Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 


 

Calist Catafygiotul

Despre dreapta judecată, despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă

Orice fiinţă găseşte, în chip firesc, odihnă şi plăcere mai cu seamă în lucrarea mai înaltă a firii sale. Pentru aceea, de ea se bucură şi de ea se alipeşte cel mai mult. Deci şi omul, ca unul ce are minte, şi ca unul de a cărui viaţă ţine în chip firesc a cugeta, se îndulceşte şi se împărtăşeşte de odihnă mai ales când cugetă la cele înalte şi la cele despre sine, fie că le zice cineva acestora bune, fie frumoase. Iar aceasta se întâmplă cu adevărat când are pe Dumnezeu în minte şi cugetă la însuşirile Lui, pentru că El este fiinţa cea mai înaltă, cugetată cu mintea şi mai presus de minte şi iubeşte în chipul cel mai înalt şi mai presus de minte pe om şi-l cinsteşte cu cinstirile cele mai înalte şi cu bunătăţile mai presus de minte ale Sale; şi aceasta pentru veşnicie.

Toate cele ce sunt şi au primit mişcarea de la Cel ce le-a făcut, potrivit cu raţiunea şi cu firea lor, deci şi mintea. Dar mişcarea minţii ţine pururi, ceea ce înseamnă că e fără sfârşit şi fără hotar. Deci e împotriva vredniciei şi a firii ei, să se mişte în chip mărginit şi hotărnicit. Iar aceasta se întâmplă când se mişcă între cele mărginite şi hotărnicite. Căci nu se poate ca obiectul să fie mărginit şi hotărnicit, iar mişcarea minţii privitoare la el să înainteze la nesfârşit. Deci mişcarea neîncetată a minţii are nevoie de un obiect nesfârşit şi nehotărnicit spre care să se mişte potrivit cu raţiunea şi cu firea ei. Dar nesfârşit şi nehotărnicit cu adevărat nu este nimic, afară de Dumnezeu, care este Unul prin fire şi în înţelesul propriu. Deci mintea trebuie să se întindă spre Unul cel nesfârşit şi propriu-zis, adică spre Dumnezeu şi spre El trebuie să caute şi să se mişte. Căci aceasta ţine de firea ei.

Mintea, fiind pururea în mişcare, are nevoie propriu zis de un obiect cu care să se ocupe fără sfârşit. Acest obiect trebuie să fie el însuşi nesfârşit, nehotărnicit. Ca atare el trebuie să fie acel Unul, care are în El totul. Căci dacă ar fi unul din multe, n-ar putea fi nemărginit. În acest caz mintea ar trebui să treacă veşnic de la unul la altul şi niciodată nu şi-ar găsi un obiect pe măsura mişcării ei nehotărnicite. Deci niciodată nu s-ar putea odihni cu mişcarea ei nesfârşită în Cel nesfârşit. Desigur, între odihnă şi mişcarea nesfârşită pare o contradicţie. Dar aceasta se împacă atunci când mintea pătrunde în Cel nesfârşit. Atunci ea a ajuns şi în mişcarea ei nehotărnicită şi în odihna ei. Nesfârşirea mişcării şi-a găsit nesfârşitul de la care nu mai trebuie să treacă la altceva; în El şi-a găsit odihna. A ajuns în acea „mişcare stabilă”, sau „stabilitate mobilă”, de care a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa. Acest „obiect” nu mai e obiect propriu zis. Căci obiectul e posedat de înţelegere, deci e limitat. „Obiectul” infinit al minţii e subiect: e Subiectul suprem dumnezeiesc. În general un subiect e înţeles cu adevărat de un alt subiect; numai între ele se realizează o înţelegere. Pentru că numai prin subiectul celălalt se înţelege un subiect pe sine însuşi fiind ajutat de acela să se înţeleagă. Obiectul nu poate fi înţeles prin el însuşi. Apoi mă lasă în întuneric. Nu mă ajută să mă înţeleg. Dar în înţelegerea altui subiect, înaintez totodată la nesfârşit, cu deosebire în înţelegerea Subiectului dumnezeiesc. În El mă odihnesc, pentru că nu trebuie să trec la altceva şi altceva; şi totuşi înaintez în înţelegere. Căci niciodată nu-L epuizez în înţelegere şi nu mă epuizez în înţelegerea mea. Iar înţelegându-L pe El, înţeleg şi obiectele.

Nesfârşite şi nehotărnicite sunt şi cele contemplate în jurul lui Dumnezeu. Dar nici în acestea nu-şi găseşte mintea desăvârşit bucuria ei. Căci caută pe «Cel din care». Fiindcă oricine se bucură în chip firesc de cel asemenea lui. Deci mintea fiind una după fire, măcar că e multe după actele înţelegerii, întinzându-se şi mişcându-se spre Dumnezeu, Cel Unul după fire, dar multe după lucrare, nu se poate bucura deplin, înainte de a pătrunde prin Duhul în Cel Unul nemărginit prin fire, trecând de la cele multe.

Încă Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Maxim Mărturisitorul au spus că Dumnezeu este de nesfârşite ori mai presus de infinitatea Sa şi de toate însuşirile Sale infinite. Dar autorul scrierii de faţă precizează că: faptul că Dumnezeu e mai presus de însuşirile Lui se explică prin aceea că El e Cel «din care» sunt acestea. El e subiectul lor.

Numai în Dumnezeu cel Unul, aşadar, se poate bucura mintea deplin. Căci fiecare din existenţe se bucură de ceea ce-i este propriu în chip firesc. Dar propriu minţii în chip firesc este să se mişte, să se întindă, să ajungă şi să se bucure deplin în Dumnezeu, Cel singur Unul în chip simplu şi nehotărnicit.

Toată mişcarea celor create, deci şi a minţii, se grăbeşte spre oprire şi liniştire şi caută să ajungă la stabilitate şi la odihna în ea. Căci tot ce e creat îşi creat un sfârşit şi o odihnă. Dar mintea este singura dintre cele create, care, mişcându-se între ele, nu poate să se împărtăşească de oprire şi de liniştire. Căci, ceea ce e creat, ajungând la sfârşitul potrivit lui, odată ce a şi început, mişcarea fără sfârşit a minţii rămâne, pe drept cuvânt ca atare şi cere ceva spre care să se mişte fără sfârşit. Ea nu se va linişti şi nu-şi va putea ajunge ţinta, sau nu va avea în sine o mişcare fără sfârşit, cum s-a zis înainte, dacă se închide între cele hotărnicite şi mărginite. Dar aceasta e departe de firea minţii, care, în chip vădit, este pururi mişcătoare. Deci nu este propriu să-şi afle liniştirea sau stabilitatea în cele create. Dar unde ar putea mintea să se folosească de ceea ce este propriu, adică să rămână stabilă în mişcare şi să se liniştească în acest înţeles şi să fie în pace şi să primească o adevărată simţire de odihnă, dacă nu ajunge în Cel necreat şi necircumscris.

Mintea nu se poate folosi de ceea ce-i este propriu, adică de mişcarea ei fără sfârşit, care trebuie să fie în acelaşi timp o odihnă, decât în Cel nehotârnicit, da la care nu trebuie să treacă mai departe, deci în care se odihneşte, sau s-a stabilizat, dar în acelaşi timp se şi mişcă spre tot mai multă înţelegere. Numai în El «e stabilă prin mişcare», sau «se mişcă în stabilitate».

Iar acesta este Dumnezeu care este Unul în înţeles propriu şi mai presus de lume. Deci mintea trebuie să ajungă prin mişcare în acest Unul şi necircumscris (nemărginit), ca să-şi afle liniştea sa firească şi să-şi dobândească odihna înţelegerii, după cum se cuvine. Căci, nici o minte ajunsă în acel Unul, nu va mai fi lipsită nicidecum de stabilitatea prin Duhul, de odihna minunată, de nesfârşitul care e sfârşitul tuturor, şi de mişcare. Fiindcă a ajuns la Cel nehotărnicit, nemărginit, necircumscris, fără chip, fără înfăţişare şi cu totul simplu. Iar acesta este Unul, de care s-a spus, adică Dumnezeu.

«Odihna înţelegătoare» are fie înţelesul de odihnă opusă celei trupeşti, fie înţelesul de odihna înţelegerii. Căci în Dumnezeu e satisfăcută setea minţii după înţelegerea tuturor, deşi înaintează în acelaşi timp în această înţelegere. În unirea cu Cel iubit, Îl înţeleg deplin şi totuşi înaintez mereu în înţelegerea Lui.

V

În trei moduri ajunge mintea la vederea lui Dumnezeu: mişcându-se de la sine, mişcată de altul şi pe cale mijlocie. Mişcarea de la sine se săvârşeşte numai de către firea minţii, folosindu-se de voinţa sa prin imaginaţie. Sfârşitul acestui mod este contemplarea celor din jurul lui Dumnezeu, pe care şi le-au imaginat şi învăţaţii elinilor în oarecare fel. Al doilea mod este mai presus de fire şi se înfăptuieşte numai prin voinţa şi iluminarea lui Dumnezeu. De aceea, mintea se află, în acest caz, cu totul sub puterea lui Dumnezeu şi e răpită spre descoperiri dumnezeieşti şi gustă din tainele negrăite ale lui Dumnezeu şi vede cum se vor împlini cele viitoare. Iar modul aflător la mijlocul acestora, e o împreunare în oarecare măsură a amândurora. Întrucât se înfăptuieşte prin voia şi imaginaţia proprie a minţii, e la fel cu modul mişcării de la sine. Dar se împărtăşeşte de cel al mişcării prin altul, întrucât mintea se uneşte, prin iluminarea dumnezeiască, cu sine însăşi şi vede, dincolo de unitatea sa, în chip negrăit, pe Dumnezeu. Căci, atunci, iese afară din toate cele ce se văd şi se zic în jurul lui Dumnezeu, nemaivăzând nici izvorul binelui sau îndumnezeirea, nici înţelepciune sau altceva dintre cele dumnezeieşti, ci umplându-se de lumina duhovnicească şi de bucuria adusă de focul dumnezeiesc amestecat cu iubirea.

Primul mod al vederii lui Dumnezeu e cel natural. Acesta e propriu zis o contemplare a însuşirilor lui Dumnezeu prin cugetare care se foloseşte oarecum şi de închipuiri. Al doilea e modul mai presus de fire, pricinuit în minte exclusiv de luminarea dumnezeiască. Aceasta răpeşte mintea la vederea şi gustarea tainelor dumnezeieşti şi la cunoaşterea celor viitoare. Al treilea mod e un amestec din cele două anterioare. Catafaticul (afirmativul) se îmbină cu apofaticul (cu negrăitul). Cugetă şi mintea dar e ajutată şi de Duhul Sfânt să vadă în cele cunoscute cu mintea cele ce depăşesc înţelegerea. Acest mod de vedere al lui Dumnezeu depăşeşte cunoaşterea intelectuală a însuşirilor lui Dumnezeu, întrucât înţelegerea omului pătrunde la experienţa luminii plină de înţelesuri, dar şi mai presus de înţelegere, care iradiază din Dumnezeu, şi se umple de bucuria pricinuită de focul dragostei lui Dumnezeu.

V

Nimic din ceea ce a creat nu e unul în chip desăvârşit, căci nu e greu de văzut că fiecare se deosebeşte de fiecare, printr-o oarecare însuşire proprie. Dar, întrucât sunt create, nici una nu se deosebeşte de nici una, fiecare având început şi sfârşit, aflându-se sub fire şi nefiind propriu zis una în chip simplu. «Unul» este cu adevărat numai Cel Necreat, întrucât e simplu, fără de început, fără de sfârşit, nehotărnicit şi, de aceea, nemărginit. Iar acesta e Dumnezeu.

Numai privind spre Acesta, prin împărtăşire de duhul de viaţă făcător, mintea îşi primeşte şi ea, zi de zi, creşterea cuvenită ei, întărindu-se în unitatea, simplitatea şi în stea ei de îndumnezeire.

Unitatea şi simplitatea minţii se menţine şi se întăreşte şi ea numai prin Dumnezeu, prin privirea la Dumnezeu. Căci Dumnezeu fiind Unul şi nehotărnicit, mintea privindu-L nu se împarte între diferite obiecte, nu se sfâşie în lucrarea ei. În acest înţeles Dumnezeu este izvorul şi susţinătorul unităţii sufletului. Dar prin aceasta sufletul în acelaşi timp creşte, căci în unitatea lui se adună nu numai toate puterile şi lucrările lui, ci şi puterea lui Dumnezeu i se comunică tot mai mult, în comuniunea ce o are sufletul cu El.

Se ştie sigur că, în afară de Unul şi de privirea în Duh spre El, nu se poate avea o minte tot mai bună. Aceasta, pentru că mintea s-a împrăştiat, slăbită de lumea mult împărţită şi de patimi, şi are nevoie de o putere mai presus de lume şi de privirea spre «Unul» mai presus de fire pentru ca, răpită fiind de cele împărţite, să iasă afară din patimi şi din dezbinare şi să dobândească chipul dumnezeiesc.

Privind spre Unul cel mai presus de fire, adică de creaţiunea compusă, mintea e răpită de la privirea celor compuse şi multiple, sau iese din ele şi ia «chipul» Unuia cel nehotărnicit, devenind ea însăşi una şi nehotărnicită, sau actualizând această calitate a ei.

De aceea şi Domnul roagă pe Tatăl, ca să fim şi noi credincioşii, una în Tatăl şi Fiul însuşi prin Duh. Una, cum şi Ei sunt una, (nu în înţelesul credinţei greşite a lui Sabelie), ca să fim făcuţi desăvârşiţi, cum trebuie, atât prin harul Duhului unificator, cât şi prin privirea unitară, în Dumnezeu cel Unul.

Aceasta ne este în chip limpede adevărata îmbunătăţire şi aceasta este sfârşitul, adevărata şi singura noastră odihnă. De aceea pizmaşa şi de oameni urâtoarea ceată drăcească, împărţind în chip necuvenit credinţa, prin născocirea multor dumnezei, a risipit în chip neamăgitor unitatea minţii şi nu a lăsat-o să aibă imaginea «Unului mai presus de lume». Aceasta, pentru ca, prin sădirea închinării la mulţi dumnezei şi prin privirea şi slujirea lor, să înduplece mintea să se mişte împotriva firii ei şi să facă să poftească tot felul de patimi şi minciuna în loc de adevăr şi virtute. De aceea, îndeamnă Duhul Sfânt prin proorocul, zicând: «Veniţi la El (adică la Unul) şi vă luminaţi» (Psalmi 33, 6); iar în alt loc: «Eu sunt Dumnezeu cel dintâi şi eu după aceea, şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu» (Isaia 41, 4; 44, 6); şi iarăşi: «Ascultă Israele, Domnul Dumnezeul tău Domn Unul este» (Deuteronom 6, 4). Treimea ipostasurilor dumnezeirii celei una nu împarte Domnia cea una. Persoanele sunt cu adevărat trei, dar cu toate acestea Dumnezeu este Unul, în fiinţă, putere, voinţă, lucrare şi în toate celelalte însuşiri fiinţiale. Aşadar, a sluji unităţii lui Dumnezeu, a privi şi a te aduna cu toată puterea spre ea, ieşind din cele multe, este voie a lui Dumnezeu şi îmbunătăţire a minţii, precum şi cale de aflare a adevărului şi rod al dragostei dumnezeieşti şi al îndumnezeirii.

Dacă multa împărţire este minciună, iar Unul este adevărul, mintea care se înalţă în Duh spre Unul, spre Cel mai presus de lume, spre Cel ridicat peste toate, spre Cel din care sunt cele multe, se înalţă spre Adevărul însuşi. Şi dacă mintea nu poate ajunge liberă de patimi, de nu o eliberează adevărul, e vădit că mintea se face liberă de patimi când se îndreaptă şi se înalţă într-un chip unic spre Unul cel mai presus de lume. Deci, mintea e ajutată în dobândirea nepătimirii, a stării îndumnezeite şi a înfierii dumnezeieşti, cel mai mult de libertate, şi nicidecum de robie.

Patimile arată robia sufletului. Nepătimirea e semnul libertăţii lui. Nepătimirea deschide sufletul pentru Dumnezeu. Iar în Dumnezeu e libertate. Dumnezeu e lărgimea nehotărnicită, care dă sufletului putere să se lărgească la nesfârşit, să nu rămână lipit de un lucru mărginit, să nu se lipească pe rând şi fără voie de ele. Aflându-se în Dumnezeu, sufletul e deschis totului, e deschis adâncului fără fund, sau înălţimii nemărginite de nimic. Nimic nu opreşte mintea să se întindă, să crească în conţinutul ei, să îmbrăţişeze totul.

De aceea «robul, zice, nu ştie ce face Domnul său» (Ioan 15, 15). Dar, dacă neştiinţa e proprie robului e vădit că cel ce s-a împărtăşit de libertate, cunoaşte tainele Tatălui şi i se îngăduie să urce bine şi frumos spre vrednicia înfierii. Căci, precum a nu şti înseamnă în chip vădit opusul lui a şti, aşa şi legea robului e opusă în chip hotărât celei a fiului. Şi dacă cel ce nu ştie e rob, cel ce ştie nu este nicidecum rob, ci slobod sau, mai bine zis, fiu. La fel, dacă Duhul adevărului eliberează, prin însuşi acest fapt face fii ai lui Dumnezeu pe cei în care Duhul se află. «Câţi sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu, zice, sunt fii ai lui Dumnezeu» (Romani 8, 14). Deci, dacă a căuta spre «Unul» cel mai presus de lume, înseamnă a căuta adevărul, iar adevărul dăruieşte libertatea şi libertatea este semnul vădit al înfierii dumnezeieşti, şi dacă nimic nu este mai mare ca acest har al înfierii şi nimic altceva nu e socotit mai potrivit firii raţionale, atunci e foarte raţional şi cât se poate de necesar ca mintea să tindă, să caute, şi să se adune, purtată de Duhul, cu toată puterea, spre Unul cel mai presus de lume, adică spre Dumnezeu.

Dacă cele cauzate şi raţionale tind prin fire spre cauză şi o caută întorcându-se spre ea, şi dacă toate au drept cauză pe Dumnezeu, de la care e şi mintea, iar Dumnezeu este vârful şi Unul în chip simplu, urmează că mintea prin fire tinde şi caută spre Cel ce e în vârful şi Unul în chip simplu, întorcându-se spre El ca spre cauza ei.

Unirea dumnezeiască mai presus de minte cu sufletul este cel mai înalt dintre bunurile dorite. Dar pentru unirea dumnezeiască este nevoie de asemănarea cu Dumnezeu. Iar pentru asemănarea cu Dumnezeu, este nevoie de lucrarea minţii, adică de contemplaţie. Căci aceasta este proprie şi lui Dumnezeu, şi de la ea i s-a dat lui Dumnezeu numele. Deci contemplarea urcă drept la înţelegerea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu trimite de pretutindeni minţii văzătoare ca un fel de raze şi mintea văzătoare are pe Dumnezeu ca ţintă. Iar Dumnezeu este Unul cel mai presus de lume.

Pe de altă parte, este în firea minţii să se facă în fapt asemenea cu ceea ce vede. Aceasta o arată şi glasul de Dumnezeu cuvântător al Sfântului Grigorie, care zice că «mintea vede şi pătimeşte strălucirea lui Dumnezeu». Căci, ceea ce a văzut mintea, aceea a şi pătimit, întrucât s-a făcut asemenea. «Mintea se colorează, zice Petru din Damasc, după cele ce le vede». Şi precum privind la cele împărţite şi felurite, se împarte şi se face felurită, aşa înălţându-se la privirea Unului simplu şi mai presus de lume, se face una, cum am spus mai înainte. Iar fiindcă, ajungând în Unul, vede pe Cel fără de început, nemărginit, fără formă şi simplu – căci aşa e Unul – se face şi ea fără de început, nemărginită, fără formă şi simplă după lucrare. Şi pătimind acestea şi preschimbându-se astfel, se află într-o asemănare cu dumnezeirea, pe cât e cu putinţă. Şi aşa se suie la cel mai înalt dintre toate bunurile dorite, la unirea dumnezeiască mai presus de minte şi negrăită, care este cea mai înaltă ţintă voită de Dumnezeu. Dar, pentru aceasta mintea trebuie să se încordeze cu toată puterea spre a se grăbi şi a năzui în Duh să ajungă la contemplarea şi vederea Unului mai presus de lume.

Când mintea este împărţită între multe, sau cel puţin între două, e vădit că nu vede  pe Cel ce e simplu Unul şi de aceea este hotărnicită, mărginită şi întunecată. Căci aşa sunt cele ce nu sunt cu totul simple. Dar, când ajunge într-o atingere fără pipăire cu Unul cel adevărat, cunoscându-L printr-o vedere înţelegătoare în Duh, fără ajutorul ochilor, se face fără de început, nesfârşită, nehotărnicită, fără chip şi formă, se îmbracă cu negrăirea şi se deprinde cu tăcerea uimirii, se umple de bucurie şi pătimeşte cele negrăite. Dar să nu socoteşti că spun că se face fără de început, nesfârşită şi nehotărnicită după fiinţă, ci după lucrare, pentru că ceea ce se preschimbă nu e fiinţa minţii, ci lucrarea. Căci dacă s-ar preschimba mintea după fiinţă când vede şi pătimeşte îndumnezeirea, sau când se îndumnezeieşte spre vederea lui Dumnezeu, ar fi ea însăşi Dumnezeu după fiinţă. Dar, aşa ceva nu este nici măcar vreunul dintre îngeri, ci numai singurul, supremul şi unul Dumnezeu este Dumnezeu după fiinţă. Dacă, prin urmare, e absurd să spunem că mintea se îndumnezeieşte după fiinţă, rămâne să zicem că pătimeşte aceasta prin lucrarea vederii însăşi. Deci, nu are în fire să se prefacă fiinţa sa, ci lucrarea. De altfel dacă mintea se preschimbă în chip firesc, cum s-a zis, după cele ce le contemplă, dar nu contemplă câtuşi de puţin fiinţa dumnezeiască, ci lucrarea, nu se va preface nici ea după fiinţă, ci după lucrare.

Toate unindu-se în chip firesc în Duhul, împărţirea înseamnă o cădere din Duhul. De aceea, şi mintea când se împarte în lucrarea ei, este în afară de petrecerea în El după har. Iar aceasta o suferă privind lucruri felurite. Căci nu poate avea neîmpărţirea privind lucruri felurite. Fiindcă, dacă ar presupune cineva că se poate aceasta, nu ar putea explica uşor de ce mintea liniştită e alta decât mintea tulburată. În acest caz mintea celor purtaţi de Dumnezeu s-ar arăta asemenea celei tulburate de neorânduiala patimilor, ceea ce e absurd. Deci, mintea făcându-se după lucrare asemenea cu ceea ce priveşte, în mod necesar privind la cele compuse, se face şi ea felurită şi, căzând din simplitate, nu poate să-şi păstreze neîmpărţirea. Iar aflându-se împărţită, e mai puţin decât toate curată de păcat, odată ce însuşi faptul de a se împărţi e socotit păcat de cei ce pot să pătrundă în aceste lucruri. dacă, prin urmare puterea înţelegătoare a minţii cere să guste, prin privire spre Unul suprem şi mai presus de lume, într-o simţire înţelegătoare, în chip unitar, Binele cel mai presus de fire, când petrece în împărţire, cade în afară de har.

De aceea, trebuie să ne prindem de Unul cel mai presus de lume şi să căutăm la El singur cu tot sufletul, dacă vrem să scăpăm de împărţire şi înstrăinare. Dar, nu numai atât ci chiar dacă mintea ar privi spre un singur lucru, dacă acesta ar fi creat, nu ar putea izbuti să se facă neîmpărţită. Căci unul creat nu se poate numi propriu zis simplu, odată ce este hotărnicit, compus şi circumscris; şi de aceea, nici nu are dreptul să fie numit în chip simplu Unul. Iar mintea aţintindu-şi privirea spre el, nu va avea lucrarea sa simplă şi unică. Căci privirea ei va fi hotărnicită şi circumscrisă şi compusă, cum este şi ceea ce e contemplat de ea.

Nu numai când priveşte spre multe mintea e împărţită şi deci tulburată, ci şi când priveşte spre un singur lucru, dar creat. Căci un lucru creat, fiind mărginit, nu poate absorbi mintea întreagă în privirea lui, ci rămân în ea mari rezerve neangajate în această privire, rezerve care protestează împotriva angajării minţii, împotriva preocupării ei de acel singur lucru, producând în om o sfâşiere. E o sfâşiere pe care o experiază aproape permanent fiecare din noi. În nici un lucru nu găsim totul. De aceea cu o altă parte din fiinţa noastră tânjim spre altceva. Mai ales nu găsim totul când îl privim când stând de sine. El rămâne atunci şi neexplicat. El e potenţial compus măcar prin faptul că e legat de temeiul ultim al tuturor, de Dumnezeu. Numai Dumnezeu e explicabil prin Sine, fiind şi cuprinzând totul. Dar fiecare lucru se arată compus şi prin faptul că e hotărnicit. Căci orice margine implică conştiinţa a ceva dincolo de margine. De aceea nici un lucru nu e în chip simplu Unul. Căci necuprinzând toate, presupune că dincolo de el, alături de el, sunt şi altele. Dar Unul adevărat nu poate fi nici un fel de temelie imanentă a totului în sens panteist. Unul în acest sens e silit de legea sa interioară să se diversifice, deci are în sine multiplicitatea în mod potenţial. El e natură, nu e subiect. El e identic cu multiplul ce iese din el. dar nu e aşa Subiectul dumnezeiesc şi de aceea nici subiectul uman, făcut după chipul Lui. Energiile divine nu sunt una cu fiinţa divină, iar pe de altă parte ele nu sunt nici una cu lumea. Aceasta e creată prin energii, nu emanaţie a lui Dumnezeu. Pericolul panteismului paşte teologia occidentală, care nu face o deosebire între energiile necreate şi creaţie. Subiectul uman poate rămâne sau redeveni şi el unul, pentru că se bucură de un fel de «transcendenţă» faţă de natură. Dar e o transcendenţă creată, nu creatoare. Însă se poate considera ca participând la transcendenţă pentru că tinde să se ridice peste lumea creată şi numai în lumea necreată îşi găseşte împlinirea. subiectul uman actualizează în mod conştient nehotărnicirea sa şi poate trăi în nesfârşirea subiectului divin, pentru că s-a făcut asemenea cu El prin primirea energiei Lui necreate, fiind capabil să o primească.

Ca atare va cădea din harul dumnezeiesc, care o va face simplă, fără de început şi necircumscrisă. Şi va fi în afară de Unul cel ascuns şi mai presus de înţelegere. De asemenea, se va lipsi de slava sa, care este bucuria de a fi obârşia unică şi fără de început a lucrării, bucuria de nehotărnicire, de simplitate, de a fi ajuns fără chip şi unitară. Şi nu va ajunge să pătimească în sine întipărirea frumuseţii mai presus de fire atotnegrăită. Drept aceea, se cuvine ca mintea să caute şi să tindă spre Cel fără de început, este simplu, nehotărnicit şi cu adevărat Unul şi de acolo să se grăbească a se face luminată şi a se împreuna cu unitatea de obârşie, care adună toate şi, ca urmare, cu sine însăşi. Prin aceasta, nu numai că va fi iubită de Cel Prea Bun, ca una ce s-a făcut asemenea, cât îi este cu putinţă, cu nehotărnicia şi simplitatea Celui fără chip şi fără formă, ci va putea şi să iubească frumuseţea dumnezeiască şi mai presus de frumuseţe şi de fire, ca una ce este înălţată, cum s-a zis, spre asemănarea cu ea. Căci, dacă în cel asemenea obişnuieşte să se nască o dispoziţie iubitoare faţă de cele asemenea, e vădit că mintea va fi iubită şi va iubi pe Dumnezeu, fiindcă ceea ce este asemenea, este asemenea unuia asemenea şi precum asemănarea îşi are complimentul ei care îi corespunde, tot aşa cine iubeşte este iubit la rândul său. Iar o împreună pătimire mai mare ca aceasta între Dumnezeu şi suflet, nu există.

Fiecare dintre făpturile existente se bucură de cele proprii ale sale şi se odihneşte în chip natural în ele. Dar ele toate au preexistat mai înainte după cauză, în cauzatorul cel atotoriginar. De aceea, mintea va ajunge în chip firesc la bucuriile adevărate şi va avea fericirea netrecătoare şi se va odihni desăvârşit, când, străbătând şi lăsând în urmă toate, se va întinde la cauza aceea originară, unică şi cu totul prima şi va ajunge, printr-o întoarcere înţelegătoare, acolo de unde au luat fiinţă toate începuturile, mijlocurile şi sfârşiturile tuturor; la cauza în care şi-au avut de mai înainte temeiul şi sunt ţinute toate şi prin care sunt duse spre ţinta proprie cele ce se desăvârşesc; la cauza pentru care dobândesc pătimirea cea bună cele ce se împărtăşesc de această bună pătimire şi de către care a fost zidită şi mintea însăşi, aşa cum este. Căci, în oarecare chip, mintea întorcându-se spre cauza proprie a tuturor, se întoarce spre sine însăşi, întrucât cauza aceea este prototipul ei. De fapt, fiecare se iubeşte pe sine în chip firesc şi mai ales mintea pătimeşte de această iubire.

Pătimirea cea bună e pătimirea fericirii şi a iluminării, a iubirii. Căci toate acestea sunt produse în noi de Dumnezeu. Chiar în viaţa pur pământească nu dobândim fericirea numai ca un rod al acţiunii noastre, ci şi ca un rod al iubirii ce ni se dăruieşte de către altul.

Numai pentru că mintea, adunându-se în Dumnezeu, se regăseşte pe sine, ajutată de cauza şi de modelul ei, care lucrează în ea în mod eficient, ea, depăşindu-se pe sine, experiază, în chip paradoxal, în acelaşi timp cea mai deplină fericire sau pătimirea cea mai bună. Iar prin aceasta, deşi ajunsă în afară de sine, realizează dorinţa ei firească de fericire deplină. Mintea se iubeşte mai mult decât orice făptură, pentru că e conştientă de sine.

Mintea fiind chip suprafrumos al frumuseţii necuprinse a Unului cel mai presus de înţelegere, caută cu dragoste, prin întoarcere, spre cauza ei, pentru că, precum s-a spus, privind acolo se vede pe sine şi se iubeşte pe sine mai presus de orice. Dar, şi altfel, cei ce-şi au fiinţa de la cineva, simt în chip firesc o pornire de dragoste faţă d acela de la care sunt, precum şi invers, părinţii sunt stăpâniţi de dragoste faţă de cei născuţi din ei. De aceea, în cel ce se întoarce spre Unul, care e cauza tuturor, răsare o mare plăcere. Căci se întoarce, cum s-a zis, în acelaşi timp spre Acela în care este şi totodată spre sine însuşi. Fiindcă în Acela există de mai înainte, în virtutea cauzei, toate şi anume şi mintea, ca una din toate, se află în Unul cel mai presus de înţelegere, ca în cauza şi în modelul tuturor.

Precum din Cel ce este mai presus de fiinţă, e toată fiinţa, din Cel mai presus de fire, toată firea, din Cel netemporal şi necompus, toate cele vremelnice şi compuse şi din Cel necreat toate cele create, aşa din Cel fără chip s-a făcut tot chipul şi din Unul mai presus de lume cele multe arătate. Deci, cel ce nu se îndeletniceşte cu Unul cel fără chip şi nu caută spre El, atârnând oarecum de El, ci spre ceva din cele văzute în chip şi zidire, acela dă întâietate la ceea ce este neasemănat mai prejos de Cel ce este aşezat deasupra, şi se află aproape de închinătorii la idoli. Căci cu ce se îndeletniceşte cineva şi spre ce năzuieşte, aceea şi doreşte. Iar ceea ce doreşte aceea îl şi biruieşte. Şi ceea ce-l biruieşte, aceea îl şi robeşte. Şi astfel unul ca acesta slujeşte cu adevărat zidirii în locul Ziditorului. Căci mintea fiecăruia s-a robit şi slujeşte lucrului spre care năzuieşte şi cu care se îndeletniceşte. Şi pe acela îl iubeşte. Dacă, deci, îndeletnicirea cu altceva şi privirea la altceva decât la Unul cel simplu şi fără chip aduce atâta lunecare, sârguinţa noastră trebuie să se îndrepte spre Unul cel simplu şi fără chip spre a-L cunoaşte prin întoarcere şi întindere înţelegătoare, ca să avem parte de comorile a toată cunoştinţa (II Petru 2, 9). Căci, cei ce s-au unit cu El se împărtăşesc de odihna sau de oprirea a toată contemplarea, de încetarea cugetării, de tăcerea mai presus de minte şi de veselia de netălmăcit, din multă uimire.

Dacă toate cele ce există doresc existenţa, iar existenţa tuturor se află după cauză în Unul cel mai presus de existenţă, urmează că toate cele ce există şi mai ales cele raţionale, dacă se mişcă drept şi cum trebuie, dorind existenţa, doresc pe Unul cel mai presus de existenţă.

Existenţa tuturor îşi are originea în Unul cel mai presus de existenţă, în Cel transcendent creaţiunii multiple şi compuse prin firea ei. Pe de altă parte, toate cele ce există doresc să existe mai mult şi etern. Drept urmare, toate îşi caută întărirea existenţei lor şi plusul de existenţă în Cel mai presus de existenţă. Dacă nu o caută acolo, suferă o slăbire a existenţei lor.

Deci, mintea care nu se întinde spre Unul cel mai presus de existenţă, nici nu-L doreşte pe El, se foloseşte greşit şi păcătos de mişcare şi cade din vrednicia ei, care stă în cunoaşterea Unului cel mai presus de existenţă şi în unirea atotdumnezeiască şi mai presus de minte cu El, ca şi în iubirea Lui.

Cauzele au în chip prisositor frumuseţile celor cauzate. Iar cauza tuturor îndeobşte este Unul cel mai presus de fiinţă. Deci, dacă mintea s-ar alipi de ceva din cele ce sunt în urma Unului mai presus de fiinţă, ca bun, sau ca vrednic de atenţia minţii, şi ar greşi, fără îndoială, ţinta. Ea ar fi iubitoare de bine, dar nu s-ar mişca spre Unul prim şi propriu şi mai presus de fiinţă, din care sunt toate cele bune prin împărtăşire, ci s-ar mişca, prin nepăsare şi nepricepere, spre cele ce se împărtăşesc de bunătate. Dar mintea care se cercetează cu succes îşi întinde privirea înţelegerii spre Unul cel mai presus de fiinţă, cunoscând limpede că astfel va dobândi cu prisosinţă ceea ce doreşte, ajungând în cauza sa prin acea privire înţelegătoare. Ea va cunoaşte că nimeni nu-i dăruieşte bunătăţile sale, sau oricare altele, decât Unul cel mai presus de fire. Căci, chiar de ar socoti că unele din ele îi vin dintr-o putere a sa, acestea nu obişnuiesc să rămână pururea în mintea iubitoare. Numai Sfântului Duh I s-a încredinţat să facă aceasta şi să le lucreze cum vrea, şi în cine vrea, fiind Domn al firii stăpânitoare şi persoană a Unităţii în trei ipostasuri. Deci, spre Unul cel mai presus de fire trebuie să se întoarcă mintea. Căci la El este nu numai izvorul tuturor bunătăţilor, ci şi împărţirea neîmpiedicată a darurilor.

Mintea celor mulţi, zăcând din nepricepere în împărţire şi fiind sfâşiată de cele multe, nu cunoaşte Binele, adică pe Unul simplu, nici nu-L caută, nici nu se îndeletniceşte cu El. despre aceştia zice Duhul în David: «Mulţi zic: cine ne va arăta nouă cele bune?». Dar nu Binele. Şi, pe drept cuvânt. Îngrijindu-se şi trudindu-se cu multe, a uitat că «un lucru trebuieşte». Acest lucru, s-au partea arătată de Cuvântul lui Dumnezeu, ca cel bun, l-au trecut cu vederea sau, nesocotindu-l, sau păgubit de el fără să se gândească măcar că merită să fie căutat mai presus de toate. Iar cei ce s-au lăsat povăţuiţi de David, ca de un pedagog, şi au judecat că trebuie să calce pe urmele lui, zic: «Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne», adică cunoştinţa slavei Tale celei una s-a întipărit în noi ca într-o oglindă. Astfel norodul cel mult se bucură de bunătăţile cele multe. Iar cei ce vieţuiesc duhovniceşte, se luminează de cunoştinţa Binelui cel Unul şi simplu, fiind luminaţi mai presus de lume.

Se afirmă o opoziţie între norodul celor mulţi care se bucură de plăcerile celor multe, dar toate puţin satisfăcătoare, rămânând cu mintea împărţită între ele, şi între cei puţini care se desprind de ele şi se concentrează în bucuria nesfârşită de Unul cel nesfârşit de bogat.

Precum apa unui râu e mai mare când curge unită, decât când e despărţită în multe pâraie, aşa şi privirea minţii şi mişcarea şi dorinţa ei este mai puternică atunci când se aţinteşte spre un singur lucru în chip unitar şi fără împărţire, şi nu despărţită în multe şi multe feluri. Iar aceasta se întâmplă când se întinde, caută şi priveşte la Unul cel simplu şi mai presus de lume. Căci Unul atotsimplu şi mai presus de lume are cu adevărat puterea de a o aduna. Şi învrednicindu-se mintea să-L vadă pe Acesta, e cu neputinţă să nu ia forma Lui, pe cât se poate, asemenea unui chip, şi să nu se facă unitară, simplă, fără culoare, fără chip, fără calitate, cu neputinţă de atins, nehotărnicită, nesfârşită, fără figură şi simplu una mai presus de lume, luminată de razele dragostei dumnezeieşti şi mai presus de lume şi încununată cu descoperirea cunoştinţei tainice, a tăcerii şi a neînţelegerii mai presus de cuvânt şi de înţelegere, desfătându-se de o bucurie duhovnicească şi de o veselie cerească. Căci mintea ajunsă acolo s-a preschimbat într-o minte mai dumnezeiască şi a îmbrăcat formă dumnezeiască, întipărindu-se duhovniceşte de Cel ce e simplu, fără chip şi figură, Unul, şi celelalte spuse înainte. Iar de nu i se întâmplă aceasta şi nu pătimeşte o astfel de prefacere dumnezeiască, nu a ajuns la atingerea şi la întipărirea Unului cel mai presus de lume. Căci Dumnezeu este unitate unificatoare şi Minte mai presus de înţelegere. De aceea, mintea primeşte întipărirea Lui mai presus de lume, atunci când, deodată cu cele spuse, se face ea însăşi unitate mai presus de înţelegere, pătimind aceasta prin întipărirea dumnezeiască.

Unitatea sensibilă este începutul a toată mulţimea numerică. Iar unitatea mai presus de lume este începutul a toată mulţimea văzută şi gândită şi a tot ce este. Precum, deci, tot numărul îşi are începutul de la unitate, aşa tot ce există oriunde, porneşte de la unul mai presus de lume, fie în calitate de cauză naturală, fie făcătoare. Dar unitatea numerică, întrucât este supusă simţurilor, se pune cea dintâi faţă de cele ce îi urmează ei prin fire. Căci, fiind începutul tuturor celor numărate, simţirea numărând o pune întâi pe ea. Dar cu unitatea mai presus de lume, fiindcă este mai presus de minte, se petrece invers. Căci unitatea aceasta, deşi e, prin fire, înainte de toate, mintea o pune după toate. Fiindcă nici o minte n-a putut să înceapă de la Unul cel mai presus de lume şi de la El să înainteze la cele multe. Ci, dimpotrivă, de la cele multe se urcă şi se adună la Acela. Acolo este necesar numărul unu simţului pentru a înainta la cele multe; astfel nu e cu putinţă să numere sau să înainteze precum voieşte. Aici, însă, sunt necesare minţii cele multe, pentru ca prin ele să-i fie cu putinţă ridicarea la Unul mai presus de lume şi să se adune în sine, neputând urca pe nicăieri prin altă parte spre închipuirea Unului mai presus de lume.

Astfel, mintea, folosindu-se de rânduiala şi de calea potrivită ei, începe de la cele multe, sfârşind la Unul cel mai presus de lume şi cel mai din vârf. Fiindcă unul cunoscut cu simţurile e uşor de cuprins şi uşor de limitat; simţul îl pune în chip natural şi prin afirmare primul, cum o cere firea lui. Dar Unitatea cea mai presus de lume, căutată cu mintea, fiind mai presus de fire şi scăpând înţelegerii, nu poate fi afirmată prima, potrivit cu firea ei, ca să înceapă mintea de la ea, ci, mai degrabă, fiind mai presus de fire, o află mintea în chip mai presus de fire, nu la început, ci la sfârşit, după trecerea şi, ca să zic aşa, numărarea celor multe.

Căci, deoarece mintea are prin fire înţelegerea, iar Unul mai presus de lume este neînţeles în Sine şi neapropiat, mintea înclină din obişnuinţă spre cele multe chiar fără să vrea, dat fiind că, pe de o parte, ea nu se poate opri de a cugeta, iar pe de alta, nu are putere să prindă pe Unul cel mai presus de lume şi din vârf. Dar, căutând spre cele multe, în fiecare vede ceva de înţeles cu mintea, nu ca fiind de sine, ci ca al unui oarecare unul. Pe urmă, adunând din fiecare lucru văzut înţelesul care se străvede şi constatând prin contemplare că acestea conglăsuiesc întreolaltă şi nu se împotrivesc şi toate sunt ca nişte flori dintr-o rădăcină, înaintează de la cele multe la Unul cel mai din vârf, din care sunt toate cele multe; şi se adună în chip firesc de la existenţele naturale la o ordine mai presus de fire, în care vede pe Unul cel mai presus de fire şi de fiinţă, întrucât aparţine firii minţii să vadă unitar cele mai presus de fire, prin cele după fire. Iar văzând mintea în chip negrăit izvorul ţâşnitor şi făcător al tuturor bunătăţilor şi frumuseţilor şi desfătându-se du Unul cel mai presus de fiinţă, nu se mai întoarce de bună voie spre cele multe, deşi sunt şi acestea existente şi bune şi părtaşe de partea cea bună.

Căci fiind în chip firesc iubitoare de bine şi de frumos, mintea nu mai iese de bunăvoie de la Cel mai presus de toate, decât dacă e silită la aceasta de cine ştie ce împrejurare. Dar, fiindcă modul de a fi al celor ce există e diferit, diferită e şi privirea lor înţelegătoare şi diferit se ridică şi mintea prin ele la Unul cel mai presus de lume şi de fire. După părerea mea, ea trebuie să facă tot numai câte o mică porţiune din calea ce duce la cele multe spre Unul cel mai presus de fire şi lume, pentru ca, urcându-se ca pe o scară, să facă mişcarea în chipul cel mai sigur şi să cunoască de e vreo lipsă în ea, sau în ceea ce trebuie să fie şi dacă se desfată de această lipsă, şi dacă da, să-şi dea seama ce e greşit şi ce o desparte de frumuseţea aceea şi o reţine din urcuşul spre ea, sau de la ospăţul dumnezeiesc; şi ce ar trebui să facă pentru a se întoarce de unde s-a rostogolit? În felul acesta va cunoaşte şi pâcla patimilor şi transparenţa inimii curate şi va oglindi cunoştinţa adevărului, văzându-l cum este el, şi se va face părtaşă de vederi cereşti, va primi o simţire dumnezeiască şi nu-i va scăpa creşterea sau scăderea proprie. Peste tot va cunoaşte multe lucruri minunate şi va înţelege care este scopul liniştii şi al închiderii în chilie.

Dar despre acestea din urmă, voim să vorbim chiar aici: Toate cele ce sunt se împart în create cunoscute cu simţurile, în create cunoscute cu mintea şi în necreate cunoscute cu mintea (inteligibile). Iar deasupra tuturor este Cel necreat şi Unul mai presus de minte şi de fiinţă. Învârtindu-se ochiul sufletului, adică mintea, între cele dintâi şi privind adânc în ele după ce şi-a ales să se liniştească prin nevoinţe, se ridică de la făptuirea în singurătate a celor cuvenite, ca de pe o treaptă oarecare, la contemplarea Celui cu adevărat existent şi de la îndeletnicirea cu El, ca şi la desfătarea de cele cereşti, la petrecerea fericită în razele adevărului şi la îmbogăţirea fără sfârşit cu cele veşnice şi la îndulcirea minunată cu ele. Ba, poate că, prin împreună lucrarea harului, cu înaintarea vremii, va fi şi răpită de la pământ şi, statornicindu-se prin deprindere în lumina înţelegerii, va ajunge nesimţitoare faţă de cele de aici, punând stăpânire pe ea Cel mai presus de minte şi întipărindu-se în ea Cel ce este neasemănat mai presus decât tot binele.

Această sfântă scară ce e împărţită în cinci şi pe care ne urcăm întocmai ca pe nişte trepte spre ţinta ultimă, nu are o distanţă spaţială între treaptă şi treaptă, ci o deosebire, o ordine a calităţii proprie fiecăruia. Ca existenţe creaturile supuse simţurilor şi creaturile cunoscute cu mintea sunt la fel. Dar cele din urmă întrec într-o mare măsură pe cele dintâi, aşa cum întrece mintea, simţirea, prin însuşirea ei. Şi iarăşi, necreatele cunoscute cu mintea (inteligibile) întrec cu mult creaturile cunoscute cu mintea. Dar amândouă aceste trepte se află între cele ce sunt şi, de aceea, necreatele cunoscute cu mintea ca existente sunt subordonate Unului necreat, mai presus de minte. De aici e vădit că vederea şi contemplarea cea mai înaltă a minţii este aceea prin care se odihneşte în cel ce întrece toate, după ce a trecut de la făptuire şi a ajuns în ascunzimea aceea din ultimul vârf, aşezată mai presus d toate, precum cea mai smerită este aceea prin care se mişcă între cele supuse simţurilor, sau mai bine zis cea a omului făptuitor.

Deci mintea, fiind iubitoare de bine (frumos) prin fire, trebuie să dorească ceea ce e în toată privinţa mai bun, nu numai ca să-l aibă, ci şi ca să pătimească schimbarea în mai bine, sau mai presus de minte, aşa cum se cuvine, întrucât, precum s-a zis, schimbarea pe care o primeşte mintea este potrivită cu ceea ce vede şi cu ceea ce se desfătă. Dar, deoarece nestatornicia împletită cu firea minţii nu se va depărta de la ea până mai e ziua de azi (Evrei 3, 12) şi, cum se zice, până se mai mişcă umbrele (Cânt. Cânt. 2, 17), adică până ce nu ne vom muta de la viaţa de aici, care arată ca într-o oglindă, în ghicitură şi umbrit adevărul, trebuie ca atunci când cădem de la contemplarea şi vederea Unului necreat, Cel mai presus de minte, să ne silim a ne opri la necreatele cunoscute cu mintea, care sunt cele mai apropiate de El, ca să ne fie întoarcerea la Unul cel necreat şi mai presus de lume, mai uşoară.

Năzuinţa adevărată a minţii sau a subiectului uman este să ajungă înăuntru Subiectului dumnezeiesc. Numai în iubirea Lui îşi poate afla odihna, precum o odihnă relativă îşi află subiectul omenesc în lumea aceasta, numai în ambianţa unei persoane iubitoare. Orice ocupare a noastră cu bunuri şi valori impersonale este o cădere într-o stare lipsită de adevărata mulţumire.

Iar de cade pâcla mai groasă peste minte, întunecându-i înţelegerea şi aducându-i la trândăvie lucrarea contemplaţiei, trebuie să ne întoarcem la rugăciuni însoţite de făptuirea din inima smerită şi să ne izbăvim de întuneric prin puterea rugăciunii şi prin lacrimi, făcând iarăşi un fel de temelie din făpturile supuse simţurilor.

Făptuirea nu constă numai din fapte bune propriu-zise, ci din tot ce ajută la curăţirea noastră: rugăciune, lacrimi, frica de pedepsele veşnice, înfrânarea, răbdarea, smerenia, etc. Dar în toate e şi o atitudine de altă înţelegere a lucrurilor, de altă folosire a lor, sau mai bine zis o detaşare de ele, considerate ca singura realitate.

Sălăşluindu-se astfel lumina înţelegătoare în inimă, printr-o lucrare duhovnicească cu izvorul în ipostasul Duhului, şi luând mintea cu pricepere stăpânirea peste făptuire, urcă ca pe un vârf de munte şi ca la un pisc de observaţie, de unde poate să contemple cele ce le rămân celor mulţi nu numai nevăzute, ci şi necăutate şi neînţelese. Căci fără aceasta nimeni nu se va vedea nici pe sine, nici pe Dumnezeu, măcar în treacăt. A vorbi acum despre această făptuire, nu e, poate, cu totul în afară de scopul nostru.

Trei lucruri lăuntrice trebuie să aibă sufletul în vedere pe treapta făptuirii: puterea raţiunii, mânia şi pofta; şi trei din afară: dorinţa de slavă, de plăcere şi de mai mult. Aceste două treimi le tămăduieşte sufletul privind la petrecerea lui Iisus Hristos în trup, prin cel patru virtuţi generale, adică prin înţelepciune, dreptate, cumpătare şi bărbăţie, şi cu harul Domnului Iisus. Prin aceasta dă minţi  putinţa să se înalţe neîntunecată, să privească cele dumnezeieşti şi să contemple pe Dumnezeu. Căci când a fost dus Domnul Iisus în pustie de către Duhul, având să biruiască pe diavol, a tămăduit partea poftitoare a sufletului prin post; partea raţională prin priveghere şi rugăciune liniştită; şi mânia prin împotrivire în cuvânt; iar iubirea de plăcere, de slavă şi de argint, întrucât flămânzind, n-a cerut, cum Îl îndemna diavolul, ca pietrele să se facă pâini, nici nu s-a aruncat pe Sine jos de pe aripa templului, ca să fie preamărit de mulţime că n-a păţit nimic din cădere, şi nici nu s-a lăsat înduplecat să i se închine aceluia, după ce Îi făgăduise că va primi bogăţia tuturor împărăţiilor. Ci prin împotrivire mânioasă, dar înţeleaptă şi dreaptă, cumpătată şi bărbătească, a respins pe satana, învăţându-ne şi pe noi cum să-l înfrângem în orice atac al lui.

Acelaşi lucru îl poate vedea şi îl poate cunoaşte cineva şi în crucea Mântuitorului. Vedem pe Mântuitorul când se apropie vremea, că se roagă, depărtându-se de învăţăceii Săi. Aceasta aduce vindecarea părţii raţionale. Veghează, priveghează şi rabdă cele de pe cruce. Aceasta este leac pentru partea poftitoare. Nu răspunde împotrivă, nu se ceartă, nu strigă, măcar că este ocărât, ci se roagă pentru cei ce Îl chinuiesc. Căci ţine de buna folosire a mâniei, ca să doboare pe diavol prin împotrivire în cuvânt. Dar oamenilor care îl chinuiesc, fiindcă şi ei sun chinuiţi de satana, le răspunde cu tăcerea, cu îndelunga răbdare, şi cu rugăciunea pentru ei. E scuipat, primeşte palme, rabdă batjocuri. Aceasta este spre vindecarea iubirii de slavă. E adăpat cu oţet, e hrănit cu fiere, e răstignit, e străpuns cu suliţa. Aceasta e doftorie pentru iubirea de plăcere. E atârnat gol pe cruce, doarme afară, e lipsit de sălaş, e nesocotit de toţi, ca un sărac şi ca un cerşetor. Aceasta e omorârea iubirii de argint.

Mântuitorul a arătat, aşadar, de două ori doftoria patimilor dinăuntru şi din afară: când a început să se arate lumii cu trupul şi când avea să plece din lume. De aceea cel ce priveşte la El, la învăţătura şi la crucea Lui, făcându-se după cât îi este cu putinţă, următor Lui, cu înţelepciune, dreptate, cumpătare şi bărbăţie, va opri ca şi El lucrarea patimilor acestora îndreptate spre rău, iar prin aceasta şi a tuturor celorlalte. Se va folosi de acele virtuţi cum trebuie, şi după ele de toate, şi va fi bărbat cu adevărat făptuitor şi cât se poate de pregătit spre a căuta şi a privi la Dumnezeu şi a se ocupa de El, întru aţintirea înţelegerii.

Astfel, începând mintea de la făpturile cele multe supuse simţurilor şi văzând buna lor întocmire, înţelegând apoi făpturile cunoscute cu mintea (inteligibile) şi mutându-se la cele necreate cunoscute cu mintea, a urcat ca pe o scară toate patru treptele. Iar după acestea urmează negrăirea, tăcerea şi uimirea dumnezeiască şi, scurt vorbind, privirea şi contemplarea Unului mai presus de lume şi unirea cea mai presus de înţelegere. Aceasta este cununa liniştii, bunul cel mai înalt şi mai desăvârşit, pe cât e cu putinţă în viaţa aceasta, capătul adevărului, roada credinţei, raza strălucitoare a slavei nădăjduite, temelia iubirii, cumpăna minţii, statornicia neîncetată a mişcării ei, odihna neînţeleasă, starea unitară, arvuna lucrării veacului viitor, pricina unei bucurii de neînchipuit, cămara păcii, stingerea cugetărilor trupeşti, întoarcerea de la veacul acesta, împătimirea de cel viitor, desfacerea de viaţa pătimaşă, creşterea lăuntrică a nepătimirii, veselia sufletului, adunarea, odihna şi paza mişcărilor şi puterilor sufleteşti şi, vorbind atotcuprinzător, cunoştinţa dumnezeiască şi nepătimirea.

Dacă mintea se împrăştie din pricina moleşirii noastre, sau a vreunei împrejurări din afară, trebuie să avem grija să o aducem iarăşi la bunul ei propriu, care este contemplarea prin lepădarea patimii ce s-a aşezat ca o piedică şi abate mintea de la scopul ei. Trebuie să băgăm de seamă cât e de departe de la bunul cel mai înalt şi pentru ce. Să vedem, oare privirea e îndreptată spre făpturile supuse simţurilor, sau spre făpturile cunoscute cu mintea (inteligibile), sau spre cele necreate cunoscute cu mintea? Sau e despărţită de Unul cel mai presus de lume, Cel singur adevărat şi mai presus de orice unu, prin gânduri deşarte, sau de vreo trebuinţă oarecare? Şi, cunoscând aceasta, să înlăturăm piedicile ce stau la mijloc, ca iarăşi să revină, în chip unitar, cum cere rânduiala însăşi, la contemplarea şi vederea Unului mai presus de lume. Căci, aflându-se mintea în afară de Unul cel mai presus de lume, necreat şi mai presus de minte, zace în împărţire şi n-a ajuns la binele propriu zis, chiar dacă se mişcă bine. Fiindcă binele din vârf este Unul cel mai presus de minte şi de fiinţă, necreat şi simplu. Şi acesta este sfârşitul cel mai înalt spre care tinde mintea. Şi mişcându-se mintea în chip sănătos, urcă acolo prin cele spuse şi pătimeşte unirea mai presus de minte.

Odată ridicată mintea în ţinutul ascunzimii dumnezeieşti, ea păstrează în mod natural tăcerea, fiind unită cu simplitatea şi deci în chip unitar cu Unul cel mai presus de înţelegere şi luminată prin împărtăşirea de Duhul. Căci, ce ar şi avea de zis, odată ce a ajuns deasupra puterilor sale de înţelegere şi se află în afară de orice înţeles şi golită cu totul, ca fiind mai presus de înţelegere?

Ajunsă în intimitatea ascunsă a dragostei lui Dumnezeu, mintea tace. Căci simplitatea aceea mai mult decât plină de toate bunătăţile nu se lasă descrisă de cuvintele noastre, care nu pot prinde decât mici părticele din ea şi nu ajung, oricât de multe ar fi, să redea această plinătate nesfârşită a simplităţii dumnezeieşti. Simplitatea nesfârşită se cere să fie trăită cu simplitatea noastră nesfârşită, în intensitatea ei nepătrunsă, neîncercând să o fărâmiţăm în mici bucăţi, care nu pot nici separat, nici împreună să redea plenitudinea ei. Cine încearcă să descrie iubirea trăită la sânul celui iubit?

Mintea se află acolo golită de înţelesuri, de noţiuni, nu pentru că s-ar fi sărăcit cu totul, ci pentru că le-a depăşit pe toate, sau e mai presus de toate. Toate înţelesurile au devenit nevăzute prin covârşire. La ce mai folosesc hârburile, pentru cel ce are vasul întreg? Dar vasul cuprinde toate hârburile însă şi nesfârşit mai mult: cuprinde armonia lor, strălucirea acestei armonii în soare, capacitatea vasului de a ţine un conţinut.

Fiindcă, dacă mai are nevoie de cuvânt ca să grăiască, e vădit că mai şi înţelege. Pentru că orice cuvânt vine în urma unui înţeles. Iar dacă înţelege ceva, cum se află în ţinutul ascunzimii? Căci nu este ascuns propriu-zis, ceea ce, nefiind văzut de alt organ, e văzut totuşi de minte. Fiindcă, astfel, multe s-ar zice ascunse, pentru că foarte multe sau, ca să zic aşa, toate câte le vede mintea, le vede necunoscându-le alt organ care le vede. Prin urmare cele ascunse ar fi aproape nesfârşite la număr, ceea ce este absurd. Dar numai Unul este ascunsul propriu-zis, la care se ridică mintea după toate, ca la Cel din care sunt toate, fie văzute, fie cugetate. Deci şi ea, ridicându-se la el ca la Cel mai presus de toate, fie văzute, fie zise, fie cugetate, iese afară din înţelegere, din vedere şi din grăire. Ba putem zice că încă n-a urcat până acolo, şi nici nu a ajuns în ascunzimea dumnezeiască, până ce mai poate grăi, căci până atunci înţelege încă. Dar ascunsul este neînţeles, deci mai presus şi de cuvânt. Prin urmare, mintea urcată odată în ţinutul ascunzimii dumnezeieşti şi unificată, păstrează tăcerea, nu pentru că vrea, ci în chip natural, fiind luminată în chip unitar de Unul cel mai presus de înţelegere.

Este o dovedire logică a faptului că ascunzimea dumnezeiască nu e o ascunzime numai pentru vederea sensibilă, ci şi pentru înţelegerea minţii. Căci astfel ascunsul n-ar mai fi numai unul, ci multe. Pentru că multe sunt cele nevăzute de ochii sensibili, dar cunoscute de minte. Este o dovedire a teologiei apofatice. Ea nu e însă numai o renunţare intelectuală de la exprimarea a ceea ce e mai presus de înţelegere, ci o experienţă pozitivă a unirii cu Unul. Căci mintea «luminată de Unu», sau de Duhul Sfânt în această unire. Ca atare, mintea ştie de această unire, dar ştie totodată că ea e mai presus de înţelegere. Ea ştie pe «că» al unirii, dar nu înţelege pe «cum».

Dacă cuvintele obişnuiesc să facă mintea să propăşească şi să înainteze, ele o înalţă în această înaintare până acolo unde cuvântul nu mai ajunge, adică până la lucrarea care se săvârşeşte în tăcere. Iar dacă ar folosi mintea pururi cuvinte şi sufletul ar avea pururi trebuinţă de ele, eu nu văd care ar fi  înaintarea minţii prin grăire. Dar grăirea nu este folositoare numai pentru făptuire, ci şi pentru contemplaţie, întrucât mintea urcă de la cuvintele despre lucrurile ce au un chip, la Unul cel fără chip, cel simplu mai presus de cuvânt, dezlegat de toate şi propriu, unde orice cuvânt apare fără rost, sau, mai drept vorbind, este chiar o piedică.

O argumentare prin reducere la absurd: dacă mintea ar avea pururi trebuinţă de cuvinte, ea n-ar mai avea propriu zis trebuinţă de ele, căci n-ar ajuta-o la o înaintare până dincolo de ele, ci ar ţine-o mereu în ţinutul lor mărginit. Un exemplu asemănător: dacă avionul n-ar tinde pe tot parcursul zborului spre pista de aterizare, n-ar mai zbura. Cuvintele ajută mintea să se înalţe până dincolo de ţinutul lor. Acesta este folosul teologiei catafatice sau afirmative, pentru cea apofatică, sau a tăcerii.

Căci cuvintele se folosesc atâta timp cât se face peste tot o trecere de la un înţeles la altul. Dar Unul simplu, dezlegat de toate (absolut), nehotărnicit şi fără chip, Unul pur şi simplu şi propriu şi aflător mai presus de cuvânt, cum va avea trebuinţă de cuvânt ca să se facă de la El trecerea altundeva? Sau, cum ar putea fi cuprins? Căci cuvântul obişnuieşte să cuprindă ceva. Dar Unul este necuprins, întrucât este nemărginit şi fără formă. Iar dacă cuvântul nu este potrivit pentru Unul cel ascuns şi mai presus de minte, întrucât acela e necuprins şi fără formă, urmează că este potrivită tăcerea. Aşadar, cei ce au înaintat, trebuie să ajungă de la grăire la tăcere, întrucât au înaintat la contemplarea simplă, fără chip şi fără formă.

Un cuvânt urmează altuia, pentru a se trece de la un înţeles la altul. Prin înşirarea cuvintelor se arată legătura unui înţeles cu altul, sau dependenţa unui înţeles afirmat, de altul care trebuie afirmat şi deci şi a lucrurilor între ele. Dar mintea ajunsă în Dumnezeu, unde ar mai trece dincolo de El, folosind un cuvânt sau mai multe? Dumnezeu nu are nevoie să fie explicat prin alte cuvinte, deci prin alte lucruri, căci toate sunt inferioare Lui, deci fără putinţa de a ajuta la explicarea Lui. Prin astfel de cuvinte Dumnezeu ar fi arătat ca legat de alte realităţi, dar Dumnezeu este absolut, adică dezlegat de toate. Desigur se poate vorbi despre Dumnezeu, când se arată coborârea Lui la oameni. La faptele Lui mântuitoare pentru ei; sau când cel ce a făcut experienţa Lui vrea să tălmăcească ceva din această experienţă altora. Sau se vorbeşte despre El când nu se ajunge propriu zis la experienţa Lui, care întrece înţelesurile şi cuvintele, ci speculează numai despre El cu raţiunea. Dar fericirea omului ajuns în Dumnezeu însuşi nu se poate descrie şi omul respectiv însuşi nu are nevoie să şi-o descrie. Despre Dumnezeu nu se poate vorbi în mod deplin adecvat şi pentru motivul că El e lipsit de «formă». Forma, definită în ea însăşi, poate fi definită şi altora, dar lipsa de formă nu se lasă definită, căci în acest caz se dă Celui fără formă o formă.

Dacă cuvintele sunt pentru lucruri cunoscute, iar ascunsul e necunoscut, urmează că ascunsul e în afară de cuvânt. Căci dacă necunoştinţa ascunsului e mai presus de cunoştinţă, iar ce-i mai presus de cunoştinţă nu are lipsă de cunoştinţă, cu atât mai puţin are lipsă de cuvânt. Deci, mintea care s-a urcat la Unul ascuns şi simplu, păstrează tăcerea în chip firesc. Şi dacă nu tace prin fire şi neforţat, încă n-a urcat la Unul cel ascuns şi mai mult decât simplu.

Precum oamenii ce se nevoiesc cu liniştirea, ieşind uneori din chilie, cunosc prin însăşi fapta lor deosebirea dintre a şedea şi a ieşi, tot aşa şi cei ce, aflându-se aproape de slava lui Dumnezeu prin contemplare, pătimesc tăcerea, dar uneori încep iarăşi a grăi, se ştiu pe ei înşişi în ce stare sunt atunci când înclină spre grăire. Când le vine tăcerea, ar dori să nu le fi fost dat să deschidă niciodată gura, rămânând în starea aceea. Căci sunt ca nişte alţi îngeri pe pământ, uniţi cu adevărul în mod unitar, fără chip, fără vedere trupească, fără formă şi, simplu, prin priviri de-ale minţii, care nu trec de la un lucru la altul, având în ei numai copleşirea şi uimirea, fără a înţelege ceva, mai bine zis privind fără vedere trupească iluminările fără de început şi dumnezeieşti. Iar coborându-se mintea de acolo, ca una ce este schimbătoare, încep să grăiască şi să treacă cu înţelegerea de la una la alta, prin multe şi felurite treceri. Şi ca să le revină iarăşi starea tăcerii, care e cu mult mai înaltă decât cea a grăirii, îmbrăţişează liniştea şi-şi păzesc simţurile de cele supuse lor şi se folosesc de toată destoinicia ca să se ferească nu numai de grăire, ci şi de înţelegerea însăşi, spre a putea zice şi ei cu David: «Amuţit-am şi m-am smerit şi am tăcut despre cele bune». Deci, a grăi chiar cele bune este un lucru mai jos decât tăcerea!

Ţine de firea minţii să înţeleagă, iar înţelegerea se înfăptuieşte în mişcare şi mutare. Deoarece, însă, mintea ajunsă în Dumnezeu se află deasupra înţelegerii şi mişcării, pe drept cuvânt s-ar putea zice că mintea se ridică deasupra firii sale când îşi înfăţişează pe Dumnezeu desfăcut de toate.

Înţelegerea se înfăptuieşte în mişcarea şi mutarea de la un înţeles la altul; în adaos de înţelesuri noi, care să aducă un plus de lumină în cele cunoscute mai înainte, prin asociere, pilduiri şi contraste, sau contradicţii.

Orice lucru îl înţelegem în legătură cu altele, de aceea înţelegerea noastră sporeşte trecând de la un lucru la altul, aflând legătura unui lucru cu altul. Dar cu toată această sporire, tot în planul mărginit rămânem. Cel ajuns în Dumnezeu nu mai are nevoie de această trecere de la un înţeles la altul, căci Dumnezeu nu mai e înţeles în legătură cu altele, ci e dezlegat de toate (absolut) avându-le în sine pe toate.

Orice înţeles este dat de un lucru, iar unde nu e contemplat un lucru, se arată minţii prin cele aflate în chip natural în jurul Lui, adică prin cele ce le lucrează, care ţin locul puterii ce izvorăşte din cineva care are putere. Întrucât, deci, mintea obişnuieşte în toate celelalte să contemple puterile împreună cu cele ce au puterea, caută şi la Dumnezeu acelaşi lucru. dar neputând reuşi în aceasta, pentru că Dumnezeu e mai presus de firea oricărei munţi create, contemplă cele din jurul lui Dumnezeu, iar pe Dumnezeu şi-L înfăţişează fără să-L vadă, adică printr-o intuire simplă şi de o clipă.

Mintea în străduinţa de înţelegere a ei caută întotdeauna subiectul puterilor prin care se realizează în lume diferite efecte. Numai atunci ea ajunge la un capăt mulţumitor al înţelegerii ei. Dar pe Dumnezeu ca Subiect nu-L poate găsi în lume. Şi numai El e Subiectul desăvârşit care nu suferă nimic de la lume, ci toate cele din lume depind de El. Ca să-L găsească pe El trebuie să depăşească toate cele din lume şi să contemple puterile din jurul Lui, puterile prin care a creat şi susţine subiectele omeneşti. contemplând puterile din jurul lui Dumnezeu, sau lucrările Lui, vede în ele printr-o intuiţie simplă şi simultană pe Subiectul lor; e o vedere a Lui fără ochi, dar şi logic, mintea presupune un Subiect la baza oricăror manifestări.

Înaintând în văzduhul liniştii, dobândind bunăvoinţa dumnezeiască şi lucrând în ea Duhul dumnezeiesc şi preaslăvit, mintea e răpită de la lucrarea înţelegerii tot mai des spre starea fără chip, fără calitate şi simplă, pătrunzând repede înăuntru inimii, prin puterea mai presus de fire a Duhului. Oprindu-se aici, în simţirea prezenţei dumnezeieşti, şi neînţelegând nimic, se află mai presus de înţelegere. Iar prin faptul că de la înţelegerea celor din jurul lui Dumnezeu s-a urcat la simţirea prezenţei dumnezeieşti, s-a făcut, cum s-a spus, simplă. Şi pentru că se află mai presus de înţelegere, se zice că petrece mai presus de firea sa.

Tot ce se zice că e ascuns, e necesar să aibă ceva arătat în afară, din care se străvede că e ascuns. Căci, astfel, s-ar socoti, mai degrabă, că nu există. Pentru că, ceea ce nu dă nici un fel de cunoştinţă arătată despre existenţa sa, ar putea, să fie socotit egal cu ceea ce nu există nicidecum. Deci, fără îndoială că şi ascunsul lui Dumnezeu e însoţit de anumite arătări.

Păşind mintea pe urma acestora, primeşte o simţire a ascunzimii dumnezeieşti, urcând de la cele cuprinse ale lui Dumnezeu la ceea ce e necuprins. Iar ridicându-se acolo, ştie singur că este ceva ce scapă cuprinderii sale naturale şi se află deasupra oricărei cuprinderi cu înţelegerea, fie ea şi îngerească, fie mai presus de fire. De asemenea ştie că acest ceva este ascuns şi începutul şi sfârşitul acestei firi şi fiinţe create şi a tot ce există, iar în Sine este mai presus de fire, de fiinţă, aşezat nesfârşit mai sus decât toată existenţa; că e nefăcut, fără de început, nehotărnicit şi necuprins nici de natură, nici de loc, nici de timp. Acest ceva este Unul cel ascuns şi mai presus de minte. De la El porneşte în chip natural înţelegerea dumnezeiască cea de multe feluri, care ne ridică iarăşi şi ne întoarce prin povăţuiri şi înălţări înţelegătoare spre Unul cel ascuns şi mai presus de fire şi începătura tuturor.

Când mintea se înfăţişează lui Dumnezeu privindu-L cu toată înţelegerea ei, datorită împărtăşirii de Duhul, şi se bucură de slava şi strălucirea feţei Lui, pe cât îi este îngăduit, se cade şi e foarte potrivit să tacă şi să privească în linişte şi fără tulburare. Iar dacă se aşterne în oricare fel vreun nor de întuneric între minte şi Dumnezeu, aruncă în el, ca un foc năprasnic, luminos şi arzător, un cuvânt scurt, dar din descoperirea dumnezeiască. În felul acesta, alungând repede întunericul cu lumina, şi ceaţa cu căldura, şi luminând totodată mintea şi încălzind-o cu acest cuvânt, acesta va izbuti iarăşi să fie împreună cu Dumnezeu ca mai înainte şi să privească frumuseţea Lui şi să se bucure, după cuviinţă, de El şi să se înfrumuseţeze cu ea şi să pătimească, pentru a spune pe scurt, cele ce vin de la Dumnezeu, prin privirea înţelegătoare, odată cu primirea Duhului de viaţă făcător. În acelaşi timp va izbuti să se facă simplă şi să se desfacă, în Duh şi adevăr, adică î Dumnezeu, de toate, chiar şi de cele din jurul lui Dumnezeu.

Acestea i se întâmplă, după cuviinţă, văzătorului. Dar cel lipit numai de făptuire, are nevoie de multe până să ajungă la această stare, nefiind încă unit cu sine şi, prin sine, cu Dumnezeu. Deci nu e de mirare că acesta cântă şi grăieşte în tot felul mult şi des din cele dumnezeieşti, înfricoşând şi alungând, ca prin nişte săgeţi necontenite, pe cel ce ne duşmăneşte mult şi ne războieşte cu mânie. Dar îi va veni vremea şi acestuia, dacă are răbdare, prin unda Duhului. Şi anume atunci când lucirile în chip de scântei ale multelor imnuri, cântări şi cuvinte dumnezeieşti se vor împreuna într-o mare vâlvătaie. Atunci îl va răpune şi pe vrăjmaş mai uşor, rănindu-l de moarte, arzând adică şi sfârtecând, şi mai bine zis alungând întunericul lui, iar pe sine se va lumina şi încălzi de acest foc, care îl va mişca spre dragostea dumnezeiască. Odată cu aceasta, va înălţa către Dumnezeu în tăcere un imn al inimii şi toată uimirea sa, arătându-şi sie însuşi minunile mai presus de fire ale multor taine. Căci, nu pe nedrept cei ce rabdă se fericesc de Domnul. De fapt, înaintând vremea, ei vor moşteni, ca unii ce vor deveni blânzi, pământul duhovnicesc al făgăduinţei în Hristos Domnul nostru.

Când mintea, învăluită de toate revărsările de lumină ale Duhului, e cuprinsă de ameţeală şi nu mai ştie ce să facă şi se vede pe sine întinzându-ne şi preschimbându-se după Cel nesfârşit şi nehotărnicit, e vremea de a tăcea. Iar când se simte obosită de atotluminoasele vederi şi voieşte să le înşire în cuvinte, ca slăbind tăria pătimirii, să găsească puţină odihnă, e vremea potrivită de a grăi (Eclesiast 3, 7), desigur, cuvinte scurte şi potrivite iluminării dumnezeieşti.

Când mintea, fugind din mijlocul apelor, de faraon cel gândit cu mintea, străbate noaptea sa în lumină de foc şi ziua sub acoperământ de nor (Ieşire 13, 21), e vreme de tăcere binecuvântată şi de linişte. Căci atunci începe cu adevărat curăţirea sufletului, iar când îi vine împotrivă cumplitul Amalic cel gândit cu mintea şi neamurile ce-i urmează, împiedicându-i trecerea spre pământul făgăduinţei, atunci e vreme potrivită de a grăi; dar mintea trebuie să fie susţinută în aţintirea ei spre Dumnezeu, ca odinioară mâinile lui Moise de Aaron şi de Or (Ieşire 17, 12).

Monahul scapă noaptea de vrăjmaşul nevăzut prin apa lacrimilor şi e condus spre ţara făgăduinţei unirii cu Dumnezeu prin focul rugăciunii, iar ziua e acoperit cu harul smereniei, ca să nu fie biruit de slava deşartă.

V

Când ţâşneşte în inimă din adâncul fără fund al izvorului dumnezeiesc şi din vederea înţelegătoare puterea duhovnicească, e vreme potrivită de a tăcea. Căci atunci se săvârşeşte în chip negrăit slujba sfântă şi închinarea minţii către Dumnezeu în Duh şi adevăr. Iar aceasta întru adevărată simţire înţelegătoare. Când, prin privirea înţelegătoare spre Dumnezeu, partea raţională a sufletului se umple de uimire dumnezeiască, iar cea înţelegătoare de vedere, şi peste tot sufletul se umple de bucurie, atunci e vreme de a tăcea. Căci mintea vede atunci cu bună simţire adevărul în chip concentrat şi preamăreşte, închinându-se uimită, pe Dumnezeu care străluceşte în ea.

Mintea, luând seama la ea însăşi, trebuie să-şi călăuzească cu luare aminte starea ei înţelegătoare, în mod chibzuit, înţelept şi cu judecată. Şi când se va simţi pe sine contemplând tainele simple şi fără chip ale cunoaşterii lui Dumnezeu, va trebui să se oprească îndată în linişte, tăcere şi uimire, dar nu departe de inima sa lucrată şi iluminată de Duhul. Căci atunci e vremea nu numai de liniştire a tuturor simţurilor dinspre partea celor opuse simţurilor îndeobşte, ci nu mai puţin de tăcere dinspre orice cuvântare desfăşurată. Ba, mai mult, e timpul atunci, pentru cei de pe treapta cunoaşterii, să se dedea îndeletnicirii liniştii şi neprivirii înţelegătoare. Căci e nevoie de o nemişcare totală în simţuri, în cuvinte şi înţelegeri, ca mintea să se lipească de Dumnezeu cel Unul şi singur, dar întreit, liberă şi într-o pornire directă, prin privirea unitară şi unică la El. Prin aceasta va vedea, pe cât îi este îngăduit, nesfârşitul, neînceputul, necuprinsul şi, ca să spunem pe scurt, celelalte însuşiri dumnezeieşti, neschimbate şi absolute (dezlegate de toate), şi se va uni cu El, preschimbată prin contemplare, simplificată şi devenită întreagă în chipul dumnezeiesc, cu ajutorul harului şi plină de bucurie şi de uimire. Iar fiindcă mintea ar vrea să stăruie în această stare, dar nu poate, fiind schimbătoare şi vieţuind împreună cu cele nestatornice, legată cu trupul şi cu lucrurile dimprejur, când cade trebuie să ştie să nu se depărteze prea tare de vederea cea unitară şi să nu grăiască mult, ci să spună puţine şi acestea din dumnezeieştile lumini, ca în felul acesta nu numai să se poată întoarce iarăşi cu uşurinţă spre unirea mai presus de minte cu Dumnezeu, ci să simtă şi mai vădită unirea, ba şi mai statornică. Cu cât va păzi mintea mai mult adunarea în sine şi nerăspândirea, cu atât hrănirea din El o va aduce mai repede spre unirea dumnezeiască şi se va uni cu străluciri mai vădite şi mai rodnice, prin obişnuinţa neîncetată cu cele dumnezeieşti.

Mintea nu poate sta tot timpul în extazul privirii lui Dumnezeu, dar când cade din el trebuie să se ocupe cu cântări şi cu cuvintele dumnezeieşti, pentru ca să poată reveni iarăşi cu uşurinţă la acea stare de extaz.

Odată ce mintea s-a preschimbat, pătimind arătare dumnezeiască prin vederea înţelegătoare, şi e umbrită de lumina Celui necunoscut, care e dincolo de toată cunoştinţa, se face neîmpărţită, simplă şi nehotărnicită, fiind luminată unitar ca într-un întuneric. Ea contemplă atunci frumuseţea cea nemărginită din pricina simplităţii covârşitoare, cea fără chip pentru depăşirea oricărui chip, cea fără început ca mai presus de orice început, necuprinsă, dar cuprinzând în sine hotarele tuturor şi tot ce e hotărnicit, umplând toate ca ceea ce e mai presus de plinătate şi nesfârşită. Scurt vorbind, când mintea privind de sus, vede, în privirea Unului, toate, în temeiul negrăit al unei puteri înţelegătoare mai presus de înţelegere, e vremea să tacă şi să se desfăteze tainic şi mai presus de lume, sau, ca să zic aşa, şi fără vedere şi fără grai, de împărtăşirea de adevăr, printr-o pătrundere dumnezeiască în el. Iar când lipsesc cele zise din minte şi vede în jurul ei împărţire, atunci e vremea de a grăi, adică de a grăi cele potrivite să ducă la tăcere. Căci e cu mul mai bună decât orice cuvânt tăcerea cea mai presus de cuvânt, care foarte potrivit este numită tăcere la vremea ei, cum spune şi Solomon, care o pune pe aceasta înainte: «Vremea este a tăcea» şi apoi «Vremea este a grăi». De fapt cel mai bun lucru şi de prima cinste este a păzi tăcerea la vremea ei. Iar de nu este încă aceasta de faţă şi mintea încă nu se află în chip unitar în cele mai presus de cuvânt, să fie măcar lucrul al doilea, adică vorbirea la vreme, ca în felul acesta grăirea să fie înrudită cu tăcerea şi aproape de ea. Astfel, precum tăcerea, aşa şi grăirea să fie la vreme şi să se silească să vină la tăcere. Iar aceasta se întâmplă celui ce grăieşte şi cugetă neîncetat la cele dumnezeieşti şi vede zidirea oglindind Ziditorul şi povestind despre El. aceasta înseamnă a grăi la vreme.

 Când dispoziţia omului dinăuntru simte că trebuie să strige. «Doamne, cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi se scoală asupra mea», atunci e vremea de a grăi; de a grăi cum se cuvine, nu lucruri deşarte, ci cuvinte măsurate, împotriva vrăjmaşilor, aşa cum trebuie.

Când vede ridicându-se asupra sa martori nedrepţi, întrebându-l de cele ce nu le cunoaşte şi tulburându-l, e vremea de a grăi şi anume de a răspunde împotrivă.

«Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile pe care a început să le facă», dar numai după împlinirea (desfăşurarea) celor făcute în Cuvânt şi Duh. Tot aşa şi mintea cea după chipul lui Dumnezeu se odihneşte de toate lucrurile ei, pe care a început să le facă spre întregirea lumii gândite (inteligibile) a virtuţii; dar numai după ce a cercetat şi a desăvârşit statornic în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Duhul de viaţă făcător toată lumea şi înţelesurile din ea (inteligibile) şi după ce s-a urcat de la acestea iarăşi, la Cuvântul şi Duhul, la cele numite de unii după cele naturale şi s-a înălţat la vederile tainice, simple şi desfăcute de toate, ale cunoştinţei de Dumnezeu (teologiei). Căci urcând atunci în odihnă, gustă multă odihnă şi pace, cunoscând adevărul înţelegerii, şi se îndumnezeieşte prin lumina cunoştinţei şi prin împărtăşirea Duhului de viaţă făcător în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Odihnindu-se Dumnezeu, nu s-a odihnit de la toate lucrurile, ci numai de la cele ce a început să le facă. De la lucrurile fără de început, necreate şi proprii Lui prin fire, nu s-a odihnit. Tot aşa şi mintea, prin imitarea Lui, după ce a cercetat în Cuvântul dumnezeiesc şi în Duhul de viaţă făcător şi a străbătut creaţiunea văzută, nu se odihneşte de la lucrurile proprii firii ei, care n-au început şi nu se sfârşesc, ci de la cele văzute, care încep şi se sfârşesc. De aceea, odihnirea trupului întru nemişcare, odihnire ce însoţeşte pe cel ce s-a odihnit, e o stare opusă celei a minţii. Căci dacă n-ar intra mintea într-o pururi mişcare, printr-o adiere necontenită şi de viaţă făcătoare a Duhului, în contemplarea cunoscătoare a celor văzute, nu s-ar şti nici de există o odihnă înţelegătoare ce se întoarce într-o neîncetată mişcare şi în chip unitar numai în jurul lui Dumnezeu şi îndumnezeieşte pe cel părtaş de ea printr-o odihnă negrăită în Hristos.

Nu te grăbi, zice Solomon, să scoţi vreo vorbă înaintea feţei Domnului; pentru că Dumnezeu este în cer, sus, iar tu eşti pe pământ, jos. (Eclesiast 5, 1). Prin aceasta lămureşte foarte înţelept şi direct, care este vremea de a tăcea, căci zice: fiindcă tu, măcar că eşti jos pe pământ, te afli înaintea feţei Domnului Celui ce este în ceruri şi te-ai învrednicit de atâta har, încât u, cel de jos, poţi să cugeţi şi să priveşti cele de sus şi, pătrunzând în chip înţelegător în ele, să stai înaintea Domnului, nu te grăbi să scoţi vreo vorbă; pentru că e vremea de a tăcea. Năzuieşte să te afli în chip înţelegător sub lucrarea adevărului, în mod unitar şi dumnezeiesc. Căci aceasta înseamnă a fi înaintea Domnului, când mintea contemplă cele multe din jurul lui Dumnezeu în chip unitar şi printr-o privire simplă şi unică în Dumnezeu. Deci pătimind aceasta şi stând înaintea lui Dumnezeu, nu te grăbi să scoţi vreo vorbă, dacă nu vrei să te cobori de bună voie şi în chip nepriceput de acolo.

Dar s-ar putea spune şi aceasta celor ce caută să explice înţelesul acestui cuvânt: A fost o vreme când firea omenească era neştirbită şi, de aceea, pe drept cuvânt, departe de rele, fiind aproape de Dumnezeu, contemplând pe Dumnezeu şi desfătându-se cu veselie şi cu uimire de slava frumuseţii feţei Lui, în strămoşul Adam, într-o desfătare nematerială, înţelegătoare, cerească şi nestricăcioasă. Căci mult har s-a revărsat în sufletul primului om şi mintea lui cea în chipul dumnezeiesc era plină până peste vârf de multe vederi cunoscătoare şi înălţări spre Dumnezeu, bucurându-se în raiul văzut de cel nevăzut (inteligibil), sau, ca să zic aşa, de viaţa fericită, fiind unită desăvârşit cu sine însăşi şi cu Dumnezeu şi stăruind în sine şi în Dumnezeu, precum se cuvine. Ea se află, adică, într-o stare unificată şi asemănătoare cu Dumnezeu şi cu adevărat îndumnezeită. Şi aceasta, cu tot dreptul, odată ce era făcută după chipul lui Dumnezeu. Iată pe scurt bunurile ce le avem de la Dumnezeu.

Dar aceasta n-o putea suferi diavolul blestemat, rănit de pizmă, care duşmănea norocul şi slava noastră. Şi de aceea, pierzătorul îşi dă toată silinţa să ne amăgească şi să ne lipsească de ceea ce nădăjduiam, prin sfaturi zise bune şi prin aprinderea poftei noastre după o îndumnezeire mai înaltă decât cea pe are o aveam, clevetind, începătorul răutăţii, justeţea poruncii lui Dumnezeu. Din amăgirea lui ne-a venit deci pierzarea jalnică şi am fost scoşi de la Dumnezeu  şi de la desfătarea dumnezeiască; din pricina ei am căzut în chip ticălos de la vieţuirea duhovnicească şi de la mintea unificată şi deci de la contemplarea feţei lui Dumnezeu şi de la slăvirea şi preschimbarea noastră prin raza frumuseţii dumnezeieşti. Iar aceasta ne-a dus la propovăduirea multor dumnezei despărţiţi, în locul unei dumnezeiri întreite ipostatice, adică a celor ce nu sunt cu adevărat dumnezei, ci demoni amăgitori, pierzători şi pizmaşi. Am pierdut deci pe Unul propriu-zis, viaţa şi rânduială unitară şi ne-am rupt în multe şi felurite părţi; şi puterea noastră înţelegătoare, ca şi încordarea sau, mai bine zis, tăria ei a dispărut, nu fără pricină, şi am căzut în adâncul unui rău nemăsurat şi am ales, noi, cei ce suntem chipurile lui Dumnezeu şi vrednici de petrecerea cea de sus şi cerească, să cugetăm cu nesocotinţă (Coloseni 3, 2).

Dat fiind însă, că nu suntem neschimbători şi cu neputinţă de clintit, putem, din fericire, precum ne-am rostogolit de slava cea multă la cea mai de jos necinste, să ne întoarcem iarăşi şi să căutăm în sus şi să vedem faţa atotînchinată a lui Dumnezeu. Nu o mai vedem de atât de aproape ca mai înainte, ci mai de departe, dar o putem totuşi vedea şi putem pătimi strălucirea frumuseţii Lui.

Aşa, dumnezeiescul Moise şi toată ceata Proorocilor şi cei dinainte de ei, adică Avraam şi cei ca el, au văzut, pe cât era cu putinţă, foarte lămurit această frumuseţe şi s-au desfătat îndestulător de strălucirea ei. Dar, copleşiţi de slava Lui neapropiată, unii îşi plângeau nevrednicia lor (Isaia 6, 5), alţii se socoteau şi se numeau pe ei pământ şi ţărână (Facerea 18, 27); alţii iarăşi nici nu izbuteau să grăiască de mărimea covârşitoarei slave celui văzut, ocărându-şi slăbiciunea şi zăbăvnicia la vorbă (Ieşirea 4, 10). Şi alte multe stări fericite au pătimit în chip vrednic de laudă. De aceea, şi dumnezeiescul David, îndrăgostit de strălucirea frumuseţii feţii Domnului, strigă către Dumnezeu: «Când voi veni şi mă voi arăta feţei Dumnezeului meu?». Şi voind să arate starea de suflet în care a văzut faţa Domnului, zice: «Drepţii vor locui împreună cu faţa Ta», iar înfăţişând cu înţelepciune tăria ce o dă sufletului faţa văzută a lui Dumnezeu, zice: «Întors-ai faţa Ta de la mine şi m-a, tulburat». Dacă întoarcerea feţei lui Dumnezeu aduce spaimă, urmează că arătarea şi privirea ei aduce sufletului pacea duhovnicească. Aceasta este un dar cu atât mai mare cu cât, după dragostea şi bucuria dumnezeiască, se arată harismele Duhului, sau roadele Lui, care-i înfăţişează pe cei ce vieţuiesc cu sfinţenie şi evlavie, ca umblând în lumina feţei Domnului. De aceea zice: «Doamne, întru lumina feţei Tale vor umbla şi în numele Tău se vor veseli toată ziua», se înţelege de veselia cea duhovnicească, dat fiind că Soarele înţelegător şi negrăit trimite în omul dinăuntru razele nepătate şi de viaţă făcătoare ale Sale şi prin aceasta începe să strălucească în minte uimirea de cele mai presus de lume.

În acest timp, toată amintirea sufletului este ridicată de la pământ şi e mutată la cer, iar omul se bucură, saltă şi, cântând imnuri, se opreşte şi se veseleşte întru atâta bucurie, desfătare şi mulţumire, cum nu se poate spune, răspândind fericit din sine strălucirea feţei Domnului. De aceea se roagă, pe de altă parte, lui Dumnezeu, zicând: «Să nu întorci faţa Ta de la mine ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă». Căci întoarcerea feţei Domnului de la om este pricină de întuneric, iar întoarcerea ei către el e pricina a toată lumina înţelegătoare, deci, pe drept cuvânt, şi a bucuriei duhovniceşti. Pentru aceea, zice şi despre sine: «Însemnatu-s-a peste mine lumina feţei Tale» şi adaugă: «Dat-ai veselie în inima mea».

Mărturisind iarăşi că darul duhovnicesc al harului dumnezeiesc i-a venit din lumina feţei Domnului şi întrebându-se. Cine sunt cei ce stau înaintea feţei Domnului şi se închină ei, răspunde: «Bogaţii (cu înţelegerea) din poporul lui Dumnezeu» (Psalmi 44, 14), adică cei sfinţi şi oamenii lui Dumnezeu, care sunt mulţi, dar nu toţi. Căci nu toţi pot vedea faţa lui Dumnezeu şi petrece viaţa îngerească, până ce trăiesc pe pământ. Pentru că le mai lipseşte mult până acolo. De aceasta au parte numai cei ce socotesc că se cade să I se slujească lui Dumnezeu cu înţelepciune dumnezeiască şi cu cunoştinţă şi că trebuie să I se aducă închinare în Duh şi adevăr. Numai aceştia s-ar putea numi, după cuviinţă, «bogaţii poporului lui Dumnezeu»: «Iar feţei Tale i se vor închina bogaţii poporului».

Aceasta ştiind-o mai bine decât toţi Solomon, ca cel plin de înţelepciune mai mult decât toţi şi care ne învaţă cu un dar deosebit, zice: «Nu te grăbi să scoţi cuvânt înaintea Domnului, că Dumnezeu e în cer sus ţi tu pe pământ jos». Când ajungi, adică, prin darul dumnezeiesc înaintea Domnului şi ai parte de o vedere dumnezeiască şi unitară, când se înalţă, adică, vederea minţii până acolo, e vreme de a tăcea. Deci, să nu te grăbeşti atunci să scoţi nici măcar un cuvânt, urmând în chip deşert obişnuinţei de a vorbi, pentru că atunci nu e vremea de a grăi. Căci te faci şi tu dumnezeu, aflându-te încă pe pământ, întrucât priveşti asemenea îngerilor faţa lui Dumnezeu Cel din cer.

De fapt şi îngerii, cum a zis Mântuitorul, «văd pururi faţa Tatălui Celui din ceruri», de aceea, când auzi pe Solomon zicând în alt loc: «Celor drepţi le izvorăşte pururi lumină din faţa Domnului» (Pilde 13, 9), gândeşte că ei pătimesc aceasta asemenea îngerilor, prin harul dumnezeiesc, privind pururi faţa Domnului, din care se răspândeşte lumina ca dintr-un izvor. Căci omul se face şi este un alt înger pe pământ, ca să nu zic un alt dumnezeu, şi se întoarce la darul chipului prin harul Domnului. Astfel, făcându-te tu pe pământ jos, ceea ce e Dumnezeu sus, adică dumnezeu, nu deşire acest lucru minunat prin cuvinte, nici nu trece de la un înţeles la altul, mişcându-ţi cugetarea, printr-o împărţire a înţelegerii, ci apropie-te unitar şi priveşte, asemenea lui Dumnezeu, fără ochi şi nemişcat, printr-o privire simplă şi unificată, desfătându-te de strălucirea neapropiată şi atotluminoasă ce izvorăşte din faţa Domnului.

Aceasta este starea cea mai înaltă şi mai râvnită a minţii celor ce şi-o ţin îndreptată cu înţelepciune spre Dumnezeu, sau, cum s-ar zice, floarea curăţiei minţii. Aceasta e unitatea dorită a credinţei ce se înfăptuieşte în comuniunea Duhului; rodul preaslăvit al înţelepciunii îndumnezeitoare; temelia păcii duhovniceşti; cămara bucuriei neînchipuite, desfătarea, creşterea şi preschimbarea sufletului, începutul tainelor şi descoperirilor dumnezeieşti şi negrăite; capătul unicului şi primului adevăr; înălţarea oricăror feluri de gânduri; păzirea tuturor cugetărilor; ridicarea mai presus de înţelegere; prilejul uimirii; prefacerea şi preschimbarea mai presus de minte a minţii în simplă, nehotărnicită, nesfârşită, necuprinsă, într-o stare fără chip şi fără formă, fără calitate, nefelurită, fără cantitate, neatinsă şi mai presus de lume; restabilirea ei în întregime în chipul dumnezeiesc.

Deci, ajungând la această stare şi aflându-te astfel sub lucrarea îndumnezeitoare a harului de oameni iubitor, să nu te grăbeşti să scoţi, din nepricepere, vreun cuvânt înaintea feţei Domnului. Că a Lui va fi slava unică şi simplă în vecii vecilor.

Vrând mintea să contemple cele ale înţelegerii (cele inteligibile) de deasupra sa, de nu va avea împreună lucrătoare spre acestea, prin har, şi inima sa, va vedea lucruri firave, neluminate şi tulburi. De aceea, va fi lipsită şi de plăcerea ei cea mai de căpetenie, chiar dacă i se va părea, din neştiinţă, că se îndulceşte, pentru faptul că încă n-a gustat din aceea. E aşa cum celui ce mănâncă pâine de orz i se pare că se îndulceşte, măcar că e departe de dulceaţa pricinuită de pâinea de grâu, pentru faptul că nu cunoaşte gustul pâinii de grâu.

Dacă mintea nu e însoţită de inimă, nu face experienţa lui Dumnezeu ca Persoană, căci mintea înclină mereu spre distingeri pentru a înţelege, sau e dusă de tendinţa de a afla lucruri de sine stătătoare, ca să le poată cuprinde deplin cu înţelegerea. Dar inima mă face să experiez că toate acestea sunt realităţi firave, inconsistente. Numai inima, ca cel mai total şi mai intens organ al persoanei, experiază Persoana lui Dumnezeu. Şi mintea numai prin inimă vede lumina, sau experiază iubirea Persoanei. Dar întâlnirea cu altă persoană, vine numai din voinţa aceleia, adică prin harul ei.

După unirea inimii cu înţelegerea, prin har, mintea vede fără amăgire în lumina duhovnicească şi se întinde spre bunul propriu dorit de ea, care este Dumnezeu. Ea se ridică atunci cu totul peste simţuri, adică se face din nou necolorată, fără calitate şi nesupusă închipuirilor ce vin din cele supuse simţurilor.

Unirea minţii nu e însoţită de inimă înseamnă şi ieşirea ei din îngustările ce le produc chipurile şi închipuirile celor sensibile, înseamnă ridicarea ei peste determinările ce i le dau simţurile lucrurilor. Căci în inimă găseşte o deschidere spre nesfârşitul iubirii şi mintea câştigă şi ea această nesfârşire, dar aduce din partea ei o conştiinţă a acestei nesfârşiri.

Mintea, călăuzită de har spre contemplare, se hrăneşte cu adevărat pururi cu mană duhovnicească. Căci şi mana simţită, pe care o mânca Israel, avea o putere vrednică de preţuit, ca una ce hrănea şi îndulcea trupul; dar ce era ea după fiinţă, nu se ştia. De aceea, se numea şi mană -  cuvânt care arată firea ei necunoscută, căci cuvântul mană înseamnă: „Ce este aceasta?”. Pentru că iudeii, mâncând ce vedeau şi necunoscând hrana, se întrebau nedumeriţi: „Ce este aceasta?”. Tot aşa şi văzătorul, ieşind din sine spre sine cu mintea, se întreabă întotdeauna zicând: ce este lucrul acesta care veseleşte când e pricit şi îngraşă mintea când e mâncat duhovniceşte, dar care întrece putinţa de a-l înţelege în sine, deoarece e dumnezeiesc, mai presus de fire, hrănind şi adăpând mintea în chip minunat, dar scapă oricărei înţelegeri a minţii, nu numai fiindcă e necuprins, după fiinţă, ci şi nesfârşit şi nehotărnicit.

Ca şi mana care hrănea trupul în pustie, aşa şi Dumnezeu care hrăneşte mintea, nu poate fi înţeles în Sine. Mintea hrănindu-se cu el, se întreabă ce este Acesta? Ea are pornirea să întrebe, căci ieşind din sinea împărţită şi înstrăinată, iese spre sinea adevărată şi prin ea în Dumnezeu, care e mai presus de înţelegere.

Trei sunt cele ce dau mărturie adevărului: zidirea, Scriptura şi Duhul; căci prin Scriptură şi zidire, privite duhovniceşte, se contemplă adevărul cel Unul şi simplu, ca şi cel compus ce provine din El. Iar prin aceste trei mărturii, ajungând mintea şi oprindu-se în cele două adevăruri, şi-a aflat, cu harul lui Hristos, calea. Căci adevărul cel simplu a aflat înălţimea şi adâncimea gândită cu mintea (inteligibilă), ca fiind lărgimea nesfârşită, care, punând-o în stare de uimire, o face să preamărească pe Dumnezeu plin de frică. Iar prin cel compus a aflat, pe lângă cele pomenite, încă şi pacea inimii, dragostea şi bucuria, ceea ce o face să cânte cu iubire, copleşită de mirare. Dar omul are trebuinţă de un lung răstimp de vreme şi de multă osteneală şi răbdare, pentru ca, lepădând în oarecare fel simţurile şi scoţând cele supuse simţurilor din minte, să se ridice la cele gândite cu mintea, în urma cărora străluceşte sufletului vederea adevărului.

Nu am zis că adevărul are nevoie pentru aflarea lui de unele ca acestea, cum sunt răstimpurile de vreme, sau osteneala şi răbdarea, pentru a fi cuprins, ci omul are nevoie de ele. Aceasta, pentru că adevărul este unul şi simplu, măcar că se arată contemplaţiei în chip îndoit, şi numai că strigă din toate părţile, mărturisindu-se pe sine celor ce voiesc să-l vadă. Dar omul fiind compus şi împletit cu simţurile, ba şi supus prefacerilor şi schimbării, se abate uneori de la sine şi se face el însuşi potrivnic sieşi, fără să ştie, viclenindu-se din pricina părerii de sine şi îmbolnăvindu-se de necredinţă. Iar prin acestea trei, adică prin părere de sine, prin vicleniei şi necredinţă, cade jalnic din adevărul mărturisit de cele trei de mai înainte: de Scriptură, de zidire şi de Duhul. De aceea, pentru ca să lepede cumplita părere de sine şi celelalte, are nevoie de cele de care am vorbi înainte că are trebuinţă. Aceasta, pentru ca mintea, smerindu-se, să creadă cu simplitate şi astfel să cunoască îndată limpede din Scriptură şi din creaţiune întru Duhul, nu numai adevărul cel atotsimplu, ci şi pe cel compus ce provine din el, ba încă şi ceea ce o împiedica de la vederea adevărului şi o despărţea de bucuria de a-l avea.

Deci primul adevăr este Unul şi singur simplu prin fire. După el este cel compus ce provine din el pentru noi cei compuşi. Iar sfârşitul ultim şi cel mai bun al minţii noastre, spre care se străduieşte toată vieţuirea şi nevoinţa celor călăuziţi potrivit cu ţinta Duhului, este ca mintea goală să vadă şi să se bucure de strălucirea izvorâtă din adevărul prim şi unic şi din cel compus ce provine din el în chip minunat. Şi lucrul acesta nu s-ar putea împlini astfel, decât prin smerenie şi simplitate în credinţă, pe temeiul mărturiei Scripturii şi a creaţiunii întru Duhul.

Iar când mintea va oglindi în cele trei puteri ale sale adevărul, din cele trei mărturii arătate mai sus, încovoindu-se oarecum spre sine, se face cu mult mai smerită, mai simplă şi credincioasă fără clintire. De aici urcă apoi cu pas vesel spre contemplarea adevărului, de ale cărui raze se luminează mai limpede. Datorită acestora, întorcându-se iarăşi de sine, pentru mărimea slavei văzută de ea, coboară la o stare şi mai smerită şi mai simplă, şi e copleşită de uimire, sub puterea credinţei. Şi aşa, repetând şi străbătând mereu un fel de cerc dumnezeiesc, urcă prin credinţă, smerenie şi simplitate la vederea adevărului; iar strălucirea adevărului o face să coboare la mai multă smerenie şi să se facă şi mai simplă în credinţă. Şi nu se opreşte de la săvârşirea acestui drum până «se mai spune astăzi» (Evrei 3, 13), contemplând cu smerenie, cu simplitate şi credinţă,, prin mărturia scripturii şi a zidirii, adevărul în Duh, şi întorcându-se iarăşi de unde a pornit. În felul acesta, îndumnezeindu-se zi de zi prin har şi fiind luminat de cele mai presus de minte şi trăind o viaţă plină de toată bucuria în Hristos, domnul nostru, omul gustă ca în arvună, bucuria de bunătăţile veşnice viitoare.

Viaţa contemplativă se susţine neştirbită şi nepătată prin acestea trei: prin credinţă, prin împărtăşirea vădită de Sfântul Duh şi prin înţelepciunea bunei ştiinţe. Căci contemplaţia este, ca să spunem printr-o definiţie, cunoştinţa celor de înţeles cu mintea în cele supuse simţurilor (a celor inteligibile în cele sensibile), iar uneori şi a celor inteligibile simple, despărţite de simţuri; aceasta la cei înaintaţi. De aceea, e nevoie de credinţă, «căci de nu veţi crede, nu veţi înţelege» (Isaia 7, 9). De asemenea e nevoie de Duhul, pentru că «Duhul toate le cercetează, până şi adâncurile lui Dumnezeu». De aceea, a zis dumnezeiescul Iov. «Suflarea Atotţiitorului este cea care mă învaţă pe mine» (Iov 33, 4).

Lucrarea dumnezeiască şi vie a Duhului, aprinzând văpaie în inimă şi înviorând-o în chip mai presus de lume, concentrează şi adună mintea la sine şi o împiedică de la orice împrăştiere, dându-i, pe lângă seninătate, multă mulţumire şi mângâiere, încă şi dragoste dumnezeiască, spre a vedea uşor cele dumnezeieşti şi a se învârti în jurul lor şi a-şi înfăţişa pe Dumnezeu cu o iubire mare şi anevoie de purtat şi cu o veselie pe măsura ei.

Dar e nevoie şi de înţelepciune, pentru că «înţelepciunea luminează faţa omului» (Eclesiast 8, 19. o luminează pentru că se mută uşor de la simţuri la înţelegere şi de la cele supuse simţurilor, la vederile cele înţelese şi dumnezeieşti şi vede prin descoperire înţelegătoare cele negrăite. O luminează pentru că contemplă şi vede în chip unitar pe Dumnezeu cel mai presus de fiinţă şi pentru că se întipăreşte de El. «Fericit este omul, pe care-l povăţuieşti, Doamne, şi prin legea Ta îl înveţi pe el» (Psalmi 93, 12). Căci acesta este cu adevărat înţelept, ajungând prin povăţuire la credinţă şi învăţând din învăţătura Duhului cele ascunse ale lui Dumnezeu. Mare lucru cu adevărat este omul înţelept, care umblă prin credinţă în unirea şi în părtăşia mai presus de fire cu Duhul.

Cu adevărat, trei sunt cei ce nu pot fi apucaţi şi ţinuţi, cum zice cineva: Dumnezeu, îngerul şi bărbatul înţelept, care e un alt înger străin pe pământ, un supraveghetor al firii văzute şi cunoscător tainic al lucrărilor, al darurilor necreate dumnezeieşti. Căci el îşi însuşeşte în tot felul, printr-o vedere totală, asemenea îngerilor, cunoştinţa lui Dumnezeu.

Dumnezeu, îngerul şi omul înţelept nu pot fi apucaţi şi înlănţuiţi, căci sunt liber şi nehotărniciţi. Nu sunt ca obiectele, sau ca animalele. Numai omul pătimaş poate fi apucat şi dus de belciugul patimilor, de către cei dibaci.

Omul e supraveghetor al firii văzute, sau văzător conştient al ei. Dacă există o lume văzută, e numai pentru că este omul ca subiect care să o poată vedea în chip conştient. Dar vederea ei este şi înţelegere. Aceasta înseamnă că lumea e raţională, este o ţesătură de raţiuni plasticizate pentru subiectul raţional care e omul, ca acesta să-şi dea seama de Subiectul care a creat-o pe măsura raţiunii omului şi să poarte prin ea un dialog recunoscător, un dialog al iubirii, cu El.

Aşa este, ca să spunem pe scurt, cel înţelept în Duhul Sfânt prin credinţă, care, ca atare, e fericit. De altfel, îmi ajunge fără îndoială, cele ce mi le spune Sfântul Luca în Evanghelie – mie care socotesc că Domnul Iisus este liber de legea făpturilor – pentru a înfăţişa puterea şi lauda înţelepciunii şi a harului. Căci acesta scrie că Iisus «sporea cu înţelepciunea, cu vârsta şi cu harul», şi iarăşi, că «creştea şi se întărea în Duhul», fiind plin de înţelepciune. Iar fiindcă m-am pornit să scriu şi mai lămurit despre cele dinainte, aduc şi ceea ce zice înţeleptul Solomon către Dumnezeu: «Cine a cercat urma celor din cer şi sfatul tău cine-l va cunoaşte, de nu ai fi dat tu înţelepciune şi nu ai fi trimis pe Duhul Tău cel Sfânt dintru cele înalte? Şi aşa s-au îndreptat cărările celor de pe pământ şi oamenii s-au învăţat cele plăcute Ţie şi cu înţelepciunea Ta s-au mântuit» (Înţ. Sol. 9, 16-9). Vezi la câtă putere ajunge înţelepciunea împreunată cu împărtăşirea de Duhul? Şi cât de departe de mântuire sare cel ce n-a dobândit înţelepciune şi Duh de la Dumnezeu, nici nu e călăuzit de cel înţelept şi părtaş de Duhul?

Dacă despre Mântuitorul, în care locuieşte toată plinătatea dumnezeirii, s-au scris unele ca acestea, nu e greu a înţelege de câtă înţelepciune împreunată cu înrâurirea Duhului are nevoie tot neamul oamenilor şi cu câtă milă, putere şi sporire s-a învrednicit de la iubitorul de suflet Dumnezeu, înţeleptul în Duhul care cearcă urmele celor din ceruri şi păşeşte spre cunoştinţa Celui Prea Înalt.

Deci după ce am înşirat atâtea despre contemplativ, se cuvine să ne ostenim şi să vorbim şi despre vedere în parte, pentru a hrăni cugetarea celui ce ascultă cu toată inima. Căci Dumnezeu porunceşte tuturor celor cuvântători să dăruiască din prisosul lor şi celor ce sunt mai jos şi să se împărtăşească cu evlavie de darurile duhovniceşti mai înalte ale iluminării dumnezeieşti spre a se apropia în Duh de comuniune şi fără mândrie de semenii lor, spre a le vorbi despre cele cunoscute cu mintea şi despre Dumnezeu. În felul acesta nu numai că luminează cu tărie în biserica Dumnezeului celui viu învăţătura cea dreaptă şi nerătăcită, ci şi faţa cuvioasă şi preafrumoasă a dragostei, care e semnul învăţăceilor lui Hristos, străluceşte neîncetat  în inimile noastre, vărsată în noi prin Duhul Sfânt spre iubirea desăvârşită şi simplă a lui Dumnezeu şi a oamenilor. Numai astfel putem trăi pe pământ o viaţă cu chip îngeresc, cu adevărat fericită şi prea plăcută, ca unii ce suntem legaţi prin dragostea dumnezeiască şi îndumnezeitoare de îndoită natură, «în care atârnă toată legea şi Proorocii» şi decât care nu e nimic mai dulce sufletului, mai ales când ea îşi are izvorârea în chip nemijlocit din vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti, adică din harul luminător.

Deci cel ce-şi stabileşte ca scop să urce bine şi frumos la Dumnezeu spre a se uni cu el în chip desăvârşit, sau cu alte cuvinte spre a se mântui, odată ce fără a se îndumnezei mintea, omul nu se poate mântui, cum spun cuvântătorii de Dumnezeu, pe lângă împlinirea poruncilor domnului, cât e cu putinţă, se îndeletniceşte şi cu contemplarea cuvenită a făpturilor şi a tuturor celor văzute, ca să nu-i fie făptuirea oarbă, adică despărţită de contemplare, nici contemplarea fără suflet, adică fără făptuire. De aceea, el începe cu înţelepciunea raţiunii şi a minţii şi cu ştiinţă a Scripturii, adică cu o plecare bună, să privească cu bun scop şi cu raţiune la lumea celor supuse simţurilor, ca la un semn arătat al Ziditorului, nesfârşit în putere şi în înţelepciune. Aşa se întâlneşte, pe cât poate, cu cele nesfârşite în putere şi cu toată felurimea lor, şi-şi desfată şi hrăneşte mintea în chip ascuns din cele ascunse. Şi cu înaintarea vremii, ducând o viaţă de linişte şi fără tulburare şi cugetând numai la cele dumnezeieşti, prin mijlocirea Scripturii şi a lucrurilor văzute, îşi face drept îndeletnicire să privească, pe cât e cu putinţă, zidirea duhovniceşte în conglăsuire cu Scriptura şi cu chipurile (simbolurile), în conglăsuire cu adevărul, printr-o vedere mai unitară.

Întâmplându-se aceasta, mintea, cu ajutorul Duhului celui închinat şi a lucrării Lui, e ridicată la vederea şi ştiinţa sfântului adevăr, cum zice Marele Dionisie, adică la a doua sfântă treaptă a contemplaţiei, ca să vorbim în general, la vederile şi înţelesurile dumnezeieşti, adică la cele fără acoperăminte şi fără chipuri.

Prin acestea, mintea goală se apropie de cele inteligibile goale şi, îndeletnicindu-se cât mai mult de arătările dumnezeieşti prin curăţia sa şi prin întinderea spre Dumnezeu, primeşte în sine ca într-o oglindă strălucitoare, razele supraluminoase ale Soarelui cunoscut cu mintea.

Hrănită pe drum prin har iarăşi de bunurile ce i se împărtăşesc pe măsura ei, păşeşte ca pe o a treia treaptă, ridicându-se şi pătrunzând mai unitar şi mai concentrat de la acele multe şi fericite vederi şi împărtăşiri dumnezeieşti, sau de la multe şi fericite vederi şi împărtăşiri dumnezeieşti, sau de la marea lor varietate, la dragostea negrăită a Unului neschimbat şi ascuns. Căci pe această treaptă contemplativul se preface sub lucrarea Duhului iluminator, care îi aduce aminte şi îi ţine în minte tot adevărul, cu toată simţirea înţelegătoare, în foc şi în dragostea îndumnezeitoare, nesfârşită şi din inimă, pentru Dumnezeu. Iar aceasta este, tot după Marele Dionisie, împărtăşirea îndumnezeită şi unitară de Unul însuşi, atât cât este cu putinţă.

Zburând, deci, mintea purtătoare de Dumnezeu şi plină de gândirea la el pe aceste trepte ale împărtăşirii de Unitatea întreit ipostatică, într-un chip vădit şi arătat de beţia dumnezeiască de nesuportat a celor trei centre ale dragostei înflăcărate ce le scoate din ele şi văzându-se pe sine rănită de iubire şi aprinsă de simţirea ei, se entuziasmează şi iese cu adevărat din sine, pătrunzând cu faţa strălucitoare în tainele negrăite (apofatice) ale teologiei (cunoaşterii de Dumnezeu). Iar acolo se ospătează îmbelşugat, prin îmbrăţişări nevăzute, cu Cel neînceput şi nesfârşit, necuprins şi în întregime netălmăcit şi atotneînţeles. Dar îşi înfăţişează totodată pe Dumnezeu ca pe un ocean nesfârşit şi nemărginit al fiinţei ce scapă oricărui înţeles legat de timp şi de fire, după teologul amintit.

Acesta este, cum zice  Sfântul Dionisie, ospăţul privirii ce hrăneşte înţelegător şi îndumnezeieşte pe tot cel ce se înalţă spre El, începând de la contemplarea şi cunoaşterea lucrurilor, cum zice acest sfânt învăţător, acolo unde lămureşte sfintele simboluri ale ierarhiei noastre. Dar şi Marele Vasile zice: «După ce va trece cineva prin contemplare dincolo de frumuseţea celor văzute, înfăţişându-se lui Dumnezeu însuşi, a cărui vedere nu se poate arăta decât inimilor curate, înaintează la tainele cele mai înalte ale teologiei, putându-se face văzător». Şi iarăşi, pomenind cuvântul lui David: «Dimineaţa voi sta înaintea Ta şi prin contemplarea cu mintea a celor din jurul Tău mă voi apropia, atunci voi primi lucrarea văzătoare prin luminarea cunoştinţei».

Asemenea lucruri se pot auzi deopotrivă şi de la Sfântul Maxim, care arată câtă sporire aduce contemplarea şi cunoştinţa lui Dumnezeu prin Scriptură şi prin creaţiune şi că de aici vine luminarea cunoştinţei, prin care se produce fericita îndumnezeire. Desigur, acesta este un bun care şi azi e rar şi greu de aflat la isihaşti, din lipsa celui ce învaţă din experienţă cu ajutorul harului, cum zice învăţătorul cel mai înalt al liniştii, Sfântul Isaac Sirul, în cuvântul în care începe să vorbească despre simţirea duhovnicească şi despre puterea văzătoare.

Zice, deci, Sfântul Maxim: «Lumini îndumnezeitoare numim învăţăturile sfinţilor, ca unele ce sădesc lumina cunoştinţei ţi îndumnezeiesc pe cei ce le ascultă». El conglăsuieşte în chip vădit cu Sfântul Dionisie care zice:

·               Toate celelalte lumini îndumnezeitoare, câte ni le-a dăruit, urmând cuvintelor evanghelice, predania ascunsă a învăţătorilor noştri, le predăm şi noi tainic altora.

·               Cunoştinţa dumnezeiască pe cei ce şi-o însuşesc, pe cât e cu putinţă, îi ridică după puterile lor şi-ii unifică potrivit cu unitatea ei simplă.

·               Toată strălucirea de lumină, pornită din Tatăl, venind la noi ca un dar bun, ne face să plutim întins iarăşi în sus, ca o putere unificatoare şi ne întoarce spre unitatea şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui care ne adună. «Căci din El şi spre El sunt toate» (Romani 11, 36). Bagi de seamă cum cel ce se face simplu, prin întoarcerea întinsă şi înţeleaptă spre Dumnezeu, sau prin lucrare dumnezeiască, atunci când ajunge să contemple pe Dumnezeu, înălţându-se fie de la lucruri, fie de la Sfânta Scriptură, fie de la orice fel de simboluri dumnezeieşti, se uneşte cu Dumnezeu şi se îndumnezeieşte, şi nu numai atât, ci se şi numeşte de-a dreptul dumnezeu? Căci toate câte s-au întors, dintre fiinţele înţelegătoare şi cuvântătoare, cu toată puterea, spre unirea cu ascunzimea dumnezeiască începătoare, şi se înalţă, pe cât este îngăduit, spre razele dumnezeieşti ale ei în chip neînţeles, prin imitarea lui Dumnezeu, dacă se poate spune aşa, se învrednicesc şi de acelaşi nume cu Dumnezeu.

De asemenea Marele Grigorie Teologul zice limpede despre om că e «animal cârmuit aici de iconomia dumnezeiască spre a fi mutat în altă parte, iar sfârşitul tainei este îndumnezeirea lui prin consimţirea cu Dumnezeu». Iar Sfântul Maxim zice: «Chipul cugetat al dumnezeieştii Scripturi preface pe cei cunoscători, prin înţelepciune, spre îndumnezeire, prin schimbarea la faţă a Cuvântului în ei, încât oglindesc cu faţa descoperită slava Domnului» (Corinteni 3, 18). Această viaţă contemplativă are nevoie de trei lucruri de care am pomenit mai înainte: de credinţă, de împărtăşirea Duhului şi de înţelepciunea bunei ştiinţe în Hristos Iisus, domnul nostru.

Dacă atât zidirea cât şi Scriptura s-a desfăşurat prin cuvântul lui Dumnezeu şi, privite duhovniceşte, întăresc mintea şi toate puterile ei spre vederea şi înţelegerea lui Dumnezeu, odată ce inima e lucrată şi mişcată duhovniceşte, prea înţelept ne învaţă Proorocul David, spunându-se într-un loc: «Cu cuvântul Domnului se întăresc minţile (pe care aici le numeşte ceruri) şi cu Duhul gurii Lui toată puterea Lui toată puterea lor»; iar în altul: «Plin este pământul (cugetat cu mintea, sau inima noastră) de mila Domnului», adică puterea, de lucrarea şi de mişcarea bine simţită şi vădită, mişcată de Duhul. Căci înainte de a simţi mintea în inimă lucrarea, puterea şi mişcarea (Duhului), numai că nu va agonisi tărie din cercetarea văzătoare şi duhovnicească a zidirii şi a dumnezeieştii Scripturi şi din aducerea aminte şi din aducerea raţiunilor din ele la o singură raţiune, ci o va copleşi şi o frică mare, ca nu cumva să se piardă umplându-se de năluciri.

Numai călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, unit cu Cuvântul, mintea nu se umple de idei greşite, sau de năluciri cu privire la înţelesul lor. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este totodată Raţiunea adevărată şi supremă. Câte erezii nu s-au născut prin interpretarea subiectivă a Scripturii şi câte explicări necreştine nu s-au dat lumii? Ca şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, autorul scrierii de faţă vede atât în creaţiune cât şi în Scriptură raţiunile şi înţelesurile aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, sau ale aceleiaşi unice şi supreme Raţiuni. În lucrurile lumii şi în faptele şi învăţăturile Scripturii ni se adresează cuvintele aceluiaşi unic Cuvânt personal; prin raţiunile lor se vede aceeaşi unică Raţiune. Dar numai Duhul cel unit cu Cuvântul ne ajută să vedem raţiunile zidirii şi Scripturii ca raţiuni ale aceluiaşi Cuvânt personal sau Raţiuni ipostatice; adică raţiunea noastră personală, formată după chipul Raţiunii personale supreme, poate judeca drept, în conformitate cu Raţiunea supremă, şi poate sesiza lucrurile şi învăţăturile Scripturii ca cuvinte reale ale Cuvântului personal, numai pentru că Duhul Sfânt, ca Duh personal, întăreşte caracterul nostru personal, întărind în noi conştiinţa că ne aflăm, prin creaţiune şi Scriptură, într-o relaţie cu Persoana supremă a Cuvântului.

De aceea, de voim să ne îndeletnicim cu contemplarea lui Dumnezeu din Scriptură şi zidire, spre a ne concentra în chip unitar multele raţiuni ale lucrurilor şi multele înţelesuri ale Scripturii într-o singură raţiune şi într-un singur Duh şi a avea o singură vedere unitară, simplă şi fără chip în nestatornicia, nesfârşirea şi neîncepătoria ce ni se deschid în ele, să căutăm întâi să aflăm vistieria dinăuntru inimii noastre. Şi să rugăm pe Dumnezeul cel sfânt să umple pământul nostru lăuntric de mila Lui. Atunci , cu toată puterea ce o vom avea, să dăm libertatea minţii noastre să zboare spre înţelegerea unitară, simplă, fără chip, veşnică, nesfârşită şi nehotărnicită a lui Dumnezeu, într-g vedere ajutată de Cuvântul şi de Duhul.

Când omul va fi străbătut drumul virtuţilor în cuget smerit, cu răbdare, nădejde şi credinţă şi cu simţuri drepte şi simple, puterea şi lucrarea de viaţă făcătoare şi pururi izvorâtoare a Duhului Sfânt va veni în inimă, luminând puterile sufleteşti şi mişcându-le şi îndemnându-le potrivit cu firea lor. Ea va atrage atunci mintea ţinută în lucrarea la sine şi se va uni cu ea degrabă şi în chip negrăit, încât mintea şi harul vor fi cu adevărat şi neîndoielnic un duh. Atunci mintea ajutată de suflarea harului, vine de la sine la vedere, punând capăt în chip negrăit umblărilor şi rătăcirilor ei, prin lucrarea şi lumina Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh. Ea se mişcă atunci în descoperirile tainelor dumnezeieşti inteligibile şi ajunge să pătrundă în toată tăcerea şi liniştea, cu o privire proprie firii ei, în cele negrăite şi mai presus de fire.

Şi se adânceşte cu atât mai mult în privire şi e luată în stăpânire de Dumnezeu şi se înalţă pe cât se poate spre vederea lui Dumnezeu, cu ştiinţa despre cele dumnezeieşti adunată din sfinte lecturi, cu cât prisoseşte în smerenie, în rugăciune, sub lucrarea lui Dumnezeu întru Duhul Sfânt. Nu este atunci străin nici de lucrarea de teologhisire, ci ajunge numaidecât şi la lucrarea aceasta şi nu suferă să nu cuvânteze despre Dumnezeu şi încă neîncetat. Dar fără darul ceresc pomenit şi fără Duhul, care suflă vădit, printr-o pururi mişcare, în inimă, toate câte le vede mintea sunt, vai, nălucirile ei.

Duhul garantează obiectivitatea vederii minţii, sau a înţelegerii drepte a raţiunilor lumii şi ale Scripturii şi deci şi dreapta teologhisire sau cuvântare de Dumnezeu. Căci El ţine mintea pe linia dreptei judecăţi, fiind unit cu Cuvântul, sau cu Raţiunea supremă, şi întărind pe văzător în calitatea lui adevărată de persoană. Contemplarea se face în tăcere. Dar după aceea ceea ce e contemplat este comunicat altora prin teologhisire, sau cuvântare de Dumnezeu.

Şi toate câte le grăieşte despre Dumnezeu sunt cuvinte deşarte ce se pierd în aer, netrezind cum trebuie simţirea sufletului. Căci simţirea aceasta stă atunci numai sub înrâurirea cuvintelor ce vin din afară, din care se naşte rătăcirea cea mai cumplită privitoare la lucrurile cele cugetate cu mintea; şi grăirea de Dumnezeu însăşi e lăturalnică, trecătoare şi rea. Ea nu stă sub înrâurirea inimii lucrată de Duhul luminător, de la care vine adevărul unitar şi neschimbat al celor cugetate cu mintea şi al grăirii de Dumnezeu (al teologiei adevărate). Căci în acela a cărui inimă, îndeobşte vorbind, nu se află în chip vădit puterea de viaţă făcătoare şi luminătoare a Duhului şi lucrarea pururi izvorâtoare sau inspiratoare, de voieşte cineva să zică aşa, sau curgătoare, nu se află unirea înţelegătoare, ci mai degrabă dezbinare; nici putere şi statornicie, ci mai degrabă slăbiciune şi nestatornicie, nici lumină şi vedere a adevărului, ci mai degrabă întuneric şi plăsmuire deşartă de năluciri, şi peste tot o cale nesăbuită şi rătăcitoare.

Numai cuvintele celui în a cărui inimă suflă duhul, sunt cuvinte pline de viaţă, de convingerea că prin ce spune prin ele se asigură viaţa, de aceea numai ele trezesc în ascultător puternic şi durabil simţirea sufletului.

Pentru că în trei planuri sau pe trei căi poate umbla, după Părinţi, mintea: pe calea firii, pe cea mai presus de fire şi pe cea potrivnică firii. Când vede ceva inteligibil într-un lucru concret, vede un drac sau un înger. Dacă mintea s-a unificat în parte şi făclia Duhului luminează mai tare, vede în chip mai presus de fire şi, desigur, neamăgitor. Iar când mintea, privind cele ce se văd, se împarte şi se întunecă şi puterea ei de viaţă făcătoare se stinge, atunci vede ceva potrivnic firii şi vederea aceea e amăgitoare. De aceea, nu trebuie să ne întindem cu mintea spre vederea duhovnicească în ipostas, nici să credem în orice fel de vederi, până ce inima nu e înrâurită şi mişcată de puterea Duhului Sfânt, dacă vrem să avem mintea sănătoasă şi înţeleaptă.

Unii, lucrând înţelept, cearcă să-şi tămăduiască fierbinţeala patimilor cu roua cerească a harului. Despre aceştia s-a scris: «Roua cea de la Tine tămăduire este nouă» (Isaia 26,19). Altora aceeaşi rouă, unindu-se cu un au un ajutor dumnezeiesc mai mare, li se preface în mană, sau într-un fel de pâine, dacă e primită cum se cuvine şi cu vrednicie, cu frângerea inimii smerite şi cu apa lacrimilor şi cu focul cunoştinţei duhovniceşti. Şi aşa li se face spre mâncare, după chipul mâncării îngereşti. Despre aceştia s-a zis de multe ori cu bun temei: «Pâine îngerească a mâncat omul». Dar sunt şi unii a căror fire, după ce au înaintat, li se face şi li se arată, într-un chip mai înalt, ea însăşi mană. Aceştia sunt cei despre care zic Evangheliile: «Ce este născut din Duh, duh este». Prima treaptă este a înţelepţilor ce se îndeletnicesc cu liniştea, cea de după ea este a celor ce, pe lângă cunoştinţa dumnezeiască, se şi nevoiesc întru tăcere; iar a treia (cea mai înaltă) este a celor ce s-au făcut cu totul simpli şi s-au preschimbat în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Scăpând mintea în chip înţelegător (inteligibil), prin har, de faraon şi din Egipt şi din ostenelile şi necazurile de acolo, adică din vieţuirea trupească ce ridică valurile pătimaşe ale răutăţii amare şi sărate, şi ajungând în pustie, adică la vieţuirea izbăvită de egiptenii inteligibili şi, scurt vorbind, pătimind în chip înţelegător (inteligibil) toate cele ce au venit atunci asupra evreilor în chip văzut, şi izbăvindu-se de ele, mănâncă printr-o simţire sigură a sufletului, o mană neînţeleasă cu mintea (inteligibilă) al cărei chip îl mânca Israel în mod simţit. Iar după începutul acestei vieţuiri se întâmplă că, aşa cum pofteau aceia cărnurile văzute, să poftească şi ea, datorită amintirii, jertfele înţelese cu mintea (inteligibile) ale egiptenilor într-un chip primejdios şi nu mai puţin greşit. Aceasta o face să cunoască o întoarcere a lui Dumnezeu de la sine, până ce prin rugăciunea căinţei îl face pe Dumnezeu iarăşi milostiv.

După ce mintea s-a eliberat de patimile păcătuirii amare şi sărate (păcătuirea aduce amărăciune şi gustul pişcător pe de o parte plăcut, pe de alta neplăcut al sării,, spre deosebire de gustul delicat, subţire al vieţuirii curate), mai e totuşi urmărită de amintirea păcatelor şi se simte atrasă să le încuviinţeze din nou, ca pe nişte jertfe aduse în mod spiritual zeilor-demoni, asemenea celor ale egiptenilor. Părinţii şi scriitorii bizantini nu foloseau pentru aceste experienţe termenul spiritual, cum se numeşte în Occident, pentru că ei puneau un mare accent pe „minte” şi pe conţinuturile ei naturale sau mai presus de fire, adică pe „inteligibile”, pentru că de fapt de la minte începe ispita şi păcatul, sau depărtarea de ele.

Şi aşa, dacă se hrăneşte cu mana în linişte, înaintând vremea şi harul sporindu-şi înrâurirea şi puterea asupra ei, mintea vede limpede, cum s-ar spune, trupul cel cugetat cu mintea (inteligibil) prefăcut în firea manei. O astfel de minte ce mănâncă mană are o cumpănă duhovnicească şi nişte talgere (Levitic 19, 35), de care folosindu-se la cântărirea manei, nu adună mai multă decât îi este de trebuinţă pentru hrană în fiecare zi, ca nu cumva, întrecând măsura, să putrezească toată şi să se piardă, pierzându-se odată cu ea din lipsă de hrană şi mintea care nu ţine măsura.

Iar mintea care mănâncă mană se cunoaşte prin aceea că, nemâncând nimic altceva, se înţelege în chip înţelegător. Şi aceasta, pentru că s-a preschimbat şi ea oarecum, prin obişnuinţa mâncării, în calitatea manei, ca să zicem aşa. Iar semnul acestui fapt este lipsa oricărei pofte de celelalte mâncări, pe care le poftea înainte, precum şi aceea că pretutindeni vrea să mănânce numai mană şi că s-a făcut prunc şi s-a lipit de cinstirea lui Dumnezeu. De altfel, nu e de mirare că cineva se preface în ceea ce mănâncă neîncetat şi poartă în sine vreme îndelungată.

Deci nici prefacerea minţii prin obişnuinţă în însuşirea manei nu este ceva nefiresc. Căci e foarte firesc ca o hrană necontenită şi neschimbată să se prefacă în sine pe cel ce-l hrăneşte. Astfel mintea nu numai că dobândeşte treapta de înger, ci se face şi părtaşă de înfierea dumnezeiască, mutându-se cu dreptate de la slavă duhovnicească la altă slavă şi nu numai privind la Unul, ci ea însăşi făcându-se Unul şi vieţuind şi împărtăşindu-se de taine negrăite în chip dumnezeiesc şi cu iubire de Dumnezeu întru Duhul Sfânt, se face în chip desăvârşit ca cele văzute şi preamărite, încât se vede şi pe sine, ca prefăcută prin deprindere în însuşirea manei. Această treaptă este cu mult mai înaltă şi mai cinstită decât a celui ce se ştie pe sine că mănâncă mană, dar nu s-a preschimbat pe sine însuşi, printr-o deprindere, într-o însuşire a manei. Prima stare o pătimeşte mintea la început, când se adună în ea însăşi într-o unitate gândită cu mintea. Iar a doua este arătarea lămurită a unei uniri mai vădite, a descoperirii şi a desfacerii desăvârşite de toate şi a înţelegerii mai presus de simplitate.

Mintea este simplă prin fire, pentru că şi Acela al cărui chip este adică Dumnezeu, este simplu. Iar fiind aşa, îi place să şi lucreze în mod simplu. Căci oricui îi place ceea ce i se potriveşte prin fire. Dar mintea se face şi felurită, însă nu din pricina sa, ci din pricina simţurilor, prin care îi vin înţelegerile celor cunoscute cu mintea. Când însă îşi aşează raţiunea între ea însăşi şi între simţuri şi lucrurile supuse simţurilor şi aceasta cumpăneşte şi judecă cu pricepere, fără să facă simţurile mai tocite decât trebuie şi fără să acopere sau să dispreţuiască frumuseţile celor supuse simţurilor cu uşurinţă, sau să le laude în chip josnic, şi, deci, fără să pună autoritatea minţii sub ascultarea acestora cu nepăsare, ci dând cu înţelepciune fiecăruia ce i se cuvine, atunci mintea se face îndată unitară şi simplă, restabilindu-se în firea ei. Depărtându-se de cele împărţite, ea începe iarăşi să iubească pe cel Unul şi simplu şi să lucreze unitar şi simplu. Şi iubindu-L pe Acela, Îl caută şi căutându-L îşi poartă zborul mai presus de tot ce e compus, până ce află pe Cel cu adevărat şi propriu Unul şi simplu, care este Dumnezeu. Iar ajunsă aici, acum stă acoperită numai de aripile Lui, acum pluteşte în văzduh, desfătându-se cum se cuvine să se desfăteze mintea păzită şi purtată de Dumnezeu.

Ceaţa groasă, aşezată de patimi pe puterea străvăzătoare a sufletului, îl face să vadă altele decât pe Cel ce este. Dar, când prin rugăciunea deasă, prin împlinirea poruncilor şi prin înălţarea la vederea lui Dumnezeu, mintea înlătură cu ajutorul harului de la sine ceaţa groasă de care am pomenit, vede limpede că vede pe Dumnezeu, neavând nevoie de nici un tălmaci pentru aceasta, acum n-are cineva nevoie de învăţător ca să vadă cu simţurile, de nu are ceva aşezat pe pupila ochiului, care o stinghereşte. Căci precum lucrurile supuse simţurilor sunt legate cu simţurile, când acestea sunt sănătoase, aşa cele cugetate cu mintea, sunt familiare înţelegerilor curăţite de zgura patimilor, şi precum prin perceperea cu simţurile se naşte cunoaşterea lucrurilor supuse simţurilor, aşa din privirea înţelegătoare se naşte vederea celor cugetate cu mintea. Iar după ea urmează contemplarea fără chip, nehotărnicită, neînchipuită şi simplă a lui Dumnezeu, care, ţinând mintea în stăpânirea ei, o face slobodă de toate cele supuse simţurilor şi cunoscute cu mintea, închizând-o în adâncul nesfârşitului, necuprinsului şi nehotărnicitului, copleşită de uimire, cum nu se poate arăta prin cuvânt.