|
|
Pentru a te
linişti, de se va putea, să fie chilia ta întunecată, de este
ziuă, cu perdea. De te sminteşte cineva prin vedere, poţi
să închizi ochii pentru a nu mai vedea nimic şi în felul acesta
să-ţi poţi ţine gândul şi mintea la cuvintele
rugăciunii deasupra inimii. Caută să nu umble mintea în
vraiştea gândurilor, sau, şi mai mult, inima. Nu lua aminte nicidecum
să te gândeşti la ceva, căci chiar de-ar fi acel lucru bun, nu
este deloc aşa. Mintea trebuie silită să nu gândească decât
la Doamne Iisuse care eşti pretutindeni şi toate le plineşti.
Nici o nălucire, mică sau mare, lumină sau foc, glas, bubuit,
chip sau orice ar fi văzând sau auzind, să nu crezi. Nu lua aminte la
unele ca acestea, de se vor întâmpla vreodată căci acestea sunt
păreri şi minciuni. Socotesc într-o oarecare măsură din
cercarea mea că am cunoscut acestea, dar am avut despre ele şi
cuvinte cu unele persoane care au văzut năluciri mari în
faţă şi le-au cercat cu auzul. Căci cei ce se
liniştesc cu mintea şi cu trupul, până ce nu vor trece prin aceste
mincinoase păreri, nu pot veni nici la adevărata bună sporire.
Unii ca aceştia să nu se teamă nici
într-un chip de spaima ce apare în somn, ori de strigarea pe nume, iar în
izbândiri de vise nicidecum să nu creadă, sau să ia aminte.
Să nu se gândească la ele cum au fost, bune sau rele, că din
încrederea în multe ca acestea, vine omul la părere şi se strică.
Dar mi se pare, după cum spun Sfinţii, că este de folos şi
spre spor ca trecând prin aceste pricini şi întâmplări, de care nu te
vei dumiri, să ai povăţuire şi îndreptare, că
fără adevărata călăuzire mulţi pier. Iar neavând
de la cine să le descoperi, lăsându-te în mila lui Dumnezeu,
ţine-te de rugăciune numai, fie că dormi, fie că eşti
treaz, fie că mănânci, fie că bei, fie că faci oricare alt
lucru, că ea te va învăţa toate şi-ţi va fi de folos,
până ce ai să vezi.
Sileşte-te mai
vârtos la starea în picioare, noaptea la priveghere, că prin aceasta s-au
dezbrăcat Părinţii de omul cel vechi şi au văzut pe
Dumnezeu. La priveghere adaugă trezvia, iar de trezvie lipeşte
rugăciunea lui Iisus, şi după ce vei zăbovi întru acest
lucru, o vei înţelege pe aceasta şi va gusta sufletul tău din
pomul vieţii. Acestea însă nu le vei putea săvârşi de nu te
vei înjuga cu pomenirea morţii tale, în tot ceasul.
Am
văzut pe oarecari din cei ajunşi întru sporire, că şi în
adunare de fraţi, sau la vreme de nevoie şi în oraş se pot
linişti. Iar în singurătate şi în linişte, mai mult se
ajutorează decât în adunare, pentru că în adunare se pot păzi
mai uşor cei fără patimi şi puternici, dar nici acelora nu
le e prea de folos, ci primesc aceasta numai de se va întâmpla cu oarecare
vestire de la Dumnezeu, pentru vreo trebuinţă a obştii.
Însă maica acestora este străinătatea şi liniştea, iar
unele ca acestea nu sunt legate de loc, ci le poţi afla oriunde vei putea
mai cu lesnire a împlini acestea şi a te ruga. Dacă te rogi,
eşti biserică adevărată, însă în singurătate
să nu şezi singur fără însoţitor ca să nu
pătieeşti ieşire din minte, ci în doi sau trei fraţi în
aşa zisa cale împărătească. Deci fii şi acolo de
obşte, căci aceasta este calea mărturisită şi
aleasă de Sfinţii Părinţi. Cei ce petrec în această rânduială
au un stareţ povăţuitor, trăind în două trei chilii,
având biserică sub un acoperiş şi avânt totul de obşte.
Unii ca aceştia au timpuri de adunare după voia celui mai mare,
rugăciunea, mâncarea, îmbrăcămintea, somnul şi celelalte
lucruri de nevoie, cu povăţuire şi cu blagoslovenie. Astfel
aceştia pot spori cu darul lui Dumnezeu, iar singur nu e lăsat nimeni
a şedea, fie le departe sau aproape, căci primejdios foarte este a
trăi unul despărţit şi de sine în toate. Acest fel de trai
este smintitor şi pricinuitor de cădere când în dreapta, când în
stânga, aducând patimi sufleteşti şi trupeşti, după cum am
văzut şi cum bine ştiut este celor cunoscători. Sunt
însă unii care sunt singuri, dar au o încăpere tot câte doi. Dar sunt
şi de aceia care, după ce au stat mai înainte câte doi, acum se
află câte unul, în colibă, în peşteră, ori în vreo
crăpătură. Dar numai după ce s-au povăţuit în
obşte cu fraţii, sau în pustie, viind la sporire cu sfatul şi cu
ştiinţa altor cuvioşi părinţi, au îndrăznit
şi îndrăznesc acum a şedea singuri şi a se lupta cu
patimile şi cu dracii. Rar însă sunt aceia care s-au lepădat de
toată grija trupească şi a lumii şi ajungând la sporire,
şi-au aruncat toată nădejdea către Dumnezeu, pe care Îl
doresc.
Cei
ce sunt pătimaşi să nu îndrăznească a se lupta
deosebit, în singurătate cu dracii, că sunt ucişi de
aceştia. Se cade nouă neputincioşilor a ne sili la calea
împărătească, şi unde ne va ajuta locul, datori suntem a ne
nevoi pentru mântuirea sufletului nostru. Dacă facem aşa,
fără cădere vom petrece rămăşiţa vieţii
noastre, iar cei ce doresc mângâierea cea de la Domnul, prea lesne o vor
câştiga. A căruia să fie slava în veci. Amin.
|
