dumnezeiesc
şi duhovnicesc, sufletul. Căci, el este Ierusalimul înţeles cu
mintea şi el se zideşte ca o cetate spre locuinţă lui Dumnezeu
Celui peste toate, Treimii celei fără de început şi de
viaţă făcătoare. Căci a spus: «Eu şi Tatăl
vom veni, şi locaş la el ne vom face», ca şi când ar zice: «Îl
vom face cetate; şi cetate cu adevărat minunată, întinsă la
nesfârşit».
Dar,
poate n-ar fi cu totul nepotrivit să adăugăm la cele spuse
şi aceasta. Dacă voieşti să cunoşti că a început
să umbrească din pace lumina dumnezeiască sufletul tău;
dacă voieşti să ştii că sufletul tău e un
Ierusalim ce se zideşte ca o cetate; dacă bagi de seamă că
părtaşii lui sunt adunaţi la un loc, adică toate gândurile
şi puterile lui s-au adunat împreună şi voiesc să fie
într-o unitate, ca să nu fie o cetate dezbinată, ci să-l
zidească în chip unit ca pe o cetate; dacă se suie în acest Ierusalim
ce se zideşte ca o cetate, seminţiile Domnului, sau puterile cele mai
generale ale sufletului, ajunse dumnezeieşti şi
înălţându-se duhovniceşte şi făcându-se ca nişte
trepte; dacă vezi săvârşindu-se acestea în tine, să nu
încetezi să zideşti astfel mai departe. Adu-ţi aminte de turnul
dezbinării şi de zidirea lui şi de despărţirea
limbilor (Facerea 11, 1-9) şi cunoaşte că nu toată
zidirea e bună, chiar dacă pare din afară astfel.
Vorbind,
îndeobşte, cei ce au ochi văd două feluri de zidiri şi de
trepte. Una ce se face spre bine şi spre locaş a lui Dumnezeu. Iar
semnul ei este că părtaşii ei sunt adunaţi la un loc
şi seminţiile ei sunt seminţii ale Domnului ce se
înalţă în ea, vestind sufletului lucruri mari, minunate şi
pricinuitoare de pace, de iubire şi de sfinţenie, şi zidindu-l.
Iar
alta ce se face spre răul şi spre pierderea sufletului. Semnul ei
nemincinos este împărţirea limbilor spirituale şi o
cumplită tulburare. Iar sfârşitul e că se face sălaş
patimilor, cum s-a făcut turnul dezbinării sălaş
şerpilor. Ia seama să nu zideşti turn spiritual de dezbinare, al
cărui sfârşit e distrugerea şi împărţirea limbilor
spirituale şi tulburare şi pieire totală.
Există
o pace, mai mult părută decât adevărată. E cea a trupului
care se desfată, care pricinuieşte multă grijă sufletului,
chiar dacă pentru o vreme ia înfăţişarea
prefăcută a liniştii. Şi există o pace a
simţurilor, produsă de închiderea şi de fuga lor de toate, care
este urmată de linişte. Dar şi aceasta, măcar că e
neasemănat mai bună decât cea dintâi, e de scurtă durată. Căci
când sufletul e tulburat de gânduri, pătimeşte întreg omul, ca
şi atunci când e tulburat trupul. dar există pacea a treia, mai
presus de a simţurilor şi a trupului. ea constă în liniştea
puterilor sufletului şi a omului dinăuntru. Ea vine din purtarea
şi sârguinţa cea bună, din rugăciunea mai curată, din
plânsul mai dulce, din rostirea cu plăcere a cuvintelor dumnezeieşti.
Dar
aceasta încă nu înseamnă desăvârşirea păcii. Căci
precum trâmbiţaşul sau cântăreţul la chitară nu poate
rămâne neîncetat la lucrul său, deoarece, suferind în chip necesar
uneori de osteneala mâinilor şi alteori din pricina vreunei neputinţe
sau a unei împrejurări de boală, trâmbiţaşul nu poate trâmbiţa
şi cântăreţul la chitară nu poate mişca totdeauna cu
putere coardele, aşa şi sufletul care-şi cârmuieşte în chip
armonios puterile sufletului, nu rămâne totdeauna neschimbat în starea
aceasta, ci uneori e stingherit de vreo mânie, stârnită cu voie sau
fără de voie de ceva, sau de vreo dorinţă de schimbare
şi de trândăvie, fiind una dintre făpturi şi aflându-se
legat cu grăsimea şi cu greutatea trupului. Dar când primeşte
prin har prezenţa celui nefăcut, care a făcut toate, şi se
împărtăşeşte de Duhul neschimbat şi de viaţă
făcător, se umple de o viaţă preschimbată şi
minunată, pricinuită de Duhul de viaţă făcător
şi se bucură de o viaţă mai presus de fire şi cu totul
neschimbătoare. Şi precum viază datorită puterii de
viaţă făcătoare,aşa şi vede, căci Duhul de
viaţă făcător e şi lumină. Şi se bucură
văzând cele mai presus de fire ale Celui mai presus de fire şi se
bucură de pacea care întrece toată mintea, datorită
lucrării de înviorare şi luminii mai presus de minte a Celui mai
presus de minte şi bucuriei tainice de cele văzute.
În
această pace sufletul nu se schimbă câtuşi de puţin, nici
nu suferă de oboseală, nici nu e tulburat de cursele şi de
uneltirile vrăjmaşului, ci priveşte într-o mişcare
neîncetată pe Dumnezeu şi cele din jurul Lui, prin puterea şi
mişcarea, ba s-ar putea spune şi prin voia lui Dumnezeu şi a
Duhului neobosit care lucrează în inimă din temelia ei
ipostatică, (personală), nu cum îşi închipuie unul sau altul,
ci cum singur Duhul ştie, care «cercetează şi cunoaşte
adâncurile lui Dumnezeu» (I Corinteni 2, 10) şi învaţă pe
cei părtaşi de El, printr-o simţire a sufletului. Deci până
ce ne sârguim să aprindem în noi, printr-o vieţuire
liniştită, harul Duhului şi nu-L stingem, şi până ce
suntem plini de sfinţenia şi de pacea negrăită şi mai
presus de fire a lui Dumnezeu în Treime, purtăm cu adevărat, precum
s-a spus, în smerenie, iubire şi rugăciune, pacea trupului şi a
duhului şi a sufletului în chip neobosit.
Căci pacea cu osteneală nu e încă pacea
desăvârşită ci pricinuitoare a celei desăvârşite. Cea
desăvârşită, potrivit celor spuse, se trăieşte cu
totul fără osteneală, în odihna sabatismului desăvârşit
şi a odihnei în Hristos.
Nu a cunoscut cineva mai limpede uneltirea, sau, dacă trebuie spus
altfel, atacul diavolesc personal, decât cel ce a scăpat de draci şi
s-a izbăvit pentru o vreme de atacurile lor. Şi nimeni nu scapă
şi nu se izbăveşte de ele, cum am spus mai înainte dacă n-a
dobândit în inimă înrâurirea şi suflarea dumnezeiască
personală. Iar aceasta o naşte credinţa însoţită de
smerenie şi de iubirea lucrătoare de Dumnezeu şi de oameni, prin
petrecerea în linişte, împreună cu privegherea, prin citirea aici
lucrătoare, aici văzătoare şi deci de Dumnezeu
cugetătoare, şi prin rugăciune. Iar iubirea lucrătoare
poate fi numită, cu adevărat, împlinirea, pe cât e cu
putinţă, a sfintelor porunci ale lui Dumnezeu. Din acestea se
naşte deci nu numai o înţelegere mai curată şi mai
străvezie a lui Dumnezeu, ci vine în suflet şi cunoştinţa
amănunţită şi deosebirea limpede a diavoleştilor uneltiri
de rele urzitoare. Căci cu cât sunt mai mari nevoinţele, cu atât e
mai mare şi războiul dracilor pizmaşi porniţi cu furie în
chip covârşitor şi fără răsuflare spre tot felul de
chinuiri viclene ale sufletului purtător de Dumnezeu. Aşa că
dacă n-ar sta aproape cu iubire de oameni Hristos, Mântuitorul poporului
său, şi nu s-ar lupta pentru credincioşi, cu adevărat nu
s-ar mântui nici un om, chiar dacă ar fi sfânt.
Numai cei ce au
primit simţirea duhovnicească prin pătrunderea cea din har,
înţeleg pe cei ce n-au dobândit simţirea duhovnicească, şi
sunt conduşi sufleteşte prin sunete limpezi şi lămurite
spre cele ce se întâmplă. Căci unul ca acesta poate să le
deosebească pe toate, după Sfântul Pavel, deşi el nu e judecat
de nimeni altul (I Corinteni 2, 15). Fiindcă cei ce sunt astfel, nu
numai că nu văd lipsa Duhului dumnezeiesc, ci şi fericesc
uneori, din neînţelegere, pe cei vrednici mai mult de compătimire,
întrucât nu au primit simţirea Duhului prin har, ci sunt purtaţi mai
degrabă de duhul lumii şi sunt «sufleteşti», cum îi numeşte
cuvântul dumnezeiesc (I Corinteni 2, 14). Iar cei duhovniceşti la
simţire şi aprinşi de focul dumnezeiesc, nu judecă
nicidecum lucrurile, cu grabă, sau după latura văzută, ca
cei mulţi. Ci după adevărul neschimbat şi veşnic din
ei, fiind învăţaţi în chip sigur de Duhul de viaţă
făcător şi luminător, care dăruieşte celor în
care se sălăşluieşte o altă viaţă decât cea
obişnuită, o viaţă mai presus de fire şi o lumină
şi o cunoştinţă deosebită de a ochilor celor
mulţi.
Aşa a fost Iacob Patriarhul, care schimbând de multe ori locul, a
rămas apoi într-un unic loc, dar a văzut acolo multe cu ochiul
pătrunderii şi a spus lucruri minunate despre fiii săi (Facerea
49, 1 şi 5). Aşa a fost Isaia cel mai puternic în cuvânt dintre
prooroci. Căci văzând pe Iisus dus ca o oaie spre junghiere, nu s-a
lăsat înşelat nici de pătimirea nici de smerenia lui şi de
purtările proprii ei, ci a văzut tainic în acestea, cu ochiul
pătrunderii, slava Lui, aşa cum se cuvine; măcar că l-a
văzut pe Iisus lipsit de chip şi de frumuseţe şi supus
celorlalte pătimiri a mărturisit totuşi dumnezeirea Lui.
Aşa a fost, ca să spunem pe scurt, fiecare dintre sfinţii
prooroci, care credeau cu înţelegere cele duhovniceşti, prin
iluminarea Duhului.
Cel ce voieşte să cunoască cu uşurinţă pe
cei ce au în ei duhul lumii, să-şi aduc aminte de ceata
cărturarilor şi fariseilor din Evanghelie, cum se îndeletniceau cu
cele părute bune şi ţineau cu împătimire la cele
arătoase şi pofteau cu toată puterea sufletului şi prin
păşirea şi schima cuvioasă să fie numiţi
«învăţători» şi nu urmăreau altceva decât
să-şi potrivească un chip la arătare şi să laude
cu făţărnicie viaţa virtuoasă. De aceea vai ce orbire!
Pe Iisus Hristos, Fiul cel prea adevărat al lui Dumnezeu Cel peste toate,
L-au osândit cu înverşunare, din pizma pe care o năştea în ei
duhul lumesc, la moarte; au osândit la moarte viaţa dumnezeiască
şi adevărată.
Căci dacă Duhul Sfânt nu vorbeşte în noi, precum s-a
spus, din pizmă, e vădit că duhul lumii grăieşte din
pizmă şi de aceea judecă cu nedreptate şi întru întunecare.
De aceea se vor tăia, precum s-a scris, în vremea judecăţii de
obşte a lui Dumnezeu şi se vor plânge pe ei înşişi, nu
fără dreptate, de starea lor. Căci vor vedea pe Cel pe care L-au
străpuns şi se vor întreba cu nedumerire, zicând: «Nu este Acesta Cel
pe care L-am socotit ca nimic şi nu socoteam viaţa Lui nebunie? Cum
deci a fost rânduit Acesta între fiii lui Dumnezeu?» (Înţelepciunea lui
Solomon 5, 4-5). Căci făcându-se de batjocură întunericul
părerii de sine prin duhul lumesc poticnindu-se cumplit, pe drept cuvânt
nu au putut să cunoască adevărul şi să umble pe urmele
Lui, ca cei ce au mintea dreaptă şi pe Duhul cel luminător.
Iar despre cei duhovniceşti Pavel zice: «Oare nu ştiţi
că vom judeca pe îngeri! Cu atât mai mult cele trebuincioase vieţii».
Astfel cel ce are Duhul, pe toate le poate judeca, dar pe acesta, cum zice
Domnul, nu-l poate primi lumea, nici vedea. Deci toţi câţi n-au
îmbrăcat, prin simţirea adevărată a sufletului, Duhul cel
Sfânt mai presus de ceruri, nici nu-l au pe Acesta lucrând în ei cele
negrăite, în taină, şi grăind cele de nepovestit, sunt
vădiţi ca având duhul lumii. «Iar voi, zice Pavel, nu sunteţi în
trup, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar
dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui».
Vezi, că cei ce au Duhul în ei, nu sunt trupeşti? Şi
că cei ce sunt lipsiţi de Acesta, nu numai că nu pot să
judece drept în cele dumnezeieşti, dar nici nu pot să fie ai lui
Hristos? «Iar noi nu am luat duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca
să vedem cele dăruite nouă de Dumnezeu». Înţelegi că
cele dumnezeieşti şi adevărul nu le pot cunoaşte decât cei
ce au primit Duhul lui Dumnezeu? Căci aşa a spus şi Domnul:
«Când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va conduce pe voi la tot
adevărul». Vezi de unde răsare în minte adevărul întreg, deci
şi judecata sigură şi liberă de păcat?
De aceea, Duhul Sfânt se numeşte Duhul sfatului, Duhul
ştiinţei, al înţelegerii, al înţelepciunii, Duhul
stăpânitor, Duh drept, Duhul adevărului, iar la Isaia «Duhul
judecăţii». Aceasta pentru că în El sufletul e dus de-a dreptul
spre cele ce trebuie spuse şi fiindcă, lucrând El în suflet, acestea
toate sunt judecate cum trebuie, dat fiind că sufletul e părtaş
de El. dar, fără Duhul, toate sunt pline de întuneric şi pustii
de adevăr.
Iar cel pustiu de adevăr, va greşi ca urmare şi în cele
spuse. Acela, încercând să judece, va alege cele mincinoase şi nu va
nimeri adevărul. «Căci nimeni, zice, nu cunoaşte cele ale
celuilalt, decât Duhul care locuieşte în el. Căci Duhul toate le
cercetează». Dacă s-ar putea afla adevărul fără El,
Duhul Sfânt nu s-ar mai numi Duhul adevărului, Duhul judecăţii
şi celelalte spuse mai înainte. Deci de va grăi cel ce judecă
fără Duhul adevărului, va fi susţinătorul minciunii,
născocind ceea ce nu este şi, scurt vorbind, va cădea din
adevăr şi se va scoate cu voia de la Dumnezeu şi de la slava lui
Dumnezeu; şi va fi tăiat cu dreptate, ca unul ce judecă şi
se rosteşte cu grabă în chip potrivnic adevărului, vânzând
dreptatea cu nepricepere, ca un alt Iuda. Căci şi acela, de trei ori
ticălosul, a fost osândit din pricina aceasta, că a vândut dreptatea
şi adevărul, cum nu se cuvenea, adică pe Domnul nostru Iisus
Hristos, pe Cel trimis de Tatăl ca dreptate şi care s-a numit El
însuşi pe sine adevărul.
Fariseu nenorocit şi orb, gol de Duhul care luminează ochii
înţelegători ai sufletului! Tu te grăbeşti cu mândrie
să judeci greşit din cele arătate cele dinăuntru ale
omului, ca şi aceia care, văzând învieri minunate de morţi
şi mii de semne dumnezeieşti, pe care Iisus, ca Dumnezeu adevărat,
le lucra numai cu o încuviinţare, în loc să-L laude şi să-L
preamărească şi să creadă în El, s-au supărat
şi s-au mâniat pentru foarte înţeleapta şi de oameni iubitoare
dezlegare a sabatului şi pentru că nu posteau ucenicii Mirelui, nici
nu se spălau cu grijă. Fariseu nebun şi prea lipsit de minte
şi plin de întuneric! Voieşti să îndrepţi izvorul
înţelepciunii şi al harurilor minunate şi negrăite şi,
trecând cu vederea faptele unei aşa de mari puteri, vezi pe cele mai
neînsemnate şi făcute după o judecată încă
neînţeleasă de tine. Cât de stângaci, de neştiutor şi de
nesimţit eşti! Te poticneşti cum nu trebuie de cele ce nu sunt,
cum ar zice cineva, nimic, neminunându-te după cuviinţă, de
faptele cele prea mari care s-au săvârşit, şi neslăvind
şi nelăudând, pe cât se poate, pe cel ce le-a lucrat pe acelea.
Apropie-te cu smerenie de Acesta şi cere cu sinceritate să ţi se
dea motivul dezlegării acelora care tu socoteşti că au fost
trecute cu vederea, contrar obiceiului.
Deci, lucrul cel mai rău dintre toate este, pe cât se vede,
părerea de sine şi viclenia ce urmează după ea. Unul ca
acesta este atât de întunecat, pe cât se socoteşte că ştie,
şi pe atât de lipsit de minte pe cât nu-şi cunoaşte
neştiinţa.
Şi iarăşi, vai ţie, fariseu orb, care nu cercetezi
lăuntrul paharului, de este curat, ci îţi închipui că e de
trebuinţă să înfăptuieşti şi să vezi
curăţenia din afară şi cea văzută. Nu auzi ce
porunceşte Hristos, adevărata Înţelepciune, despre
judecată? Căci El zice: «Nu judecaţi după vedere, ci judecaţi
cu judeca cea dreaptă». Nu înţelegi că nu se poate judeca drept,
nici rosti judecăţi drepte după ceea ce s-arată? Căci
aceasta înseamnă «după vedere». Cum deci tu, nesimţitule,
netemându-te de porunca Tatălui şi neînţelegând că nu ceea
ce se vede este omul adevărat şi nu din ceea ce se vede trebuie el
judecat, te porţi fără ruşine, în loc să te ascunzi?
Dar e firesc să faci aşa. Căci lipsit de viaţa
adevărată a luminii, a înţelepciunii, a adevărului şi
a cunoştinţei din El şi a celorlalte bunătăţi ce
ne vin şi ni se împărtăşesc din Duhul, nu numai că nu
poţi judeca cele ale altora fără greşeală, dar nici pe
tine nu te poţi vedea în ce rău zaci. Scoate, dacă mă
asculţi, bârna din ochiul tău, adică părerea de sine din
mintea ta, şi atunci vei putea străvedea cum se cuvine, căci vei
putea trece prin paiul, sau prin păcatul care s-a lipit, dintr-o
răpire şi uitare, de ochiul aproapelui. Dar până ce ochiul
tău dinăuntru nu vede lumina cunoscută cu mintea, e vădit
că întunericul e pricinuit de bârna aflată în el. De aceea, nu afirma
cele ce sunt proprii numai celor luminaţi, înainte de a te cerceta pe tine
cu toată priceperea şi înainte de a alunga răul departe de tine.
Căci făcând aşa, te faci batjocura dracilor şi a patimilor
nebuniei. De aceea, fapta aceasta e foarte greşită şi pornirea
spre ea e primejdioasă. Să grăiască şi să judece,
deci, cei izbăviţi de Domnul, cum sfătuieşte fericitul
David: «Cei pe care i-a izbăvit Domnul din mâna vrăjmaşilor» (Psalmi
106, 2), celor cunoscuţi cu mintea, «şi i-a adunat din
ţări», adică deprinderile pătimaşe şi
neîmpăcate şi mult felurite, unindu-i între ei şi cu slava Lui.
Să grăiască şi să judece aceştia, căci au
fost adunaţi şi uniţi şi luminaţi, ca unii ce au fost
izbăviţi şi mântuiţi.
Tu, însă, până ce nu eşti, precum s-a spus, plin de
lumina duhovnicească, asigură-te cu tăcere şi să
nu-ţi fie frică să mărturiseşti că voieşti
mai bine să înveţi şi că nu ştii, ceea ce e
pricină de mântuire, nu de pierzanie. Căci cum nu te va ruşina
pe tine Hristos care zice: «Eu nu judec pe nimeni»? Iar tu ce spui? «Eu îi
judec pe toţi». O, ce neştiinţă, ca să nu spun
nesimţire! «Tatăl toată judecata a dat-o Fiului». Fiul a luat de
la Tatăl lucrarea judecăţii. Iar tu de unde o ai, dacă nu
ţi-e dată? Oare locuieşte Treimea şi umblă vădit
în tine, potrivit făgăduinţei? Oare te vezi pe tine în Dumnezeu
Cuvântul şi pe Dumnezeu Cuvântul în tine? Sau în Dumnezeu? Oare curg în
tine râurile Sfântului Duh, sau izvorăsc ele din lumina neapropiată
înăuntru inimii tale? Sau celelalte câte le lucrează Dumnezeu în
sfinţii Lui în chip arătat? Nu mai ai mult până acolo?
Opreşte, deci, limba ta de la rău, şi buzele tale, ca
să nu vorbească viclenie. Caută, întreabă pe alţii
şi învaţă cu grijă de la ei şi nu învăţa pe
alţii; şi judecat de alţii, nu te rosti, nu judeca nicidecum tu
însuţi. Trebuie să fie cineva foarte prost ca să-şi
închipuie că, orb fiind, poate cerceta cele scrise în cărţi. Dar
e cu mult mai prost cel ce-şi închipuie că poate cunoaşte
fără Duhul cel viu, cele ale altuia. Unul ca acesta nu poate
cunoaşte întocmai nici ale sale cum sunt.
Dar acestea sunt uneltiri şi ispite ale diavolului
viclean şi pizmaş şi urâtor al binelui, pornite în chip
vădit împotriva noastră, pentru că noi înşine ne-am umplut
de viclenie din părerea de sine şi ne-am lăsat înduplecaţi,
cum nu se cuvine, să purcedem a judeca. Prin aceasta el voieşte ca,
poticnindu-ne cu nepricepere, să greşim în chip nefericit împotriva
adevărului şi în loc să ne apropiem de el şi să-l
cunoaştem să rămânem nefolosiţi şi să ne facem
pricini de sminteală şi de vătămare nu numai nouă
înşine, ci şi celor apropiaţi, şi, odată cu aceasta,
supuşi înfricoşatei judecăţi a lui Dumnezeu. Cunoscând deci
uneltirea diavolului şi ascultând de porunca marelui Pavel, să nu
judecăm înainte de vreme, până ce nu va veni în noi Domnul în Duh, ca
să ne lumineze şi să ne descopere cele adânci,
învăţându-ne fără greşeală cunoştinţele
şi descoperirile vederilor dumnezeieşti şi lucrurilor tainice.
Arătându-ne, astfel, în chip neamăgitor, duhovniceşti şi
purtător de Dumnezeu, mai bine zis dumnezei, ne va călăuzi spre
slavă şi ne va restabili în harul străvăzător. Atunci
vom cunoaşte, în chip curat, la ce rău ne duce voinţa de a
judeca, goliţi de harul lui Hristos. Dar tot atunci vom judeca
fără greşeală întru dreptate.
Cu adevărat
minunat şi uimitor lucru este Dumnezeu, Cel ce nu are loc unde să se
odihnească (Isaia 66, 1), şi se odihneşte în chip vrednic
de Dumnezeu în inimă.
Orice
fiinţă conştientă se odihneşte numai în iubirea
sigură şi totală a altei fiinţe conştiente. De aceea
şi Dumnezeu află cea mai plăcută odihnă în inima
omului care-L iubeşte în mod sigur şi total. Omul poate iubi sigur
şi total pe Dumnezeu prin inimă. Inima este organul şi locul
iubirii. Iar inima poate iubi la nesfârşit, pentru că se poate umple
de iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu, întorcându-i-o ca iubire a sa:
«ale Tale dintru ale Tale». În relaţia de iubire a sufletului cu Dumnezeu
se împlineşte aspiraţia omului de a iubi la nesfârşit şi de
a fi iubit la nesfârşit.
Dacă un împărat, chiar pământesc şi mărginit
în putere, atunci când îmbrăţişează pe cineva cu iubire
şi dă mâna unui nobil, îi pricinuieşte celui
îmbrăţişat multă slavă şi cinste şi
adaugă, pe drept cuvânt, aceluia mare bucurie, ce se va întâmpla când de
cel miluit se atinge, în chip vădit, nu un împărat pământesc, ci
Dumnezeu Cel fără de început, necreat, Făcătorul şi
Domnul tuturor, Căruia îi stau de faţă cu frică mii şi
zeci de mii de îngeri şi-I slujesc mii de mii; şi se atinge nu simplu
ci înlăuntrul inimii, ba mai vârtos, şi locuieşte în el, nu
vremelnic, ci veşnic, în aşa fel că se şi uneşte cu el
şi-l slăveşte şi-l îndumnezeieşte la culme şi-l
dăruieşte, celui ce-L primeşte şi e cu har dăruit,
zeci de mii de negrăite bunătăţi? Cât de mare şi de
negrăită slavă, cinste şi bucurie se va întipări în
el, iar aceasta pentru veşnicie? Cu adevărat minunate şi mai
presus de minte sunt acestea!
Socotesc că
oricine s-a apropiat de aceste lucruri cu judecată, va spune că
plăcerea propriu-zisă e ceea ce nu poate fi pus pe seama firii
şi nu poate fi grăit prin cuvânt şi ceea ce dăinuieşte
ca o stare îndelungată şi umple inima de bucurie şi după
trăirea ei; ceea ce e departe de plăcerea după trup, care este
idolatră (legată de un chip) şi nu e o plăcere
propriu-zisă. Drept aceea, tot cel ce doreşte plăcerea, să
caute plăcerea înţelegătoare (spirituală),
duhovnicească, curată şi care nu se împrăştie, şi
nu va greşi, ci mai degrabă se va muta cu uşurinţă de
la cele de pe pământ la cele cereşti, cu gândirea lui şi apoi cu
tot sufletul. Căci aceasta este plăcerea adevărată şi
propriu-zisă: plăcerea inimii neurmată de părerea de
rău, adevărata plăcerea a sufletului raţional şi
nemuritor, care rămâne veşnic luminoasă, pururi izvorâtoare,
neosândită, şi mai degrabă vrednică de dorit, fericită
şi însoţitoare nezgomotoasă a sfinţilor din veac,
veşnică, blândă, dătătoare de îndrăzneală,
strălucitoare, cu bun chip, evlavioasă, luminoasă, plină de
bucurie şi lucrătoare şi după aceea. Iar dacă te-ai
îndulcit duhovniceşte cu ea prin cercare, cu siguranţă vei
consimţi cu cele scrise. Iar dacă nu, ţine deocamdată cele
spuse, prin credinţă.
Plăcerea care
nu este spirituală – a Duhului, ci a trupului, e greşit să se
numească plăcere. aceasta, odată împlinită, aduce o
amară părere de rău şi de aceea în chip mincinos este
numită plăcere. Este o „plăcere” falsă şi
străină de sufletul raţional. E neraţională,
josnică, greoaie, iubitoare de întuneric, zgomotoasă, stingheritoare,
trecătoare, supusă repede veştejirii. Trupul îmbătrânind,
aceasta se retrage cu ruşine fără să vrea; e osândită,
ticăloşeşte viaţa, o face nefolositoare, roabă,
apăsată de osândă, lacomă la mâncare, moleşită,
fără nădejde, nesocotită, aducând tristeţe întunecată
celui ce o lucrează, după săvârşire. Dacă ai
pătimit acestea, fără îndoială cunoşti adevărul
celor spuse, iar dacă te-ai păzit, prin mâna lui Dumnezeu, ascultând
cuvintele mele, ca de cuvintele adevărului, să ştii că vei
secera rodul strălucitor al vieţii.
Este
descrisă toată dezordinea şi stricăciunea adusă de
plăcerile inferioare. Părinţii socotesc în general că
viaţa ordonată, care duce la îndumnezeire, este o viaţă
călăuzită de raţiune, în unire cu harul, sau în comuniune
cu Dumnezeu cel personal, pe când patimile care desfigurează fiinţa
umană au un caracter neraţional, adică egoist. ordinea în
fiinţa proprie şi în societate e ţinută prin raţiune,
care ia în considerare armonia dintre toate; dezordinea, descompunerea
individuală şi socială este efectul patimilor iraţionale.
Este implicată aici învăţătura despre persoane şi
lucruri ca încorporări ale raţiunilor Cuvântului dumnezeiesc, între
care există în mod firesc o armonie. Raţiunile gândite ale
lucrurilor, corespunzând raţiunilor gândite ale Logosului, sunt
încredinţate raţiunii gânditoare, raţiunii-subiect a
persoanelor, ca chipuri ale Raţiunii-Subiect, suprem reprezentată de
Cuvântul ipostatic, pentru ca aceste persoane să aibă un
conţinut comun al dialogului între ele şi cu Logosul. În toate
luminează Cuvântul dumnezeiesc, sau Raţiunea supremă. Dar
lucrurile şi raţiunea finită a persoanelor sunt sinteze
armonioase ale raţiunilor în starea lor încorporată. Când
raţiunea umană gânditoare face un uz rău de aceste sinteze,
stricând armonia în fiinţa umană, şi între persoane şi
lucruri, se produce o dezordine şi o stricăciune generală.
Menţinerea în armonie a raţiunilor lucrurilor, a relaţiilor
făpturilor şi urmând pilda acestui Subiect întrupat.
|
