|
|
Introducere
Numele adevărat este Calist Angelicude
şi a adus noi ştiri despre el. Acest autor a fost activ în a doua jumătate
a secolului XIV lângă localitatea Melnic din Macedonia, trăind
până spre sfârşitul secolului XIV. El vieţuia într-o
«aşezare» monahală de lângă acea localitate, într-un fel de
sihăstrie, în care a clădit şi o biserică, fiind ajutat
şi de ţarul sârb din acea vreme. În jurul acestei biserici
vieţuiau mai mulţi asceţi, tunşi în monahism de Calist.
Într-un document al patriarhiei din Constantinopol el est denumit „om duhovnicesc,
virtuos şi isihast”. Numirea de „isihast” se dădea, după
disputele isihaste de la mijlocul secolului XIV, unui monah care se ocupa cu
rugăciunea minţii şi care a ajuns prin nevoinţa lui cu
liniştirea până la vederea luminii dumnezeieşti.
După localitatea unde
vieţuia, se mai numeşte Melenichiotis. În codex Vatopedi şi
Arundel din British Museum se păstrează o operă ascetică a
lui, alcătuită din treizeci de «Cuvinte».
Nu se poate
pocăi cineva, fără liniştire; nici nu poate atinge în vreun
fel oarecare curăţia, fără retragere; şi nu se poate
învrednici de convorbirea cu Dumnezeu şi de vederea Lui până ce se
află în convorbire cu oamenii şi îi vede pe ei. De aceea, cei ce
şi-au făcut o grijă din a se pocăi de greşalele lor, a
se curăţi de patimi şi a se bucura de convorbirea cu Dumnezeu
şi de vederea Lui – care este capătul de drum şi ţinta
celor ce petrec după Dumnezeu, şi arvuna, ca să zic aşa, a
moştenirii veşnice a lui Dumnezeu – urmăresc cu toată
sârguinţa liniştirea şi socotesc drept lucrul cel mai folositor
să se retragă şi să ocolească pe oameni, cu toată
simţirea sufletului. începutul lor în viaţa de liniştire este
plânsul, ocărârea şi dispreţuirea de sine, pentru care, spre a
le face în chip cât mai curat, iau asupra lor privegherile, starea în picioare,
înfrânarea şi osteneala trupească al căror sfârşit de
obşte este râul de lacrimi ce porneşte din ochii celor ce cugetă
cele smerite întru frângerea inimii. Căci precum în cei ce tind spre
curăţie şi o dobândesc prin fapte, sfârşitul este pacea din
partea gândurilor, aşa în aceia sfârşitul este, cum am spus, curgerea
lacrimilor.
Iar
de aici începe mintea, în chip firesc, să pătrundă în firile
lucrurilor şi să vadă măiestria lui Dumnezeu. Lucrul ei
este, de acum, să prindă şi să contemple înţelesul
dumnezeiesc al puterii, al înţelepciunii, al slavei, al bunătăţii
şi al celorlalte câte sunt în Duhul lui Dumnezeu. Ea pătrunde
totodată în tainele Scripturii, gustă bunătăţile mai
presus de lume şi se face încăpere a iubirii lui Dumnezeu. Ea
pătrunde totodată în tainele Scripturii, gustă
bunătăţile mai presus de fire, se bucură de
frumuseţile mai presus de lume şi se face încăpere a iubirii lui
Dumnezeu. Şi aşa e cuprinsă de dor, se bucură şi se
veseleşte, alergând spre capătul din urmă al virtuţilor,
spre dragostea Făcătorului a toate. Nu mai pătimeşte
şi nu se mai teme de nici o rătăcire prin cele de aici,
deşi are de suferit unele lunecări şi porniri
păcătoase şi mişcări necuviincioase din multe pricini,
ca una ce e schimbăcioasă. Dar din acestea trebuie să se
reculeagă, depărtând de la ea orice descurajare. Mintea acestora,
înaripându-se cu nădejdea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, zboară
spre cele dumnezeieşti, îndeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugăciunea
şi cu celelalte nevoinţe pomenite, şi se desfată cu raiul
dumnezeiesc al dragostei, atâta cât îi este cu putinţă. Nu mai vede
nimic altceva, nici chip, nici grosime, nici înfăţişare, nici
altceva peste tot, ca să grăim pe scurt, afară de lacrimi, de
pacea dinspre gânduri şi de dragostea lui Dumnezeu. Căci prin acestea
se păstrează şi neîmprăştierea minţii şi se
dăruieşte şi mântuirea sufletului. Căci stă de veghe
cumpătarea şi se roagă în Hristos Iisus, Domnul nostru.
Şezând
în chilia ta, mintea ta să aibă îndrăznire către Dumnezeu
întru smerenie: smerenia pricinuită de nevrednicia şi de nimicnicia
ta; îndrăznirea pentru dragostea nemicşorată a lui Dumnezeu
şi pentru neţinerea minte a răului de către El. şi
sufletul e ridicat la cinste înaintea lui Dumnezeu, când, măcar că se
recunoaşte păcătos, totuşi îndrăzneşte în iubirea
de oameni a lui Dumnezeu şi se socoteşte atârnat de El. de aceea,
porunceşte şi Sfântul Pavel, zicând: «Să ne apropiem cu
îndrăznire de tronul harului». Căci îndrăznirea către
Dumnezeu este un fel de ochi al rugăciunii, sau o aripă, sau o
atârnare minunată. Nu are îndrăznire cineva, când socoteşte
că ar fi bun – să nu fie!, fugi de acest gând – ci când zboară
spre nădejdea dumnezeiască, înaripat de gândul negrăitei iubiri
a lui Dumnezeu şi al uitării răului de către El.
roagă-te, deci, cu îndrăzneală în cuget smerit, hrănit de
nădejdi bune în Dumnezeu, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, precum s-a
zis. Trebuie să cauţi pururi cu grijă cele ce izbăvesc
trupul şi mintea de tulburare. Iar acestea sunt: mâncarea
măsurată, băutura uşoară, somnul scurt, starea în
picioare după putere, plecarea genunchilor pe cât se poate, într-o
înfăţişare de smerenie, haină neluată în seamă,
cuvânt puţin, cât e de trebuinţă, culcarea pe jos, şi toate
celelalte câte îmblânzesc în parte trupul. iar deodată cu acestea trebuie
să te îndeletniceşti cu toate câte trezesc mintea şi ajută
la alipirea ei de Dumnezeu. Iar acestea sunt: citirea Sfintei Scripturi şi
a sfinţilor tâlcuitori ai ei, dar şi aceasta cu măsură;
psalmodierea cu pătrunderea înţelesului; cugetarea la cele spuse în
Scripturi şi la minunile văzute în zidire; rugăciunea cu gura
până ce sfântul har al Duhului o va mişca în chip simţit din
inimă; căci atunci e altă sărbătoare şi timpul
altei prăznuiri, negrăită din gură, ci lucrată în
inimă prin Duhul.
Iar până atunci îndeletniceşte-te cu cele
spuse aşa: pleacă-ţi genunchiul de câte ori poţi şi
roagă-te, şezând aşa; îngreunându-te de rugăciune, treci la
citire, precum s-a zis; pe urmă iarăşi revin-o la
rugăciune. Şi îngreunându-te iarăşi de ea, ridică-te
la puţină cântare; şi apoi revino din nou la rugăciune.
Şi iarăşi îngreunându-te, întoarce-te la îndeletnicirea mai
înainte pomenită, cu măsură; şi apoi iarăşi
dăruieşte-te rugăciunii. Foloseşte-te puţin şi de
un lucru de mână, pentru alungarea plictiselii, cum ai auzit de la
Sfinţii Părinţi. Dar pururea, în toată lucrarea ta cea
după Dumnezeu, de dimineaţă până dimineaţă,
să stea la locul de frunte rugăciunea. Toate celelalte îndeletniciri
să fie folosite, cum s-a zis, din pricina îngreunării la
rugăciune. Iar când vine mila în suflet şi harul Duhului face să
ţâşnească din inimă rugăciunea ca dintr-un izvor,
atunci mintea să se îndeletnicească numai cu rugăciunea şi
cu vederea în raiul dragostei dumnezeieşti.
Gândul tău,
întorcându-se înăuntru tău, să cugete şi să
privească la locul acela al inimii de unde curge lacrima, rugându-se
netulburat de răsuflarea pe nas. Şi să rămână cât mai
mult acolo. Căci e un lucru foarte folositor, care aduce lacrimi multe
şi necontenite, desfiinţează robia minţii, pricinuieşte
pacea înţelegătoare a sufletului, prilejuieşte rugăciunea
şi lucrează împreună cu Dumnezeu la aflarea rugăciunii
inimii prin harul Duhului de viaţă făcător, în Hristos
Iisus, Domnul nostru.
Autorul acestei
scrieri asociază cu rugăciunea săvârşită în inimă
mai mult lacrimile. Luminarea dumnezeiască rămâne rezervată
numai treptei duhovniceşti celei mai înalte. Dar şi celor ajunşi
la ea li se recomandă o anumită rezervă în acceptarea ei. Am
avea deci mai întâi un apofatism ca simţire a lui Dumnezeu, care nu e
văzut, şi apoi sus de tot, ar fi luminarea. Aceasta înseamnă
că rugăciunea în inimă e o rugăciune pătrunsă de
o mare simţire. Frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate,
parcă îi strânge celui ce se roagă, inima şi stoarce din ea
lacrimi. Gândul adunat în inimă intensifică această simţire de durere a inimii,
căci prin el subiectul lui e chinuit intens de păcatele sale.
Netulburat de nimic altceva, acela cugetă cu toată simţirea
numai la păcatele sale. Dar cugetarea la păcatele sale trebuie
să fie asociată şi cu dragostea de Dumnezeu cel mijlociu, cu
înduioşarea provocată de mila Lui. Aceasta contribuie din nou la
intensificarea simţirii inimii, a înmuierii ei, la prefacerea ei în izvor
de lacrimi.
Trebuie să
ştii, văzătorule, care vezi lucrurile de taină şi te
desfătezi de ele, că, precum Dumnezeu şi omul sunt doi, tot
aşa sunt două, fie ca gen, fie ca specie, plânsul şi lacrimile.
Căci una se deosebeşte mult de cealaltă, măcar că
amândouă sunt bune şi dăruite de Dumnezeu şi ne
câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu şi moştenirea
hărăzită de ea. Plânsul are ca izvor frica de Dumnezeu şi
întristarea, iar lacrimile, dragostea dumnezeiască şi pe Dumnezeu. Cel
dintâi nu veseleşte firea prea mult, cele de al doilea veselesc mult
şi mai presus de fire. Cel dintâi este al începătorilor, cele de al
doilea, ale celor ajunşi la desăvârşire prin har.
Aici se face
deosebire între plâns, sau tânguire, care e produs mai mult de gândul la
păcate, şi între lacrimi, ca produse mai mult de dragostea de
Dumnezeu. Dar acestea două sunt totuşi total separate. În lacrimile
produse de dragostea de Dumnezeu nu se uită păcatele pe care Dumnezeu
le-a iertat cu milostivire, iar în plânsul pentru păcate nu lipseşte
total încrederea în mila iertătoare a lui Dumnezeu.
Cinci sunt
lucrările liniştii: rugăciunea, sau pomenirea neîncetată a
lui Iisus, introdusă prin respiraţia în inimă, fără
nici un fel de gând, ceea ce se izbuteşte prin înfrânarea deobşte a
pântecelui, a somnului şi a celorlalte simţuri, înăuntrul
chiliei, cu ajutorul smereniei.
Înainte s-a
vorbit totuşi de introducerea unui gând în inimă. Dar acela a fost
gândul la păcate, sau la mila lui Dumnezeu. Gândurile care nu trebuie
introduse în inimă sunt gândurile la lucrurile din afară, trebuincioase
hranei, plăcerilor, gânduri de slavă, gândurile grijilor. Acestea
ţin mintea în afară. Gândul la păcate şi la Dumnezeu o
ajută să intre şi să rămână înăuntru, în
inimă, şi lângă Dumnezeu.
Puţină
cântare şi citire din Dumnezeieştile Evanghelii şi din
Sfinţii Părinţi şi din capetele despre rugăciune, mai
ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie şi Nichifor; cugetarea la judecata
lui Dumnezeu, la moarte şi la cele asemenea; în sfârşit, puţin
lucru de mână. Şi iarăşi trebuie să se facă
întoarcerea la rugăciune, chiar dacă lucrul acesta cere o oarecare
silire, până ce mintea se va obişnui să lepede
împrăştierea de la sine prin gândul la Domnul şi prin neîncetata
consimţire cu osteneala inimii. Aceasta e lucrarea monahilor
începători care voiesc să se liniştească. Deci, unul ca
acesta trebuie să nu iasă des din chilie, să se ferească de
orice convorbire şi privire, afară de cazul unei mari trebuinţe.
Dar, şi atunci, să o facă cu luare aminte, cu pază şi
cât mai rar. Pentru că nu numai începătorilor, ci şi celor ce-au
înaintat unele ca acestea le pricinuiesc împrăştiere.
Rugăciunea
aceasta făcută cu luare aminte, fără gândul la ceva, prin
cuvintele: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu», înalţă
mintea în chip nematerial şi cu totul negrăit spre însuşi Domnul
cel pomenit, iar prin : «miluieşte-mă pe mine», o face să se
întoarcă la ea însăşi, nesuferind să nu se roage pentru
sine. Dar cel ce a înaintat în dragoste, se îndreaptă prin experienţă
numai spre Domnul, pentru că a luat încredinţare despre lucrul al
doilea (despre iertare). De aceea, Părinţii nu ne dau totdeauna
rugăciunea întreagă, ci unul întreagă, cum e Gură de Aur,
altul pe «Domnul Iisus», ca Pavel, care a adăugat: «în Duhul Sfânt», (I
Corinteni 12, 39), vorbind de rugăciunea din timpul când inima
primeşte lucrarea Duhului Sfânt, prin care se şi roagă; aceasta
e rugăciunea celor ce au înaintat, deşi încă nu până la
desăvârşire, care este iluminarea. Iar Sfântul Ioan Scărarul
zice: «Loveşte pe vrăjmaş cu numele lui Iisus» şi
«Pomenirea lui Iisus să se lipească de răsuflarea ta», şi
nu mai adaugă nimic. Dar e îngăduit şi începătorilor să
se roage uneori cu toate cuvintele rugăciunii, alteori să se roage în
minte cu o parte a ei. Să nu schimbe însă des felul rugăciunii,
ca să nu pătimească o împrăştiere prin aceasta.
Stăruind
în metoda amintită a rugăciunii curate, chiar dacă nu în chip
curat, din pricina închipuirilor cu care este obişnuit şi a
gândurilor ce i se fac piedică, cel ce se nevoieşte ajunge la
obişnuinţa de a se ruga nesilit, de a stărui cu mintea în
inimă şi de a nu o introduce în chip silit prin inspirarea aerului,
ca pe urmă să sară îndată de acolo şi să se roage
de la sine. Aceasta este şi se numeşte rugăciunea inimii.
Rugăciunea
inimii se numeşte abia aceea care nu se face în chip silit, prin introducerea
forţată a minţii în inimă. Căci în acest caz mintea nu
poate sta mult în inimă, neavând obişnuinţa statorniciei în
gândul interiorizat la Dumnezeu. Rugăciunea inimii, ca stăruire de la
sine a minţii în inimă şi în gândul la Dumnezeu, din interiorul
ei, cere de aceea pentru agonisirea ei, multă deprindere.
Ei îi premerge o
anumită căldură în inimă, care izgoneşte gândurile ce
împiedică rugăciunea curată amintită să se
împlinească în chip desăvârşit. Şi, aşa stăruind
mintea se roagă neîmpiedicat în inimă. Iar într-o astfel de
căldură şi rugăciune, dragostea faţă de Domnul
Iisus cel pomenit se naşte în inimă în aşa fel încât încep
să curgă cin ea din belşug şi lacrimile dulci din dorul lui
Iisus cel pomenit.
Deci, pentru a se învrednici cineva de acestea, şi
de toate cele de după ele, pe care nu e vremea să le spunem acum,
trebuie să se sârguiască, cum s-a zis, să aibă frica lui
Dumnezeu înaintea ochilor, împreună cu pomenirea lui Iisus înăuntrul
inimii şi nu simplu în afară. În felul acesta se depărtează
uşor nu numai de la faptele cele rele ci şi de la gândurile patimilor
şi sporeşte până acolo încât se umple de încredinţarea
dragostei lui Dumnezeu faţă de sine. Dar, să nu caute el
însuşi să vadă arătarea Lui, ca să nu primească
pe cel ce, fiind întuneric, se preface a fi lumină. Iar când,
fără să caute mintea vede o lumină, să nu o primească,
dar nici să o lepede, ci să întrebe pe cel ce are putere să
înveţe, şi să afle astfel adevărul. Şi dacă
află pe cineva care să-l înveţe, nu numai după cum a
cunoscut din Dumnezeiasca Scriptură, ci fiindcă a pătimit în
chip fericit şi el însuşi iluminarea, să dea mulţumire lui
Dumnezeu. Dacă nu, e mai bine să nu o primească, ci să
alerge cu smerenie la Dumnezeu, socotindu-se pe sine nevrednic de o astfel de
vedere, precum am învăţat şi în privinţa aceasta de la
Părinţi, chiar dacă în unele scrieri ale lor arată semnele
luminii amăgitoare şi neamăgitoare.
Precum cel ce
voieşte să înveţe a săgeta, nu întinde arcul fără
un semn, aşa cel ce vrea să înveţe a se linişti, să
aibă ca semn blândeţea necontenită a inimii, netulburând şi
netulburându-se niciodată pentru nimic, afară de cazul când e vorba
de dreapta credinţă. Iar aceasta o poate dobândi uşor,
depărtându-se de la toate şi tăcând cât mai mult. Şi
dacă i se întâmplă vreodată să nu facă aşa,
să se căiască îndată şi să se ocărască
pe sine, iar pentru viitor să ia aminte, ca să cheme în linişte
ţi în conştiinţă curată pe Iisus, punându-L ca
început, cum am zis înainte. Iar înaintând pe cale, să aibă harul
dumnezeiesc odihnindu-se în suflet şi nu numai aşa, ci şi
odihnindu-i sufletul în chip desăvârşit de dracii şi de patimile
care-l supărau înainte, şi veselindu-i-l cu o veselie
negrăită. Căci, chiar dacă îl supără
iarăşi, nu-l mai înrâuresc, fiindcă nu mai e în
tovărăşia lor şi nu mai doreşte plăcerea de la
ei. Fiindcă toată dorinţa unuia ca acesta s-a îndreptat spre
Domnul, cel ce i-a dat harul Său. Mai este el războit prin
îngăduinţă, dar nu prin părăsire. Pentru ce? Ca
să nu se înalţe mintea lui, pentru binele ce l-a aflat, ci ca,
războit, să ţină în el necontenit smerenia, singura prin
care, nu numai că învinge pe vrăjmaşii făloşi, ci se
şi învredniceşte de daruri mereu mai mari.
Cel ce se
nevoieşte pe calea virtuţilor trebuie să-şi dea toată
sârguinţa pentru a nu fi coborâtă înălţimea sufletului
său prin răscoala patimilor. Căci, cum ar putea sufletul,
pironit jos de plăcerea trupului, să privească spre lumina
minţii înrudită cu el, cu un ochi liber? De aceea el trebuie, înainte
de toate, să se nevoiască întru înfrânare, care e străjerul
sigur al neprihănirii, şi să se silească a nu lăsa
mintea conducătoare să petreacă în gânduri necurate. E nevoie,
deci, de toată sârguinţa omului dinăuntru, ca mintea să nu
se împrăştie, ci să se pironească de ţinta slavei lui
Dumnezeu. Aceasta, ca să scăpăm de judecata Domnului, care zice:
«Vai vouă, că sunteţi asemenea mormintelor văruite, care pe
dinafară se arată frumoase, dar pe dinăuntru sunt pline de
oasele morţilor şi de toată necurăţia. Aşa
şi voi, pe dinafară vă arătaţi oamenilor drepţi,
iar pe dinăuntru sunteţi plini de făţărnicie şi
de fărădelege». De aceea, e nevoie de luptă grea, şi
aceasta după lege, cu inima, cu cuvântul şi cu fapta, ca să nu
primim în deşert harul lui Dumnezeu, ci precum ceara ia forma lucrului
întipărit în ea, aşa şi noi să dăm omului
dinăuntru un chip după învăţătura Domnului nostru
Iisus Hristos, împlinind, cu fapta, cuvântul spus de Pavel. Căci zice
acesta: «V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, împreună cu faptele
lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte cu
cunoştinţă după chipul Celui ce l-a zidit pe el». Om vechi numeşte
toate păcatele şi toate întinăciunile deosebite la un loc.
«Să dăm chip, zice, omului nou întru înnoirea vieţii» până
la moarte, ca să ne facem vrednici să zicem cu adevărat: «Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine». E nevoie deci, de
multă sârguinţă şi grijă neadormită, ca nu cumva
neîmplinind ceva din cele poruncite, nu numai să cădem de la o
aşa de mare răsplată, ci să ne şi supunem unor
aşa de înfricoşate ameninţări. Dar, când diavolul
încearcă să uneltească şi cu multă
stăruinţă îşi suflă gândurile sale, ca pe nişte
săgeţi aprinse în sufletul ce petrece în linişte şi singurătate
şi îl aprinde dintr-odată şi preface amintirile celor odată
aruncate de el în statornice şi greu de împrăştiat, trebuie
să scăpăm de aceste uneltiri prin trezvie şi luare aminte
mai încordată, precum un atlet răstoarnă planurile
vrăjmaşilor prin paza cea mai atentă şi prin agerimea trupului.
De
asemenea, trebuie să dăm toată grija rugăciunii şi
chemării ajutorului de sus pentru surparea vrăjmaşului şi
abaterea săgeţilor lui. Aşa ne-a învăţat Sfântul
Pavel, zicând: «Peste toate luând pavăza credinţei» şi
celelalte. Căci când sufletul, moleşindu-şi stăruinţa
şi încordarea cugetării, dă drumul amintirilor
întâmplătoare ale unor lucruri la nimereală, atunci, cugetul purtat
în chip nestrunit şi nepriceput spre aceste amintiri şi
îndeletnicindu-se tot mai mult cu ele, schimbă unele închipuiri
înşelătoare cu alte închipuiri înşelătoare şi adeseori
sfârşeşte în stricăciunea unor cugetări neruşinate
şi nesocotite.
Dar,
această nepăsare şi împrăştiere a sufletului trebuie
îndreptată şi vindecată printr-o mai strânsă şi mai
încordată luare aminte a cugetului şi acesta trebuie făcut
să se îndeletnicească pururea cu cele bune. Căci înţeleptul
adevărat, având trupul locaş sigur şi cămară de
cugetare pentru suflet, fie că se află în târg, fie în adunare, fie
la munte, fie la câmp, fie în mijlocul unei mari mulţimi, rămâne
statornic în mănăstirea sa naturală, adunându-şi mintea
înăuntru şi cugetând la cele cuvenite lui. Fiindcă trândavul,
chiar şezând acasă poate rătăci în toate părţile
prin gândurile de afară, iar cel ce se află în târg, dar
veghează, e ca în pustie, întors numai spre sine şi spre Dumnezeu
şi neprimind prin simţuri tulburările ce vin sufletului de la
lucrurile văzute.
Drept
aceea, cel ce se apropie de Trupul şi Sângele lui Hristos, în amintirea
Celui ce a murit şi a înviat pentru noi, trebuie nu numai să se cureţe
de toată întinăciunea trupului şi a duhului, ca să nu
mănânce şi să nu bea spre judecată, ci să-şi
vădească în sine limpede voinţa Celui ce a murit şi a
înviat pentru noi, prin aceea că nu se curăţă numai de tot
păcatul, ci şi moare păcatului şi lumii şi
vieţuieşte lui Dumnezeu. Dintre gândurile rele, unele nu intră
deloc în sufletul nostru, dacă ne îngrădim cu multă
sârguinţă; altele se nasc înăuntru şi se odrăslesc din
pricina lenevirii noastre. Dar dacă punem mâna pe ele din vreme, le
înăbuşim degrabă şi le îngropăm. Altele, însă, se
nasc şi cresc şi trec în faptele rele şi strică toată
sănătatea sufletului nostru, când am ajuns la multă
trândăvie. Dacă nu facem primul lucru, e bine să facem al doilea
lucru şi anume ca gândurile ce au pătruns odată să le
alungăm degrabă şi să nu le îngăduim să
zăbovească mai mult, ca să nu ne facă lăuntrul rău.
Iar dacă ajungem cu trândăvia până aici, există, prin
iubirea de oameni a lui Dumnezeu, o tămăduire şi pentru
această trândăvie, şi multe leacuri a pregătit
bunătatea cea negrăită şi împotriva unor astfel de
răni.
Te
îndemn, deci, câtă vreme eşti în trup, să nu dai drumul inimii.
Căci precum plugarul nu se poate încrede în vreun rod crescut în ogorul
lui, fiindcă nu se ştie ce se va alege de el, înainte de a-l închide
în hambarele lui, aşa nici omul nu poate da slobozenie inimii lui atâta
vreme cât are suflare de viaţă. Şi, precum omul nu ştie ce
patimă îi va ieşi în cale, până la ultima lui răsuflare,
aşa nu-i este îngăduit monahului să dea drumul inimii până
mai are răsuflare; ci trebuie să strige pururi către Dumnezeu,
cerând împărăţia şi mila Lui. Căci, ştiind
vicleanul sigur că cel ce se roagă sigur că cel ce se roagă
fără împrăştiere lui Dumnezeu, va putea izbândi multe, se
sileşte să împrăştie mintea, folosind pricini întemeiate
sau neîntemeiate. Dar, noi ştiind aceasta, să ne oştim împotriva
duşmanului nostru; şi când stăm la rugăciune şi
plecăm genunchii să nu îngăduim nicidecum nici unui gând să
intre, nici alb, nici negru, nici din dreapta, nici din stânga, nici scris,
nici nescris, afară de cererea către Dumnezeu şi de iluminarea
şi de raza de lumină ce-i vine părţii conducătoare a
sufletului din cer.
Dar
de multă luptă şi e multă vreme e nevoie în rugăciuni,
ca să aflăm starea netulburată a cugetului, care e ca un alt cer
în inimă, unde locuieşte Hristos, precum zice Apostolul: «Nu
ştiţi că Hristos locuieşte în noi?». De vrea cineva să
vadă starea minţii sale, să se păzească pe sine de
toate gândurile şi, atunci, mintea sa se va vedea pe sine asemenea culorii
cereşti a safirului. Nu va vedea însă mintea locul lui Dumnezeu(în
sine, până nu se va ridica mai sus decât toate înţelesurile din
lucruri, până nu se va dezbrăca de patimi, care o leagă prin
înţelesuri de lucrurile sensibile. Şi patimile le va alunga prin
virtuţi iar gândurile simple prin vederile duhovniceşti. Şi
aceasta iar prin arătarea luminii însăşi.
Mintea îşi
câştigă transparenţa pentru Dumnezeu când se eliberează de
toate gândurile lucrurilor, care o îngustează şi-i acoperă
fiinţa. Mintea eliberată de gânduri îşi descoperă
nehotărnicia ei, adâncul ei fără hotar în Dumnezeu ca cel nesfârşit,
care nu se poate arăta decât în acest adânc potrivit Lui însuşi.
Dumnezeu nu poate lua loc într-o minte îngustată, căci în acest caz e
îngustat şi El. iar un Dumnezeu îngustat într-o noţiune scolastică nu mai e Dumnezeu. De
aceea mintea, văzându-se pe sine aşa cum este, vede în ea
totodată pe Dumnezeu.
E folosită
aici deosebirea pe care o face Sfântul Maxim între gândurile simple ale lucrătorilor
şi gândurile asociate cu o patimă, sau cu dorinţa de a avea
acele lucruri, de a se îndulci de ele. Patimile ca forme ale egoismului sunt
alungate prin virtuţile ca forme ale renunţării la sine, iar
gândurile simple ale lucrurilor prin «contemplaţie» în Duh, care văd
prin lucruri raţiunile dumnezeieşti ale lor ce depăşesc
chipurile lucrurilor. Dar mai sus decât ele este vederea luminii lui Dumnezeu
însuşi. Mai amintim că pe câtă vreme patimile îngustează
sufletul prin caracterul lor egoist, virtuţile îl lărgesc prin
tendinţa lor de iubire a lui Dumnezeu şi a semenilor.
|
