|
|
Trei sunt felurile
rugăciunii şi ale luării aminte prin care sufletul sau se
înalţă, sau se coboară. Se înalţă dacă le
întrebuinţează la timp potrivit, sau se coboară dacă le
întrebuinţează fără socoteală, la vreme
nepotrivită. Iar trezvia şi rugăciunea sunt legate între ele ca
sufletul şi trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealaltă. Unirea
lor se face în acest chip: întâi, trezvia se opune păcatului, ca un
străjuitor şi înainte mergător; în urma ei, rugăciunea
desfiinţează şi şterge îndată gândurile rele,
împiedicate de străjuitor, luare aminte neputând face singură acest
lucru. acestea sunt deci poarta vieţii şi a morţii: luarea aminte
şi rugăciunea. De o curăţim prin trezvie, ne
îmbunătăţim; iar de o întinăm prin lipsă de pază,
ne înrăim.
Fiindcă
am spus deci că luarea aminte şi rugăciunea sunt trei feluri,
trebuie să înfăţişăm însuşirea fiecăruia din
ele, ca cel ce vrea să dobândească viaţa şi să
şi-o desăvârşească, să aleagă din aceste trei
feluri care se deosebesc între ele, pe cel mai bun, ca nu cumva, ţinând
din neştiinţă pe cel mai rău, să fie scos de la ceea
ce e mai bun.
Însuşirile primului fel de
rugăciune sunt acestea: Când cineva face această rugăciune,
îşi ridică mâinile şi ochii împreună cu mintea la cer, iar
mintea alcătuieşte înţelesuri dumnezeieşti şi-şi
închipuie frumuseţi cereşti, ierarhii de îngeri şi corturi
de-ale drepţilor şi, simplu vorbind, toate câte le-a auzit din
Scripturi le adună în vremea rugăciunii în minte, el îşi
stârneşte astfel sufletul la dragostea dumnezeiască, privind la cer,
ba uneori vărsând şi lacrimi din ochi. Făcând aşa, se
umflă dulce în inimă şi se mândreşte şi socoteşte
că ceea ce i se întâmplă este o mângâiere dumnezeiască. Drept
aceea, se roagă să petreacă pururi într-o astfel de
îndeletnicire.
Dar acestea sunt semne ale
amăgirii. Căci binele nu e bine când nu se face bine. Unul ca acesta,
chiar de se dedă unei vieţi de cea mai deplină linişte, e
cu neputinţă să nu-şi iasă din minţi. Iar
dacă nu cade într-o astfel de patimă, totuşi nu poate ajunge la
dobândirea virtuţilor şi la nepătimire. Prin acest fel de luare
aminte s-au amăgit cei ce văd lumini în chip simţit şi
miros bune miresme şi aud glasuri şi alte multe de acestea. Unii din
ei au căzut cu totul în stăpânirea dracilor, fiind purtaţi din
loc în loc şi din ţară în ţară. Alţii,
necunoscând pe cel ce se preface în înger al luminii şi de aceea
primindu-l, au fost amăgiţi de el şi au rămas
neîndreptaţi până la sfârşit, neprimind nici un sfat de la
oameni. Unii şi-au pus mâinile asupra lor înşişi, şi s-au
făcut sinucigaşi, fiind scoşi din minţi de
înşelătorul, iar alţii s-au aruncat în prăpăstii. În
sfârşit, alţii s-au spânzurat, şi cine ar putea spune toate
felurile amăgirii diavolului?
Din toate cele spuse, cel
înţelept poate cunoaşte care este câştigul născut din cea
dintâi luare aminte. Iar dacă cineva nu cade în acestea, pentru că
trăieşte în viaţa de obşte (acestea li se întâmplă
deci pusnicilor), totuşi rămâne toată viaţa fără
nici o sporire din ea.
Al doilea fel de
rugăciune se face aşa: Mintea se retrage din cele supuse
simţurilor, îşi păzeşte simţurile de cele din
afară, şi-şi adună toate gândurile, ca să nu umble
după lucrurile deşarte; apoi aici face cercetarea gândurilor, aici ia
aminte la cererile ce le rosteşte cu gura către Dumnezeu, sau aici
atrage la sine gândurile robite de diavol, aici, cuprinsă ea
însăşi de patimă, începe să revină la sine cu silire.
Dar unuia ce se luptă aşa, îi este cu neputinţă să
câştige pacea, sau să primească cununa biruinţei? (II
Timotei 4, 8). Căci unul ca acesta se aseamănă omului ce se
luptă noaptea, care aude glasurile vrăjmaşilor şi
primeşte loviturile lor, dar fu poate vedea curat cine sunt, sau de unde
au venit, sau cum şi pentru ce se bat, dat fiind întunericul din mintea sa
, care îi pricinuieşte acest neajuns. Cel ce se luptă aşa, nu va
scăpa de a fi zdrobit de către duşmanii inteligibili, el va
suporta osteneala, dar de răsplată va fi păgubit, căci
furat de slava deşartă, el se făleşte că e cu luare
aminte şi stăpânit şi batjocorit de ea, va dispreţui pe
alţii, că nu sunt cu luare aminte şi se va mândri faţă
de ei şi se va da drept păstor al oilor, asemănându-se orbului
care vrea să călăuzească pe orb.
Acestea
sunt însuşirile rugăciunii a doua. Din ele, cel ce se sileşte
poate să cunoască neajunsul ei. Această a doua rugăciune e
mai bună decât cea dintâi, precum o noapte cu lună plină e mai
bună decât o noapte fără stele şi fără lumină.
Vom începe să
vorbim şi despre a treia rugăciune. Ea este un lucru minunat şi
greu de tălmăcit, iar pentru cei ce n-au cunoscut-o, nu numai greu de
înţeles, ci şi aproape de necrezut. E un lucru care nu se
întâlneşte la mulţi, căci socotesc că acest bun a
dispărut azi de la noi împreună cu ascultarea. Pentru că
ascultarea este aceea care, dezlipindu-l pe cel ce-o iubeşte de veacul
rău de acum, desfăcându-l de patimi şi de griji, îl face
statornic şi neobosit în urmărirea căii acesteia, mai ales
dacă a găsit şi un povăţuitor neamăgitor.
Căci ce lucruri vremelnice ar putea atrage mintea aceluia care a murit
prin ascultare, oricărei împătimiri faţă de lume şi de
trup? Sau ce grijă ar mai putea stăpâni pe acela care a dat în seama
lui Dumnezeu şi a părintelui său duhovnicesc toată grija
sufletului şi a trupului şi nu mai trăieşte sieşi,
nici nu mai aşteaptă o zi a plăcerilor sale? De aceea, ispitele
puterilor răzvrătite, care trag mintea ca nişte funia în
nenumărate curse de gânduri, se rup şi omul, ajuns liber, luptând cu
putere şi pătrunzând gândurile vrăjmaşilor, le alungă
cu măiestrie şi înalţă rugăciuni din inimă
curată. Aceasta este începutul adevăratei vieţuiri călugăreşti.
Cei ce nu încep astfel, se vor zdrobi în deşert.
Începutul
rugăciunii a treia nu se face cu întinderea mâinilor, cu adunarea
gândurilor şi cu chemarea ajutorului din cer, căci acestea sunt
însuşirile primei rugăciuni. Dar nu începe nici de la al doilea fel,
în care mintea ia aminte la simţurile din afară, iar pe duşmanii
dinăuntru nu-i observă. Fiindcă unul ca acesta e lovit, dar nu
loveşte, e rănit, dar nu răneşte, e dus în robie
fără să se poată apăra de cei ce-l robesc. Necontenit
vrăjmaşii îl lovesc din spate, dar mai ales din faţă
şi îl fac iubitor de slavă deşartă şi plin de
părere de sine.
Deci
tu, de voieşti să începi această lucrare născătoare de
lumină şi plină de farmec, fă începutul de aici: după
ascultarea cu de-amănuntul, pe care am zugrăvit-o mai înainte,
trebuie să le faci toate cu conştiinţă. Căci
fără ascultare, nu există nici conştiinţă
curată. Iar conştiinţa aceasta trebuie să o
păzeşti întâi faţă de Dumnezeu, faţă de
părintele tău duhovnicesc şi în al treilea rând faţă
de oameni şi de lucruri. Faţă de Dumnezeu trebuie
să-ţi păzeşti conştiinţa curată, ca toate
câte le ştii că nu slujesc Lui, să nu le faci; faţă de
părintele tău, ca să faci tot ce îţi spune potrivit
scopului pe care-îl urmăreşte, neadăugând şi netăind
nimic; faţă de oameni trebuie să-ţi păzeşti
conştiinţa, ca cele ce tu le urăşti, altuia să nu le
faci; iar faţă de lucruri trebuie să te fereşti de trecerea
măsurii în tot ce faci: în mâncare, în băutură şi în
îmbrăcăminte. Simplu grăind, toate câte le faci ca în faţa
lui Dumnezeu, ca să nu fii mustrat în vreo privinţă de
conştiinţă.
Neascultând de
un povăţuitor iscusit, nu-ţi dai seama de limitele puterii tale,
te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scăderi şi greşeli
ale tale.
Această
conştiinţă este un fel de simţ al răspunderii
faţă de oameni şi chiar faţă de lucruri şi de
împrejurările ce-ţi sunt date, dar mai ales faţă de
întrebuinţarea lor. Iar temeiul acestei răspunderi stă în
răspunderea faţă de Dumnezeu.
Şi acum,
după ce am limpezit şi lămurit adevărata luare aminte, vom
vorbi, dacă voieşti, şi despre însuşirile ei. Luarea aminte
şi rugăciunea adevărată şi neînşelătoare
constă în aceea, ca mintea să păzească inima în vremea
rugăciunii şi să se întoarcă neîncetat înăuntru ei
şi din acel adânc să-şi înalţe cererile către Domnul.
În felul acesta, gustând mintea «că bun este Domnul», nu mai vrea să
iasă din locaşul inimii, căci zice şi ea cu Apostolul:
«Bine este nouă să fim aici». Şi cercetând tot timpul locurile
acelea, alungă cu lovituri aspre gândurile semănate de
vrăjmaşi. Celor ce nu cunosc acest fel de vieţuire, li se pare
aspru şi foarte greu, şi de fapt lucrul este înăbuşitor
şi obositor nu numai pentru cei necercaţi, ci şi pentru cei ce
au agonisit cercare adevărată, dar n-au gustat şi n-au
făcut să treacă plăcerea ei în adâncul inimii. Însă
cei ce au gustat plăcerea ei şi au făcut să treacă
dulceaţa ei în adâncul inimii, pot striga împreună cu Pavel: «Cine ne
va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?» şi celelalte.
Sfinţii
noştri Părinţi, auzind pe Domnul zicând: «Din inimă ies
gândurile rele, uciderile, preacurviile, furtişagurile, mărturiile
mincinoase, şi ele sunt cele ce spurcă pe om», şi îndemnul de a
curăţa partea dinăuntru a paharului, ca şi partea din
afară să se facă curată, lăsând orice altă
lucrare a virtuţilor, şi-au îndreptat toată nevoinţa spre
această pază a inimii, bine ştiind că odată cu ea
dobândesc toate celelalte virtuţi fără greutate, iar
fără de ea nu pot stărui în nici o virtute.
Luarea aminte
este o trezvie a omului la sine însuşi. Dacă aceasta este
permanentă, se evită toate păcatele şi omul face numai
binele de toate felurile, adică se deprinde cu toate felurile de bine
şi acestea sunt virtuţile. În fond acest al treilea fel de luare
aminte şi al rugăciunii constă în căutarea sinei proprii
şi a întâlnirii prin ea cu Dumnezeu şi în stăruirea în ele. Este
întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune, dialog ce se petrece în acest abis
nesfârşit al sinei, sau al inimii. Numai în indefinitul nostru descoperit
şi trăit în mod conştient ne întâlnim în mod conştient cu infinitul
dumnezeiesc; trăim conştiinţa prezenţei Lui. Numai în
abisul subiectului nostru, trăit conştient, ne putem întâlni cu
abisul Subiectului dumnezeiesc, sau cu trăirea conştientă a Lui,
într-o acută responsabilitate. Propriu zis, abisul subiectului nostru se
actualizează în întâlnirea cu abisul Subiectului dumnezeiesc, care ne
cheamă la răspundere, sau la conştiinţa de noi înşine.
Dar abisul nostru, sau conştiinţa de noi înşine se poate şi
închide prin faptul că mintea se strânge după forma lucrurilor
mărginite. Căci atunci dispare şi conştiinţa
prezenţei lui Dumnezeu cel nesfârşit. Mintea noastră are tendinţa
de a se întinde spre Nesfârşitul, ca să se odihnească în
El, dar iese din finit propriu zis în inima care se umple de
conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu. Autorul «Metodei» cere
să nu se rămână la lucrarea virtuţilor, fără
vederea infinitului dumnezeiesc, sau fără conştiinţa
prezenţei lui, ca să se vadă acest infinit şi apoi
virtuţile vor veni de la sine, prin alipirea de Dumnezeu. Atunci
virtuţile nu vor mai fi agonisite cu greutate şi nici nu se vor mai
pierde cu uşurinţă, ci se nasc firesc şi devin statornice,
căci sunt iradieri ale acestei conştiinţe ale întâlnirii cu
infinitul lui Dumnezeu, devenită iubire a noastră. Fără ea,
care este în fond esenţa luării aminte, nu se pot deprinde
virtuţile. Împrăştierea aduce inevitabil greşelile.
Pe aceasta unii
dintre Părinţi au numit-o linişte a inimii, alţii luare
aminte, alţii pază a inimii, unii trezvie şi împotrivire
în cuvânt, alţii cercetarea gândurilor şi paza minţii.
Dar toţi îndeobşte şi-au lucrat pământul inimii lor şi
prin aceasta au ajuns să se hrănească cu mana dumnezeiască.
Despre ea zice Eclesiastul: «Veseleşte-te tinere, întru tinereţea ta
şi umblă în căile inimii tale fără pată şi
scoate întărâtarea de la inima ta» (Eclesiast 11, 9); sau:
«Dacă duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, să
nu-ţi laşi locul tău» (Eclesiast 10, 4). Zicând „loc”, a
voit să arate inima, precum zice şi Domnul: «Din inimă ies
gândurile rele». Şi iarăşi: «Nu vă
împrăştiaţi cu gândurile» (Luca 12, 29); sau:
«Strâmtă este poarta şi îngustă calea ce duce la
viaţă» şi: «Fericiţi cei săraci cu duhul», adică
cei ce n-au în ei nici un gând al veacului acesta. Iar Apostolul Petru zice:
«Fiţi treji şi privegheaţi, că potrivnicul vostru,
diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cineva să
înghită». Pavel, la rândul său, scrie foarte limpede către
Efeseni, despre paza inimii: «Nu ne este lupta împotriva sângelui şi a
trupului, iar câte au scris dumnezeieştii noştri Părinţi în
scrierile lor despre paza inimii, e cunoscut celor ce le cercetează
pe acestea cu osârdie.
Înainte de toate, însă trebuie să-ţi
câştigi trei lucruri şi aşa să porneşti spre
ţinta căutată: lipsa de griji în privinţa lucrurilor
neîndreptăţite şi îndreptăţite, adică moartea
faţă de toate; conştiinţa curată, păzindu-te
neosândit de conştiinţa proprie; şi neîmpătimirea,
nelăsându-te atras de nimic din cele ale veacului acesta, sau ale
trupului. apoi şezând într-o chilie liniştită şi într-un
colţ retras, ia aminte să faci ceea ce-ţi spun: închide uşa
şi ridică-ţi mintea de la tot ce e deşert sau vremelnic.
Apoi, apleacă-ţi barba în piept, ca să iei aminte, cu mintea
şi cu ochii sensibili la tine însuţi. Ţine puţin
respiraţia, ca să fixezi mintea şi să afli astfel locul
unde este inima ta, ca acolo să fie în întregime şi mintea ta. La
început vei afla un întuneric şi o grosime de nestrăbătut, dar
stăruind şi făcând acest lucru zi şi noapte, vei afla o
bucurie nesfârşită. Căci îndată ce află mintea locul
inimii, vede ceea ce nu crede: vede văzduhul ce se află în mijlocul
inimii şi se vede pe sine în întregime luminoasă şi plină
de puterea de deosebire. Şi de aici înainte, îndată ce mijeşte
un gând, încă înainte de a se alcătui şi de a lua chip îl
izgoneşte cu chemarea lui Iisus Hristos şi-l face să se mistuie.
De acum mintea, în ciuda ei pe draci, ridică împotriva lor mânia cea
după fire şi îi loveşte, izgonind pe aceşti
vrăjmaşi inteligibili-spirituali. Celelalte le vei
învăţa cu ajutorul lui Dumnezeu, prin păzirea minţii,
ţinând pe Iisus în inimă, căci se spune: Şezi în chilia
ta şi aceasta te va învăţa toate.
Dacă vrem
să ajungem la bărbatul desăvârşit al
plinătăţii lui Hristos, să începem să urcăm
scara de la hrana vârstelor copilăreşti, ca păşind treptat
să ajungem la măsurile bărbatului şi bătrânilor. Deci cea
dintâi vârstă a vieţii călugăreşti stă în
a micşora patimile. Acesta este lucrul începătorilor.
A doua treaptă şi schimbare, care face pe cineva din băietan, tânăr
duhovnicesc, este stăruinţa în cântare. Căci, după
potolirea şi micşorarea patimilor, cântarea se face dulce limbii
şi e luată în seamă de Dumnezeu, dat fiind că nu e cu
putinţă a cânta Domnului în pământ străin, adică
într-o inimă pătimaşă.
A treia treaptă şi schimbare de vârstă, care face dintr-un tânăr un
bărbat duhovnicesc, este stăruinţa în rugăciune: ea este a
celor înaintaţi. Iar rugăciunea se deosebeşte de cântare ca
bărbatul desăvârşit de tânărul şi băietanul, ca trepte
deosebite pe scara pe care păşim.
La aceasta se
adaugă a patra treaptă şi schimbare de vârstă
duhovnicească. Aceasta este a bătrânului şi celui albit la
păr şi constă în aţintirea neabătută a privirii,
care este proprie celor desăvârşiţi. Aici calea s-a
isprăvit şi scara a luat sfârşit.
Deci
acestea fiind astfel orânduite şi hotărâte de Duhul, nu e cu
putinţă copilului să se facă bărbat şi să
urce la treapta bătrânului albit altfel decât începând de la prima
treaptă, precum am zis, ca păşind bine prin cele patru trepte
să se înalţe la desăvârşire. Iar începutul înaintării
spre lumină pentru cel ce vrea să se renască duhovniceşte
este micşorarea patimilor, sau păzirea inimii.
Căci altfel este cu neputinţă să se micşoreze
patimile. În al doilea rând vine stăruirea în cântare, căci
patimile fiind domolite şi micşorate prin împotrivirea inimii
faţă de ele, dorinţa împăcării cu Dumnezeu aprinde
mintea. Astfel mintea întărită izgoneşte prin loviturile
trezviei gândurile ce suflă la suprafaţa inimii. Şi
iarăşi se dăruieşte luării aminte şi
rugăciunii celei de a doua. În această vreme se dezlănţuie
întărirea duhurilor şi suflările patimilor tulbură adâncul
fără fund al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus Hristos se
mistuie şi se topesc de acolo ca ceara. Însă ele tot nu se
liniştesc, ci, scoase de acolo, aprind prin simţuri suprafaţa
minţii. De aici mintea le scoate repede şi îndată simte pacea.
Dar să scape cu totul şi să nu mai trebuiască să
lupte, este cu neputinţă, căci acest lucru este propriu numai
celui ce a ajuns la bărbatul desăvârşit, care s-a retras cu
totul din lume şi stăruie neîncetat în paza inimii. De la acestea cel
ce ia aminte se înalţă treptat la înţelepciunea părului
alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desăvârşiţi.
Mintea
încălzită de dorul lui Dumnezeu, nu mai acordă atenţie
gândurilor străine de El. Inima nu se mai îngustează prin
plăcerea pentru lucrurile mărginite la care se referă aceste
gânduri, ci se încălzeşte de dragostea lui Dumnezeu cel
nesfârşit şi îi cântă cu foc. Dar încă n-a ajuns la vederea
lui Dumnezeu Cel infinit, la liniştea conştiinţei prezenţei
Lui. Patima mărgineşte vederea în adâncimea fără
sfârşit a Lui. Căldura cântării poate dezlănţui
ţi ea patimile care acoperă abisul inimii în care se vede nesfârşirea
dumnezeiască. Ele mai încearcă prin simţuri să tulbure
mintea, dar nu mai pot tulbura adâncul ei, ci numai suprafaţa ei şi
pentru scurt timp. Dar chemarea numelui lui Iisus lărgeşte vederea,
căci prin umanitatea lui Iisus se poate privi la infinitatea dumnezeirii
Lui.
După ce a
ajuns câte puţin la nepătimire şi prin aceasta la
obişnuinţa privirii în adâncul cel fără fund al inimii
şi prin ea în abisul dumnezeiesc, poate să se ocupe şi cu
cântarea şi poate căuta şi la înţelesurile lucrurilor,
căci nu mai este ispitit de ele la rămânerea la ele, ca la singura
realitate, deci la păcat. Dar a începe cu ele, înainte de dobândirea
nepătimirii, care îngustează mintea alipind-o la cele mărginite,
înseamnă a face primul şi al doilea fel de rugăciune şi a
fi ispitit la păcate, adică la alipirea de ele şi la uitarea lui
Dumnezeu.
Deci cel ce
împlineşte acestea la vreme potrivită şi cu bună
rânduială, poate, după alungarea patimilor din inimă, să
stăruie şi în cântare şi să se apere şi de gândurile
trezite prin simţuri şi de tulburarea de la suprafaţa
minţii; de asemenea poate să caute cu ochiul trupesc şi cu cel
al minţii – pentru că şi de aceasta e nevoie – la cer şi
să facă rugăciune curată întru tot adevărul. Dar
aceasta numai din când în când şi câte puţin, din pricina
vrăjmaşilor ce întind curse în văzduh. Căci numai acestea
se cere de la noi: să fie inima noastră curăţită prin
supraveghere. Fiindcă «de e rădăcina sfântă, e vădit
că vor fi şi ramurile» (Romani 11, 16) şi rodul. Dar cel
ce îşi ridică ochiul şi mintea la cer şi vrea
să-şi închipuie niscai lucruri gândite cu mintea (inteligibile) în afară
de modul în care am grăit, oglindeşte mai degrabă idoli decât
adevăr. Căci câtă vreme inima este necurată, a doua şi
prima luare aminte nu poate înainta, fiindcă precum la zidirea unei case
nu punem întâi acoperişul, apoi temelia (aceasta e cu
neputinţă), ci dimpotrivă întâi temelia, apoi zidirea şi la
urmă acoperişul, aşa trebuie să gândeşti că e
şi în acestea. Căci întâi ne păzim inima şi ne
micşorăm patimile din ea şi prin aceasta punem temelia
duhovnicească a casei; apoi respingem suflarea duhurilor rele,
răscolită prin simţurile din afară, prin a doua luare
aminte, şi aşa scăpând repede de război, ridicăm
zidurile peste temeliile casei duhovniceşti. Apoi, prin aţintirea
noastră desăvârşită spre Dumnezeu, sau prin retragerea în
sine, întindem acoperişul casei şi aşa desăvârşim casa
duhovnicească în Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia se cuvine slava
în vecii vecilor. Amin.
|
