Grigorie Sinaitul

Privitor la conţinutul scrierilor sale, acestea îl arată pe autorul lor nu numai un practician empiric al unei „metode a rugăciunii inimii”, cât şi un mare exeget al ei. Sfântul Grigorie îmbrăţişează cu gândirea lui  o gamă foarte largă de teme de viaţă duhovnicească care se întinde de la cele mai înalte vârfuri ale reflexiunii privitoare la Dumnezeu şi la întâlnirea minţii cu Sfânta Treime în altarul cel mai lăuntric al fiinţei omeneşti, până la cele mai concrete detalii ale fenomenelor  vieţii trupeşti. El şi-a asimilat reflexiunea asupra vieţii duhovniceşti a lui Macarie, Diadoh, Marcu Pustnicul, Sfântul Simeon Noul Teolog, dar şi înalta gândire teologică a lui Dionisie Areopagitul şi a Sfântului Maxim Mărturisitorul. El face o sinteză între cei dintâi şi cei din urmă dar nu se opreşte aici, ci aplicând totul la rugăciune şi la efortul de curăţire de patimi, se dovedeşte poate cel mai subtil analist al mişcărilor psihice şi spirituale ale fiinţei umane

El aduce lămuriri de caracter evident asupra căldurii duhovniceşti care însoţeşte rugăciunea curată şi asupra celei înşelătoare şi păcătoase; se dovedeşte un adversar neîndurat al nălucirilor şi al tuturor formelor de amăgire spirituală, un susţinător al experienţei celei mai subtile ŗi mai autentice a prezenţei lui Dumnezeu. Înţelege trebuinţa alternării cântării, cu rugăciunea inimii, la începători. Merge până la cele mai mici detalii în explicarea legăturilor bune şi rele dintre suflet şi trup. În acelaşi timp Grigorie Sinaitul manifestă o spiritualitate de mare echilibru, o smerită reţinere de la formulările teologice prea îndrăzneţe. El cere să conceapă lumina văzută în rugăciune ca dincolo de orice materialitate; el nu cere o strângere a nărilor la respiraţie, ci numai a gurii, ca să nu rămână căscată şi să facă pe om distrat. Nu leagă prea strâns rugăciunea inimii de o metodă tehnică. El nu cunoaşte în mod explicit nici învăţătura despre deosebirea între fiinţa şi energiile necreate ale lui Dumnezeu, învăţătură pe care o va dezvolta Sfântul Grigorie Palama, obligat de necesitatea apărării experienţelor harismatice trăite de isihaşti, pentru a nu fi incluse energiile ce le provoacă în ordinea creaturilor.

Dacă Sfântul Grigorie Palama este vulturul care atinge înălţimile ameţitoare ale învăţăturii despre Dumnezeu şi ale îndumnezeirii omului, Sfântul Grigorie Sinaitul este maestrul analizelor subtile ale mişcărilor lăuntrice ale fiinţei umane.

ˇ     Este cu neputinţă să fie cineva, sau să se facă, după fire, raţional, fără curăţie şi nestricăciune. Căci pe cea dintâi a pus stăpânire deprinderea neraţională, iar pe cea de a doua (pe nestricăciune), starea de nestricăciune a trupului.

ˇ     Raţionali după fire s-au arătat numai sfinţii prin curăţie. (Părinţii nu separă planul etic de cel raţional; deplin raţional este sfântul. El şi-a recâştigat privirea şi judecata netulburată de patimi, adică de patimi. Câtă vreme mai este o pornire spre păcat în om, nu este nici deplin raţional. Firea însăşi nu şi-a câştigat integritatea, rectitudinea şi profunzimea ei pe plan raţional, pentru că nu şi-a recâştigat transparenţa ei firească spre infinitatea dumnezeiască.) Căci raţiune curată nu a avut nici unul dintre înţelepţii întru ale raţiunii, dat fiind că şi-au stricat raţiunea de la început prin gânduri. Fiindcă duhul pământesc şi mult vorbitor al înţelepciunii lumii acesteia, apropiind raţiunile de cei mai cunoscători, iar gândurile de cei mai neînvăţaţi, pricinuieşte împreuna lor locuire, lipsindu-i pe oameni de înţelepciunea ipostasiată şi de vederea ei, sau de cunoştinţa neîmpărţită şi unitară. (Toată cunoştinţa a devenit dispersată în urma căderii. Învăţaţii cunosc raţiuni separate ale lucrurilor, cei neînvăţaţi  îşi fac fel de fel de gânduri amestecate cu patimile. Acestea produc o conlocuire de idei, de multe ori plină de contradicţii, dar nu un întreg unitar. Nu se cunoaşte înţelepciunea ca Persoană supremă, din care pornesc toate raţiunile şi în care se unifică toate şi în unire cu care se unesc toţi. Tema este luată de la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Grigorie Sinaitul se dovedeşte un om introdus în gândirea cea mai înaltă a Părinţilor.)

ˇ     A fi mort şi nesimţitor este totuna cu a fi orb la minte şi a nu vedea duhovniceşte. Căci unul s-a lipsit de puterea vie şi lucrătoare; iar cel ce nu vede, de lumina dumnezeiască care-l face să vadă şi să se roage. (Avem aici o definiţie a luminii dumnezeieşti, care nu are nimic care să nu o facă acceptabilă şi înţeleasă. Ea e cea care ne face să înţelegem şi să ne înţelegem. Astfel înţeleasă lumina dumnezeiască risipeşte nedumeririle celor ce cred că ea este concepută ca o lumină asemenea celei materiale.)

ˇ        Puţini primesc şi puterea şi înţelepciunea de la Dumnezeu. Căci cea dintâi împărtăşeşte bunătăţile dumnezeieşti, iar a doua exprimarea lor. Iar primirea prin împărtăşire şi dăruirea mai departe este un lucru cu adevărat dumnezeiesc, mai presus de om.

ˇ        Inima fără gânduri, lucrată de Duhul, este altarul adevărat încă înainte de viaţa viitoare. Căci toate se săvârşesc şi se grăiesc acolo duhovniceşte. Iar ce l ce nu a dobândit aceasta încă de aici e o piatră pentru alte virtuţi, bună pentru zidirea bisericii dumnezeieşti dar nu biserică şi preot al Duhului.

ˇ        Omul a fost zidit nestricăcios, fără must cum va şi învia. Dar nu neschibăcios, nici schimbăcios având în voinţă puterea de a se schimba sau nu. Căci voinţa nu face pe cineva să rămână cu desăvârşire neschimbat în firea sa. Pentru că aceasta e cununa îndumnezeirii neschimbăcioase viitoare.

ˇ     Stricăciunea e devenirea trupului; iar a mânca, a lepăda rămăşiţele,  a se îngrăşa şi a dormi sunt însuşiri naturale ale fiarelor şi dobitoacelor. Prin acestea asemănându-ne cu dobitoacele, din pricina neascultării, am căzut din bunătăţile proprii dăruite de Dumnezeu. Ne-am făcut dobitoceşti din raţionali şi ca fiarele din dumnezeieşti.

ˇ     Raiul este de două feluri: sensibil şi inteligibil (cunoscut cu simţurile şi cu gândirea), sau cer din Eden şi cel al harului. Cel din Eden este un loc foarte înalt, încât ajunge până la al treilea cer, cum zic cei ce au istorisit despre el, sădit de Dumnezeu cu tot felul de verdeaţă bine mirositoare. El nu este nici cu desăvârşire nestricăcios nici cu totul stricăcios, ci aşezat la mijloc între stricăciune şi nestricăciune, încât este pururea încărcat cu roade şi împodobit cu flori, având neîncetat şi poame crude şi poame coapte. Căci pomii putregăiţi şi roadele răscoapte căzute la pământ se fac humă bine mirositoare şi nu împrăştie miros de stricăciune ca plantele lumii. Iar aceasta se întâmplă din marea bogăţie şi sfinţenie a harului, care covârşeşte acolo pururea. De aceea râul oceanic, care trece prin el şi căruia i s-a poruncit să răcorească necontenit acest loc, ieşind din el şi împărţindu-se în patru braţe, coborând aduce şi dă hinduşilor şi etiopienilor huma şi frunzele căzute. Apoi unindu-se, Fisonul şi Gheonul (Facere 2, 8), se revarsă împreună mereu peste câmpiile lor, până ce se împart iarăşi, unul răcorind ţara Libiei, iar altul ţara Egiptului.

ˇ        Deci spun că zidirea nu a fost făcută la început curgătoare sau stricăcioasă. Dar mai pe urmă s-a stricat şi s-a supus deşertăciunii, adică omule, potrivit Scripturii (Romani 8, 25), însă nu de bunăvoie ci fără să vrea, pentru ceea ce a supus-o în nădejdea înnoirii lui Adam, cel ce s-a stricat. Înnoindu-l însă şi sfinţindu-l pe acesta, chiar dacă poartă trup stricăcios pentru viaţa vremelnică, a înnoit-o şi pe ea, deşi n-a izbăvit-o încă de stricăciune. Iar izbăvirea zidirii de stricăciune, unii spun că este schimbarea ei spre mai bine, iar alţii, prefacerea în întregime a celor supuse simţurilor. Căci obiceiul Scripturii este să facă o afirmare simplă, fără multă iscodire, despre cele greu de înţeles.

ˇ     Cei ce primesc harul ca o zămislire şi însărcinare prin Duhul, leapădă sămânţa dumnezeiască, sau prin căderi, sau văduvindu-se de Dumnezeu prin însoţirea cu vrăjmaşul care se ascunde în ei. Lepădarea harului se face prin lucrarea patimilor; iar lipsirea desăvârşită de el se întâmplă prin săvârşirea păcatelor. Căci sufletul iubitor de patimă şi de păcat, care leapădă şi pierde harul şi se văduveşte, se face sălaş al patimilor, ca să nu zic al dracilor, acum şi în veacul viitor.

ˇ        Nimic nu face iuţimea aşa de liniştită şi de blândă, ca bărbăţia şi mila. Cea dintâi înfrânge pe cei ce-o războiesc de afară, iar cea de-a doua, pe cei ce o războiesc din lăuntru.

ˇ     Caută pe Domnul în cale, adică prin porunci, în inimă. Căci când auzi pe Ioan strigând şi poruncind tuturor să gătească şi să facă drepte cărările, înţelege că e vorba de porunci, de inimi şi de fapte. Căci cu neputinţă este să se facă dreaptă calea poruncilor şi fapta nevinovată, dacă nu e dreptate în inimă.

ˇ        Când auzi Scriptura vorbind de toiag şi de cârjă (Psalmi XXII, 4),  socoteşte că în înţelesul proorocesc ele sunt judecata şi providenţa; iar în înţelesul moral psalmodierea şi rugăciunea. Căci, judecaţi de Domnul cu toiagul pedepsirii, suntem povăţuiţi la întoarcere (I Corinteni 11, 32). Iar pedepsind noi pe cei ce se răscoală împotriva noastră, cu toiagul psalmodierii bărbăteşti, ne sprijinim pe rugăciune. Având deci toiagul şi cârja în mâna lucrării minţii, să nu încetăm a pedepsi şi a fi pedepsiţi, până ce vom ajunge cu totul sub providenţă, fugind de judecata de acum şi de cea viitoare.

ˇ     Este propriu poruncilor să pună pururi mai presus de orice porunca cea mai cuprinzătoare care zice: „Pomeneşte pe Doenul Dumnezeul tău totdeauna”. Căci prin ceea ce s-au pierdut, prin aceea pot să fie şi păziţi, fiindcă uitarea a pierdut pomenirea dumnezeiască de la început întunecând poruncile, şi aşa l-a arătat pe om, gol de tot binele.

ˇ     Cel ce caută înţelesurile poruncilor fără porunci, dorind să le afle prin citire şi învăţătură, este asemenea celui ce-şi închipuie umbra drept adevăr. Căci înţelesurile adevărului se dăruiesc celor ce se împărtăşesc de adevăr. (Cei ce caută înţelesurile poruncilor, fără să le împlinească, nu le iau ca porunci propriu-zise ale subiectului dumnezeiesc, Care are puterea şi căderea să poruncească. De aceea aceştia nu se pun în legătură cu El, Care este propriu-zis adevărul; căci în acest caz ele nu exprimă pe Cel ce le dă, voia şi puterea Lui, ca să zidească în adevăr pe cei ce le împlinesc. Ei rămân la nişte sensuri impersonale care nu le dau nici o putere spre creştere morală şi spre mântuire. Poruncile trebuie înţelese ca şi lucrurile ca semne ale iubirii lui Dumnezeu cel personal şi ca apeluri la iubirea noastră, ca să ne facem asemenea Lui şi prin aceasta să ne unim cu El. Adevărata cunoaştere de Dumnezeu este cunoaşterea prin experienţă, nu din carte. În cazul acesta înţelegerea înţelegerea se scufundă în lumina Lui însuşi, făcându-se şi ea lumină. Vorbind acela altora, Dumnezeu însuşi vorbeşte prin el şi El însuşi îi învaţă pe ceilalţi printr-un astfel de om. Cuvântul este plin de puterea lui Dumnezeu şi de convingerea celui ce a văzut pe Dumnezeu şi simte în sine puterea Lui.) Iar cei neîmpărtăşiţi de adevăr şi neintroduşi în el, căutând înţelesurile lui, află pe cele ale înţelepciunii înnebunite (I Corinteni 1, 10). Pe aceştia Apostolul i-a numit „sufleteşti” ca unii „ce nu au Duh” (Iuda 19), chiar dacă se mândresc cu adevărul.

ˇ        Definiţia dreptei credinţe este a vedea şi a cunoaşte întru curăţie cele două dogme ale credinţei, adică Treimea şi doimea: Treimea a o privi şi a o cunoaşte în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu şi înainte de întrupare şi după întrupare, dar după întrupare slăvit în chip neamestecat în două firi şi în două voinţe, dumnezeiască şi omenească.

ˇ     Trebuie să mărturisim cu evlavie nenaşterea, naşterea şi purcederea, cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Treimi: pe Tatăl ca nenăscut şi fără de început, pe Fiul, ca născut şi împreună fără de început, pe Duhul Sfânt, ca purces din Tatăl, dat prin Fiul (precum zice Damaschin) şi împreună veşnic.

ˇ        Treimea este unitate simplă, fiindcă este fără calitate şi necompusă. Dar este Treime în unitate căci Dumnezeu cel întreit în Ipostasuri are cu totul neamestecată perihoreza Acestora între Ele (întrepătrunderea Lor).

ˇ     Dumnezeu se cunoaşte şi se zice în toate chip întreit, căci este nemărginit. El este susţinătorul şi purtătorul de grijă al tuturor prin Fiul în Duhul Sfânt. Nici unul din Aceştia trei nu se zice, nu se cugetă şi nu se numeşte fără sau afară de Ceilalţi.

ˇ        În om este minte, cuvânt şi duh, şi nici mintea nu e fără cuvânt, nici cuvântul fără duh; şi acestea sunt una într-alta şi în ele însele. Căci mintea grăieşte prin cuvânt şi cuvântul se arată prin duh. Prin aceasta omul poartă un chip întunecos al Treimii numite şi arhetipice. Cuvântul „după chipul” arată şi aceasta. (Cuvântul „după chipul”, care îl caracterizează pe om, arată şi asemănarea lui cu Sfânta Treime. Dar în aceasta se arată atât faptul că omul nu e un individ cu totul separat de ceilalţi, cât şi faptul că el are în minte, cuvânt şi duh neseparate între ele, ci lucrând şi arătându-se una prin alta, fiind om întreg numai prin toate trei acestea.)

ˇ     Tatăl e Mintea, Fiul e Cuvântul, iar Duhul Sfânt e cu adevărat Duhul, precum învaţă folosindu-se de asemănare, Sfinţii Părinţi purtători de Dumnezeu, statornicind dogma despre Treimea Sfântă mai presus de fire şi de fiinţă, despre Dumnezeu cel unul în trei ipostasuri, lăsându-ne nouă credinţa adevărată şi o ancoră de nădejde. Căci a cunoaşte pe Dumnezeu cel unul este, după Scriptură, rădăcina nemuririi (Pilde 15, 2); şi a vedea şi a şti stăpânirea unităţii în trei ipostasuri este dreptatea întreagă. Sau aşa trebuie să înţelegem cuvântul din Evanghelie: „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu” în trei ipostasuri „şi pe Cel ce L-ai trimis, pe Iisus Hristos” (Ioan 17,3), în două firi şi voinţe.

ˇ        Chinurile sunt felurite, precum şi răsplătirile cu bunătăţi. Iar acelea sunt în iad, potrivit Scripturii care zice: „În pământ întunecat şi neluminat, în pământul întunericului veşnic” (Iov 10, 21-22), unde locuiesc păcătoşii şi înainte de judecată şi se întorc şi după osândă. Căci: „Întoarcă-se păcătoşii în iad” (Psalmi 9, 18) şi „Moartea îi va paşte pe ei” (Psalmi 18, 15), ce este altceva, dacă nu hotărârea din urmă şi osânda veşnică?

ˇ     Focul, întunericul, viermele şi tartarul sunt împătimirea obştească de plăcerea trupească, neştiinţa generală a întunericului, gâdilirea aprinsă a patimii din toţi, tremurarea şi vijelia puturoasă a păcatului. Acestea se lucrează încă de aici în sufletele păcătoşilor ca o arvună şi pârgă a chinurilor şi se arată acolo ca o deprindere.

ˇ        Deprinderile patimilor sunt arvunele chinului, precum lucrările virtuţilor sunt ale Împărăţiei. Poruncile trebuie să le socotim şi să le numim lucrări; iar virtuţile deprinderi, precum şi păcatele care se fac necontenit se numesc deprinderi.

ˇ        Sufletele împătimite de plăceri sunt smârcuri de foc (Apocalipsa 19, 20), în care putoarea patimilor, duhnind ca o mocirlă, hrăneşte ca pe un vierme neadormit al curviei, desfrânarea trupului, şi ca nişte şerpi, broaşte şi lipitori ale poftelor stricate, gândurile şi dracii stricaţi şi ţâşnitori de otravă. Starea aceasta a luat încă de aici arvuna chinurilor de acolo.

ˇ        Precum pârga chinurilor veşnice este ascunsă în sufletele păcătoşilor, aşa şi arvunile bunătăţilor lucrează prin Duhul şi se dăruiesc în inimile drepţilor. Căci împărăţia cerurilor este vieţuirea virtuoasă, precum chinurile, deprinderea patimilor.

ˇ     Noaptea care vine (Ioan 9, 4), este, după cuvântul Domnului, încremenirea totală a întunericului viitor, sau în alt chip antihristul, care este şi se numeşte noapte şi întuneric; sau iarăşi, în înţeles moral, este nepăsarea continuă care, ca o noapte fără lună, scufundă sufletul în somnul nesimţiriii. Căci precum noaptea îi face pe toţi să doarmă şi este chipul morţii, prin amorţirea ce o aduce, aşa noaptea întunericului viitor îi face pe păcătoşi morţi şi nesimţitori prin ameţeala durerilor.

ˇ     Judecata lumii acesteia (Ioan 3, 19), după cuvântul Evangheliei, stă în necredinţa celor neevlavioşi, potrivit cuvântului: „Iar cel ce nu crede s-a şi osândit”. (Ioan 3, 18); de asemenea, în necazurile aduse de providenţă pentru îngrădire sau întoarcere; apoi în înrâurirea plănuirilor bune şi rele, fiind ajutate să treacă în faptă după cuvântul: „Înstrăinatu-s-au păcătoşii din pântecele maicii lor”. Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu se arată, prin urmare, pentru îndreptarea prin pedepse şi după fapte, pe unii pedepsindu-i, pe alţii miluindu-i, dând ca răsplată unora cununile, altora chinurile. Din cei pedepsiţi, cei dintâi sunt cu totul necredincioşi, cei de-al doilea, credincioşi dar fără râvnă, de aceea se şi pedepsesc cu iubire de oameni. Iar cei ce s-au făcut desăvârşiţi, fie în virtuţi, fie în păcate, vor avea răsplăţile cuvenite.

ˇ        De nu se va păzi firea neprihănită prin Duhul, sau de nu se va curăţa cum se cuvine, nu va putea să se facă un trup şi un duh cu Hristos, acum şi în armonia viitoare. Căci un petic dintr-o vechitură a patimilor nu-l poate coase puterea cuprinzătoare şi unificatoarea Duhului la haina harului pentru întregire.

ˇ     Cel ce a primit în dar şi a păzit înnoirea Duhului va avea o cinste deopotrivă la alcătuirea (trupului) lui Hristos, pătimind atunci negrăit îndumnezeirea mai presus de fire. Căci nu va fi vreunul din Hristos, sau mădular al lui Hristos, dacă nu se face de aici părtaş al harului, alcătuindu-se după chipul adevărului şi al cunoştinţei, cum zice Apostolul (Romani 2, 20).

ˇ     Împărăţia Cerurilor este asemenea unui cort făcut de Dumnezeu, ca cel arătat lui Moise, având două încăperi în veacul viitor. În cea dintâi vor intra toţi câţi sunt preoţi ai harului; în cea de a doua, inteligibilă, numai cei ce au liturghisit încă de aici Treimii ca nişte ierarhi în desăvârşire în întunericul cunoştinţei de Dumnezeu. Ei au drept căpetenie în slujire şi ca prim ierarh înaintea Treimii, pe Iisus, în cortul pe care l-a întemeiat El. Aceştia intrând acolo vor fi luminaţi mai limpede de razele luminii Lui. (În prima parte a cortului vor intra toţi câţi au fost preoţi ai harului, adică au slujit lui, rodind puterea lui în viaţa lor. Dar în a doua încăpere, în partea cea mai dinăuntru, în Sfânta Sfintelor, vor intra numai cei ce au slujit încă de aici ca arhierei, prin faptul că au intrat în întunericul cunoştinţei mai presus de cunoştinţă a lui Dumnezeu, ca Moise pe Sinai, ajungând până în faţa lui Dumnezeu cel în Treime şi cu totul indefinit în abisul bogăţiei Sale, dar în acelaşi timp la simţirea cea mai intensă a prezenţei Lui tainice şi iubitoare, trăită ca atare prin faptul că e o iubire între cele trei Persoane atotdesăvârşite şi, prin aceasta, lângă focarul suprem al iubirii. Ei au intrat adică până acolo până unde a intrat primul Ierarh şi Căpetenia oricărei slujiri adusă lui Dumnezeu, adică Iisus Hristos ca om, Care ca Dumnezeu primeşte slujirea ca Unul din Treime. Uniţi cu Hristos, luminaţi de infinitatea luminoasă a dumnezeirii Sale, de lumina Treimii atotiubitoare, sunt luminaţi şi ei mai mult decât cei din prima încăpere. Conştiinţa aceasta în întunericul cel mai presus de cunoaştere îi desăvârşeşte pe cei ce ajung acolo, pentru că este o cunoştinţă prin experienţa cea mai intensă a lui Dumnezeu ca suprema comuniune de Persoane, deci ca izvor din care iradiază în ei această iubire, făcându-i şi pe ei iubitori la maximum. Se simte aici influenţa lui Dionisie Areopagitul. Aceştia sunt, prin viaţa lor de maximă intensitate a simţirii lui Dumnezeu, la extrema opusă a celor ajunşi la suprema amorţire şi nesimţire în iad, amorţire şi nesimţire produsă de patimile care-i obosesc şi-i epuizează până la urmă de orice putere stimulatoare.)

ˇ     Multele locaşuri despre care a vorbit Mântuitorul sunt deosebitele trepte şi înaintări ale stării de acolo. Împărăţia este una, dar are multe deosebiri înăuntru, întrucât unii sunt cereşti, iar alţii pământeşti, potrivit cu virtutea, cu cunoştinţa şi cu mărimea îndumnezeirii. „Căci alta este slava soarelui, alta a lunii şi alta a stelelor; şi stea de stea se deosebeşte în slav㔠(I Corinteni 15, 41), cum zice Apostolul, pe bolta dumnezeiască.

ˇ     Cel ce şi-a curăţit mintea prin lacrimi, iar sufletul şi l-a înviat încă de aici prin Duh, ajunge pentru scurtă vreme împreună vieţuitor cu îngerii şi netrupesc ca un nesupus stricăciunii. Iar trupul şi-l face prin raţiune, chip luminos şi arzător ale frumuseţii dumnezeieşti, din plăsmuire de lut; şi-l face cum era după fire, dacă nestricăciunea trupurilor este înlăturarea musturilor şi a îngroşării. Trupul nestricăciunii este trupul pământesc afară de musturi şi de grosime, prefăcut în chip negrăit din trup sufletesc şi trup duhovnicesc, încât este şi pământesc şi ceresc, prin subţirimea înfăţişării dumnezeieşti. Căci aşa cum a fost plăsmuit la început, aşa va şi învia ca să fie dup chipul Fiului Omului, împărtăşindu-se în întregime de dumnezeire.

ˇ        Pământul făgăduinţei este nepătimirea. Din ea izvorăşte veselia Duhului, asemenea laptelui şi a mierii.

ˇ        În veacul viitor sfinţii îşi vor grăi unii altora în chip tainic cuvântul lăuntric, rostit de Duhul Sfânt. (Sfinţii, cunoscându-şi în veacul viitor lăuntrul lor în mod reciproc, vor cunoaşte din vedere tot ce au să-şi spună, îşi vor vedea reciproc fiinţa ca atotcuprinzător cuvânt, spunându-şi tot ce au să-şi spună prin reciproca lor intimitate şi sinceritate totală. Sufletul le va fi întreg în lumina feţei.)

ˇ     Toţi câţi au primit încă de aici plinătatea desăvârşirii în Hristos, sunt deopotrivă după vârstă în Duh.

ˇ        Fii învierii lui Hristos vor fi, zice, minţi, adică deopotrivă cu îngerii, ajunşi sfinţi prin nestricăciune şi îndumnezeire.

ˇ        În veacul viitor îngerii şi sfinţii vor spori în adăugirea harurilor şi niciodată nu vor sfârşi, sau nu vor slăbi în dorirea bunătăţilor. Căci în veacul de acolo nu va fi slăbire sau micşorare a virtuţii în favoarea păcatului.

ˇ        Slava adevărată, spun că este cunoştinţa sau vederea Duhului, sau şi pătrunderea cu de-amănuntul a dogmelor, sau cunoaşterea credinţei adevărate.

ˇ     Începutul şi pricina gândurilor este împărţirea prin neascultare a amintirii simple şi unitare a omului. Prin aceasta a pierdut şi amintirea de Dumnezeu. Căci făcându-se din simplă, compusă şi din unitară, felurită, şi-a pierdut unitatea împreună cu puterile ei. (Amintirea simplă de la început a fost pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Această pomenire pierzând-o noi, amintirea cea simplă s-a divizat. Aşa s-a născut şi aşa se succede felurimea gândurilor la cele mărginite, odată cu uitarea unora când ne amintim de altele. Omul nu-şi mai poate reţine mintea la un singur lucru, pentru că fiecare este mărginit şi nu poate întreţine în om un interes netrecător. Când mintea se îndreaptă însă spre Dumnezeu – amintirea vine de la admentem: a ţine mintea la ceva sau ceva în minte; aminte să ne fie, înseamnă a ţine ceva în minte – nu mai este divizată de gândurile variate ce se succed, pentru că Dumnezeu este nemărginit, este o hrană nemărginită pentru contemplaţie. De aceea numai în legătură cu Dumnezeu putem păstra amintirea neîncetată, sau amintirea propriu-zisă. Sfântul Grigorie Sinaitul se dovedeşte un mare analist al stărilor sufletului, aducând explicaţii convingătoare unor învăţături care se afirmau de multe ori fără ultimele lor explicări.)

ˇ     Tămăduirea amintirii este întoarcerea de la amintirea rea, născătoare de gânduri stricătoare, la starea ei simplă de la început. Căci neascultarea, unealta păcatului, nu a stricat numai amintirea simplă a sufletului faţă de bine, ci şi toate puterile lui, întunecând dorinţele fireşti ce tindeau spre virtute. Dar amintirea o tămăduieşte, ridicând-o de la starea contrară firii, la cea mai presus de fire, în mod principal, pomenirea stăruitoare a lui Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi străbătută de Duhul.

ˇ        Pricinile patimilor sunt faptele păcătoase; pricinile gândurilor, patimile; ale nălucirilor, gândurile; ale chipurilor, amintirea; ale amintirilor, uitarea (avem aici un paradox: pricina amintirilor ispititoare este uitarea îndatoririlor spre bine.), ale uitării, neştiinţa; ale neştiinţei, nepăsarea; nepăsarea este născută de dorinţa poftitoare; iar maica dorinţelor este nestatornicia; pricina nestatorniciei este lucrarea faptei; iar fapta este din dorinţa nesocotită a păcatului şi din aplecarea simţurilor către cele supuse lor.

ˇ     Gândurile sunt în partea raţională; patimile furioase în iuţime; amintirea dorinţei dobitoceşti este în partea poftitoare. În partea înţelegătoare se formează nălucirile; iar în cea cugetătoare răsar şi lucrează chipurile. (Sfântul Grigorie Sinaitul distinge aici pe lângă partea raţională a sufletului, pe cea înţelegătoare, care pare să aibă şi puterea imaginaţiei, şi pe cea cugetătoare, care are o putere apropiată de puterea imaginaţiei, dar are în ea şi puterea oarecărei trezvii critice.)

ˇ        Tăbărârea gândurilor rele este ca un şuvoi de râu; prin ele vine momeala, iar după aceasta se naşte încuviinţarea păcatului, ca o inundare de valuri ce acoperă inima. (Inima are aici sensul conştiinţei de sine. Încuviinţarea păcatului acoperă conştiinţa de sine ca o inundare a apelor.)

ˇ     Socoteşte plăcerea vâscoasă, ca o mocirlă adâncă, sau ca un smârc al desfrânării. O astfel de mocirlă este şi povara grijilor pământeşti, de care îngreuindu-se mintea pătimaşă, este scufundată de gânduri în adâncul deznădejdii.

ˇ        Scriptura a numit adeseori gânduri şi raţiunile lucrurilor, precum a numit şi chipurile raţiuni şi raţiunile chipuri. Aceasta se întâmplă deoarece mişcarea acestora (gândurilor) este în sine nematerială, dar prin lucruri ia chip şi se preface, şi aşa momeala se cunoaşte şi capătă nume prin arătare. (Se pare că Sfântul Grigorie Sinaitul înţelege prin logismoi nu înţelesuri, ci chipuri concrete ale lucrurilor. El explică cum înseşi raţiunile naturale ale lucrurilor care îşi au originea în gândirea lui Dumnezeu, pot deveni, prin chipurile lor văzute, gânduri ispititoare la păcat, sau momeli. El se arată astfel înţelegând trecerea gândurilor la chipuri concrete, în lucruri, ca nişte plasticizări ale acestora. În general, Sfântul Grigorie Sinaitul duce mai departe gândirea părinţilor anteriori printr-o aplicare mai accentuată la situaţiile concrete ale luptei cu ispitele.)

ˇ     Gândurile păcătoase sunt raţiunile dracilor şi înainte-mergătoarele patimii, precum raţiunile şi chipurile sunt ale lucrurilor. Este cu neputinţă a face vreun bine sau vreun rău, dacă nu este momit întâi gândul tău. Căci gândul este mişcarea fără chip a momelii unor lucruri oarecare.

ˇ        Materia lucrurilor naşte gânduri simple; iar momeala drăcească făureşte cele rele. Deci gândurile şi raţiunile fireşti se deosebesc de cele potrivnice firii şi de cele mai presus de fire. (Nu totdeauna gândurile sunt rele: sunt şi gânduri simple ale lucrurilor, identice cu raţiunile lor naturale, preexistente în Dumnezeu, Creatorul lucrurilor. Ba sunt şi gânduri mai presus de fire. Prin aceste s-ar putea înţelege gânduri despre Dumnezeu, despre îngeri, despre relaţiile noastre cu Dumnezeu, da poate şi gânduri despre lucruri, când le vedem pe acestea în înţelesurile lor adâncite în ambianţa de lumină nesfârşită  lui Dumnezeu.)

ˇ     Gândurile fireşti lucrează la fel la schimbarea omului, ca şi cele contrare firii. Dar cele după fire se schimbă îndată în cele mai presus de fire. (Gândurile după fire, da, dacă nu le lăsăm în gânduri ispititoare ale lucrurilor, care le schimbă firea în rău, devin cu uşurinţă gânduri mai presus de fire. De altfel este foarte greu să se tragă o graniţă între caracterul natural al gândurilor şi caracterul lor mai presus de fire, căci tot ce este natural se înţelege ca avându-şi originea în Dumnezeu şi înţelegându-se cu El.) Gândurile sunt pricini reciproce ale schimbării din ele  şi se nasc unele pe altele. Gândurile despre lucrurile materiale sunt  pricini ale naşterii şi schimbării celor drăceşti. Ele se nasc şi se schimbă din momeală. Iar cele dumnezeieşti se nasc şi se schimbă din cele fireşti, căci cele fireşti dau naştere la cele mai presus de fire. Schimbarea fiecăruia este pricină şi prilej de naştere a celui înrudit, în chip împătrit.

ˇ     Însemnează-ţi că înainte de gânduri sunt pricinile; înainte de năluciri sunt gândurile; înainte de patimi, nălucirile; iar înainte de draci, patimile, ca un lanţ şi ca o orânduială vicleană a duhului neorânduielii. Una atârnă de alta, dar nici una nu lucrează prin sine, ci este pusă în lucrare de draci. Nici nălucirea nu-şi face chipuri, nici patima nu lucrează fără puterea drăcească ascunsă, căci deşi satana a căzut zdrobit, el poate şi mai mult împotriva noastră, prin nepăsarea noastră, îngâmfându-se din pricina noastră.

ˇ     Ei dau o formă minţii noastre, mai bine zis ne formează după chipul lor şi ne momesc prin deprinderea patimii, care stăpâneşte şi lucrează în sufletul nostru. Căci  dracii au deprinderea patimilor, ca o pricină a formării de chipuri (idoli) în mintea noastră. Deci ei ne fac puterea de închipuire să lucreze în mod felurit şi în multe forme, fie în stare de trezvie, fie în somn, căci ei înşişi şi se preschimbă în felurite chipuri; dracii poftei se schimbă uneori în porci, alteori în măgari, armăsari întărâtaţi şi înfierbântaţi; cei ai mâniei, uneori în păgâni, alteori în lei; cei ai lăcomiei, uneori în lupi sau leoparzi. Apoi cei ai vicleniei în şerpi, năpârci, alteori în vulpi; cei ai îndrăznelii, în câini; cei ai trândăviei, în motani; cei ai curviei se mai prefac uneori în şerpi, alteori în corbi sau gaiţe. Dracii patimilor sufleteşti se prefac în păsări, mai ales cei din văzduh. Închipuirea are trei pricini, prin care schimbă chipurile duhurilor, după cele trei părţi ale sufletului, de aceea şi nălucirile sunt de trei feluri: de păsări, de fiare şi de dobitoace, după puterea poftitoare, mânietoare şi raţională a sufletului. Căci cele trei căpetenii ale patimilor se înarmează pururi împotriva  celor trei puteri şi după patima care dă chip sufletului se apropie de noi şi iau un chip înrudit. (Fiecare patimă dă un anumit chip sufletului şi ca urmare şi înfăţişării noastre exterioare. De aceea chiar şi demonii iau, măcar că sunt duhuri, anumite forme după patima pe care o cultivă mai mult. Şi această formă ne-o imprimă şi nouă după patima pe care caută să ne-o inspire mai mult. Patimile de mândrie ne dau o formă care seamănă cu cele ale păsărilor semeţe din văzduh, căci ele se imprimă mai mult părţii noastre cugetătoare, făcându-ne semeţi la înfăţişare şi cu capul înălţat; patimile care aprind mânia ne dau înfăţişări de fiare; cele care aţâţă pofta ne dau înfăţişări de dobitoace. Iată o dovadă a plasticizării raţiunilor.)

ˇ     Dracii plăcerii (voluptăţii) se apropie adeseori ca foc şi cărbuni aprinşi, căci duhurile iubitoare de plăcere aprind partea poftitoare a sufletului, iar pe cea cugetătoare o întunecă, zăpăcind-o. Fiindcă plăcerea patimilor este pricină de ardere, de zăpăceală şi de întuneric.

ˇ        Noaptea patimilor este întunericul neştiinţei, sau noaptea este împărăţia în care se nasc patimile. În ea împărăţeşte stăpânul întunericului şi umblă duhurile care iau chip asemănător fiarelor codrului, ca păsările cerului şi ca târâtoarele pământului, căutând cu urlete să ne răpească şi să ne mănânce.

ˇ        În vremea lucrării patimilor, unele gânduri merg înainte, altele urmează; gândurile premerg nălucirilor, iar patimile le urmează. În ce priveşte pe draci, patimile, premerg acestora, iar dracii le urmează lor.

ˇ     Începutul şi pricina patimilor este reaua întrebuinţare (abuzul); al relei întrebuinţări este schimbarea rea; al schimbării este aplecarea deprinderii voinţei; mijlocul de cercare a voinţei este momeala; pricina momelii sunt dracii, îngăduiţi de Providenţă ca să ne arătăm libertatea noastră cum este.

ˇ        Deprinderea pătimaşă a sufletului este veninul acului păcatului spre moarte, căci cel ce s-a îmbibat de bunăvoie de patimi îşi are purtarea nemişcată şi neschimbată. (Este o nemişcare în sens rău; cine este mişcat numai de o patimă e ca şi cum nu s%ar mişca, căci el nu se mişcă, ci este mişcat şi nu poate să se mişte astfel. E o mişcare monotonă, o neputinţă de a ieşi din ea. Nimic nou nu se întâmplă în el, nimic care manifestă propriu-zis noutatea vieţii. Acolo e moarte.)

ˇ     Patimile au felurite numiri, dar se împart în trupeşti şi sufleteşti. Cele trupeşti se subîmpart în dureroase şi pricinuitoare de păcat. Cele dureroase se subîmpart iarăşi în boli şi pedepse povăţuitoare. Cele sufleteşti se împart în patimi ale mâniei, ale poftei şi ale raţiunii. Cele ale raţiunii se subîmpart în nălucitoare şi cugetătoare. Dintre acestea, unele se nasc din voinţă prin reaua întrebuinţare, altele sunt fără voie, din vreo silă, cum sunt patimile zise fără vină. Părinţii le-au numit pe acestea şi urmări sau însuşiri fireşti.

ˇ        Altele sunt patimile trupeşti şi altele cele sufleteşti; altele cele ale poftei şi altele cele ale iuţimii (mâniei); altele cele ale raţiunii şi altele cele ale minţii şi ale închipuirii. Dar se însoţesc între ele şi lucrează unele cu altele. Cele trupeşti cu cele ale poftei, cele sufleteşti cu cele ale iuţimii; şi iarăşi, cele raţionale cu cele ale minţii ş cele ale minţii cu cele ale imaginaţiei şi cele ale amintirii.

ˇ     Patimile iuţimii sunt: mânia, amărăciunea, strigarea, aprinderea grabnică (vărsarea năpraznică a fierii), cutezanţa semeaţă, înfumurarea, trufia şi celelalte. Ale poftei sunt: lăcomia, desfrânarea, neînfrânarea, nesăturarea, iubirea de plăcere, iubirea de arginţi, iubirea de sine care e cea mai cumplită din toate. Iar ale trupului sunt: curvia, preacurvia, necurăţia, destrăbălarea, nedreptatea, lăcomia pântecelui, lenea, uşurătatea, iubirea de podoabe (luxul), iubirea de petreceri şi celelalte. Cele ale părţii raţionale sunt: necredinţa, hula, viclenia, uneltirea, iscodirea, făţărnicia, grăirea de rău, clevetirea, osândirea, dispreţuirea, luarea-n râs, prefăcătoria, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, de prostii, umblarea cu lucruri ascunse, ironia, fala, dorinţa de a plăcea oamenilor, semeţia, jurămintele strâmbe, vorbirea fără rost. Ale minţii sunt: părerea de sine, înălţarea, laudele, cearta, pizma, încântarea de sine, grăirea împotrivă, surzenia cu voia, închipuirea, nălucirile, răstălmăcirile, dorinţa de a te arăta, iubirea de slavă, sau mândria, cea dintâi şi cea mai de pe urmă din toate relele. Iar cele ale cugetării sunt: împrăştierile, rătăcirile, robirile, întunecarea, orbirea, amăgirile, momelile, încuviinţările, aplecările, abaterile şi cele asemenea acestora. Ca să spun pe scurt, toate relele potrivnice firii s-au amestecat cu aceste trei puteri ale sufletului, precum toate bunătăţile se află împreună cu ele prin fire.

ˇ        Minunate sunt cuvintele de slăvire pline de uimire ale lui David faţă de Dumnezeu „Minunate s-a făcut, zice cunoştinţa Ta către mine, căci nu pot să mă ridic până la ea”, fiind mai puternică şi neajunsă şi mai presus de cunoştinţa şi de puterea mea neputincioasă. Chiar şi trupul e neînţeles căci are o alcătuire compusă, întreită în tot chipul, dar ţine într-o unică armonie mădularele şi părţile sale. Pe de altă parte, în trup stăpâneşte numărul şapte şi doi, care arată vremea şi firea, după cei învăţaţi în ale numerelor. Astfel şi el este o unealtă a firii, care arată slava măreţiei treimice, după legile care cârmuiesc firea. (Numărul doi care stăpâneşte în trup arată firea lui dependentă. Căci doi sunt ochii, două urechile, etc. Dar în trupul trecător stăpâneşte şi numărul trei şi şapte, care este timpul. El are trecut, prezent şi viitor şi viaţa lui se repetă în cicluri de şapte zile. Se mai spune că toată materia trupului se schimbă în curs de şapte ani. Mişcarea timpului în cicluri de şapte unităţi o exprimă şi Facerea, unde se spune că Dumnezeu a creat lumea în şapte zile. Şapte reprezintă împlinirea a ceea ce se mişcă în timp. Numărul trei arată poate şi fiinţa, puterile şi lucrările.)

ˇ     Legile firii sunt îmbinările felurite ale mădularelor lucrătoare, pe care cuvântul le-a numit şi deosebiri, ca tot atâtea părţi în care se arată însuşirile trupului. Sau iarăşi, legea firească este lucrarea fiecărei forme şi a fiecărui mădular în baza puterii sale. Precum Dumnezeu ţine în lucrare şi mişcă toată zidirea, aşa sufletul ţine în lucrare şi în mişcare mădularele trupului şi îl mişcă pe fiecare spre lucrarea sa. Dar e de cercetat pentru care pricină bărbaţii purtători de Dumnezeu spun uneori că iuţimea şi pofta sunt puteri ale trupului, iar alteori că sunt ale sufletului? Răspundem, că nu este nici o nepotrivire între cuvintele sfinţilor, pentru cei ce le cunosc cu de-amănuntul, ce amândouă susţinerile sunt adevărate şi ele pot fi schimbate între ele în chip înţelept, din pricina creării sufletului şi a trupului pentru un mod de convieţuire negrăită. Căci îmbinarea lor este de aşa fel, că sufletul poate să fie desăvârşit de aici, iar trupul e nedesăvârşit din pricina creşterii prin hrană. Astfel sufletul are în sine şi puterea poftei doritoare şi puterea iuţimii spre vigoarea dragostei, dar de la plăsmuirea lui e zidit raţional şi mintal. Căci nu i s-a dat o iuţime fără raţiune şi o poftă fără minte. Precum nici trupul nu le avea pe acestea astfel, mai înainte. Ci fiind zidit nestricăcios, era fără mustime, din care a urmat pofta şi mânia furioasă. Căci după neascultare, căzând în stricăciune şi în grosimea dobitoacelor, a răsărit ca urmare neapărată şi iuţimea şi pofta în el. De aceea trupul se şi împotriveşte voinţei sufletului, prin iuţime şi poftă când domină el. iar când se supune muritorul celui raţional, urmează sufletului spre săvârşirea celor bune. Deci abia când s-au amestecat cele venite pe urmă în trup cu însuşirile sufletului, s-a asemănat omul dobitoacelor, supunându-se legii păcatului, pentru trebuinţa firii şi făcându-se din fiinţă raţional㠖 dobitoc şi din om – fiară. (Sfântul Grigorie Sinaitul explică tot ce are trupul viu în suflet. Chiar iuţimea şi pofta şi le însuşeşte trupul din suflet. Deci sufletul a fost făcut pentru convieţuirea cu trupul, putând alcătui şi susţine un trup viu. De aceea i s-a dat iuţimea şi pofta, cu posibilitatea de a sluji nu numai unor scopuri spirituale, ci şi întreţinerii şi creşterii trupului desigur tot în vederea spiritualizării trupului şi a materiei. Adică iuţimea şi pofta, având la bază un caracter spiritual, legat de minte şi raţiune, primesc prin unirea sufletului cu trupul şi un caracter animalic, sau o funcţie în slujba trupului ca organism biologic, înrudit în privinţa aceasta cu cel animalic. S-ar putea spune că, prin iuţime şi poftă, raţionalitatea sufletului are în ea posibilitatea de a se plasticiza ca trup organizat. Desigur, aceasta nu înseamnă că sufletul există temporal înaintea trupului, ci începe să existe manifestându-se în formarea trupului prin iuţimea (energia) şi pofta ce i se prelungesc în trup întrucât prin acestea începe deodată cu aducerea lui la existenţă să se plasticizeze în trup. De altfel în general, planul material nu e decât o raţionalitate plasticizată şi ca atare raţionalitatea aceasta are în ea însăşi o energie şi un impuls spre plasticizare, care, în cazul raţiunii personale umane, echivalează cu iuţimea şi cu pofta. Când acestea nu sunt conduse bine de raţiune, se nasc păcatele şi însăşi deformările şi tendinţele de descompunere a trupului, ca plasticizare a sufletului raţional. De aceea păcatul, ca dezordine, începe în raţiune, în suflet.)

ˇ     Sufletul fiind creat raţional prin suflare şi înţelegător prin insuflare dătătoare de viaţă, nu a fost creat de Dumnezeu deodată cu iuţimea şi cu pofta dobitocească, ci cu puterea dorinţei şi pe ea, cu vigoarea dragostei. La fel nici trupului nu i-a sădit, prin plăsmuire, de la început iuţimea şi pofta neraţională. Căci pe acestea le-a primit pe urmă prin neascultare, făcându-se muritor, stricăcios şi dobitocesc. (Dar iuţimea şi pofta s-au prelungit în trup la început nu ca iuţime şi poftă animalică, ci ca iuţime şi dorire spirituală. Pe urmă au luat, prin cădere, caracterul animalic, sau şi animalic.) Căci trupul, zic cuvântătorii de Dumnezeu, a fot zidit nestricăcios, precum va şi învia, deşi în stare să primească şi stricăciunea. Iar sufletul a fost făcut nepătimitor, dar s-au stricat amândouă şi s-au amestecat, în urma legii preafireşti a mişcării unuia în altul (perihorezei), şi a împărtăşirii unuia din celălalt. Sufletul s-a îmbibat de patimi, mai bine zis de draci, iar trupul s-a făcut asemenea dobitoacelor necuvântătoare prin lucrarea şi prin stăpânirea nestricăciunii. Puterile amândurora făcându-se una, l-au făcut pe om să devină, prin mânie şi poftă, un animal neraţional şi fără minte. Şi aşa s-a făcut asemenea cu dobitoacele, după Scriptură, şi întocmai cu ele în tot chipul. (Prin aceasta şi-a înrăit şi sufletul calitatea. Iuţimea şi pofta, punându-se într-o măsură mai mare în slujba creşterii şi susţinerii trupului, au pus prin însuşi sufletul, într-o mare măsură, în slujba trupului şi au luat chiar în suflet un caracter iraţional, animalic. Greu se poate găsi în scrisul patristic o insistenţă aşa de stăruitoare în explicarea complexei şi tainicei legături dintre suflet şi trup ca aceste capete ale Sfântul Grigorie Sinaitul. Scrierea aceasta a lui este dominată de preocuparea antropologică.)

ˇ     Începutul şi pricina virtuţilor este buna intenţie, apoi dorinţa binelui. Precum Dumnezeu este pricina şi izvorul a tot binele, aşa începutul binelui în noi este credinţa, mai bine zis Hristos, piatra credinţei, pe Care-L avem ca începătură şi temelie a tuturor virtuţilor. Căci pe El am aşezat şi pe El clădim tot binele. El este piatra cea din capul unghiului, care ne leagă pe noi cu Sine şi mărgăritarul de mare preţ, pe care căutându-l monahul, care pătrunde în adâncul liniştii, vinde toate voile sale prin ascultarea poruncilor, ca să-L câştige pe El. (Este o aplicare la credinciosul individual a expresiilor: Hristos, piatra cea din capul unghiului, Hristos, piatra credinţei, Hristos, începătura vieţii noastre. El este în fiecare din noi izvorul binelui, al efortului spre dobândirea virtuţilor, pe El clădim trupul virtuţilor. O interpretare tot aşa de interesantă a parabolei biblice despre omul care vinde toate averile sale pentru a cumpăra ţarina sau ascultarea care cuprinde pe Hristos, comoara de mare preţ. Averile sunt aici voile omului; omul care vrea să se mântuie renunţă la voile sale, care nu-l pot mântui, pentru a-şi însuşi prin ascultare voia lui Hristos, pentru a face voia sau poruncile Lui, căci prin aceasta dobândeşte viaţa veşnică. Cel ce iubeşte renunţă la voile sale pentru cel iubit şi pentru iubirea aceluia căci în El are viaţa, cum nu o are prin împlinirea voilor sale.)

ˇ        Virtuţile îşi ţin cumpăna între ele şi toate se adună într-una şi se împlinesc într-o întocmire şi într-un chip singur al virtuţii. Căci sunt virtuţi propriu-zise şi virtuţi mai mari ca virtuţile, care cuprind pe cele mai multe, sau chiar pe toate, cum e dragostea dumnezeiască, smerenia şi răbdarea dumnezeiască. Fiindcă zice Domnul despre aceasta: „Prin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre” (Luca 21, 19), dar nu a zis întru postirea voastră, sau întru privegherea voastră. Iar prin răbdare înţeleg pe cea după Dumnezeu. Ea este împărăteasa virtuţilor, temelia bunătăţilor bărbăteşti., căci ea este pacea în războaie, seninul în furtună, statornicia nestrămutată în cei ce-au dobândit-o. Pe cel ce a dobândit-o pe aceasta în Hristos Iisus nu-l vor putea vătăma nici armele, nici suliţele, nici câmpurile de bătălie, nici chiar războaiele dracilor, nici mulţimea întunecată a celor potrivnici.

ˇ     Virtuţile, deşi se nasc unele din altele, îşi au obârşia în cele trei puteri ale sufletului, afară de cele dumnezeieşti. Căci pricina şi începătura celor patru virtuţi cuprinzătoare în cei fireşti şi ale virtuţilor dumnezeieşti, din care şi prin care fiinţează celelalte, a chibzuinţei, a bărbăţiei, a neprihănirii şi a dreptăţii, este înţelepciunea dumnezeiască a cunoscătorilor de Dumnezeu, cea mişcată de Duhul. Aceasta mişcându-se în chip împătrit, le lucrează pe toate, nu deodată, ci pe fiecare deosebi la vremea ei, după cum voieşte. Pe una ca lumină, pe alta ca putere ageră şi ca insuflare pururi în mişcare, pe a treia ca putere sfinţitoare şi curăţitoare, iar pe a patra ca rouă a curăţiei, care înveseleşte şi curăţeşte de arsurile patimilor. Precum s-a spus mai înainte fiecăruia dintre cei desăvârşiţi îi dă fiecare lucrare desăvârşită după felul lui.

ˇ     Tăria desăvârşită a sufletului în virtuţi nu o dăruiesc destoiniciile şi sârguinţa proprie, dacă acestea nu se înrădăcinează prin har, ca deprinderi. Căci fiecare îşi are darul ei (din har), ca o lucrare deosebită, aşa încât îi poate atrage spre ea, prin deprinderea şi firea binelui, pe cei ce se împărtăşesc de ea, chiar când nu voiesc. Când ajungem la acel dar, el se menţine neschimbat şi neînstrăinat. Atunci avem harul Duhului, lucrând virtuţile în mădularele noastre ca un suflet viu. De aceea toată ceata virtuţilor este moartă fără har; şi în cei ce socotesc că le au, sau că le-au dobândit desăvârşit şi că sunt numai ale lor, sunt umbre şi chipuri ale gândului, dar nu realităţi desăvârşite. (Înrădăcinarea virtuţilor în suflet nu se poate înfăptui prin eforturile proprii, ci numai prin har, care este lucrarea puternică a lui Dumnezeu devenită lucrarea noastră. Virtuţile, ca deschideri şi relaţii statornice ale sufletului cu Dumnezeu, nu pot prinde putere în noi, dacă nu stă Dumnezeu Însuşi deschis faţă de noi, sau în comunicare de iubire şi de putere cu noi. În virtuţi, Duhul lui Dumnezeu lucrează cu subiectul nostru ca un fel de unic subiect. Prin aceasta virtuţile reprezintă trepte ale unirii noastre cu Dumnezeu, ca Subiect iubitor. De aceea Duhul lui Dumnezeu este sufletul virtuţilor noastre. În cel ce socoteşte că virtuţile sunt ale lui, nu este deschidere adevărată nici spre Dumnezeu, nici spre oameni, căci în deschiderea adevărată trebuie să se trăiască iniţiativa ambelor părţi. Sunt deschis cu adevărat celuilalt pentru că şi el îmi este deschis, deci virtutea mea este şi opera lui. Astfel, virtutea mea este numai o intenţie a virtuţii dar nu o virtute împlinită. Cel ce afirmă că poate face binele numai prin el însuşi, chiar prin această mândrie a lui, nesocotind contribuţia celuilalt, se închide în sine şi nu-l încălzeşte pe acela, pentru că nu-l preţuieşte cum se cuvine, ca absolut al realizării sale.!

ˇ     Deci virtuţile cuprinzătoare sunt patru: bărbăţia, chibzuinţa, neprihănirea şi dreptatea. Lor le stau aproape, prin prisosire sau prin ştirbire, opt păcate numite şi socotite de cei din lume virtuţi: bărbăţiei, semeţia şi frica; chibzuinţei, viclenia şi neştiinţa; neprihănirii, desfrânarea şi neajutorarea; dreptăţii, lăcomia şi nedreptatea, sau îngustimea năzuinţei. Dar nu numai virtuţile cuprinzătoare şi fireşti, mai presus de orice ştirbire sau umflare, ci şi cele cu fapta ţin mijlocul. Ele au ca împreună-lucrătoare hotărârea liberă întru dreptatea socotinţei; pe când păcatele, abaterea şi părerea de sine. Că virtuţile drepte ţin mijlocul, e martor proverbul care zice: „Atunci vei face toate căile bune” (Proverbe 2, 9). Deci toate se întemeiază pe cele trei puteri ale sufletului, din care se nasc şi pe care se zidesc, având ca temelie a clădirii lor cele patru virtuţi cuprinzătoare, mai bine zis pe Hristos, prin care cele fireşti se curăţesc prin cele cu fapta, iar cele dumnezeieşti şi mai presus de fire se dăruiesc întru bunătatea Duhului.

ˇ        Scriptura numeşte virtuţile fecioare, pentru amestecarea şi unirea lor cu sufletul, fiind privite ca un singur trup şi duh cu sufletul. Căci chipul fecioarei este simbolul dragostei, iar înfăţişarea acestor sfinte fecioare este dovada nevinovăţiei şi a curăţiei. Căci harul obişnuieşte să dea chip dumnezeiesc celui în care se întipăresc acestea şi să-i facă pe cei ce-L primesc înrudiţi cu Dumnezeu.

ˇ     Deci căpeteniile patimilor celor mai mari sunt trei: lăcomia pântecelui, iubirea de argint şi slava deşartă. Iar cele ce urmează acestora sunt cinci: curvia, mânia, întristarea, trândăvia şi mândria. Dar tot aşa sunt şi trei virtuţi cuprinzătoare care se împotrivesc acelora: înfrânarea, sărăcia şi smerenia. Iar după ele sunt cele ce le urmează: curăţia, blândeţea, bucuria, bărbăţia şi umilinţa. Dar cunoaşterea întregii cete a virtuţilor, după puterea, lucrarea şi mireasma fiecărei virtuţi şi a fiecărui păcat, nu e un lucru pe care îl poate avea oricine voieşte, ci al celui ce le-a săvârşit şi pătimit cu fapta şi cuvântul şi a primit de la Duhul darurile cunoştinţei şi deosebirii.

ˇ     Dintre virtuţi, unele lucrează, iar altele sunt lucrate. Lucrează, venind în noi când trebuie şi cât şi precum voiesc. Şi lucrăm noi după hotărârea liberă şi după deprinderea morală a destoiniciei noastre. Dar acelea lucrează fiinţial, pe când noi lucrăm povăţuindu-ne de vreun chip şi modelându-ne după el, dacă chipul este potrivirea tuturor lucrărilor noastre după arhietipurile de sus. Dar foarte puţini se împărtăşesc fiinţial de cele cunoscute cu mintea înainte de viitoarea primire a nestricăciunii. Aici lucrăm şi primim ostenelile şi chipurile, nu virtuţile cu adevărat. (Împărtăşirea fiinţială de virtuţi e împărtăşirea nemijlocită de Cel în Care îşi au izvorul puterile binelui. Aceste puteri lucrează ele înseşi în noi, pentru că lucrează Dumnezeu izvorul lor fiinţial. Dar trebuie să dăm şi noi contribuţia noastră. De aceea în parte ele lucrează în noi, în parte sunt lucrate ele de noi. Unde nu are loc împărtăşirea fiinţială de virtuţile dumnezeieşti, nu reuşim să înfăptuim virtuţile, ci dăm doar ostenelile noastre.)

ˇ     Slujeşte lucrul sfânt al Evangheliei, după Pavel (Romani 15, 16), cel ce primeşte şi dă prin lucrare şi altora luminarea lui Hristos, sădind ca pe o sămânţă dumnezeiască cuvântul în ţarinile sufleteşti ale ascultătorilor. Cuvântul vostru să fie aşa ca prin har (Coloseni 4, 6), cu bunătate dumnezeiască, spre a da har celor ce ascultă cu credinţă. Numind apoi pe învăţători plugari, iar pe cei învăţaţi de ei, ogor, îi arată foarte înţelepţeşte pe cei dintâi ca arători şi semănători ai cuvântului dumnezeiesc, iar pe ceilalţi ca pământ îngrăşat, semănat cu virtuţi şi aducător de roadă multă şi bogată. Căci slujba sfântă (ierurghisirea) cu adevărat nu e numai lucrarea celor dumnezeieşti, ci şi împărtăşirea şi dăruirea bunătăţilor către alţii.

ˇ        Cuvântul care porneşte prin rostire la învăţătură e felurit şi se alcătuieşte, în felurite chipuri din patru feluri: cuvântul din învăţătură, cel din citire, altul din faptă şi altul din har. Apoi, precum apa este una prin fire, dar se preface şi se schimbă, după însuşirea felurită a pământului din care vine, într-o calitate sau alta, încât e simţită la gust odată ca amară, altădată ca dulce, altădată ca sărată, iar altădată ca mirositoare, aşa şi cuvântul rostit, schimbându-se după starea morală a fiecăruia, se cunoaşte din lucrarea lui şi din folosul ce-l dă.

ˇ     Deoarece cuvântul s-a dat spre bucuria fiecărei firi raţionale, asemenea unor mâncăruri felurite, sufletul simte plăcerea cuvintelor, primindu-le în chip felurit. Cuvântul cunoştinţei îl are ca pe un pedagog, care-i modelează purtările, pe al citirii, ca pe unul care-l adapă ca o apă a odihnei (Psalmi 22, 3); pe al faptei, ca pe un loc de verdeaţă (Psalmi 22, 2), care-l îngraşă; pe al harului, ca pe un pahar care-l îmbată (Psalmi 22, 5) şi-l veseleşte; iar bucuria negrăită a harului, ca pe un untdelemn care veseleşte faţa şi o face strălucitoare.

ˇ     Dar sufletul nu are acestea numai în sine ca viaţă, ci uneori le aude şi la alţii şi le simte spre învăţătura sa; şi anume atunci când îi stăpâneşte pe amândoi dragostea şi credinţa, unul ascultând cu credinţă, iar celălalt învăţând cu dragoste, împlinind fără înfumurare şi fără slavă cuvintele virtuţilor. Cel dintâi primeşte cuvântul învăţăturii ca pedagog, pe al citirii, ca hrănitor; pe al faptei, ca o călăuză lăuntrică şi preadulce la Mire; pe cel luminător al Duhului, ca pe unul care uneşte pe Cuvântul-Mire cu el şi-l veseleşte (Precum există o istorie externă a Revelaţiei, ca apropiere treptată a lui Dumnezeu de oameni, aşa există şi o istorie a apropierii Lui de insul personal. Sufletul primeşte cuvântul de învăţătură de la altul prin care află despre Hristos ca Cel ce va veni la el, apoi cuvântul care îl hrăneşte şi-l creşte prin proprie citire,  pe urmă cuvântul stadiului de lucrare a virtuţilor. Căci faptele sunt şi ele cuvinte prin care învaţă şi e învăţat. Acesta îl conduce înăuntru la Mirele Hristos şi e dulce şi pentru el şi pentru cei asupra cărora faptele sale se răsfrâng cu bunătatea lor. În sfârşit e Hristos însuşi trăit în unirea cu El ca fiind Cuvântul personal şi ca izvorul cuvintelor şi ca Mire, sau ca partenerul deplinei iubiri. Căci sufletul e în greceşte de genul feminin.) Căci dacă cuvântul iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 4), înseamnă că cuvintele care ies din Duh prin gura sfinţilor sunt cuvinte care ies din gura lui Dumnezeu, sau din suflarea preadulce a Duhului pentru lucrare. (Noi vorbim pentru că a vorbit şi continuă să vorbească Dumnezeu. Dar în mod deosebit de intim vorbeşte Dumnezeu prin sfinţi, care s-au unit cu Dumnezeu în Duh.) De aceea nu se bucură de ele toţi ci numai cei vrednici. Cei ce se veselesc, prin urmare, aici cu Duhul sunt foarte puţini. Iar cei ce se desfată cu Cuvântul sunt cu adevărat cuvântători (Toţi oamenii sunt cuvântători, pentru că sunt după chipul lui Dumnezeu-Cuvântul. Dar cuvântători în sensul plin al cuvântului sunt cei ce simt cu toată intensitatea Cuvântul lui Dumnezeu adresându-li-se şi vorbind prin ei, însuşindu-şi Cuvântul lui Dumnezeu, care se face cuvântul lor.) Cei mulţi cunosc şi se împărtăşesc numai de chipurile cuvintelor duhovniceşti prin amintirile, neîmpărtăşindu-se încă prin simţire de pâinea cea adevărată a viitorului, sau de Cuvântul lui Dumnezeu. (Numai cei ce se desfată ca o mireasă cu Mirele, prin unirea cu Cuvântul dumnezeiesc cel personal, ca izvor al cuvintelor, sunt şi ei cu adevărat cuvântători sau cuvinte personale cuvântătoare. Numai cuvintele lor sunt cuvinte cu adevărat mângâietoare, întăritoare şi luminătoare, precum sunt şi ei înşişi aşa, ca persoane. numai ei au adică cuvintele Duhului lui Hristos, pentru că au pe Hristos Cuvântul întrupat în ei. Iar la această stare ajung puţini în viaţa de aici.) Căci numai Acesta se dăruieşte acolo celor vrednici spre desăvârşită îndulcire, fără să se mănânce, fără să se sfârşească şi fără să se jertfească vreodată.

ˇ     Este cu neputinţă a gusta dulceaţa celor dumnezeieşti fără simţirea înţelegătoare (a minţii). Căci, precum cel ce şi-a tocit simţurile le-a făcut nelucrătoare faţă de cele supuse lor, şi nici nu vede, nici nu aude, nici nu miroase, fiind amorţit, mai bine zis pe jumătate mort, aşa şi cel ce şi-a amorţit puterile sufleteşti cele după fire, prin patimi, le-a făcut nesimţitoare faţă de lucrarea şi împărtăşirea tainelor Duhului. Căci cel ce nu vede, nu aude şi nu simte duhovniceşte, este mort, fiindcă nu este Hristos viind în el, nici el mişcându-se şi lucrând în Hristos. ( Cât timp avem numai cuvintele lui Hristos, avem numai chipurile Cuvântului personal. Pentru a-L avea pe El trebuie să avem Ťsimţirea înţelegătoareť a prezenţei Lui. Dar această simţire nu o putem avea câtă vreme puterile sufletului ne sunt tocite prin păcat, sau întoarse spre interesele noastre egoiste. Numai când Hristos Însuşi viază în noi, întăreşte puterile noastre de simţire a prezenţei Lui. ŤSimţirea minţiiť sau Ťsimţirea înţelegătoareť a fost folosită de Sfântul Grigorie de Nyssa şi de Diadoh, pentru a indica o sesizare spirituală a prezenţei lui Dumnezeu, nu numai o deducţie teoretică a Lui prin raţiune. Prin Ťsimţireať aceasta ne sesizează nu numai prezenţa lui Dumnezeu, ci şi bunătăţile variate ce iradiază din El. Cuvântul Ťsimţirea minţiiť se foloseşte pentru a indica un contact cu realitatea spirituală a lui Dumnezeu, analog cu contactul pe care-l avem prin simţirile trupului cu realităţile sensibile.)

ˇ     Simţurile au o lucrare egală şi la fel cu puterile sufletului, ca să nu zic una şi aceeaşi. Mai ales când sunt sănătoase. Căci prin acelea sunt vii şi lucrează acestea şi în amândouă este amestecat Duhul de viaţă făcător. Omul se îmbolnăveşte când poartă în el neputinţa generală a patimilor, zăcând pururi în bolniţa trândăviei. Căci simţurile privesc cele supuse lor, iar puterile sufleteşti văd limpede cele cunoscute prin înţelegere, mai ales când nu este vreo luptă drăcească în ele, care se împotriveşte legii minţii şi a duhului. Dar când se unesc împreună, făcându-se unitare prin Duhul, atunci cunosc cele dumnezeieşti şi cele omeneşti nemijlocit şi fiinţial, aşa cum de este firea; şi raţiunile lor privesc limpede şi curat pricina cea una a tuturor, adică Sfânta Treime, pe cât este cu putinţă. (Lucrarea simţurilor nu e despărţită de cea a puterilor sufletului, când sunt sănătoase şi unele şi altele. Omul vede deodată cele sensibile şi cele inteligibile prin simţurile trupului pline de puterile de sesizare ale sufletului. Dar unitatea deplină a lucrării lor şi extinderea sesizării realităţilor spirituale până la Dumnezeu, prin mijlocirea lucrării simţurilor trupeşti, se realizează prin Duhul Sfânt. Aşa au văzut apostolii lumina dumnezeiască pe Tabor, chiar prin simţul văzului trupului plin de puterea Duhului Sfânt.)

ˇ     Cel ce se linişteşte este dator mai întâi să aibă ca temelie aceste cinci virtuţi pe care să ridice clădirea lucrărilor sale: tăcerea, înfrânarea, privegherea, smerenia şi răbdarea. Iar ca lucrări bine plăcute lui Dumnezeu trebuie să le aibă pe acestea trei: cântarea, rugăciunea şi citirea; şi lucrul mâinilor, dacă este neputincios (la cele dintâi). Căci virtuţile pomenite, nu numai că le cuprind pe toate, ci se şi susţin una pe alta. El trebuie să se îndeletnicească de dimineaţă cu pomenirea lui Dumnezeu, prin rugăciune, şi cu liniştea inimii. În ceasul dintâi să se roage cu dinadinsul, într-al doilea să citească; într-al treilea, să cânte; într-al patrulea, să se roage; într-al cincilea să citească; într-al şaselea, să cânte; într-al şaptelea, să se roage; într-al optulea, să citească; într-al nouălea, să cânte, într-al zecelea, să mănânce; într-al unsprezecelea, să doarmă dacă are trebuinţă; într-al doisprezecelea, să cânte cele de seară. Şi aşa străbătând bine stadia zilei, va plăcea lui Dumnezeu. (Ceasul întâi e ora şase dimineaţa. Se cere o repetare de trei ori a rugăciunii, a citirii, a cântării. La ora 16 monahul are să mănânce, la 17 să doarmă, la 18 să facă rugăciunile de seară. Acesta trebuie să fie pentru călugăr programul zilnic.)

ˇ     El trebuie să culeagă ca o albină din toate virtuţile cele ce sunt mai de folos. Şi aşa, împărtăşindu-se din toate câte puţin, să facă mare îmbinare a lucrărilor poruncilor, din care se câştigă mierea înţelepciunii spre înveselirea sufletelor.

ˇ     Iar dacă vrei să străbaţi şi vremea nopţii mai uşor, ascultă: Privegherea nopţii este de trei feluri: pentru începători, pentru mijlocii şi pentru cei desăvârşiţi. Începătorii să doarmă jumătate de noapte şi jumătate să privegheze, fie de seara până la miezul nopţii, fie de la miezul nopţii până dimineaţa; cei de la mijloc să privegheze de cu seara un ceas sau două, apoi să doarmă patru ceasuri şi apoi să se scoale la utrenie şi să se roage şase ceasuri până dimineaţa; pe urmă să cânte ceasul întâi şi să şadă şi să se liniştească, cum s-a spus mai înainte; apoi fie să păzească rânduiala lucrurilor după ceasuri, fie să ţină într-o urmare necontenită rugăciunea, după deprinderea fiecăruia. Iar cei desăvârşiţi să stea toată noaptea în picioare şi să privegheze. (Aici se dă pravila de noapte. Ea e diferită pentru începători, pentru cei de la mijlocul drumului spre desăvârşire şi pentru cei desăvârşiţi. Începătorii trebuie să privegheze de la ora 18 până la ora 00, sau invers, de la miezul nopţii până dimineaţa. Cei de la mijloc au să privegheze de la 18 până la 19-20, apoi să doarmă până la miezul nopţii (la utrenie), apoi să privegheze toată noaptea. Cei desăvârşiţi au să privegheze toată noaptea în picioare într-o rugăciune neîncetată.)

ˇ        Iată spunem şi despre mâncare, că ajunge o litră de pâine celui ce se nevoieşte pentru liniştire, iar vin să bea două pahare din cel neamestecat şi apă trei pahare. Să hrănească din cele ce se găsesc. Să nu umble după cele ce le caută pofta, ci să se folosească cu înfrânare de cele ce le rânduieşte pururi de grijă a lui Dumnezeu. Dar învăţătura cea mai bună şi mai scurtă, pentru cei ce vor să vieţuiască cu luare aminte, este să păzească cele trei virtuţi mai cuprinzătoare: postul, privegherea şi rugăciunea, întărind cu cea mai mare putere pe cea din urmă, care este reazimul tuturor.

ˇ     Liniştirea (isihia) are trebuinţă înainte de toate de credinţă, de răbdare şi de dragoste din toată inima, de tărie, de putere şi de nădejde. Că cel ce crede, chiar dacă nu va dobândi aici ceea ce caută, poate din negrijă sau din altă pricină, în ceasul ieşirii este cu neputinţă să nu se umple de rodul credinţei şi al nevoinţei şi să nu vadă slobozirea, care este Iisus Hristos, răscumpărarea şi mântuirea sufletelor, Cuvântul Dumnezeu - Omul. (Iisus este eliberarea, căci El este liber şi izvorul din care emană toată puterea libertăţii, sau a puterii asupra patimilor înrobitoare.) Iar cel ce nu crede se va osândi cu siguranţă în ceasul ieşirii. Ba s-a şi osândit, zice Domnul (Ioan 3, 18). Căci cel ce slujeşte plăcerilor şi caută slava de la oameni şi nu cea de la Dumnezeu (Ioan 5, 45) este necredincios, zice. Chiar dacă pare, după cuvânt, credincios, unul ca acesta s-a amăgit pe sine, fără să bage de seamă. Acesta va auzi atunci: ”Fiindcă nu M-ai luat pe mine in inima ta şi M-ai aruncat înapoi în spatele tău, te voi lepăda şi Eu”(Iez. 5, 11). Credinciosul trebuie să fie cu bună nădejde şi să creadă în adevărul lui Dumnezeu mărturisit în toate Scripturile, dar să-şi mărturisească neputinţa sa ca să nu-şi primească osândă îndoită şi de neocolit.

ˇ      Nimic nu face aşa de mult inima zdrobită si sufletul smerit, ca singurătatea întru cunoştinţa şi tăcerea despre toate. (Singurătatea îi deprimă pe mulţi. Li se pare că nu au nici ajutor, nici o atenţie de la nimeni. Pe nevoitori îi face să se simtă cu inima zdrobită. Simt mai accentuat că nu sunt prin ei înşişi şi nu au viaţa adevărată prin ei înşişi. Îi face să nu se mai încreadă în ei înşişi. Ajung la adevărata conştiinţă a ceea ce sunt prin ei înşişi la conştiinţa unită totdeauna cu smerenia.) Şi nimic nu păgubeşte aşa de mult starea de liniştire si nu răpeşte puterea ei dumnezeiască ca aceste şase patimi cuprinzătoare: îndrăzneala, lăcomia pântecelui, vorba multă, împrăştierea, înfumurarea şi doamna patimilor, care e părerea de sine. Cel ce s-a deprins de bunăvoie în chip deplin cu ele, se întunecă tot mai mult pe măsură ce sporeşte în ele şi se face nesimţitor. Dacă se ridică iarăşi, punând un nou început cu credinţă şi cu râvnă, va dobândi iarăşi ceea ce caută, mai ales dacă se umileşte şi caută. dar dacă stăpâneşte în el, prin nepăsare, una din cele pomenite mai sus, atunci toate celelalte rele, năvălind împreună cu necredinţa pierzătoare, îl fac pustiu, ca pe o altă cetate a Babilonului, ajungând stăpânit de tulburările şi zăpăcelile dracilor (Isaia 13, 21). Astfel cele din urmă se fac mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45), şi unul ca acesta ajunge un duşman furios şi un pârâş al celor ce se îndeletnicesc cu liniştirea, ascuţindu-şi pururi limba împotriva lor ca pe o sabie tăioasă şi cu două guri (Avem poate aici o aluzie la atacurile lui Varlaam împotriva isihaştilor.)

ˇ        Apele patimilor, din care creşte marea tulbure şi amestecată, care se revarsă peste sufletul ce vrea să se liniştească, nu pot fi trecute altfel decât în corabia uşoară a neagonisirii şi a înfrânării atotcuprinzătoare. Căci din neînfrînare şi din iubirea de materiale izvorăsc torentele patimilor, care se revarsă peste pământul inimii şi aduc în ea toată putreziciunea şi materia gândurilor, pricinuind zăpăceala minţii, tulburare cugetării şi greutate trupului, şi descurajând, întunecând si amorţind sufletul şi inima şi scoţându-le din deprinderea şi simţirea lor cea după fire.

ˇ     Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc, aşa de moleşit, de descurajat şi de fără minte, ca iubirea de sine, maica patimilor. Căci când unul din aceştia preţuieşte mai mult odihna trupului decât ostenelile pentru virtute şi socoteşte ca o cunoştinţă folositoare să nu se ostenească de bună voie cu lucrarea, ci să se îndeletnicească mai bine cu poruncile uşoare care aduc sudori puţine, atunci duşmanii nevăzuţi sădesc în suflet lipsa de curaj faţă de lucrarea liniştirii şi din tare şi nebiruit îl fac slăbănog în lucrare (Luarea aminte la sine, împreunată cu lupta împotriva patimilor de plăcere şi a împrăştierii gândurilor şi cu ţinerea continuă a pomenirii lui Dumnezeu este un exerciţiu care cere un mare efort şi aduce o uriaşă tărie de voinţă celui ce le practică).

ˇ     Nu este doctorie mai bună şi mai de frunte celor ce se simt slabi faţă de porunci şi au văzut că nu este uşor să se lepede de întunericul tulbure, ca ascultarea cu credinţă şi fără deosebire în toate. Căci aceasta este celor ce o beau un leac de viaţă dătător, alcătuit din multe virtuţi şi un cuţit care curăţeşte dintr-odată puroiul rănilor. Cel ce o alege dintre toate, ca să o împlinească cu credinţă şi simplitate, a tăiat dintr-odată toate patimile. Acesta nu numai că a ajuns la linişte ci a şi dobândit-o întreagă prin ascultare, aflând pe Hristos însuşi, iar el făcându-se şi numindu-se slujitor al Lui.

ˇ        Fără lucrarea plânsului şi vieţuirea în el, este cu neputinţă să rabde cineva arşiţa liniştirii. (Liniştirea este ca arşiţa, căci este lipsită de distracţiile din afară. Dar la urmă, după obişnuirea cu ea, devine dulce, căci se ajunge la descoperirea bunătăţilor spirituale din unirea cu Dumnezeu.) Dar cel ce plânge şi cugetă la lucrurile înfricoşătoare dinainte de moarte şi de după moarte, înainte de a veni, va avea şi răbdare şi smerenie, cele două temelii ale liniştii. Iar cel ce se îndeletniceşte cu liniştirea, fără cele pomenite mai sus, are ca însoţitoare totdeauna lipsa de curaj a sufletului şi părerea de sine. Iar din acestea se înmulţesc robirile şi rătăcirile care ne împing spre moleşire. De aici vine neînfrânarea, fiica nepăsării, care face trupul moleşit şi slab iar mintea întunecată şi înţelenită. Atunci se ascunde şi Iisus, locul minţii fiind ocupat de mulţime de chipuri şi gânduri.

ˇ     Felul cunoştinţei de acum sau din viitor nu-l pot gusta toţi cu simţirea. Căci îl simt numai aceia se lipsesc de slavă şi de glorie, aici sau acolo. El este ca un zbir înfricoşător, care chinuieşte în multe chipuri pe cei vinovaţi şi-şi pururea râvna sau mustrarea, dezvăluind-o cu urgie ca pe o sabie cumplită. Iar aşa numita râvnă, sau mânie cerească se mişcă întreit : spre cele potrivnice, spre fire şi spre suflet, fiind mişcată de conştiinţă ; ea ne porunceşte să o repezim spre vrăjmaşi ca pe o sabie mânioasă, făcându-ne să ne oţărâm. Dacă biruie, supunând pe cele două unuia (sufletului), se preface în bărbăţie, îndreptându-se spre Dumnezeu (Râvna sau mânia naturală o pornim ca pe o sabie împotriva pornirilor naturale sau păcătoase ale trupului şi ale sufletului. Cu ajutorul ei izbutim adeseori să le eliberăm pe acestea de asemenea porniri. Aceasta echivalează cu supunerea lor lui Dumnezeu. În acest caz râvna se îndreaptă spre Dumnezeu, pentru a-l sluji Lui. Dar dacă nu va birui şi sufletul va rămâne supus trupului (firii) şi păcatului, râvna sau mânia s-a petrecut într-un chin nemilos sufletului, căci s-a prefăcut într-un chin nemilos sufletului, căci s-a prefăcut în ajutoare a patimilor împotriva sufletului, care nu se simte bine în această robie.)Dar dacă sufletul se va supune celor două, adică păcatului şi trupului, i se face la sfârşit un chip nemilos, căci s-a făcut rob de bunăvoie celor potrivnice. De aici înainte săvârşeşte cele de ruşine. Căci pierzând starea virtuoasă a căzut, despărţindu-se de Dumnezeu.

ˇ     Dintre toate patimile, două sunt mai grele: curvia şi trândăvia, care zăpăcesc şi slăbănogesc amărâtul  suflet, fiind în atârnare una de alta şi întocmai ca o pereche. Ele sunt greu de combătut şi cu neputinţă de biruit, neputând fi înfrînate cu desăvârşire de către noi. Una creşte mai mult în partea poftitoare, dar cuprinde prin fire, fără deosebire, materia amândurora, a sufletului şi a trupului ; căci plăcerea ei e amestecată întreagă în toate mădularele. Cealaltă, stăpânind la început cugetarea, cuprinde ca o iederă tot sufletul şi trupul, făcând firea leneşă, şi lăsătoare. Ele nu pot fi scoase şi biruite cu desăvârşire, înainte de nepărtinirea fericită, când sufletul primeşte puterea de la Sfântul Duh în rugăciune, care-i dă slobozire, putere şi pace adâncă în inimă, făcându-l să se veselească în liniştire. Deci, curvia este începătura, împărăteasa, stăpâna şi care cuprinde toate plăcerile, având ca soaţă trândăvia care poartă ca o căruţă greu de biruit pe căpeteniile lui satan. Prin ele au lucrat prilejurile patimilor în viaţa amărâţilor de noi.

ˇ     Ierurgia (slujba sfântă) duhovnicească, înainte de bucuria viitoare mai presus de minte, este lucrarea minţii care jertfeşte tainic şi se împărtăşeşte din Mielul lui Dumnezeu în altarul sufletului. Iar a mânca Mielul lui Dumnezeu în altarul înţelegător al sufletului, înseamnă nu numai a-L înţelege sau a ne împărtăşi de El, ci şi a ne face ca Mielul, luând chipul Lui în viitor. Căci aici luăm raţiunile, dar acolo nădăjduim să luăm însăşi realităţile tainelor. (Propriu-zis unirea minţii cu Dumnezeu în acest extaz sau în această jertfire a sa este şi o unire cu Hristos, Care se jertfeşte. Mintea este în acelaşi timp nu numai jertfă, ci şi altar, ca locul cel mai înalt al sufletului, dar şi jertfitor, ca una ce reprezintă subiectul uman ce se aduce jertfă. Mintea jertfeşte Mielul împreună cu sine, sau Mielul jertfeşte mintea împreună cu sine, sau Mielul jertfeşte mintea împreună cu Sine, pentru că unele dintre cele două e aşa de mare, că lucrările lor sunt întipărite una în alta, iar subiectele se acoperă. Mielul este în minte, mintea este în Mielul Hristos. Mintea Îl mănâncă apoi, nu numai întrucât Îl înţelege, ci şi întrucât Îl asimilează, făcându-se ca El, una cu El, fără confundare. Dar unirea de aici nu e numai un chip al unirii depline eshatologice, având în ea dinamismul care ne duce spre aceea. Aici ne însuşim oarecum numai raţiunile Lui, totuşi în aceste raţiuni (încorporate rezumativ în chipurile pâinii şi vinului), nu sunt numai idei despre El, ci energii în care e prezent El însuşi.)

ˇ     Cei ce zic sau fac ceva fără smerenie se aseamănă celor ce clădesc iarna, sau fără cărămizi. Iar pe aceasta foarte puţini o află şi o cunosc prin cercare şi prin cunoştinţă. Cei ce îndrugă despre ea cuvinte, sunt asemenea celor ce vor să măsoare adâncul fără fund. Noi însă, ca nişte orbi, ajutându-ne puţin, în chip tineresc, şi de închipuire, vom zice despre această mare lumină : smerenia nu este nici vorbire smerită şi nu înfăţişează nici chip de smerenie ; cel smerit nu se forţează să cugete smerit, nici nu se dispreţuieşte pe sine smerindu-se chiar dacă acestea sunt prilejuri şi chipuri ale smereniei, ca înfăţişări deosebite ale ei. Ea este har şi dar de sus. Cum zic părinţii, două sunt elementele smereniei : să te ai pe tine mai prejos de toţi şi să pui în seama lui Dumnezeu isprăvile tale. Cel dintâi este începutul, iar cel de-al doilea sfârşitul. Ea vine în cei ce o caută după ce cunosc şi socotesc acestea trei în ei : că sunt mai păcătoşi decât toţi, că sunt mai răi decât toate făpturile, şi că sunt mai de plâns decât dracii fiindcă sunt slugi acestora. Aceştia se simt datori să zică : de unde ştiu eu întocmai păcatele oamenilor, ce fel şi câte sunt ? De unde ştiu eu că aceia întrec sau ajung păcatele mele ? Şi din pricina neştiinţei, o, suflete, suntem mai jos decât toţi oamenii, şi sub picioarele lor fiind pământ şi cenuşă(Facere 18, 27). Şi cum  nu sunt eu mai rău decât toate, odată ce toate făpturile se găsesc în starea cea după fire, precum au fost făcute, iar eu, pentru fărădelegile nemăsurate, sunt într-o stare potrivnică firii ? Cu adevărat şi fiarele şi dobitoacele sunt mai curate decât mine păcătosul şi de aceea eu sunt dedesubtul tuturor, ca unul ce am căzut în iad şi sunt acolo încă dinaintea morţii şi acolo zac. Dar cine nu ştie, din simţire, că păcătosul este mai rău şi decât dracii, ca rob şi ca supus al lor, închis încă de aici împreună cu ei în întuneric ? Cu adevărat, cel stăpânit de draci este mai rău decât aceia. De aceia umpli adâncul împreună cu ei, nenorocitule ! Iar dacă sălăşluieşti în iad şi în adâncul fără fund, împreună cu ei, încă înainte de moarte, de ce te amăgeşti nebuneşte să te numeşti pe tine drept după ce te-ai făcut păcătos şi spurcat prin faptele tale cele rele ? Vai de rătăcirea şi de amăgirea ta, cinstitorule al demonilor, câine necurat, aruncat pentru acestea în foc şi în întuneric !

ˇ     Puterea rugăciunii mintale, curate şi îngereşti este, după cuvântătorii lui Dumnezeu, înţelepciune mişcată de Sfântul Duh. Semnul ei este ca mintea să se privească, în vremea rugăciunii, cu totul fără chip şi să nu se vadă nici pe sine, nici altceva întru grosime, ci să se oprească adeseori şi simţurile sub lumina ei. Căci mintea se face nematerială şi luminoasă, lipindu-se de Dumnezeu intr-un chip negrăit, ca să fie un singur Duh cu El(1 Cor 7, 17). (Aceasta este lumina pe care spuneau isihaştii că o văd în vremea rugăciunii minţii. Sfântul Grigore Sinaitul afirmă că ea înseamnă în acelaşi timp şi lipsa oricărui chip. Nici Dumnezeu nu e văzut ca chip, nici mintea nu primeşte „chip” cum primeşte de la lucruri, sau de la gândurile mărginite(un chip intelectual sau moral mărginit).Mintea a devenit o lumină fără margini, sau şi-a găsit caracterul indefinit, pentru că s-a unit cu lumina nemărginită a lui Dumnezeu Coincidenţa paradoxală între lumina şi lipsa de chip constă şi în faptul că mintea se trăieşte acum ca subiect pur şi indefinibil, dar tocmai prin aceasta se cunoaşte acum ca ceea ce este cu adevărat, nestrâmtorată obiectual. Iar la starea aceasta a putut pentru că s-a întâlnit cu Dumnezeu în calitatea Lui de Subiect pur şi indefinibil, model de izvor de putere al calităţii minţii, de a fi un astfel de subiect. Mintea devine, aşa zicând, cooextensivă şi cointensivă cu Dumnezeu, dar din harul Lui. Cele două subiecte sunt unite în iubire atât de mult încât nu mai cunosc nici o separaţie între ele. Dar mintea trăindu-se astfel, se trăieşte unită cu El într-o supremă evidenţă.)

ˇ     Sunt şapte unelte deosebite care duc şi călăuzesc la smerenia dăruită de Dumnezeu. Ele se susţin şi se nasc una pe alta. Acestea sunt: tăcerea, smerita cugetare, vorbirea smerită, purtarea smerită, ocărârea de sine, zdrobirea inimii, rămânerea totdeauna la urmă. Tăcerea întru cunoştinţă naşte smerita cugetare iar din smerita cugetare se nasc cele trei înfăţişări ale smereniei: grăirea cu smerenie, purtarea smerită şi ocărârea de sine. Aceste trei înfăţişări nasc zdrobirea inimii, care vine din îngăduirea de sus a ispitelor, pe care părinţii o numesc şi pedepsire cu bun rost (din iconomie) şi smerire de la draci. Iar zdrobirea inimii face cu uşurinţă sufletul să se simtă, cu lucrul, mai prejos de toţi şi în urma tuturor şi stăpânit de toţi. Aceste două chipuri din urmă aduc smerenia desăvârşită şi dăruită de Dumnezeu, care este puterea pe care o numesc (părinţii) desăvârşirea tuturor virtuţilor. Ea pune isprăvile în seama lui Dumnezeu. Deci înainte de toate este tăcerea, din care se naşte smerita cugetare, iar aceasta naşte cele trei înfăţişări ale smereniei. Cele trei înfăţişări nasc apoi chipul cel unul al ei, sau zdrobirea inimii. Iar acest chip al smereniei naşte pe al şaptelea, care e dedesubtul tuturor celor ale primei smerenii. Pe el îl numesc (părinţii) şi smerenia din iconomie. Iar smerenia din iconomie aduce smerenia dăruită de Dumnezeu, pe cea desăvârşită, necăutată şi adevărată. Cea dintâi (zdrobirea inimii) se naşte când omul e părăsit şi biruit, zdrobit şi stăpânit de toată patima, încât, învins cu gândul şi cu duhul, nu mai află nici un ajutor de la fapte şi de la Dumnezeu, sau peste tot de la cineva, în aşa măsură că puţin îi mai trebuie să ajungă la deznădejde. De nu va fi smerit cineva astfel în toate, nu se va putea frânge pe sine şi socoti mai prejos de toţi şi sluga tuturor si mai rău chiar decât dracii, ca unul ce e asuprit şi biruit de ei. Aceasta este smerenia adusă de purtarea de grijă a lui Dumnezeu din iconomie. Prin ea se dă a doua şi cea mai înaltă smerenie de la Dumnezeu, care este puterea dumneziască ce lucrează şi face toate. Prin aceasta se vede pe sine totdeauna instrumentul ei şi prin ea lucrează cele minunate ale lui Dumnezeu.

ˇ     Este cu neputinţă de aflat în vremea noastră vedere duhovnicească a vederii ipostatice, minte fără năluciri şi fără împrăştiere, lucrare adevărată a rugăciunii, izvorând pururi din adâncul inimii, înviere şi întindere a sufletului, uimire dumnezeiască şi plecare în zbor din toate cele de aici, extaz deplin al înţelegerii din simţuri întru Duhul, răpirea minţii din puterile sale, mişcare îngerească a sufletului, îndreptată şi călăuzită de Dumnezeu spre nemărginire şi înălţime. Pentru că astăzi împărăţesc în noi cu silnicie patimile, pentru mulţimea ispitelor. Mintea petrece în cele mai uşoare, iar pentru acestea şi le năluceşte înainte de vreme. În felul acesta, pierzând şi puţina putere dată ei de Dumnezeu, se face moartă în toate privinţele. De aceea, folosindu-se de multă dreaptă socoteală, nu trebuie să caute cele ale vremii, înainte de vreme, nici să arunce cele din mână nici să nălucească altele. Căci mintea tinde prin fire să alcătuiască cu uşurinţă năluciri, cu privire la cele spuse mai înainte şi să alcătuiască plăsmuiri despre cele la care n-a ajuns. De aceea nu mică este temerea, ca unul ca acesta să se lipsească şi de cele ce i s-au dat şi să-şi piardă adesea mintea, lăsându-se amăgit şi făcându-se un făuritor de năluci şi nu un isihast (un trăitor al liniştii).

ˇ     O cale mai scurtă spre împărăţiile de sus, prin scara cea mică a virtuţilor, nu este decât omorârea celor cinci patimi ce se împotrivesc ascultării, adică omorârea neascultării, a împotrivirii în cuvânt, a voinţei de a-şi plăcea lui însuşi, a îndreptării de sine şi a părerii stricăcioase de sine. Căci acestea sunt mădulare şi părţi ale dracului răzvrătit care înghite pe cei mincinoşi dintre ascultători şi-i trimite balaurului din adânc. Neascultarea este gura iadului, împotrivirea în cuvânt este limba lui, subţire ca o sabie ; plăcerea de sine sunt dinţii lui ascuţiţi pe tocilă ; îndreptăţirea de sine este pieptul lui ; iar părerea de sine, care trimite în iad, este duhnirea pântecelui lui a toate mişcător.(Sunt de remarcat legăturile interioare ce le află sfântul Grigorie Sinaitul între patimi şi treptele iadului, ca o scară inversă a virtuţilor ce duc la cer. Neascultarea e gura iadului, pentru că de la ea începe iadul ruperii legăturii omului cu Dumnezeu şi cu semenii, sau iadul însingurării. Contrazicerea în cuvânt este limba subţire, inventivă, rafinată în găsirea motivelor de contrazicere şi de ceartă ; cel ce se îndreptăţeşte el însuşi pe sine, îşi umflă pieptul de mândrie etc . Treptele iadului sunt încorporate în mădularele subiectului de căpetenie ale demonilor. El însuşi încorporează tot iadul. Propriu-zis n-ar fi iad dacă n-ar fi el. El suflă răutatea lui în tot cuprinsul iadului. Răul iradiază în primul rând din centrele personale ale demonilor şi apoi ale oamenilor răi. Toată această ţâşnire a răului din ei constituie iadul. Iadul are astfel un caracter personal.) Cel ce biruie pe cea dintâi, prin ascultare le-a tăiat pe celelalte dintr-odată şi urcă degrabă la ceruri printr-o singură treaptă. Lucru cu adevărat minunat şi dintre cele mai negrăite şi mai neînţelese este că Domnul ne-a dăruit prin iubirea Sa de oameni ca, printr-o singură virtute, adică prin ascultare, să urcăm înainte de vreme la ceruri, precum printr-o singură neascultare am coborât în iad.

ˇ     Omul este numit o altă lume, îndoită şi nouă, după dumnezeiescul apostol care zice „Dacă este cineva în Hristos, este zidire nou㔠(2 Cor. 5, 17). De fapt omul se face prin virtute şi se numeşte cer şi pământ şi toate câte este lumea. Pentru el este tot cuvântul şi toată taina cum zice Teologul. Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului ci împotriva începătoriilor, a stăpânului întunericului veacului acesta, a duhurilor răutăţii în cele cereşti, a stăpânitorului văzduhului (Efes, 2 ,2 ; 6 , 12), cum zice apostolul, e potrivit ca cei ce ne războiesc puterile noastre sufleteşti întru ascuns să fie văzuţi ca o altă lume a firii. Căci cele trei căpetenii care se împotrivesc celor ce se nevoiesc se războiesc împotriva celor trei părţi ale omului. Fiecare este războit de ele din partea în care înaintează şi lucrează. Balaurul, căpetenia adâncurilor, se ridică cu război împotriva celor care au luarea aminte din inimă, ca unul ce îşi are puterea îndreptată spre pofta de la brâu şi de la buric. El ascute împotriva lor, prin uriaşul uitării plăcute, puterile arzătoare ale săgeţilor aprinse (Efes, 6 , 10) ; şi având pofta din om ca din altă mare şi ca un alt adânc, pătrunde şi se târăşte în ea, o tulbură şi o umple de zoaie, făcând-o să fiarbă (Iov, XLI , 29). (Aici se afirmă, contrar acuzei că isihaştii socoteau că locul inimii este în buric şi trebuie să-şi îndrepte privirea spre el, că acolo este centrul poftei. Vasile de la Poiana Mărului va respinge şi el aceste acuze rău voitoare în Cuvânt înainte la scrierile Sfântului Grigore Sinaitul şi Filotei Sinaitul. Ceea ce se spune aici despre balaurul care aruncă torente de plăceri în marea poftei exprimă în semne de spiritualitate teme din pictura bizantină a iadului(în pridvorul bisericii ortodoxe). Adâncului şi mocirlei poftei iadului îi corespunde abisul nesăturat al poftei iar acestuia îi corespunde balaurul care varsă torente de apă mocirloasă în poftă. Mâniei sau iuţimii îi corespunde stăpânitorul lumii acesteia pământeşti(deosebit de stăpânitorul mării poftei), care injectează patimi de stăpânire lumească în cei ce se lasă înrâuriţi de el, dar care pot să-l biruiască prin puterea bărbătească întoarsă împotriva lui şi a oricărei frici de el. Îngerii, stând gata să răsplătească cu cununi pe cei ce luptă suferind de la cei ce se fac instrumentele acestui stăpânitor, apar mai ales în icoanele mucenicilor. În sfârşit stăpânitorul văzduhului îşi îndreaptă atacurile asupra minţii ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea, îndemnând-o la făurire de idei contrare lui Dumnezeu, cu filosofii înalte, cu imaginaţii, căci înseşi momentele lor iau forma de gânduri „înalte” sau de năluciri luminoase în sensul naţional sau material al cuvântului. El comandă duhurile intelectuale, ale văzduhului, ale pretinselor înălţimi, detaşate de cele pământeşti. Astfel duhurile stăpânesc sau vor să stăpânească marea, pământul şi văzduhul sau pofta, iuţimea şi mintea. Mai sus de acolo nu pot ajunge, căci mai sus de acolo e cerul liber de toate acestea : cerul curăţiei, al smereniei, al bunătăţii şi al adevăratei lumini sau cunoaşteri dumnezeieşti, trascendente creaţiunii care poate fi robită păcatului prin despărţirea omului de Dumnezeu.) Apoi o aprinde spre împreunări şi o inundă prin torente de plăceri, sau nu o umple niciodată, fiind nesaturată. Iar stăpânitorul lumii acesteia se împotriveşte celor ce se îndeletnicesc cu virtutea prin fapte, dând lupta împotriva iuţimii. Pregătindu-şi prin uriaşul lenii şi al nepăsării, toate farmecele patimilor, poartă război de gând cu iuţimea ca şi cu o altă lume ca într-un teatru sau loc de întrecere, biruind sau fiind biruit de cei ce luptă cu el pururi bărbăteşte şi pricinuindu-le cununi sau ruşine înaintea îngerilor. El îşi mână neîncetat rândurile împotriva noastră, războindu-se cu noi. În sfârşit, stăpânitorul văzduhului năvăleşte asupra celor a căror înţelegere se îndeletniceşte cu vederea sau contemplaţia, făurind năluciri, ca unul ce este aproape de latura raţională şi înţelegătoare, împreună cu duhurile răutăţii din văzduh. Prin uriaşul neştiinţei, tulbură cugetarea îndreptată în sus, ca pe un alt cer raţional şi punând înaintea ei plăsmuirile şi nălucirile ceţoase ale duhurilor, pe care le înfăţişează amăgitor ca pe nişte fulgere, trăsnete, furtuni şi bubuituri, vâră spaima în ei. Deci fiecare se împotriveşte alteia, războindu-i prin una din cele trei părţi ale sufletului. Şi prin ceea ce poartă cineva război, prin aceea câştigă.(Aşa cum demonii pot câştiga prin cele trei puteri ale sufletului ca să le slujească, desfigurându-le, tot aşa ei pot fi biruiţi prin acestea trei, când se menţin la întrebuinţarea lor cea de după fire, sau sunt reduse la această stare prin har sau chiar întărindu-se prin biruinţă.)

ˇ     Fiind odinioară şi ei minţi şi căzând din nematerialitatea şi subţirimea lor, a dobândit fiecare o oarecare grosime materială , primind un trup potrivit cu rostul şi cu lucrarea sa, de care este îmbibat, lucrând prin el. Pierzând şi ei ca şi omul bucuria îngerească şi lipsindu-se de desfătarea dumnezeiască, pătimesc şi ei ca şi noi voluptatea pământeană, ajunşi şi ei oarecum materiali, prin deprinderile patimilor trupeşti. Nu trebuie deci să ne mirăm dacă şi sufletul nostru zidit după chipul lui Dumnezeu, raţional şi înţelegător, s-a făcut dobitocesc şi nesimţitor, aproape fără minte, prin plăcerile de lucrurile materiale, nemaicunoscând pe Dumnezeu. Căci deprinderea preface firea şi schimbă lucrarea liberei alegeri. Astfel unele duhuri sunt materiale şi greoaie, greu de potolit, mânioase şi răzbunătoare, ca nişte fiare mâncătoare de trupuri, cu guri căscate spre plăcere şi voluptate, ca nişte câini care ling sânge şi se hrănesc cu putreziciuni ce duhnesc. Ele au drept locuinţă şi desfătare iubită trupurile groase şi materiale. Altele sunt desfrânate şi băloase, ca nişte lipitori din mocirla poftei, ca nişte broaşte şi şerpi, preschimbându-se uneori şi în peşti şi târându-se spre sărătura plăcerii desfrânate, care este bucuria lor. Plutind în oceanul băuturii ca unele ce sunt lunecoase prin fire şi se bucură de umezeala plăcerilor neraţionale, ridică în suflete pururi valuri de gânduri, de întinăciuni şi de furtuni. Altele iarăşi sunt uşoare şi subţiri ca nişte duhuri aeriene. Ele suflă din partea complentativă a sufletului, aducând în ea vânturi puternice şi năluciri. Uneori iau şi chipuri de păsări sau de îngeri, ca să amăgească sufletul. De asemenea dau chip amintirilor despre unele persoane şi lucruri cunoscute, prefăcând şi abătând toată vederea duhovnicească mai ales în cei ce se luptă încă şi nu au ajuns la curăţie şi la discernământul duhovnicesc. Nu este lucru duhovnicesc al cărui chip să nu-l ia pe nebăgate de seamă prin nălucire. Căci şi aceştia se înarmează potrivit cu starea şi cu măsura sporirii celor atacaţi, aducând rătăcire în loc de adevăr şi nălucire în loc de vedere şi prin acestea sălăşluindu-se în suflete. Despre aceştia mărturiseşte Scriptura când vorbeşte despre fiarele câmpului, despre păsările cerului şi despre târâtoarele pământului (Osea 2, 14). Prin acestea a arătat duhurile răutăţii.

ˇ        În cinci feluri se naşte în noi răscoala patimilor şi se stârneşte războiul trupului împotriva sufletului. Uneori prin aceea că trupul face o rea întrebuinţare a de făpturi (abuzează de ele) ; alteori prin aceea că încearcă să lucreze cele contrare firii, ca fiind potrivite cu firea ; alteori iarăşi e înarmat cu draci împotriva sufletului, aflându-se într-o dulce prietenie cu aceştia. Se întâmplă uneori că şi trupul însuşi prin sine se dedă la neorânduieli, fiind străbătut de patimi. La urma tuturor, războiul e stârnit şi din pizma dracilor, care au îngăduinţă să ni se împotrivească pentru a ne smeri, când nu au izbutit prin nici una din cele amintite.

ˇ     Dar pricinile războiului sunt cu deosebire trei şi ele se nasc din toate şi prin toate : deprinderea, reaua întrebuinţare a lucrurilor şi pizma şi războiul dracilor, în urma îngăduinţei. Iar răscoala sau pofta trupului împotriva sufletului şi a sufletului împotriva trupului (Galat, 5, 17), înfăţişează acelaşi chip în ce priveşte lucrarea şi deprinderea, fie că e vorba de patimile trupului împotriva sufletului, fie că e vorba de virtuţile sufletului împotriva trupului. Iar uneori se luptă împotriva noastră cu cutezanţă însuşi vrăjmaşul, fără să ţie seama de nimic şi fără nici o pricină, ca un neruşinat ce este. Deci, prietene, nu da lipitorii hămesite de sânge putinţa să-ţi sugă vinele. De asculţi acest sfat, nu va putea niciodată să vomeze sânge. Nici nu ceda şarpelui şi balaurului pământ până la săturare şi vei călca cu uşurinţă peste trufia leului şi a balaurului (Ps. XC, 17). Suspină până ce, dezbrăcându-te, te vei îmbrăca cu locuinţa de sus (2 Cor. 5, 2) şi cu înfăţişarea Celui ce te-a făcut pe tine după chipul lui Iisus Hristos.(Colos 3, 10).

ˇ      Cei ce s-au făcut cu totul trup şi au îmbrăţişat iubirea de sine, robesc plăcerii şi slavei deşarte. În ei s-a înrădăcinat pizma. Căci topindu-se de invidie şi privind cu amărăciune la faptele bune ale aproapelui, bârfesc cele bune ca şi când ar fi rele şi roade ale rătăcirii. Ei nu privesc şi nu cred nici cele ale Duhului şi nu pot vedea sau cunoaşte nici pe  Dumnezeu, din pricina puţinei lor credinţe. Unii ca aceştia, după orbirea şi puţina lor credinţă, vor auzi vor auzi acolo cu dreptate spunându-li-se „Nu vă ştiu pe voi”  (Matei 25, 12). Credinciosul care întreabă trebuie sau să creadă, auzind cele ce nu le ştie, sau să le înveţe pe cele pe care le crede sau să înveţe pe alţii cele ce le-a cunoscut şi să înmulţească fără pizmă talantul în cei ce-l primesc cu credinţă. Dacă nu crede cele ce nu le ştie şi dispreţuieşte pe cele pe care nu le cunoaşte şi învaţă pe alţii cele ce nu le-a învăţat el însuşi, pizmuind pe cei ce le învaţă cu fapta, partea lui va fi, fără îndoială, cu cei ce au mult venin de amărăciune, fiind împreună certat cu aceia (Fapte 8, 28).

ˇ     Orator este, după cei cu adevărat înţelepţi în cuvânt, cel ce cuprinde pe scurt lucrurile din ştiinţa generală şi le deosebeşte şi le uneşte ca pe un trup, arătându-le de aceeaşi putere, după deosebirea şi unitatea lor. Acesta este oratorul care demonstrează. Iar cuvântător duhovnicesc este cel ce deosebeşte şi uneşte cele cinci însuşiri generale distincte ale lucrurilor, pe care le-a unit Cuvântul, întrupându-Se, prin cuvântul cuprinzător, printr-o anumită calitate a glasului, cuprinzând, ca fiind cuvântător, toate. El le arată altora nu numai prin simplul cuvânt doveditor ca cei din afară, ci din vederile descoperite lui despre lucruri, putând să şi lumineze pe alţii. (Aici Sfântul Grigore Sinaitul foloseşte ideea sfântului Maxim Mărturisitorul despre cinci aspecte distincte şi unite în credinţă şi unite în creaţiune şi reîntărite în unitatea lor în Hristos: substanţă, timp, loc, putere, mişcare. Dar sfântul Grigorie leagă această idee de distincţia pe care o face între oratorul care demonstrează distincţia şi unitatea aspectelor lumii, faţă de cuvântătorul duhovnicesc care trăieşte distincţia şi unitatea lor întru Hristos. . El contemplă sau vede duhovniceşte ceea ce comunică. Cuvântarea lui e cuprinzătoare nu prin legătura logică între cuvinte, care redă legătura raţională între lucruri, ci prin însăşi calitatea glasului care se resimte de experienţa unirii cu Hristos şi de unitatea tuturor în Hristos.)

ˇ     Iar filozof este cel care, din făpturi, cunoaşte pricina făpturilor, sau dan cauz㠖 făpturile, în temeiul unirii mai presus de minte şi al credinţei nemijlocite, în urma căreia nu numai învaţă, ci şi pătimeşte cele dumnezeieşti. Sau iarăşi filozof este cu deosebire cel a cărui minte a ajuns la făptuirea, la vederea şi la petrecerea cea după Dumnezeu. Dar filozof desăvârşit este cel a cărui minte a dobândit filozofia, sau mai bine zis filotheia morală, naturală şi teologică, învăţând din cea morală, faptele, din cea naturală raţiunile, iar din cea teologică vederea şi exactitatea dogmelor.(Filozof adevărat este cel ce nu rămâne numai la făpturi, ci se înalţă la cauză prin unirea mai presus de minte cu acea cauză şi prin credinţă nemijlocită, adică bazată sau verificată prin experienţa nemijlocită a Celui crezut. Acela e filozof adevărat, pentru că s-a unit prin experienţă cu Persoana din Care izvorăşte toată înţelepciunea, dar Care e mai presus de toată înţelegerea. El nu e numai învăţat de altcineva despre cele dumnezeieşti, ci le şi pătimeşte prin experienţă, adică i se impun. Filozof adevărat este cel ce a dobândit înţelepciunea atât în fapte, cât şi în contemplare şi în vieţuire.) Sau iarăşi cuvântător dumnezeiesc din cele dumnezeieşti este cel ce deosebeşte în chip existent (cele necreate) de cele ce simplu sunt (cele create) şi de cele ce nu sunt şi arată raţiunile celor dintâi şi arată raţiunile celor din urmă. Şi din raţiunile acestora vede raţiunile acelora prin insuflarea dumnezeiască ; iar lumea cunoscută cu mintea şi nevăzută, o cunoaşte din cea supusă simţurilor şi văzută, precum cea supusă simţurilor şi văzută din cea nevăzută şi nesupusă simţurilor, asemănându-le între ele, pe cea văzută ca chip al celei nevăzute şi pe cea nevăzută ca arhetip al celei văzute. Alăturatu-s-au, zice, chipurile celor fără chip şi formele fără formă. (Cele cu chipuri pot fi mijloace prin care se pot cunoaşte ca arhetipuri ale celor fără chip căci în cele fără chip sunt date potenţial chipurile celor create. De aceea privind la cele cu chipuri trebuie să străbatem în ele până la ceea ce este în ele dincolo de chip, ca fundament al chipului. În chipul unei persoane trebuie să trăim ceea ce este mai presus de chip în ea, dar are virtualitatea chipului ei. Numai aşa putem urca la Cel care e dincolo de nechipul legat organic legat organic de chipul persoanei create.) Căci prin aceea se cunoaşte duhovniceşte aceasta şi prin aceasta aceea, şi fiecare din ele poate fi văzută limpede în cealaltă şi se poate exprima prin cuvântul adevărului. Nu este trebuinţă de a da chip cunoştinţei adevărului, care luminează ca soarele, prin cuvinte mai depărtat sau alegorice, şi raţiunile adevărului amândurora pot fi dovedite şi lămurite în modul cel mai clar prin ştiinţă şi putere duhovnicească, întrucât una din aceste lumi ne este pedagog, iar cealaltă, casă veşnică, dumnezeiască, devenită pentru noi vădită. Iar filosof dumnezeiesc este cel ce s-a unit prin fapte şi vedere nemijlocit cu Dumnezeu, ajungând şi numindu-se prieten al Lui, ca unul ce iubeşte Înţelepciunea primă, făcătoare şi adevărată, mai mult decât orice altă prietenie, înţelepciune şi cunoştinţă. (A iubi înţelepciunea înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu, Înţelepciunea cu faţă de Persoană, Înţelepciunea ipostasiată, sau ipostatică. Numai o Persoană are în ea concentrată înţelepciunea nesfârşită, vie şi activă, iubitoare şi binefăcătoare. Numai o astfel de Înţelepciune o poţi iubi ca pe un prieten, pentru că şi ea te iubeşte ca prieten. Prietenia ei depăşeşte orice prietenie, dar şi prietenia noastră faţă de ea. Din ea izvorăşte toată înţelepciunea şi prietenia noastră) Iar filolog (iubitor de cuvânt) şi filozof propriu-zis (chiar dacă părerea obştească, furând numele filozofiei a uitat aceasta, cum zice marele Grigorie) e cel ce iubeşte şi cercetează înţelepciunea de aici a zidirii lui Dumnezeu, ca ultimul ei ecou, dar nu se îndeletniceşte cu această filozofie cu mândrie, pentru lauda şi slava omenească, ca să nu fie iubitor de cele materiale, ci e un iubitor al înţelepciunii lui Dumnezeu, arătată în natură şi în mişcarea ei. Iar cărturar este cel ce a învăţat cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu, adică tot cel ce prin faptă se îndeletniceşte cu vederea (contemplarea) lui Dumnezeu şi stăruieşte în linişte (isihie). Aceasta scoate din vistieria inimii sale noi şi vechi (Matei 13, 52), adică învăţături evanghelice şi prooroceşti, sau din Noul şi Vechiul Testament, fie lucruri de învăţătură şi lucruri de făptuire, fie învăţături ale Legii şi învăţături apostolice. Căci acestea sunt tainele cele noi şi vechi, pe care cărturarul făptuitor le scoate la iveală, învăţându-se vieţuirea cea plăcută lui Dumnezeu. Cărturar este tot cel ce se îndeletniceşte cu lucrarea, cel ce se ocupă încă trupeşte cu faptele. Iar cuvântător dumnezeiesc este tot cel ce se îndeletniceşte cu cunoaşterea firii, care stă în mijlocul cunoştinţelor şi al raţiunilor lui lucrurilor şi dovedeşte toate în Duh prin puterea deosebitoare a raţiunii. În sfârşit, filozof adevărat este cel ce are în sine nemijlocit şi întru cunoştinţă unirea cea mai presus de fire cu Dumnezeu. (În ultimele rânduri se face o gradaţie între cărturar, cuvântător şi filozof dumnezeiesc. Este gradaţia obişnuită vieţii duhovniceşti: făptuitorul, cunoscătorul raţiunilor dumnezeieşti din natură şi cel ce se uneşte nemijlocit şi mai presus de fire cu Dumnezeu. La cunoaşterea reală a raţiunilor dumnezeieşti ale naturii nu se poate ajunge înainte de curăţirea prin fapte, căci omul pătimaş nu vede raţiunile dumnezeieşti de loc, sau le strâmbă cu patimă; iar la unirea nemijlocită cu Dumnezeu nu se poate ajunge fără curăţirea prin fapte şi fără cunoaşterea distinctă a raţiunilor Lui din făpturi.)

ˇ     Cei ce scriu şi grăiesc fără Duh, voind să zidească Biserica, sunt sufleteşti, cum zice undeva dumnezeiescul apostol, neavând Duh (Iuda 19). Unii ca aceştia sunt supuşi blestemului care zice: „Vai celor cuminţi în ochii lor şi învăţaţi înaintea lor!” (Isaia 5, 21). Căci „grăiesc de la ei şi nu Duhul lui Dumnezeu  este cel ce grăieşte în ei”, după cuvântul Domnului (Matei 10, 20). Cei ce vorbesc din gândurile lor, înainte de a le curăţi, au fost amăgiţi de duhul părerii de sine. Despre aceştia zice proverbul: „Am văzut om socotindu-se în sine că este înţelept, însă mai multă nădejde are nebunul decât acesta” (Pilde 36, 12). Iar Înţelepciunea ne spune: „Nu fiţi înţelepţi întru voi înşiv㔠(Pilde 3, 7). Dar şi dumnezeiescul apostol, cel plin de Duh, mărturiseşte zicând: „Nu suntem destoinici de la noi, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu, întru Hristos” (II Cor. 2, 17). Iar cuvintele acelora sunt neplăcute şi neluminate căci nu grăiesc din izvorul viu al Duhului, ci dintr-o inimă asemenea unei bălţi puturoase, în care se hrănesc lipitorile, şerpii şi broaştele poftelor, înfumurării şi neînfrânării. Apa cunoştinţei lor este tulbure, rău mirositoare şi stătută. Cei care beau din ea se îmbolnăvesc, se umplu de greaţă şi varsă.

ˇ     Sunt opt vederi generale. Cea dintâi zicem că este cea privitoare la Dumnezeu, Cel fără formă, fără de început, necreat, pricinuitor al tuturor, Dumnezeirea cea întreit-una şi mai presus de fiinţă; a doua e cea privitoare la lumea puterilor cereşti; a treia se îndreaptă spre alcătuirea lucrurilor; a patra spre coborârea din iconomie a Cuvântului; a cincea se îndreaptă spre învierea cea de obşte; a şasea spre înfricoşătoarea a doua venire a lui Hristos; a şaptea spre chinurile veşnice, a opta spre Împărăţia cerurilor. Cele patru dintâi sunt ale celor trecute şi împlinite. Iar celelalte patru, ale celor viitoare şi încă nearătate. Acestea se văd într-o lumină îndepărtată şi se află în cei ce-au dobândit prin har multă curăţie a minţii. Iar cel ce se apropie de ele fără lumină, să ştie că va plăsmui năluciri şi nu vederi, înşelat de duhul nălucirii şi nălucind prin acela.

ˇ     E de trebuinţă să vorbim, după putere, şi despre amăgire, care este multora o cursă foarte vicleană şi născocitoare, greu de cunoscut şi de pătruns. Amăgirea, zice, se arată, mai bine zis vine asupra omului în două feluri: prin nălucire şi prin luare în stăpânire, deşi îşi are un singur început şi o singură pricină: mândria. Cea dintâi este începutul celei de-a doua iar cea de-a doua este începutul celei de-a treia, prin ieşirea din minţi. Căci începutul vederii prin nălucire este părere de sine, care face să fie închipuit Dumnezeu ca o anumită formă. Din aceasta urmează amăgirea prin nălucire spre înşelare, iar din aceasta se naşte hula. Deodată cu aceasta, amăgirea prin nălucire naşte frica de arătări ciudate în vreme de veghe şi în somn, pe care unii o numesc spaimă şi tremurare a sufletelor. Deci mândriei îi urmează amăgirea; amăgirii, hula; hulirii, frica; fricii, tremurarea, iar tremurării, ieşirea din minţi (nebunia). (Aceştia sunt un fel de precursori ai spiritismului de azi. Totul provine din mândria omului că poate cunoaşte nepurificat şi fără smerenie tainele lui Dumnezeu şi ale vieţii viitoare, dând chip celor ce nu au chip. La început le dă chip cu voia, pe urmă asemenea chipuri li se impun fără voie, ca nişte halucinaţii) Felul acesta al amăgirii prin nălucire este cel dintâi, iar al doilea, cel prin lucrare, este acesta: el îşi are începutul în iubirea de plăcere născută din pofta, zice-se, firească. Din plăcere se naşte desfrânarea necurăţiilor negrăite. Aceasta, aprinzând toată firea şi tulburând cugetarea cu împreunarea cu chipurile celor dorite, scoate mintea din sine făcând-o prin beţia lucrării arzătoare să aiureze şi să facă proorocii mincinoase, susţinând că s-a împărtăşit de vederile unor sfinţi şi de cuvintele acelora, ca şi când acestea s-ar descoperi printr-o minte care e beată până la săturare de patimă şi şi-a schimbat felul de a fi, îndrăcindu-se. Pe unii ca aceştia ducându-i de nas cei din lume, prin înşelăciunea amăgirii, îi numesc „suflete” (spirite?). Ei şed lângă mormintele unor sfinţi şi se socotesc insuflaţi şi mişcaţi de ei şi siliţi să vestească oamenilor cele privitoare la ei. Dar trebuie să-i numim mai degrabă îndrăciţi şi rătăciţi, robiţi amăgirii, şi nu prooroci şi prevestitori ale celor prezente şi viitoare, căci însuşi dracul desfrânării, întunecându-le cugetarea prin văpaia voluptăţii, îi scoate din minţi, nălucindu-le pe anumiţi sfinţi vorbind cu ei şi arătându-le vederi. Uneori înşişi dracii li se arată ca să-i tulbure, înfricoşându-i. Căci legându-i la jugul lui Veliar, se grăbeşte să-i împingă spre aiureală, ca să-i aibă predaţi lui până la moarte şi să-i trimită la osânda veşnică. (E de remarcat că Sfântul Grigorie vede cauza nălucirilor cu voia şi a halucinaţiilor fără voie nu numai în mândrie, ci şi în împătimirea trupească de plăceri. Căci aceasta împinge de obicei spre a da chip celor spirituale, neputându-se desprinde de chipuri.)

ˇ        Trebuie ştiut că amăgirea are trei pricini de obşte prin care vine asupra oamenilor: mândria, pizma dracilor şi îngăduinţa povăţuitoare a lui Dumnezeu. Iar pricinile primelor sunt: mândria uşurătatea, pizma, sporirea; iar a îngăduinţei povăţuitoare, vieţuirea păcătoasă. Amăgirea din pizmă şi din părerea de sine îşi află grabnică tămăduire, mai ales când omul se smereşte, dar lăsarea pe mâna satanei spre pedeapsă povăţuitoare din pricina păcatului, adeseori o îngăduie Dumnezeu până la moarte spre curăţire. Uneori îi lasă să fie chinuiţi spre mântuire chiar şi pe cei fără vină, dar trebuie ştiut că însuşi dracul părerii de sine face preziceri în cei ce nu sunt cu luare-aminte la inima lor.

ˇ     Toţi binecredincioşii se ung preoţi şi împăraţi întru adevăr prin înnoire, precum se ungeau şi cei de odinioară prin preînchipuire. Căci aceia erau chipuri ale adevărului nostru, care ne preînchipuiau nu în parte, ci toţi pe toţi. Dar împărăţia şi preoţia noastră nu e de acelaşi chip şi de acelaşi fel cu a acelora, deşi simbolurile sunt aceleaşi. Nici nu e la noi deosebită firea, harul şi chemarea la ungere, ca să facă deosebiţi pe cei unşi, ci noi avem una şi aceeaşi chemare, credinţă şi întipărire. Ele arată şi descoperire, după cuvântul adevărului, că trebuie să ne facem curaţi, nepătimitori şi cu totul închinaţi lui Dumnezeu, acum şi în veacul viitor.

ˇ     Înţelepciunea îi izvorăşte din gură şi înţelegerea din cugetarea inimii (Ps. XLIII, 4) aceluia care face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu. Iar aceasta e Înţelepciunea ipostatică a lui Dumnezeu şi Tatăl, care se face cunoscută din lucruri, celui ce priveşte raţiunile lucrurilor. Acela grăieşte cu gura înţelepciunii din Înţelepciune, prin cuvântul cel viu şi lucrător, fiind luminat în inimă de puterea înţelegerii care-l preface prin Duhul. Ca urmare, el poate lumina şi pe credincioşii care-l ascultă cu înţelegere. (Înţelepciunea dumnezeiască ce grăieşte prin gura celui ce soarbe din ea este însăşi Înţelepciunea ipostatică supremă, sau Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul. De aceea ea este vie şi lucrătoare şi cuvântul ei, devenit cuvântul celui prin care grăieşte, este şi el viu şi lucrător. Înţelepciunea aceasta ipostatică luminează în inima celui ce s-a unit cu ea.)

ˇ     Amăgirea, marea duşmană a adevărului, atrage azi pe oameni spre pierzanie. Ea naşte neştiinţa întunericului, care s-a întipărit în sufletele celor leneşi, înstrăindu-i de Dumnezeu. Aceştia susţin că nu este Dumnezeu, cel ce ne-a născut pe noi din nou şi ne-a luminat, sau Îl cred şi ăl cunosc numai prin cuvântul simplu şi nu cu lucrare, sau spun că S-a arătat numai celor de demult, nu şi nouă ei hulesc credinţa în Dumnezeu, socotind mărturiile Scripturii despre Dumnezeu simplă părere şi tăgăduiesc evlavia ce urmează din cunoştinţa Lui. Scripturile numai trupeşte, ca să nu zic iudaiceşte, şi de aceea tăgăduiesc învierea sufletului, dorind să locuiască în chip inconştient în morminte. Amăgirea aceasta are ca pricini aceste trei patimi: necredinţa, viclenia şi trândăvia. Acestea se nasc şi se susţin, de altfel, una pe alta. Căci necredinţa este învăţătoarea viclenie, iar viclenia e însoţitoarea trândăviei. Sau întors: trândăvia e mama vicleniei, cum zice Domnul: „sluga vicleană şi leneşă” (Matei XXV, 16); iar viclenia e mama necredinţei. Iar cel ce nu crede e şi netemător de Dumnezeu. Şi aceasta naşte trândăvia, maica dispreţului, prin care se nesocoteşte tot binele şi se săvârşeşte tot răul.

ˇ        Credinţa adevărată despre Dumnezeu şi cunoştinţa nemincinoasă despre făpturi alcătuiesc ortodoxia desăvârşită  a dogmelor. De aceea unul ca acesta este dator să slăvească aşa: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie; că pentru noi s-a întrupat Cuvântul, cel mai presus de fiinţă. De aceea mare este taina iconomiei Tale, Mântuitorule al nostru, slavă Ţie !”

ˇ     După marele Maxim sunt trei feluri neosândite şi nedispreţuite de cuvinte scrise: cel dintâi e al celor scrise pentru propria aducere aminte; al doilea, pentru folosul altora; şi al treilea, pentru ascultare. Pentru pricinile acestea s-au alcătuit cele mai multe scrieri de cei ce au căutat cu smerenie cuvântul. Iar cel ce scrie despre virtuţi pentru a plăcea, pentru a fi văzut şi pentru a primi slavă, îşi va lua plata sa, neavând nici n folos aici şi nici o răsplată în veacul viitor, ci se va osândi ca unul care a scos la vânzare pe tarabă cuvântul lui Dumnezeu, ca să câştige în chip viclean plăcerea de la oameni.

ˇ        A pătimi pentru Hristos înseamnă a răbda cele ce ne întâmplă. Căci celor nevinovaţi pizma le este spre folos; iar certarea ni se face povăţuire a lui Dumnezeu spre întoarcere, deschizându-ne urechile nouă, celor vinovaţi (Isaia IV, 5). De aceea Domnul a făgăduit cunună în vecii vecilor celor ce rabdă (Iacob I, 12). Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie, Treime Sfântă, pentru toate, slavă Ţie !

ˇ     Trândăvia, fiind o patimă greu de biruit, moleşeşte trupul,. Iar moleşindu-se trupul, se moleşeşte împreună cu el şi sufletul. Slăbănogindu-se amândouă, preface amestecarea sucurilor trupului prin împătimirea de plăceri. Iar împătimirea de plăceri stârneşte pofta; pofta naşte arderea; arderea produce răscolirea; răscolirea mişcă amintirea; amintirea produce nălucirea; nălucirea aduce momeala; momeala, însoţirea (cu gândul); însoţirea dă loc la încuviinţare; iar încuviinţarea săvârşeşte fapta, fie pe cea prin trup, fie pe cea prin atingerile de multe feluri. Şi astfel omul biruit cade.

ˇ     Răbdarea în tot lucrul naşte bărbăţia; bărbăţia, hotărâre; hotărârea, stăruinţa; stăruinţa, prelungirea lucrului sau adăugirea lui; prelungirea potoleşte neânfrânarea trupului şi domoleşte împătimirea poftei de plăcere. Iar pofta trezeşte acum dorul; dorul, dragostea; dragostea, râvna; râvna, căldura; căldura, mişcarea la lucru; mişcarea, sârguinţa; sârguinţa, rugăciunea; rugăciunea, liniştirea; liniştirea naşte vederea; vederea, cunoştinţa; cunoştinţa, pătrunderea tainelor; şi sfârşitul tainelor e cunoaşterea lui Dumnezeu (teologia). Iar rodul cunoaşterii lui Dumnezeu este dragostea desăvârşită; al dragostei, smerenia; al smereniei, nepătimirea; al nepătimirii, vederea înainte, proorocia şi preştiinţa. Dar încă nu are cineva de aici virtuţile desăvârşite, nici nu micşorează dintr-odată păcatul. Ci sporind pe încetul virtutea, ajunge şi păcatul câte puţin la nefiinţă.

ˇ     Ar trebui să spunem, cinstite Longhin, după marele Învăţător, că nici nu avem nevoie de ajutorul Scripturilor (1Tes. IV, 4), sau de al celorlalţi părinţi, ci suntem învăţaţi de Dumnezeu. „Căci vor fi, zice, toţi învăţaţi de Dumnezeu” (Isaia LIV, 13;Ioan VII, 45 ). Suntem învăţaţi astfel, încât să cunoaştem de la El cele de folos. Şi nu numai noi, ci şi fiecare dintre credincioşi, ca unii ce purtăm scrisă în tablele inimilor noastre legea Duhului (2Cor. III, 3 ) cea sfântă şi ne-am învrednicit să grăim nemijlocit şi neobişnuit, asemenea heruvimilor, cu Iisus, prin rugăciunea curată. Dar fiindcă suntem prunci în vremea naşterii noastre din nou, necunoscând nici harul şi nevăzând nici înnoirea noastră, ba neştiind  ‚nici mărimea covârşitoare a cinstei şi a slavei de care ne-am împărtăşit, şi fiindcă suntem datori să creştem prin porunci sufleteşte şi duhovniceşte şi să vedem cu mintea ceea ce am primit, cădem mulţi, prin lipsa de grijă şi prin deprinderea cea prea pătimaşe, în nesimţire şi întuneric. Aşa încât nu mai cunoaştem nici măcar de mai este Dumnezeu, nici cine suntem, nici ce am ajuns, după ce am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu şi fii ai luminii, copii şi mădulare ale lui Hristos. Chiar dacă ne botezăm ca bărbaţi, dar ne simţim botezaţi numai în apă, nu şi în Duh. Şi deşi ne înnoim în Duh, o credem aceasta numai prin credinţa simplă cea moartă şi nu prin cea lucrătoare; şi o credem numai cu îndoială. Astfel fiind cu totul trupuri, vieţuim şi umblăm trupeşte. Şi chiar dacă ne pocăim, cunoaştem şi împlinim poruncile numai trupeşte, nu şi duhovniceşte. Iar dacă după osteneli, harul învredniceşte pe unii să li se arate cu iubire de oameni, îl nesocotim înşelăciune. Iar dacă auzim despre el că lucrează în alţii, din pricina pizmei în nesocotim amăgire. Şi aşa rămânem morţi până la moarte, nevieţuind şi nelucrând în Hristos.

ˇ     De aceea potrivit Scripturii, în vremea ieşirii, sau a judecăţii, se va lua de la ni şi ceea ce avem, din pricina necredinţei şi a deznădejdii (Matei XXV, 29). Nu înţelegem că fiii trebuie să fie cu Tatăl, dumnezei din Dumnezeu şi duhovniceşti din Duh. Căci „ceea ce este născut din Duh, duh este” (Ioan III, 6). Dar noi suntem trupuri, deşi ne-am făcut credincioşi şi cereşti; de aceea Duhul lui Dumnezeu nu rămâne întru noi (Facere VII, 3). De aceea a lăsat Domnul să se înmulţească nenorocirile, robirile şi măcelurile, ca, poate prin ele, să îndrepte, sau să taie, sau să se tămăduiască, ca prin nişte leacuri mai puternice.

ˇ     Întâi trebuie să se spună, prin cu vântul dat lui Dumnezeu celor ce propovăduiesc Evanghelia, cum află cineva (mai bine zis cum află ceea ce are), că a primit pe Hristos prin Botezul în Duh. Căci apostolul Pavel zice: „oare nu ştiţi că Hristos Iisus locuieşte în inimile voastre?” (2 Cor. XIII, 15). Pe urmă trebuie să se spună cum înaintează şi cum păstrează ceea ce a aflat. Căci mulţi au purtat lupta până ce au aflat ceea ce căutau, şi apoi şi-au oprit lupta aici. Mai departe nu sporesc şi nu mai grijă, îndestulându-se numai cu începutul pe care l-au aflat. Iar fiind împiedicaţi şi oprindu-se din drumul lor, îşi închipuie că umblă încă pe calea cea bună, deşi sunt purtaţi fără câştig în afară de aceasta. Alţii ajung la mijlocul lumânării, şi-au slăbit înaintarea spre ţintă, lenevindu-se sau întorcându-se spre cele dinapoi, printr-o vieţuire nepăsătoare şi făcându-se iarăşi începători. În sfârşit, alţii, ajungând la desăvârşire, cad, prin neluare aminte, din pricina părerii de sine, şi se întorc spre cele dinapoi şi se fac deopotrivă cu cei de la mijloc, sau cu cei începători în lucrare. Căci începătorii au lucrarea, cei de la mijloc, luminarea, iar cei desăvârşiţi, curăţia sufletului, sau învierea.

ˇ  În două feluri poate fi aflată lucrarea Duhului, pe care am primit-o mai înainte în chip tainic prin Botez. Întâi, cum zice sfântul Marcu, darul se descoperă, vorbind în general, prin lucrarea poruncilor, cu multă osteneală, şi cu vremea. Cu cât lucrăm mai mult poruncile cu atât harul îşi face mai luminoase razele sale în noi. Apoi, se arată prin chemarea neîncetată şi cu conştiinţă a Domnului Iisus, adică prin pomenirea lui Dumnezeu, întru ascultare. Prin vieţuirea cea dintâi se arată mai cu întârziere; prin cea de a doua, mai curând. E aşa cum află cineva aurul, dacă sapă scormonind pământul cu osteneală şi cu stăruinţă, dacă voim deci să aflăm şi să cunoaştem adevărul fără amăgire, să căutăm să avem numai lucrarea din inimă cu totul fără chip şi fără formă şi să nu oglindim în noi, prin nălucire, nici o formă şi nici un chip socotite ale sfinţilor, nici să privim lumini (căci amăgirea obişnuieşte mai ales la început să înşele mintea celor necercaţi cu asemenea năluciri mincinoase). Ci să ne sârguim să avem în inimă numai lucrarea rugăciunii ,care încălzeşte mintea şi o veseleşte şi aprinde sufletul spre dragostea negrăită a lui Dumnezeu şi a oamenilor. De aceea rămâne cum este dacă rugăciunea este la începători, lucrarea înţelegătoare pururi în mişcare a Sfântului Duh, născându-se din rugăciune, smerenie şi nu puţină zdrobire de inimă, răsărind la început din inimă ca un foc al veseliei, iar la sfârşit ca o lumină bine mirositoare.

ˇ  Iar la cei ce caută lumina cu adevărat şi nu la cei ce o ispitesc numai, potrivit cu aceeaşi înţelepciune care zice c㠄e aflată de cei ce nu o ispitesc pe ea” (Înţel. Sir. I, 2), semnele începutului sunt acestea: în unii se arată ca o lumină ce răsare; în alţii ca veselie plină de cutremur; în alţii iarăşi ca bucurie; iar în alţii, ca bucurie amestecată cu frică; în alţii ca un cutremur şi bucurie; uneori, la alţii, ca lacrimi şi frică. Fiindcă sufletul se bucură de cercetarea şi de mila lui Dumnezeu, dar se teme şi tremură de venirea Lui, ca un vinovat de păcate multe. Altora li se iveşte la început o zdrobire negrăită a inimii şi o durere nespusă a sufletului, care suferă dureri ca o femeie ce naşte, cum zice Scriptura (Apoc. XII, 2). Căci „Cuvântul viu şi lucrător”, adică Iisus, „străbate, cum zice apostolul, până la despărţitura sufletului şi a trupului, a încheieturilor şi a măduvei”(Evr. III, 12), ca să topească cu putere ceea ce e patimă, din toate părţile sufletului şi a trupului, în alţii se arată ca o iubire şi ca o pace faţă de toţi. În alţii ca o veselie, pe care adeseori părinţii Bisericii o numesc săltare, fiind o putere a Duhului şi o mişcare a inimii vii. Aceasta e numită şi tresărire şi suspin al Duhului ce se roagă pentru noi în chip negrăit lui Dumnezeu (Rom. VIII, 26). Isaia a numit aceasta, sarcină a dreptăţii dumnezeieşti (Isaia XLV, 8), iar marele Efrem, străpungere. Domnul a numit-o izvor de viaţă săltând spre viaţă veşnică (Ioan IV, 14), (iar prin apă a înţeles Duhul), ce saltă în inimă şi fierbe cu mare putere.

ˇ  Trebuie să se ştie că săltarea sau veselia e de două feluri: cea liniştită, care e numită tresărire şi suspin şi rugăciune a Duhului, şi cea mare, care e numită şi săltare şi săritură, sau salt, care e un zbor întins al inimii spre văzduhul dumnezeiesc. Căci sufletul, întraripat cu dragoste de Duhul dumnezeiesc. Şi eliberat de legăturile patimilor, încearcă să zboare spre cele de sus încă înainte de ieşire, dorind să se despartă de povară. Această stare e numită şi zguduire şi fierbere a Duhului, şi tulburare, după cuvântul: „Iisus S-a tulburat în Duh, zguduit cu putere şi a zis: unde l-aţi pus?” (Ioan XI,34). Deosebirea între săltarea mare şi mică o arată dumnezeiescul David zicând: (Ps. CXIII, 4). El vorbeşte de cei desăvârşiţi şi despre cei începători, căci ar fi fost nepotrivit să spună despre munţi şi dealuri că saltă, aceştia fiind fără viaţă.

ˇ  Dar trebuie să se ştie că frica dumnezeiască nu are cutremurare, dacă prin cutremurare se înţelege nu frica din bucurie, ci aceea din mânie, sau cea a certării povăţuitoare, ori cea a părăsirii; ci ea e o veselie cu cutremurare care vine din rugăciunea făcută în focul temerii de Dumnezeu. Iar prin frică nu înţeleg aici pe cea cu cutremurarea venită din mânie sau din osândirea veşnică, ci pe aceea a înţelepciunii, care se şi numeşte începutul înţelepciunii (Pilde I, 7). Iar frica se împarte în trei (deşi părinţii Bisericii au împărţit-o în două): cea începătoare, cea desăvârşită şi apoi cea din mânie, care trebuie numită şi cutremurare propriu-zisă, sau tulburare, sau zdrobire.

ˇ  Iar cutremurare e de multe feluri: una e cea din mânie şi alta cea din bucurie; şi iarăşi una cea din iuţime (când se naşte o fierbere covârşitoare a sângelui în jurul inimii, cum zic unii), alta, cea din obişnuinţa învechită şi alta cea a păcatului şi a rătăcirii; şi iarăşi alta cea din blestemul venit prin Cain asupra neamului omenesc. Pe cel ce se nevoieşte îl războieşte la început cutremurarea din bucurie şi cea din păcat. Dar nu tuturor li se întâmplă aşa. Semnele acestora sunt următoarele: a celei dintâi, o veselie cu cutremur şi cu multe lacrimi. Când harul mângâie sufletul; a celei de a doua, o căldură dezordonată, o înfumurare şi o învârtoşare de inimă, care aprinde sufletul şi mădularele spre împreunare, îndemnând la încuviinţarea unor fapte de ruşine, prin nălucirea din lăuntru.

ˇ  În orice începător este o lucrare îndoită, săvârşindu-se în inimă în chip îndoit şi neamestecat: una din har şi alta din amăgire. Aceasta o mărturiseşte marele Marcu Pusnicul, zicând: „este o lucrare duhovnicească şi alta drăcească, necunoscută de prunc”. Sau iarăşi: „Este o căldură întreită a lucrării, aprinsă în oameni: una din har, alta din amăgire sau din păcat şi alta din prisosul sângelui”. Pe aceasta Talasie Africanul a numit-o amestecarea sucurilor şi ea poate fi potolită şi adusă la rânduială prin înfrânarea măsurată.

ˇ  Lucrarea harului este puterea focului Duhului, care se mişcă întru bucuria şi veselia inimii, sprijinind, încălzind şi curăţind sufletul. Ea opreşte gândurile pentru o vreme şi omoară mişcarea poftitoare din trup. Semnele ei şi roadele care arată adevărul ei sunt lacrimile, săltare smerenia, înfrânarea, tăcerea răbdarea, ascunderea şi toate cele asemenea acestora, prin care câştigăm o încredinţare neîndoielnică.

ˇ  Lucrarea amăgirii este aprinderea păcatului, care încălzeşte sufletul cu voluptate şi trezeşte cu furie în mişcarea trupului pofta spre împreunare a trupurilor. Ea este lipsită de orice calitate bună şi de orice rânduială, după sfântul Diadoh, aducând o bucurie dobitocească, părere de sine, tulburare, veselie josnică nesăturată, sporind pofta spre plăcere. Ea caută materia pentru arderea plăcerilor având pântecele nesăturat împreună-lucrător, căci de acolo se aprinde şi se întinează starea mustului trupului. Acolo e pricina aprinderii sufletului, pe care acea lucrare îl trage spre ea ca, scufundând pe om în obişnuinţa şi plăcerea ei, să alunge din el treptat harul şi să-l facă să preacurvească pe ascuns, înfierbântând şi aprinzând mădularele sale prin împătimirea de plăcere. Dar i se pare că ceea ce mişcă mintea şi o încălzeşte este harul necunoscut şi nu lucrarea înfierbântată a păcatului, sau mai bine zis a amăgirii şi a împătimirii de plăcere (a dulcii împătimirii). Pe aceasta cunoscând-o şi sfântul Ioan Scărarul zice: „Am întrebat-o pe aceasta şi a răspuns: eu mi-am câştigat ajutor aprinderea cea sin afară şi mişcarea poftei naturale, pricinuitoare de împrăştiere ca să aprindă pe om spre lucrare amăgitoare”.

ˇ  Se cade a şti că aprinderea păcatului este înşelăciune. Iar lucrarea păcatului este din duhul cel iubitor de plăceri, care începe să se mişte din pofta trupului, prin dulceaţa bucatelor. Dar Domnul, fiind foc, a arătat că diavolul este rece nu prin fire, ci prin răzvrătirea păcatului. Căci prin aceasta a pierdut căldura dumnezeiască, cea care face pe slugile Sale foc arzător. Deci păcatul fiind răceală, din cauza lipsirii de Dumnezeu, iar dracul fiind după fire foc, aprinde pe om, şi prin umezeala împătimirii de plăcere răneşte pofta, făcând-o să primească cele ce pricinuiesc plăcerea. Astfel ca urmare a căldurii pierdute, îşi agoniseşte lucrarea ruşinoasă a îndulcirii.(Dacă am redat sensul corect al stângacei traduceri româneşti de odinioară, diavolul pierzând căldura lui firească prin despărţirea de Dumnezeu, dar firea lui năzuind-o, pentru că a avut-o la început în calitate de duh creat de Dumnezeu, produce o falsă căldură (o căldură neiubitoare, egoistă) în sine şi în cei ispitiţi, ca să scape întru câtva de răceala egoistă în care a căzut şi să poată să înşele pe cei ispitiţi. Avem aici o interesantă explicare a coexistenţei răcelii egoiste şi a căldurii fără durată şi consistenţă, a căldurii superficiale, convulsive şi artificiale, a păcatului, a patimii, a ispitirii. E o explicare a amestecului de fierbinţeală a patimii şi de plănuire rece a faptelor ei rele. Păcatul este, pe de o parte, căldură, pe de alta, un cinism rece. Sfântul Grigore Palama va apăra în tratatul doi al celei de a doua triade căldura cea bună a rugăciunii, împotriva lui Varlaam care critica orice arătare a efectelor rugăciunii în trup, ridiculizând pe isihaşti care vorbeau de o astfel de căldură.).

ˇ  Sunt două feluri de războaie în vremea rugăciunii: al înşelăciunii şi al harului. Amândouă se produc cu voia, nu prin împărtăşire. Precum soarele, strălucind în locurile cele murdare, nu se amestecă cu murdăria, şi nu se vatămă de ea, ci mai vârtos le usucă pe acelea şi alungă murdăria, aşa nici harul nu se amestecă cu înşelăciunea, ci rămâne curat. Ba mai vârtos o topeşte pe aceasta. Dar nu voieşte să o facă pe aceasta să dispară cu totul, ca să poată exista împreună cu harul şi voinţa noastră şi să ne facem şi noi cercaţi. Căci voieşte să o depărteze pe aceasta treptat prin împreună-lucrarea voinţei noastre, voind să ne nevoim şi noi. Pentru că voieşte ca purtând, după lege, lupta cea bună a minţii noastre, să putem lua cununa şi să fim mucenici adevăraţi, biruind nu pe păgâni, ci pe satana însuşi, care în tot ceasul aduce în noi atacurile sale ca pe nişte aprinderi învăpăiate. Înfierbântând aceasta cuptorul trupului cu dulceaţa patimilor, îşi trimite slugile sale, adică pe draci, ca să ne chinuiască prin gânduri şi să ne silească să jertfim idolului poftelor, adică momelilor şi să ne lăsăm mintea să se împărtăşească de ele. Iar semnele acestei înşelăciuni se văd când se pun în lucrare: împietrirea inimii cea lipsită de umilinţă, iar în unii împreună cu lacrimi întunecate, înălţarea semeaţă, îmbuibarea pântecelui, multa vorbire, trândăvia, închipuirea de sine şi lauda pentru lucrare, căldura cea fără dulceaţă, îngreunare sufletului, moleşirea mădularelor, dulceaţa umedă, stârnirea sălbatica a trupului, nălucirea chipurilor care împing la împreunarea trupurilor. În unii ca aceştia nu este linişte şi nu le înfloreşte faţa, ci sunt totdeauna uscaţi şi arşi de văpaia împătimirii de plăcere. Descriindu-le pe acestea marele Macarie, după ce le-a înşirat semnele, a spus: „oţetul se aseamănă vinului la vedere şi rapiţa e asemenea muştarului. Dar gustarea le deosebeşte pe cele două”. Daci fiecare din ele poate fi înţeleasă şi aflată din semnele mai sus arătate.

ˇ  Căldura harului este focul Duhului, pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ (Luca XII, 49), adică în inimile oamenilor. Şi El vrea să se aprindă degrabă în noi, ca să ardă păcatul şi să cureţe sufletul şi să-l aline şi să-l atragă în chip negrăit spre dragostea de Dumnezeu şi de oameni. Căci e neamestecat cu firea, căruia îi dăruieşte din cea ce are deosebit de ea. Iar când marele Macarie zice că amândouă persoanele lucrează în una şi aceeaşi minte, el înţelege că lucrarea Duhului se mişcă în ea neamestecată cu păcatul în vremea rugăciunii, ci ele rămân deosebite şi fiecare singură. Se întâmplă câteodată că harul lucrează şi se mişcă singur. Dar câteodată e împreună cu înşelăciunea, însă, precum am zis, în chip neamestecat. Pentru că de Dumnezeu cel curat nu se atinge prihană. Se întâmplă însă că uneori să lucreze păcatul singur (adică înşelăciunea), încălzind voinţa noastră, întrucât o stăpâneşte. Iar alteori omul se luptă după har, văzându-şi sufletul muncit înăuntru, rău pătimind. De mai cade să ştim şi aceasta: înşelăciunea pentru noii începători este căldura păcatului. Iar înşelăciunea celor de mijloc şi a celor desăvârşiţi constă în nălucirea minţii. Căci căldura înşelăciunii sau a păcatului este aprinderea poftei de dulceaţă. Sau mai bine zis, ea e răul miros al îndulcirii de patimă, care e îmbibat în cei ce sunt încă necercaţi şi na-u gustat mai vârtos prea-dulcele şi prea binemirositorul mir vărsat în noi prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, care mai întâi este arzător pentru curăţire, iar pe urmă este bun şi cu bună mireasmă, prin sfinţenia Duhului, care sfinţeşte sufletul şi trupul. Căci el este puterea sfinţitoare, cum zice marele Macarie. Iar înşelăciunea, făcându-se stăpână prin zăbovire, dă putere lucrării păcatului şi mintea pătimeşte rău de la momeli şi de pofta spre împreunare, aprinzându-se prin nălucire. Şi amestecându-se în căldura rugăciunii, produce schimbare în ea. (Căldura păcătoasă atacă direct simţurile la cei începători, pe când la cei de pe treapta din mijloc sau de pe cea desăvârşită începe cu năluciri ale părerii de sine, ca pe urmă să atragă şi ea sufletul spre pofte. Dacă în scrisul ascetic anterior se afirma simplu intrarea sufletului în dialog cu momeala, aici se face o descriere mai amănunţită a acestui fapt: se descrie cum se trece de la oarecare împreună-prezenţă a unui gând amăgitor în suflet cu hotărârea cea bună. Sfântul Grigorie descrie cum se face amestecarea lor, sau cum se face amestecarea căldurii păcătoase cu căldura curată a rugăciunii. Ea se produce prin zăbovirea poftei în suflet. Este de remarcat descrierea analoagă a raportului între dulceaţa rău mirositoare a împătimirii de plăcere şi între dulceaţa curată a mirului de taină al lucrării Duhului Sfânt.). Adus sufletul aici, se zice că el preacurveşte prin amăgire cu vrăjmaşul şi nu se împărtăşeşte tainic de Mirele Hristos. De aceea şi apostolul îi numeşte pe aceştia desfrânaţi şi desfrânate, ca pe unii ce zice, după Ioan Scărarul, prin poftirea păcatului se împărtăşesc în ascuns cu satana. Cum zice acesta: „M-am cunoscut ispitit de lucrul acesta, care mă înşela, amestecând bucuria cea dobitocească cu lacrimi şi cu mângâierea sufletului şi mi se părea că primesc rod, iar nu stricăciune”. Şi iarăşi: „I-a seama ca bucuria care-ţi vine să nu fie de la doctorii cei răi şi de ispititori”.