|
|
Dacă Calist
Catafygiotul dă ca ultim ajutor pentru concentrarea minţii unitatea
lui Dumnezeu, scrierea aceasta cere, pentru concentrare, eliberarea de grija
agoniselilor vremelnice. Numai aşa se poate elibera mintea de gândurile
limitate şi redundante care o împart şi o îngustează.
Dacă se va slobozi mintea de
câştigurile şi de agoniselile veacului acesta şi vede ca urâte
toate frumuseţile lumii acesteia deşarte, atunci văzându-se pe sine
slobodă şi dat fiind că ea este din fire lucrătoare, nu
poate să şadă deşartă, ci aleargă la Ziditorul
său, adică la prea bunul Dumnezeu; şi de Dânsul se lipeşte
şi pe El Îl doreşte şi cu El de-a pururi vorbeşte, şi
şezând şi în somn dormind. Şi, în scurt a zice, toată mângâierea
ei duhovnicească dintru aceasta se naşte, adică din smerita
cugetare şi din neiubirea de agoniseală a celor vremelnice şi
din neiubirea celor frumoase ale lumii acesteia deşarte. dintru acestea se
naşte fierbinţeala inimii, dintru acestea se porneşte inima cu
săltare la rugăciunea cu suspine. Iar dacă cineva va iubi
agoniselile cele vremelnice şi împodobirea hainelor şi va căuta
şi rugăciunea, sârguindu-se să o afle pe ea, unul ca acesta în
zadar se osteneşte. Pentru că acestea, adică agoniselile cele
vremelnice şi stricăcioase sunt mărăcinii, sau spinii care,
după ce a căzut sămânţa semănătorului între ei,
răsărind nu o lasă să crească, ci o
înăbuşă.
Aşa
fac grijile vieţii acesteia vremelnice: îneacă şi ating
scânteiuţa aprinsă în inima omului spre dragostea de Dumnezeu şi
o fac pe ea cu totul rece. Şi este un lucru cu totul jalnic şi
vrednic de nemângâiată plângere ca, pentru puţină mângâiere
ameţitoare şi vremelnică, să ne lipsim de chemarea
noastră cea frumoasă şi de patria noastră. Că
însuşi gura Domnului grăieşte: «Nu puteţi sluji la doi
domni, pentru că ori pe unul îl veţi iubi şi pe celălalt îl
veţi urî, sau de unul vă veţi lipi şi de celălalt nu veţi
griji: nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona».
Să ne gândim la un
tânăr care, împrietenindu-se cu o tânără şi îndulcindu-se
de puţină mângâiere, se aprinde şi se învăpăiază
cu inima de multa dragoste faţă de ea şi-i dă ei toate
simţirile şi-şi cheltuie toată înţelepciunea cu ea,
încât şi-a pierdut inima şi a ajuns ca un nebun ne mai păsându-i
de ruşine şi purtându-se cu neorânduială, toată gândirea
şi cugetarea lui dorind ziua şi noaptea faţa ei. În zadar
binevoitorii lui, văzându-l, îşi arată părerea de rău
faţă de el şi-l sfătuie să se depărteze de aceea
că-i este pierzătoare de suflet şi stricătoare de minte.
Acesta nu numai că nu primeşte sfătuirea lor, ci voieşte
mai bine să-şi plece capul sub tăiere de sabie decât să se
despartă de dragostea acelei fete. Dar dacă cei lipsiţi de minte
se dau pentru puţină mângâiere amăgitoare şi pentru
dragostea cea pierzătoare de suflet chiar şi la moarte, ce vom zice
de cei ce s-au împrietenit cu Dumnezeu şi ale căror inimi s-au aprins
şi s-au învăpăiat de dragostea Lui? Toate simţirile şi
toate cugetările acestora s-au tocit şi au fost omorâte
faţă de toate frumuseţile lumii şi mintea lor s-a luminat
cu totul şi se îndulceşte de dragostea Domnului celui nemărginit
şi frumos. Iar de frumuseţile veacului acesta nu numai că nu
sunt biruiţi, ci şi vederea lor le este neplăcută. De li se
va întâmpla să le aducă viclenii draci în minte dulceaţa celor
vremelnice, ei nu numai că nu le primesc pe acestea în cugetul lor, ci se
îngreţoşează de ele.
Cei ce
iubesc dulceţile şi agoniselile vremelnice şi amăgitoare
şi îndrăznesc a se apropia de rugăciunea cea tainică,
folosindu-se de meşteşugul de care au auzit, ca, odată cu
suflarea, să bage aerul înăuntru şi să-l scoată
afară, adică să bage, prin acel meşteşug, răceala
şi să scoată căldura, sârguindu-se cu multă
osteneală şi cu toată silinţa să afle locul inimii,
să ştie că toată silinţa şi osteneala lor este în
zadar. Căci până când mintea lor va fi întunecată de grijile
vieţii acesteia, până atunci şi suflarea aceea pe care o
forţează nevoitorii cu meşteşug (metodă) suflă în
inimă ca şi cum ar sufla un foale peste nişte cărbuni
stinşi. Deci numai după ce mintea s-a izbăvit de robia grijii
vieţii acesteia, are nevoie inima de meşteşugul acela al
suflării; şi numai atunci suflarea aceea încălzeşte şi
aprinde scânteiuţa din inimă spre dragostea lui Dumnezeu.
Aşa precum au spus
Sfinţii Părinţi: mintea să păzească luarea aminte
deasupra inimii şi nimic să nu gândească sau să cugete
atunci, ci numai cuvintele rugăciunii să le ţină (Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă), ca să se
scufunde mintea în adâncul inimii, iar nu în partea poftitoare. Că singura
lucrare neînşelătoare a celor ce au început de curând această rugăciune
este să înceapă a o săvârşi cu mintea în inimă. Dar
mult uneltitorul, zavistnicul şi vicleanul diavol se sileşte în tot
chipul să înşele pe cei ce au început de curând rugăciunea.
Încă mai ales în două chipuri se străduieşte a-i
înşela, adică să le vrăjească mintea prin
năluciri şi să-i facă să desfrâneze prin partea poftitoare.
Iar pe cei de la mijloc şi pe cei desăvârşiţi voieşte
ca prin neascultare să-i arunce în prăpastia părerii de sine
şi a mândriei. Drept aceea, ca să nu fii înşelat, ţine
foarte tare ascultarea şi smerenia şi nu numai că nu vei fi
înşelat, ci şi toate măiestririle şi mrejele
vrăjmaşului le vei sfărâma şi toate taberele viclenilor
draci, pe goană le vei pune cu puterea lui Hristos.
Dacă vei simţi durere,
mişcare sau fierbinţeală de-a dreapta, în piept, sub piept, sub
inimă, la cap, la frunte, între ochi, la urechi, la mână, la spate,
ori la picioare, nicidecum la unele ca acestea să te gândeşti, ci
numai la cuvintele rugăciunii să privească inima ta, deasupra
inimii, unde ţi-am arătat. Căci cum zice Sfântul Diadoh, pe cât
se lucrează poruncile şi darul se înmulţeşte.
Numai şi numai
prin credinţa cea adevărată şi neîndoielnică,
după cuvântul Domnului, care a zis lui Petru: «Puţin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit?». Nu i-a zis: necredinciosule, ci puţin credinciosule,
pentru că mulţi se văd a fi credincioşi, dar
răciţi şi slabi în credinţă. Dar când şi în ce
vreme a zis aceasta Domnul, pentru îndoiala şi necredinţa lui Petru?
Atunci când, văzând Petru din corabie pe Domnul, venind pe mare ca pe
uscat, i se părea că este nălucă şi a strigat: «Doamne,
de eşti tu, porunceşte-mi să vin la Tine», iar Domnul a zis: «Eu
sunt, vino la Mine». Sărind deci Petru din corabie, mergea pe mare ca pe
uscat, dar văzând vântul puternic şi valurile mării
ridicându-se, iar el aflându-se cu credinţa împuţinată, se
afunda şi pentru îndoiala şi împuţinarea credinţei lui
către Domnul, zicând: «Doamne, nu mă lăsa, că pier». Atunci
Domnul, apucându-l pe mână, a zis: «Puţin credinciosule, pentru ce
te-ai îndoit?».
Aşa
se întâmplă şi acum cu cei ce au început a călători calea
cea duhovnicească, adică rugăciunea lui Iisus, dar pentru
împuţinarea credinţei lor se îndoiesc pe cale şi nu
înaintează, pentru că toată mintea şi grija lor o au
pironită spre agoniselile acestea vremelnice şi putrede şi mai
vârtos sunt biruiţi de slava deşartă a lumii, de lucrarea
sfintelor porunci neavând nici o grijă. Aceasta se întâmplă din
împuţinarea credinţei şi de aceea sunt biruiţi de slava
deşartă şi încep a se îngriji de agoniselile vremelnice. Iar mai
vârtos cei ce s-au învrednicit de mângâierea duhovnicească, de se vor afla
întru împuţinarea credinţei, lesne se vor învoi cu gândurile şi
cu cugetele cele necuviincioase, care spurcă şi întinează
mintea. Unii ca aceştia, chiar dacă s-au învrednicit de mângâierea
duhovnicească şi socotesc că umblă pe cale, se
rătăcesc pe o cale neumblată, pentru că mare păcat
este a se învoi cineva cu cugetele şi cu gândurile cele necuvioase. Precum
pruncul cel mic, nefiind hrănit de doică, nu poate să
trăiască, ci moare, aşa nu este cu putinţă a fi cineva
rob păcatului şi a călători cu Dumnezeu, căci Dumnezeu
urăşte păcatul.
Pentru
păcatul unui om, căzură în moarte într-o clipită
douăzeci şi cinci de mii din fiii lui Israel, celui întâi născut
al lui Dumnezeu. Oare nu era hărăzit de la Dumnezeu norodului acela
să meargă în pământul făgăduinţei? Dar pentru
necredinţa, învârtoşarea inimii şi pentru necurăţia
lor, au umblat patruzeci de ani rătăcind în pustie prin locuri
neumblate şi nu pe cale. Şi nu numai că nu s-au învrednicit a
intra în pământul făgăduinţei, dar nici măcar a-l
vedea nu s-au învrednicit. Numai Moise l-a văzut când era aproape de
adormire, adică atunci când era să se ducă din viaţă.
Atunci, Domnul i-a zis lui Moise: «Încredinţează norodul acesta lui
Iisus Navi, că tu vei adormi». Şi iarăşi i-a zis Dumnezeu
lui Moise: «Pământul făgăduinţei iată-l, vezi-l dar
nici tu nu vei intra în el, pentru că nu M-ai cinstit înaintea fiilor lui
Israel şi n-ai lovit piatra pentru curgerea apei cu toiagul tău,
după porunca pe care ţi-am poruncit-o Eu, ci ai lovit-o cu trufi
şi cu mânie» (Numeri 20, 12)
Vedeţi
iubiţilor câtă depărtare se face de la Dumnezeu pentru
nelucrarea poruncilor? Moise, căruia îi strălucea faţa mai mult
decât soarele, încât fiii lui Israel nu puteau să caute la ea pentru
strălucirea darului Prea Sfântului Duh ce lucra în el, pentru o
poruncă ce i-a părut mică, nu s-a învrednicit a intra în
pământul făgăduinţei. Dar depărtarea de la Dumnezeu nu
s-a zis pentru Moise, căci Moise era plin de credinţă şi de
darul Celui Prea Înalt. Ea s-a zis pentru necredinţa şi
învârtoşarea inimii norodului celui ce, după ce a intrat în pustie,
cârtea şi bârfea împotriva lui Moise. De aceea nu numai că nu s-a
învrednicit a intra în pământul făgăduinţei, dar nici a-l
vedea nu s-a învrednicit, ci a umblat rătăcind pe locuri neumblate
şi nu pe cale, după cuvântul Domnului, care a zis: «M-am jurat întru
mânia Mea că nu vor intra întru odihna Mea» (Numeri 14, 23)
Aşa
este şi cu cei ce îndrăznesc a începe rugăciunea lui Iisus. De
se vor afla întru împuţinarea credinţei, adică de vor fi
puţin credincioşi, puţină purtare de grijă vor avea
pentru lucrarea sfintei rugăciuni, dar multă silinţă
şi sârguinţă au pentru lucrurile şi agoniselile
pământeşti şi vremelnice. Unora ca aceştia, chiar dacă
li se pare a călători bine, se rătăcesc umblând pe căi
nebătătorite. Dar însăşi gura Domnului grăieşte:
«Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca şi ce veţi bea şi
cu ce vă veţi îmbrăca. Vedeţi păsările cerului,
că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici în jitniţe nu
adună şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte pe ele.
Ci căutaţi mai întâi Împărăţia cerului şi toate
celelalte se vor adăuga vouă».
Cei
ce s-au sfinţit lui Dumnezeu, încă de aici, dacă vor să se
aplece de la rugăciune puţin câte puţin spre cugetele pământeşti,
care spurcă şi întunecă mintea, şi se vor învoi cu ele, vor
vedea pe Dumnezeu îndepărtându-se de la ei, rămânând astfel de
batjocura viclenilor draci. Că şi Samson cel tare şi osebit
între oameni mai mult decât toţi, şi sfinţit lui Dumnezeu din pântecele
maicii sale, cel învrednicit de multă putere şi de mari minuni,
vestit încă mai înainte de naştere prin înger, ca şi Ioan, fiul
lui Zaharia, oare nu pentru că şi-a pângărit sfinţitele
sale mădulare prin aplecarea spre desfrânare, s-a depărtat Dumnezeu
de la el şi l-a lăsat pe seama vrăjmaşilor lui? Vedeţi
iubiţilor câtă stricăciune se face din împuţinarea
credinţei, şi sufletească şi trupească? Dintru aceasta
vine lenevirea spre lucrarea sfintelor porunci, dintru aceasta aplecarea spre
păcătuire, iubirea de agoniseală şi slava lumii. Deci, de
suntem iubitori de cele duhovniceşti, să nu fim iubitori de
agoniseală, care-i stricăcioasă şi pierzătoare de
suflet, ci să fim sârguitori şi iubitori de lucrul lui Dumnezeu,
slujindu-i Lui şi cinstindu-L prin lucrarea sfintelor Lui porunci şi,
din zi în zi, să sporim prin credinţă şi prin smerită
cugetare în dorul cel către El. căci aceasta este calea cea
adevărată şi neînşelătoare.
Fierbinţeala
se naşte din rugăciune, dar vine şi de la draci sau de la fire.
Cea de la fire se naşte atunci când cineva are o rudenie aflată la
depărtare şi pe care doreşte să o vadă neavând
însă nici o înlesnire. Dar se naşte şi când cineva are o
dragoste pătimaşă pentru o persoană oarecare. Această
dragoste este stricăcioasă şi pierzătoare de suflet; ea se
naşte când doreşte să se întâlnească cu acea persoană
dar nu are cum. Acest fel de fierbinţeală se mai naşte şi
la cei iubitori de arginţi care urmăresc împlinirea dorinţei lor
de a agonisi bani. Acesta este, după cuvântul dumnezeiescului Apostol
Pavel, rădăcina a toată răutatea. Acest lucru este jalnic
şi vrednic de nemângâiată plângere, fiindcă patima asta i-a
aruncat pe mulţi în prăpastia pierzării. Dar şi acum sunt
aici dintre cei ce sunt biruiţi de iubirea de arginţi şi aud prea
bine aceste înfricoşate cuvinte. Dar ce fac? Ei se mulţumesc să
gândească astfel: „Cine ştie, poate nu va fi aşa precum aud
că se spune; poate va fi altminteri”. Deci, nu numai că nu se
pocăiesc, ci încă şi pe cei ce atârnă de ei îi asupresc
şi-i necăjesc, făcând economie, ca să-şi păstreze
aurul şi argintul, ca nu cumva să cheltuiască din el. din
aceasta li se pricinuieşte acestora a nu crede cu inima şi a nu
înţelege cu mintea, numai şi numai din împuţinarea
credinţei lor. Că şi Iuda cel răucredincios auzea
înfricoşatele cuvinte ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, care zicea că mai bine ar fi fost omului aceluia, care avea
să vândă pe Fiul Omului pentru agonisirea argintului, să nu se
fi născut, dar nu le înţelegea, nici nu le credea cu inima, având
mintea întunecată cu turbarea iubirii de argint. Şi aşa n-a
înţeles până când nu şi-a agonisit lui şi spânzurare
şi pogorâre în prăpastia iadului.
Aşa şi în vremea de acum, cei întunecaţi
la minte cu tulburarea agoniselii, aud şi ei prea bine aceste
înfricoşate cuvinte, dar întunecarea minţii lor nu-i lasă
să înţeleagă sau să se pocăiască, ci se şi
sârguiesc să-i asuprească şi să-i necăjească pe
cei mai mici. Unii ca aceştia îşi agonisesc pogorârea în
prăpastia pierzării, iar pe cei ce înţeleg, cred cu inima
şi se pocăiesc, precum a primit Domnul pe vameşul, pe
desfrânată şi pe fiul risipitor şi i-a îmbrăţişat
pe ei, aşa îi primeşte şi pe aceştia rânduindu-i în ceata
drepţilor. Căci ştie Domnul şi pe desfrânata care s-a
pocăit cu adevărat să o facă mai curată decât pe o
fecioară, dar nu face aşa pe cei ce prelungesc nepocăinţa
zicând că se vor pocăi mâine sau poimâine. Că mulţi sunt în
iad dintre cei ce zic că ne vom pocăi mâine şi asta pentru
că noi nu ştim ziua sau ceasul ducerii din viaţa asta.
Dulceaţa vine
din rugăciune, dar vine şi de la doctorii cei amari, adică de la
viclenii draci. Cea de la draci pricinuieşte tulburare, iar cea din
rugăciune aduce pace şi smerenie. Fierbinţeala cea din
rugăciune şi cu zdrobire dintru adâncul inimii aduce suspine şi
izvorăşte din ochi ca din nişte şipote, şiroaie de
lacrimi pentru dragostea şi dorul către Dumnezeu. Atunci şi
mintea cu mare putere strigă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă, şi pe toţi oamenii îi vede
înaintea sa ca pe îngerii lui Dumnezeu, iar pe sine se vede praf şi
cenuşă şi îi vine a se tăvăli sub picioarele tuturor
oamenilor pentru dragostea Domnului. Ba de multe ori, îi vine a se şi
ascunde de către vederea oamenilor.
Cei ce au ajuns la măsurile acestea s-au învrednicit
şi de mila lui Dumnezeu, adică de adevărata şi neîncetata
rugăciune. Aceasta se lucrează atunci de-a pururi cu mintea în
inimă; se lucrează fie tăcând, fie dormind, iar mai vârtos când
este treaz o află lucrându-se cu foarte mare linişte şi nici un cuvinţel
nu se atinge de minte, ci numai cuvintele rugăciunii se lucrează cu
dulceaţă în inimă. Dar această sfântă lucrare a
minţii vine încă de la început, dar numai o dată cu lucrarea
sfintelor porunci şi a tuturor faptelor.
Rugăciunii îi ajută
foarte mult străinătatea, iar a fi străin înseamnă că
oriunde se va afla lucrătorul, fie la linişte, între prieteni sau în
orice loc îi va fi vieţuirea, să se aibă pe sine ca un
străin şi mai micul tuturor. Sfântul Calist Patriarhul spune că
mai mult decât în toate înţelesurile, dator este să fie cel ce se
linişteşte, râvnitor în a înţelege cele duhovniceşti.
E dator, mai ales la început, ca luarea aminte a minţii sale să nu
fie, în ceasul rugăciunii, nici la jumătatea inimii, nici în josul
ei, ci să păzească mintea deasupra inimii.
Aceste dumnezeieşti cuvinte ce sunt adunate din
sfintele scrieri, s-au scris în grai simplu ca să fie lesne de
înţeles şi pruncilor celor mici. Pentru că multe sunt noianurile
învăţăturii dumnezeieşti, dar cu anevoie de înţeles de
prunci, adică de începători. Aceştia sunt ca pruncii, care, în
micile lor mânuţe, în loc de peşte primesc şarpe şi în loc
de pâine, cărbuni aprinşi, neştiind ce fac. Cu adevărat
nou-începătorii sunt asemenea pruncilor şi cu atât mai vârtos cei ce
nu iau aminte la sfintele scrieri şi nu au nici sfătuire
duhovnicească. Acest fel de lucrători, în loc de cele bune primesc
cele rele şi în loc de dar, înşelăciune. Ba se şi
bucură, neştiind ce fac şi socotind că primesc dar, de
aceea, această sfântă lucrare a minţii are nevoie de multă
sfătuire duhovnicească şi de citirea cu multă luare aminte
a sfintelor scrieri, nicidecum de agoniselile şi lucrurile vremelnice, ca
să nu ne înşelăm. Pentru că vrăjmaşul nu
încetează a se sârgui să ne înşele nu numai pe noi
începătorii, sau pe cei de la mijloc, ci şi pe cei
desăvârşiţi, căci stăpânitorul lumii acesteia
caută nu numai pe unul sau doi să-i piarză, ci se
sârguieşte, răcnind ca un leu să înghită pe toată lumea.
Dar precum s-a zis, smerenia, ascultarea şi mărturisirea dreaptă
sfarmă toate înşelăciunile şi mrejele
vrăjmaşului.
Dreptul care are
şi înţelepciune este asemenea lui Dumnezeu, iar semnul
înţelepciunii acesta este: că înţeleptul este sfetnic bun
tuturor. Înţeleptul nu grăieşte niciodată cu asprime nici
nu se iuţeşte, ci toate cuvintele lui sunt line şi cu bună
primire şi veselesc inima celor cale le aude. înţeleptul chiar de va
fi în treaptă înaltă, nu se trufeşte, ci mai mult se
smereşte, urmând Mieluşelului lui Dumnezeu, domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, silindu-se a împlini poruncile Lui. Dreptul
cel înţelept, chiar de se va afla pe treapta de judecător, nu crede
îndată cele ce i se spun, nici nu hotărăşte în grabă
pedeapsa celor pârâţi, ci mai întâi cu mare înţelepciune şi cu bună
luare aminte cercetează ca să afle pricina cu bună adeverire
şi, după ce a aflat-o, cu bună rânduială pune la cale
judecata. Astfel păzeşte cuvintele Domnului care a zis: «Cu ce
judecată veţi judeca, cu aceea veţi fi şi voi judecaţi
şi cu ce măsură veţi măsura, cu aceea şi vouă
vi se va măsura»; asemenea păzind şi cuvintele Apostolului: «De
a căzut cineva în greşeală, voi cei duhovniceşti
îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii». Astfel
înţeleptul care se află în treaptă de stăpânire, îşi
face toate lucrările cu mare chibzuinţă, silindu-se a se face
bine plăcut Stăpânului a toată zidirea.
Dreptul
nu se teme de este defăimat şi nu se tulbură ori se
scârbeşte de orice i se va grăi împotrivă, ci zice: «De s-ar
ridica împotriva mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea; de
s-ar scula asupra mea război. Întru aceasta eu nădăjduiesc. Una
am cerut de la Domnul, aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa
Domnului în toate zilele mele».
Zis-a prea fericitul Petru
Damaschin:
·
Ce se cuvine a face celui biruit de
orice patimă? Unul ca acesta cu mare sârguinţă trebuie să
se împotrivească patimii dacă voieşte să scape de muncile
veşnice şi de mânia focului nestins, pentru ca să se
învrednicească de mila lui Dumnezeu. Să vorbim de pildă despre
patima curviei. Dacă cineva este ispitit de oarecare persoană, se
cuvine acestuia a se depărta cu totul de acea faţă, de vorbirea
cu ea, de petrecerea cu ea, de atingerea hainelor, ba şi de mirosul ei.
Că în toate acestea, de nu se va păzi omul, împlineşte patima
şi preacurvia sa, făcându-se sălaş dracilor. Acesta e un
lucru jalnic şi vrednic de nemângâiată plângere pentru întunecarea
minţii ce-o aduce unora ca aceştia, că nu-şi aduc aminte de
gândul care l-au cugetat atunci când au ieşit din lumea cea
deşartă şi au pornit în această călătorie
duhovnicească şi vieţuire îngerească. Ei nu-şi aduc
aminte de osârdia ce-o aveau când au intrat pe poarta mănăstirii în
vremea venirii lor în ea, că nu-şi aduc aminte de
făgăduinţa aceea pe care au dat-o la primirea cinstitului
şi îngerescului chip. Căci pentru cei ce sunt biruiţi de
această patimă dar se pocăiesc, nu numai că se bucură
cetele cereşti, dar încă şi domnul îi aşteaptă cu
raţele deschise, primindu-i şi îmbrăţişându-i. Dar pe
cei ce petrec în nebăgare de seamă şi nu se pocăiesc, îi
aşteaptă pogorârea în prăpăstiile iadului şi viermii
cei neadormiţi. (Petru Damaschin)
Zis-a şi prea
fericitul patriarh, sfântul Ioan Gură de Aur:
·
Omul de va greşi şi va
păcătui înaintea lui Dumnezeu, iar mai pe urmă, căindu-se
şi îngreţoşându-se de păcatele sale, le va
părăsi, încetând a mai păcătui înaintea lui Dumnezeu
şi va începe a se pocăi cu multă înfricoşare,
flămânzire, sete, plângere şi vărsarea lacrimilor de toate
zilele, veştejindu-şi trupul; unul ca acesta, nimic nu se va folosi
de ostenelile sale până când nu-şi va spune şi nu-şi va
mărturisi păcatele sale duhovnicescului său părinte, ca
să ia de la dânsul dezlegare şi iertare de păcatele sale. Pentru
că acestuia i s-a dat putere de a lega, a dezlega şi ierta
păcatele oamenilor precum zice Domnul: «Întâi mărturiseşte-ţi
toate păcatele tale şi apoi vei lua îndreptare, iertare şi
uşurare de sarcina cea grea a păcatelor tale». Dar cel ce se
numeşte răutate străveche, vrăjmaşul nostru diavolul,
ştiind că prin supunere şi mărturisirea păcatelor la
părintele duhovnicesc, omul ia dezlegare şi uşurare, foarte se
sileşte ca să-l smintească şi nicidecum să nu-l lase
nici măcar cu gândul să cugete la mărturisire. De aceea
mulţi au ieşit din această lume amăgitoare fără
mărturisire, fără dezlegarea şi iertarea lor, pentru cele
păcătuite, iar acesta e un lucru înfricoşător, jalnic
şi vrednic de nemângâiată plângere. Căci din pricina acestei
despărţiri fără rânduială şi cu durere de lumea
aceasta, nu-şi câştigă nici cât de puţină uşurare
de sarcina cea grea a păcatelor sale. (Ioan Gură de Aur)
|
