Mulţi, citind
cartea Sfântului Grigorie Sinaitul şi neavând cercarea lucrării
minţii, greşesc în înţelegerea cea dreaptă a ei, socotind
că această lucrare a fost proprie numai bărbaţilor sfinţi
şi fără de patimă. De aceea, ţinându-se de obiceiul de
acum, adică numai de citirea şi cântarea psalmilor, a troparelor
şi a canoanelor, săvârşesc numai rugăciunea cea din
afară. ei nu înţeleg că acest fel de rugăciune cântată
ne-au dat-o Părinţii numai până la o vreme, pentru
neputinţa şi pruncia minţii noastre. Aceasta, pentru ca
deprinzându-ne prin citire şi cântare, să urcăm la treapta lucrării
celei cu mintea, nu să petrecem până la sfârşit în aceasta.
Căci ce este mai copilăresc lucru decât aceasta? Pentru că
citind şi cântând numai cu buzele rugăciunea cea din afară,
rămânem la o părere bucuroasă de noi înşine, socotind
că facem lucru mare şi mângâindu-ne numai cu cât facem, iar prin
aceasta hrănim pe fariseul dinăuntru.
Dar
Sfinţii Părinţi luându-ne de la aceste neputinţe ale
prunciei noastre, ca pe nişte prunci de la sânul celei ce ne
hrăneşte cu lapte, ne arată treapta coborâtă a acestei
lucrări, asemănând cântarea cu glas, cu graiul păgânilor.
Căci zice acest sfânt: Cântarea noastră se cade a fi îngerească,
după cum ne este şi vieţuirea, iar nu trupească sau,
să zic, păgânească. Căci cântarea cu glas şi cu
strigare a fost dată pentru lenevirea şi pentru nedestoinicia
noastră, ca să ne ridice la rugăciunea adevărată. Iar
roada cântării din afară a arătat-o Sfântul Simeon
Cuvântătorul de Dumnezeu în chipul rugăciunii însoţite de a doua
luare aminte. El zice:
·
A
doua luare aminte este aceasta: când mintea se strânge din cele cunoscute cu
simţurile şi păzeşte simţurile de cele din afară,
adunându-se în gândurile ei, umblă în acestea în chip deşert, uitând
de cele din afară. căci uneori îşi cercetează gândurile,
alteori dă atenţie cererilor ce le rosteşte către Dumnezeu,
şi uneori trage spre sine gândurile robite de demoni, alteori,
cuprinsă de vreo patimă, începe iarăşi să revină
cu silire la sine. Şi nu-i este cu putinţă celui ce luptă
noaptea, care aude glasurile duşmanilor şi primeşte rănile
de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin, cum lovesc
şi pentru ce, pentru că întunericul pricinuieşte minţii
această neputinţă. Cel ce se luptă astfel, nu va putea
scăpa să fie zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă,
dar de plată este păgubit. Ba e furat şi de slava
deşartă, ca unul ce se socoteşte că e cu luare aminte;
şi e biruit şi batjocorit de ea. Pe lângă aceea mai şi
dispreţuieşte pe alţii, ca pe unii ce nu sunt ca el şi se
dă pe sine păstor oilor, asemănându-se orbului care
făgăduieşte să povăţuiască pe orbi. (Simeon
Noul Teolog)
Cum putem păzi mintea?
Urmând-o în simţirea celor din afară, sau adunând-o din ele, care o
risipesc prin ele, când caută spre lucrurile supuse simţurilor?
Văzul privind cele frumoase, sau necuvenite, auzul auzind cele netede sau
colţuroase, mirosul mirosind cele bine sau rău mirositoare, gustând
cele dulci sau amare, pipăitul pipăind cele moi sau tari, pornesc
şi aleargă după ele ca după frunzele purtate de vânt, iar
mintea, amestecându-se cu ele, cugetă la lucrările lor. Este cu
putinţă a scăpa astfel de gândurile cele de-a dreapta, sau de-a
stânga? Nicidecum şi niciodată. Deci dacă simţurile din
afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să
fugă din simţuri în vremea rugăciunii, înăuntru în
inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile.
Căci de se goleşte cineva numai de vedere, de auzire şi de
vorbire, dobândeşte oarecare linişte de patimi şi de gândurile
rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile rele şi va
gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuieşte prin
rugăciunea minţii şi prin luarea aminte, când depărta
mintea şi de la cele cinci simţuri din afară şi o va încuia
în cămara cea dinăuntru şi firească, sau în pustie.
Căci precum sabia cea cu două tăişuri, oriîncotro o vei
întoarce, taie cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot
aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus: uneori fiind
întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, alteori spre
păcat, spre aducerea aminte şi de moarte şi de muncile cele
veşnice.
Iar de va voi cineva,
fără această rugăciune, numai cu rugăciunea cea
cântată şi cu simţurile cele din afară, să surpe
atacurile vrăjmaşilor şi să se împotrivească
oricărei patimi, sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi
de multe ori. Căci diavolul, aici îl biruieşte pe cel ce i se împotriveşte,
aici se supune, făcându-se că e biruit de împotrivirea aceluia. Prin
aceasta îşi bate joc de el, făcându-l să se socotească
păstor oilor şi învăţător.
Cunoscând
aceasta, Sfântul Isihie zice:
·
Nu
poate mintea noastră să biruiască prin sine singură
nălucirile diavoleşti. Să nu deznădăjduiască
niciodată că va putea face aceasta, căci vrăjmaşii
sunt foarte vicleni şi se prefac a se supune. Şi aşa te
împiedică cu slava cea deşartă, dar nu suportă nici un ceas
să se împotrivească chemării lui Iisus Hristos. (Isihie
Sinaitul)
·
Vezi
să nu te asemenea lui Israil celui de demult, ca să fie dat
vrăjmaşilor celor gândiţi cu mintea. Că acela fiind
izbăvit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, şi-a născocit
sieşi, ca ajutor, idol de lut. Iar prin idol de lut să înţelegi
mintea noastră cea neputincioasă, care când cheamă pe Iisus
Hristos împotriva duhurilor viclene, uşor le izgoneşte şi cu
ştiinţă măiastră biruieşte atacurile
nevăzute ale vrăjmaşului. Dar când se bizuieşte pe sine
însăşi, fără socoteală, se sfarmă ca
lăstunul ce se rostogoleşte. (Isihie Sinaitul)
Ajunge
aceasta pentru a cunoaşte puterea şi măsura lucrării
minţii şi a lucrării celei din afară, adică a
rugăciunii şi a cântării din afară. Dar să nu
socoteşti cititorule, că luându-ne pe noi Sfinţii
Părinţi de la multa cântare din afară şi poruncindu-ne
să ne deprindem cu lucrarea minţii, nesocotesc psalmii şi
canoanele (troparele). Să nu fie aceasta, căci acestea sunt date de
la Duhul Sfânt Sfintei Biserici, întru care se săvârşeşte
toată lucrarea de sfinţire prin hirotonie şi toată taina
iconomiei lui Dumnezeu Cuvântul până la a doua venire a Lui, în care se
cuprinde şi învierea noastră. Şi nu este ceva omenesc în
rânduiala bisericească, ci toate sunt ale darului lui Dumnezeu, neprimind
nici un adaos de la vrednicia noastră şi nici o împuţinare
pentru păcatele noastre.
Dar cuvântul nostru nu se
ocupă cu rânduielile Bisericii, ci cu pravila şi vieţuirea cea
deosebită a fiecărui călugăr, care prin silinţă
şi prin dreptatea inimii s-a deprins a dobândi harul Sfântului Duh,
şi nu prin simplele cuvinte ale Psalmilor (fără luare aminte),
cântate numai cu buzele şi cu limba. Căci zice Apostolul: «Voiesc a
zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba». Deci se cade,
mai întâi, a ne curăţa mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest
fel, zicând întru adâncul inimii: Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă, şi aşa a ne urca la cântarea
înţelegătoare. Deoarece tot cel începător şi încă
pătimaş poate săvârşi cu înţelegere această rugăciune
întru păzirea inimii. Iar cântarea nicidecum nu o poate, până ce nu
va curăţa, mai întâi, mintea cu această rugăciune. Pentru
aceasta Sfântul Grigorie Sinaitul, cercând cu de-amănuntul şi
cercetând vieţile, scrierile şi experienţa duhovnicească a
tuturor Sfinţilor mai mult decât toţi, prin Duhul Sfânt ce locuia el,
cere să se pună toată silinţa pentru rugăciune. iar
Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi Duh şi dar,
porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi
tuturor mirenilor şi-i sfătuieşte să zică şi
să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul
această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu
Apostolul: «Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe
pământ ca numele lui Iisus Hristos».
Să ştii şi
aceasta, cel ce râvneşti această sfinţită lucrare a
minţii, că nu numai în pustie, sau în singurătatea
sihăstrească au fost învăţători şi cei mai
mulţi săvârşitori ai acestei sfinţite lucrări. Ci mai
mult în marile lavrele, care se aflau în mijlocul oraşelor. E de mirare
cum sfinţitul patriarh Fotie, fiind ridicat la patriarhie din dregătoria
boierească şi nefiind călugăr, s-a deprins cu această
treaptă a lucrării minţii. Ţi atâta a sporit încât
faţa lui strălucea ca a lui Moise, din darul Sfântului Duh ce se afla
în el, zice Simeon Tesaloniceanul. El mărturiseşte că acela a
alcătuit şi o carte despre această lucrare a minţii, cu
toată înţelepciunea filosofică. Mai zice că şi
Sfinţii patriarhi ai Constantinopolului Ioan Gură de Aur şi
Ignatie şi Calist au scris cărţi despre această lucrare.
Oare nu-ţi ajung acestea, o, iubitorule de Hristos cititor, ca
lepădând toată îndoiala, să începi să deprinzi cu luare
aminte a minţii? De vei zice. Nu sunt în viaţa singuratică, ce
folos vei avea? Doar Sfântul patriarh Calist s-a deprins cu lucrarea
minţii în Lavra cea mare a Athosului, slujind la bucătărie. Iar
de te îndoieşti pe motiv că nu eşti în pustie adâncă, a
doua pildă a atenţiei inimii îţi este Sfântul episcop Fotie.
Şi iarăşi, de te vei lenevi în trezvia inimii pe motiv de ascultare,
spunând că ai de împlinit oareşce lucrări, te vei face de râs,
căci nici pustia, nici viaţa singuratică nu duce atâta spre
sporire această lucrare, ca ascultarea cu înţelegerea, zice Sfântul
Grigorie Sinaitul.
De te temi din partea din dreapta
(de păcatul prisosirii virtuţii), pe motiv că nu ai
învăţător, în privinţa aceasta însuşi Domnul îţi
porunceşte să înveţi din Scriptură, zicând: «Cercetaţi
Scripturile şi într-însele veţi avea viaţa veşnică».
Iar de te tragi la stânga, tulburându-te că nu ai loc de tăcere,
şi întru aceasta te întăreşte Sfântul Petru Damaschin zicând:
·
Acesta
este începutul mântuirii omului, să-şi lase voia şi
înţelegerea sa şi să-şi facă proprie voia şi
înţelegerea lui Dumnezeu. Atunci nu se va afla în toată zidirea
lucru, început sau loc care să-l poată împiedica. (Petru
Damaschin)
De te împiedici şi mai mult,
aflând pricini spre aceasta în multe cuvinte ale Sfântului Grigorie Sinaitul,
care zice multe despre înşelăciunea ce se iveşte în această
lucrare, însuşi acest Sfânt te îndreptează zicând:
·
Nu
se cade să ne temem sau să ne îndoim a chema pe Dumnezeu, căci
chiar dacă s-au abătut vreunii, fiind vătămaţi la
minte, înţelege că au pătimit această pricină că
au voit să lucreze după voia lor şi din înălţarea
cugetului. Căci cel ce caută pe Dumnezeu cu supunere, cu întrebare
şi cu smerită cugetare, nicicând n se va vătăma, din harul
lui Hristos, care voieşte «ca tot omul să se mântuiască». Cel ce
vieţuieşte drept şi fără prihană, ferindu-se de
plăcerea sa şi de înălţarea minţii, de s-ar ridica
toate taberele drăceşti asupra lui şi mii de ispite, va
rămâne nevătămat, au zis Părinţii, dar cel ce
umblă după rânduiala proprie şi după părerea sa, lesne
cade în înşelăciune. Iar de se poticneşte careva de piatra
scrierii (descrierii înşelăciunilor), spre oprirea lucrării
minţii, acesta să ştie că întoarce cele de sus în jos
şi cele de jos în sus. Acestea nu spre oprirea lucrării au fost
lăsate, ci ca să ne ferească de înşelăciune.
Sfinţii Părinţi ne arată pricinile prin care ne vine
înşelăciunea, de aceea Sfântul Grigorie Sinaitul porunceşte
să nu se teamă, nici să se îndoiască cei ce se deprind cu
rugăciunea. El ne înfăţişează două pricini ale
înşelăciunii: lucrarea după rânduiala proprie şi
înălţarea cugetării. (Grigorie Sinaitul)
Voind Sfinţii
Părinţi să rămânem nevinovaţi de acestea, ne poruncesc
să cercetăm sfintele scrieri ca să ne îndreptăm prin ele.
Zice în această privinţă Sfântul Petru Damaschin:
·
Să
aibă împreună vieţuitor un frate bun sfătuitor, iar de se
poate afla stareţ bun cu cuvântul şi cu lucrul, după chipul
Sfinţilor Părinţi, cunoscând bine scrierile
Părinţilor, apoi în chip deosebit se cade a primi în tăcere
sfătuirea duhovnicească din învăţăturile şi îndrumările
Sfinţilor Părinţi şi a căuta în ele răspuns
pentru tot lucrul şi fapta cea bună. (Petru Damaschin)
Deci se cade ca şi noi, citind
scrierile, să păzim această măsură şi
această rânduială şi să nu ocolim învăţătura
şi îndrumarea acestora, cum fac aceia care, având cercarea lucrării
minţii şi socotindu-se a judeca drept, se
înfăţişează sau, mai bine zis, se dau pe ei
înşişi ca ştiind ce fac, chiar când se depărtează cu
trei motive de deprinderea acestei sfinţite lucrări.
Cel dintâi e că lasă
această lucrare numai sfinţilor bărbaţi fără
patimă, socotind că numai acestora li se potriveşte ea, nu
şi celor pătimaşi. Cel de-al doilea e împuţinarea aproape
totală a învăţătorilor în acest fel de vieţuire, sau
cale. Iar cel de-al treilea e înşelăciunea care se iveşte chiar
în această lucrare. Motivul cel dintâi al acestora este nefolositor
şi nedrept căci încă treapta cea dintâi a călugărilor
începători este datoare să împuţineze patimile prin trezvia
minţii şi paza inimii, care este rugăciunea minţii ce se
cuvine celor făptuitori. Cel de-al doilea este lipsit de judecată
şi de îndreptăţire, căci precum s-a spus mai sus, în locul
învăţătorului avem scrierile ca învăţător, când
nu se află învăţător. Iar cel de-al treilea este cel prin
care cineva se face pe sine însuşi piedică sieşi, căci
citind anume cu gând de a se înşela, se împiedică el însuşi în
scrieri înţelegându-le strâmb. Pentru că, în loc de a primi scrierile
spre păzirea sa şi spre cunoaşterea înşelăciunii, le
află şi le primeşte ca pricină a fugii de lucrare a
minţii. E ca şi cum cineva dintre mai marii ostaşilor, fiind
înştiinţat că duşmanul lui îi pândeşte calea vrând
să-l biruiască cu înşelăciune, aşteptându-l pe ascuns,
neputând face cu el război la arătare, el ca un nepriceput, în loc de
a descoperi acestea şi de a da pe faţă pândirea acestuia ca
să-l biruiască, se înfricoşează şi fuge
făcându-se de ocară între oameni, dar mai vârtos înaintea
împăratului său şi a sfetnicilor lui.
De te temi de acest fel de
lucrare şi deprindere numai din firea şi prostia inimii tale, cu mult
mai vârtos mă tem şi eu pentru tine. Căci nu trebuie să te
fereşti să mergi în pădure din pricina unor basme
prosteşti, sau din teama de lup, pentru că numai de Dumnezeu trebuie
să te temi, nu să fugi de frică, sau să te lepezi de El. Cu
adevărat această lucrare cere frică şi cutremur, zdrobirea
inimii şi smerenie şi multă cercetare a sfintelor scrieri, dar
nu fugă şi lepădare, nici îndrăzneală, nici lucrare
după plăcerea proprie. Căci zice Petru Damaschin:
·
Cel
îndrăzneţ şi nebăgător de seamă, vrând mai mult
decât este vrednic şi decât e în stare, aleargă cu trufie spre ceea
ce voieşte vrând să ajungă înainte de vreme… De-şi închipuie
cineva că va ajunge uşor la cele înalte, şi-a agonisit poftire
diavolească, iar nu adevărul, căci pe acesta lesne îl
vânează diavolul cu cursele sale, ca pe o slugă a lui. (Petru
Damaschin)
Şi de ce să râvnim
sporirea neîncetată a minţii în rugăciunea de care de abia se
învredniceşte unul din zece mii, cum zice Sfântul Isaac? Destul ne este
nouă păcătoşilor şi neputincioşilor, să
cunoaştem măcar umbra liniştii minţii, care este
rugăciunea cea lucrătoare a minţii, cu care izgonesc din inimă
adăugirile vrăjmaşului şi gândurile cele rele şi care
este a călugărilor începători şi a color pătimaşi
şi prin care se înalţă cineva la rugăciunea
contemplativă şi duhovnicească de va voi Dumnezeu. Şi nu
trebuie să slăbim din pricina aceasta, căci nu se învrednicesc
mulţi de rugăciunea văzătoare, dar aceasta nu pentru
că e nedreptate la Dumnezeu, ci trebuie numai să nu ne lenevim
să mergem pe calea care duce spre această sfinţită
rugăciune, adică să nu ne lenevim a ne împotrivi, prin lucrarea
rugăciunii minţii, amăgirilor şi patimilor gândurilor rele.
Înaintând deci, pe calea aceasta a sfinţilor, ne vom învrednici
părţii lor, chiar de nu vom dobândi aici desăvârşirea, zice
Sfântul Isaac şi alţi mulţi sfinţi.
Dar şi acest lucru este
vrednic de mirare şi înfricoşător: cum cineva, cunoscând
scrierile, nu face experienţa lor? Iar alţii necunoscându-le, nici
întrebând, îndrăznesc să se apropie cu înţelegerea de luarea
aminte a minţii? Ba mai spun că luarea aminte şi rugăciunea
trebuie să lucreze în partea poftitoare şi zic că această
parte se află în mijlocul pântecului şi nu al inimii. Aceasta este
cea dintâi şi mai voită dintre înşelăciuni, căci nu
numai că rugăciunea şi luarea aminte nu trebuie să fie
făcute în această parte, ci nici căldura care vine de la partea
poftitoare la inimă nu trebuie nicidecum a o primi. Iar când se
vorbeşte de mijlocul pântecelui, înţelege inima, după cum zice
Sfântul Teofilact. Iar inima nu are locul ei nici în buric, nici în mijlocul
pântecelui, ci în partea stângă a pieptului.
Vasile de la
Poiana Mărului insistă ca mintea să caute deasupra inimii ca un
împărat, nu în partea dreaptă a ei spre piept, nici în josul ei, ca
să nu trezească nici fierbinţeala mâniei în piept, nici
fierbinţeala poftei din josul inimii. Dar noutatea la Vasile constă
în faptul că el cere ca mintea să nu caute nici în mijlocul inimii,
ci deasupra ei, pentru că inima este sediul raţiunii şi astfel,
dacă mintea ar căuta spre acel mijloc, mintea sau raţiunea ar
rămâne în ea însăşi, într-o pură raţionalitate. Mintea
trebuie să caute să ajungă deasupra sa şi să se
stăpânească pe ea însăşi ca un împărat. Omul trebuie
să caute să ajungă chiar şi deasupra sa, adică să
se ridice mai presus de sine spre Dumnezeu, spre adevărul personal infinit,
să intre în relaţie cu El, depăşindu-se pe sine, aşa
cum i-o cere de altfel şi firea. Dar pentru aceasta trebuie să
rămână aproape de însuşi centrul ei, de inimă, căci
numai prin ea poate urca mai presus de ea. Ideea că inima e centrul
cugetării se justifică cu faptul că ea e centrul vital al
organismului, deci şi al cugetării care dirijează omul întreg.
În inimă şi totuşi, prin inimă, deasupra inimii sale, acolo
trebuie să fie omul.
Astfel sunt aşezate cele
trei părţi ale sufletului: partea raţională în piept,
partea mâniei sau a râvnei în inimă, iar partea poftitoare în buric. La
aceasta are şi diavolul lesne intrare, după cum zice Iov: «O umple de
bale şi o înfierbântă, ca lipitorile şi broaştele în balta
cea noroioasă, hrănindu-se şi îndulcindu-se cu
sărătura poftei».
Partea
poftitoare se arată în moliciunea trupului, în extrema lui pasivitate.
Dacă e condusă de cugetare şi de tărie, devine un sentiment
care se alipeşte cu dragoste de cele cu adevărat tari şi înalte,
de Dumnezeu, sau caută spre El. Altfel o ia razna, sau e făcută
roaba celui rău, a celor tari în mod aparent şi trecător.
De aceea, Sfântul Grigorie
Sinaitul zice:
·
Este
mare nevoie de a se ajunge la adevărul vădit şi a fi curat de
cele potrivnice darului, că mai ales în începători s-a deprins
diavolul să dea înşelăciunii lui chipul adevărului, dând
vicleşugurilor lui înfăţişări duhovniceşti,
adică le înlocuieşte pe unele cu altele. Această înlocuire o
face şi în mijlocul pântecelui, aducând în locul căldurii
fireşti, arderea sa,, iar în locul veseliei fireşti, bucurie
dobitocească.
Dar socotesc firesc ca
lucrătorul să ştie şi aceasta: arderea sau căldura
care iese de la mijloc (de la mijlocul pântecelui) la inimă, uneori iese
singură de la sine în chip firesc, fără gânduri de desfrânare.
Zice Sfântul
Calist Patriarhul:
·
Aceasta
nu este înşelăciune, ci vădirea firii, iar de socoteşte
cineva că şi ea este din dar, şi nu din fire, aceasta este cu
adevărat înşelăciune. Dar nu trebuie să se îngrijească
de asta cel ce se nevoieşte, ci să le respingă. (Calist
Patriarhul)
Alteori diavolul însuşi
amestecă arderea sa cu pofta noastră şi prin aceasta trage inima
la gânduri de desfrânare, iar aceasta este negreşit înşelăciune.
Iar de se încălzeşte tot trupul, dar mintea este curată şi
lipsită de patimă, încât pătrunde în adâncul inimii, începând
şi săvârşind rugăciunea în inimă, să se ştie
că aceasta este cu adevărat din har, iar nu din
înşelăciune. Dar se întâmplă unora dintre nevoitori nu
puţină împiedicare şi neputinţă trupească în
această sfinţită lucrare, căci neputând ţine cu
măsură şi cu hotărâre ostenelile şi posturile cele mai
presus de fire ce le împlineau sfinţii, li se pare că nu le este lor
cu putinţă a începe fără acestea, lucrarea minţii.
Ferindu-i de această păgubire, prin măsura ce le-o
rânduieşte, Marele Vasile învaţă astfel: «Înfrânarea se rânduieşte
potrivit puterii trupeşti a fiecăruia». Cu adevărat şi de
aceasta mi se pare că se cuvine să se ţină seama, ca nu
cumva, zdrobind cu înfrânarea cea fără măsură puterea
trupească, să facem trupul sleit şi neputincios spre lucrarea
duhovnicească. Căci pe aceasta trebuie să o avem lucrătoare
şi nicidecum să o slăbim cu lipsa de măsură, pentru
că dacă ar fi fost bine să slăbim cu trupurile şi
să zăcem abia vii, negreşit aşa ne-ar fi făcut Domnul
de la început. Dar de vreme ce ne-a făcut aşa cum suntem,
greşesc cei ce nu păzesc precum este ceea ce a fost făcut.
Postitorul să
păzească, deci, numai binecredincioşia, ca să nu se
încuibeze răutatea în suflet din pricina lenevirii; ca să nu
slăbească trezvia minţii şi ridicarea cugetării cu
dinadinsul spre Dumnezeu; ca să nu se întunece sfinţirea cea
duhovnicească şi luminarea care se iveşte din ea în suflet.
Căci de vor creşte bunătăţile amintite, nu vor avea
patimile vreme a se scula asupra trupului, pentru că sufletul îndeletnicindu-se
cu cele de sus, nu dă trupului vreme spre trezirea patimilor. De aceea,
odată ce se produce această stare în suflet, nu se mai
deosebeşte întru nimic cel ce mănâncă anumite bucate de cel ce
nu le mănâncă. Ba unul ca acesta a ţinut nu numai postul, ci
şi înfrânarea cea de totdeauna şi are lauda pentru grija şi
luarea aminte cea aleasă, arătată trupului, căci viaţa
cea cu măsură nu înfierbântă poftele. Aceasta o spune Sfântul
Isaac Sirul: «Trupul cel neputincios de-l vei sili peste măsură,
aduce sufletului tulburare peste tulburare», iar Sfântul Ioan Scărarul
zice: «Văzut-am duşmanul numit pântece odihnit şi dând trezvie
sufletului», şi «Văzutu-l-am pe acesta topit de post şi
totuşi plin de păcat, ca să nu ne nădăjduim în noi, ci
spre Dumnezeu cel viu». Cu aceasta se potriveşte şi întâmplarea pe
care o povesteşte Preacuviosul Nicon:
·
În
acele vremuri se afla un bătrân singur în pustie, care nu văzuse
oameni de treizeci de ani şi nu mâncase nici pâine, ci numai
rădăcini; dar a spus că în toţi anii aceia a fost foarte
mult luptat de dracul desfrânării. Şi au socotit Părinţii
că nici trufia, nici hrana n-a fost pricina războiului aceluia, ci
faptul că bătrânul nu era deprins cu trezvia minţii şi cu
lupta împotriva amăgirilor vrăjmaşilor.
Pentru aceea zice şi Sfântul
Maxim: «Dă trupului cele după putere şi întoarce toată
nevoinţa ta spre lucrarea minţii». Şi iarăşi, Sfântul
Diadoh zice: «Postul are laudă în sine, dar nu la Dumnezeu». Căci
este lucrător şi orânduieşte bine pe cei ce-l voiesc cu întreaga
fiinţă. Deci nu se cade nevoitorilor binecredincioşi a se trufi
pentru el, ci să vadă ţinta cugetării noastre în
credinţa în Dumnezeu. «Căci meşterii nici unui
meşteşug nu se laudă vreodată cu uneltele lor, ca şi
cum ele ar fi scopul meşteşugului lor, ci aşteaptă fiecare
să isprăvească lucrul cu ajutorul lor, ca din el să arate
cu adevărat meşteşugul lor.
Dar având o stare potrivită
pentru primirea unui anumit fel de hrană, nu-ţi pune toată
silinţa şi nădejdea numai în post. Ci postind cu
măsură şi după puterea ta, sileşte-te în lucrarea
minţii. De ai putere să te îndestulezi numai cu pâine şi
apă, bine este. Căci zice: «Nu întăresc celelalte bucate trupul,
cum îl întăresc pâinea şi apa. Dar să nu-ţi pară
că împlineşti vreo faptă bună, postind astfel, ci
nădăjduieşte a câştiga din post întreaga cumpătare.
Şi aşa îţi va fi postul cu înţelegere», zice sfântul
Doroftei.
Iar de eşti neputincios,
Sfântul Grigorie Sinaitul îţi porunceşte să mănânci o
litră de pâine şi să bei pe zi, adică în zilele cele
dezlegate, trei sau patru pahare de vin, sau apă, dacă vrei să
afli pe Dumnezeu; şi să primeşti câte puţin din toate cele
dulci ce se vor afla, ca să scapi de înălţarea cu cugetul
şi să nu te scârbeşti de cele bune făcute de Dumnezeu, ci
să-I mulţumeşti Lui pentru toate. Aceasta este judecata celor
pricepuţi.
Căci de te îndoieşti de
mântuirea ta, fiindcă mănânci din toate bucatele cele dulci şi
bei puţintel vin, aceasta vine din necredinţa şi neputinţa
cugetului. Iar împărtăşirea de bucate fără de
păcat şi potrivit cu voia lui Dumnezeu se poate afla în trei
stări ale sufletului: în înfrânare, în îndestulare şi
în săturare. Înfrânarea înseamnă a fi încă
flămând când te scoli de la masă; îndestularea înseamnă a
nu fi nici flămând, nici îngreunat; săturarea, a se îngreuna
puţintel. Iar a mânca după săturare e uşă a
îndrăcirii pântecului, prin care intră desfrânarea. Socotindu-le
acestea, alege-ţi ceea ce se cade după puterea ta, netrecând peste
aceste stări. Căci şi aceasta aparţine celor desăvârşiţi,
cum zice Apostolul, adică a flămânzi şi a se sătura şi
a le putea pe toate.
Acestea ţi s-au arătat,
o, iubitorule al lucrării şi al luării aminte a minţii,
numai din cuvintele Sfinţilor Părinţi celor mari: care este
măsura înfrânării şi postul cel cu socoteală; şi cum
se cuvine a se nevoi cineva întru luarea aminte. Deci auzind acestea, nu se
cade a ne depărta de la lucrarea minţii, ci a ne sili întru acestea,
cu toată sârguinţa rugând pe Domnul nostru Iisus Hristos, să ne
fie ajutor şi Învăţător întru aceasta. Căruia se
cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor.
Amin.
