Teolipt mitropolitul Filadelfiei

„Lume” nu e numită aici realitatea celor din afară, ci o stare lăuntrică de alipire pătimaşă la lucrurile supuse simţurilor şi la trup. Monahul le foloseşte pe acestea într-o mare libertate şi detaşare spirituală. De aceea le foloseşte în limitele strict necesare vieţii pământeşti, „neavând nimic, deşi toate sânt în stăpânirea lor” (2 Cor. VI, 10). Monahul se leapădă de lume numai în sensul că nu se alipeşte ei ca singurei sau ultimei realităţi. Dezlipirea aceasta de lume se face pentru Hristos, întrucât monahul ştie că în Hristos are asigurată o viaţă netrecătoare şi infinit mai bogată decât cea pe care i-o poate da lumea. În sensul acesta dezlipirea de lume e dezlipirea întru cunoştinţa adevărului. Cel ce se dezlipeşte de lume pentru Hristos e ca cel ce a aflat mărgăritarul de mult preţ, infinit mai preţios decât toată lumea şi decât orice avuţie. Dar în Hristos lumea nu e pur şi simplu negată, ci regăsită în strălucirea ei adevărată, care îi vine din El.

Ascultă ce-ţi spune David: „Pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie” (Psalm XC, 8). Şi dacă ţi-ai ales viaţa după Hristos, cea plină de asprimi, nu vor veni la tine relele din viţa lumească; nu se va ţine de tine, care ţi-ai ales să te pocăieşti, dragostea de bani, desfătarea, cinstirea, podoaba, neînfrânarea simţurilor; nu vor stărui înaintea ta înălţările nelegiuite ale cugetului, robia minţii, nestatornicia gândurilor şi orice altă rătăcire şi zăpăceală de bună voie; nici dragostea de părinţi, de fraţi, de prieteni, de rudenii, nu te va mai întâmpina pe tine; nu se va mai sălăşlui în tine nici dorul de întâlniri şi de convorbiri fără rost şi fără trebuinţă. De vei iubi dezlipirea lăuntrică de acest trup şi suflet, biciul durerii nu se va mai apropia de sufletul tău şi săgeata întristării nu va mai răni inima ta, nici nu vai mai posomorî faţa ta. Căci cei ce s-au desfăcut de obişnuinţa plăcerii şi-au lepădat împătimirea faţă de toate cele spuse, au tocit acele întristări. Fiindcă Hristos se arată sufletului care se nevoieşte şi toarnă în inimă bucurie negrăită, iar bucuria duhovnicească nu o poate răpi nici una din desfătările sau necazurile lumii.

Precum te-ai însingurat cu trupul, lepădând până şi gândurile lucrurilor, precum ţi-ai schimbat portul, depărtează şi vorbele şi pe cei ce-ţi sunt aproape după neam. Căci de nu vei scăpa de împrăştierea în cele dinafară, nu te vei ridica împotriva celor ce te pândesc din lăuntru. Şi de nu vei birui pe cei ce te războiesc în cele văzute, nu vei răpune pe viclenii cei nevăzuţi. (Făcând pe om să se împrăştie în cele din afară, duşmanul pune stăpânire pe interiorul lui, de care a uitat. De aceea prin veghere călugărul trebuie să fie atent mereu la cele ce se petrec în lăuntrul său, ferindu-se de a se pierde în tot felul de gânduri necuvenite, provocate de lucrurile şi de împrejurările din afară, sau de amintiri ale unor lucruri şi împrejurări necuvenite.)

Iar când vei face să înceteze împrăştierile din afară şi vei părăsi gândurile din lăuntru, mintea ţi se va ridica la lucrurile şi la cuvintele Duhului; şi în loc de obişnuinţa cu rudeniile, vei deprinde chipurile virtuţii; în loc de vorbele deşarte, născute din taifasul cu lumea, sufletul îţi va fi luminat şi înţelepţit de meditarea şi dezvăluirea cuvintelor dumnezeieşti ce se mişcă în cugetare. Descătuşarea simţurilor se face lanţ sufletului, iar înlănţuirea simţurilor aduce eliberarea sufletului.

Vânturile ridică valurile mării şi dacă nu încetează vânturile, nu se domolesc valurile şi nu se linişteşte marea. La fel duhurile răutăţii răscolesc în sufletul celui neatent amintirea părinţilor, a fraţilor, a rudeniilor, a celor apropiaţi, a ospeţelor, a serbărilor, a teatrelor şi a tuturor celorlalte închipuiri ale plăcerii şi poruncesc vederii, limbii şi trupului întâlnirea cu ele. Prin aceasta şi ceasul de faţă se topeşte în deşert şi cel care va veni, când vei petrece singur în chilie, se va risipi în amintirile celor văzute şi grăite. Şi aşa viaţa monahului trece fără folos în ocupaţiile lumeşti, care-şi sapă amintirile lor în cugetare, precum picioarele omului, urmele în zăpada pe care o calcă.

Dacă dăm fiarelor mâncare, când le vom omorî pe ele? Şi dacă petrecem în lucruri şi gânduri de ale dragostei şi obişnuinţei neraţionale, când vom omorî cugetul trupesc? Când vom trăi viaţa cea după Hristos pe care am făgăduit-o? Urma picioarelor în zăpadă se şterge când răsare soarele sau dispare când se varsă apa. Iar amintirile săpate în cuget de aplecarea şi de faptele iubirii de plăcere sunt şterse de Hristos, Care răsare din inimă prin rugăciune, şi de ploaia lacrimilor din umilinţă. Deci monahul care nu lucrează potrivit raţiunii, când va şterge închipuirile de mai înainte din cugetare? Fapta virtuţilor se întipăreşte în trup, când vei părăsi obişnuinţa lumească, iar amintirile bune şi cuvintele dumnezeieşti se întipăresc în suflet când vei şterge prin rugăciuni neîntrerupte ce se deapănă în cugetare, cu umilinţă fierbinte, amintirile faptelor dinainte. Căci lumina amintirii credinţei în Dumnezeu şi zdrobirea inimii rad ca un brici amintirile păcătoase. (Aici Teolipt vorbeşte nu de o singură rugăciune neîncetată, ci de rugăciuni neîntrerupte. Dar poate fi vorba de aceeaşi rugăciune neîncetată. El cere din nou ca rugăciunea să se facă cu simţirea fierbinte a umilinţei sau a străpungerii inimii. Numai în acest caz cuvintele rugăciunii sau alte cuvinte dumnezeieşti şi amintirile lor şi ale înţelesurilor lor se vor întipări prin repetiţie, în mod lucrător, în sufletul înmuiat de ele şi de umilinţa care le însoţeşte, după ce vor fi şters amintirile de caracter ispititor ale faptelor păcătoase de mai înainte. Cugetarea nu poate fi neutră şi statică. În ele se întipăresc cuvintele şi amintirile faptelor repetate, bune sau rele, cu forţa lor care o mişcă în direcţia corespunzătoare lor. Una din aceste două categorii şterge cealaltă categorie. Dar desigur că, până la predominarea deplină a uneia din cele două categorii, are loc o mişcare contradictorie, o sfâşiere în suflet. Când cuvintele dumnezeieşti şi înţelesurile lor se întipăresc în mod exclusiv în inima înmuiată sau zdrobită de umilinţă şi de iubirea lui Dumnezeu, şi prin aceasta ea s-a deschis total lui Dumnezeu, o lumină clară opusă întunericului în care orbecăie plină de amintirile ispititoare ale păcatelor, îşi face loc în ea. Lumina, care umple atunci inima nu e, după explicările lui Teolipt o lumină a cunoaşterii teoretice, ci a simţirii evidente şi iubitoare a prezenţei lui Hristos; orizontul deschis de acea lumină e un orizont al comuniunii cu Hristos, în care inima a intrat ieşind din îngustimea închisorii în limitele eu-lui propriu, e un orizont al vieţii, al curăţiei, al bucuriei, al păcii.)

Ia pildă de la înţelepciunea albinelor. Acelea, ştiind că roiul viespilor le dă târcoale, rămân înăuntru stupului şi scapă de vătămarea atacurilor acelora. Socoteşte întâlnirile deşarte ca nişte viespi şi fugi de ele cu toată sârguinţa şi rămâi în adăpostul mănăstirii şi de aici încearcă iarăşi să pătrunzi în cetăţuia cea mai din lăuntru a sufletului, care este casa lui Hristos, în care se vede pace, bucurie şi linişte. Căci Hristos, Soarele cunoscut cu inima, trimite aceste daruri ca pe nişte raze şi le dă sufletului care-L primeşte pe El cu credinţă şi cu iubire de bunătate, ca pe o răsplată.

Deci, şezând în casă, pomeneşte pe Dumnezeu, ridicându-ţi mintea de la toate şi aruncând-o spre Dumnezeu fără de glas. Şi toată simţirea inimii vars-o înaintea Lui şi lipeşte-te prin dragoste de El. căci pomenirea lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu, Care atrage privirea şi dorinţa minţii spre El şi o învăluie în lumina din jurul Lui. Întorcându-se mintea spre Dumnezeu, după ce opreşte toate înţelesurile care dau chip lucrurilor, Îl priveşte în afară  de orice chip. Şi în neştiinţa care covârşeşte orice cunoştinţă, din pricina slavei neapropiate, i se umple vederea de lumină. Fără să cunoască pe Cel văzut, din pricina neputinţei de a-L cuprinde, îl cunoaşte din pricina adevărului Celui ce există propriu-zis şi e singur mai presus de existenţă. Hrănindu-şi dragostea şi întărindu-şi sârguinţa cu bogăţia bunătăţii ce izvorăşte de acolo, se învredniceşte de odihnă şi fericire nesfârşită.

Acestea sunt semnele pomenirii cu osârdie deplină, iar rugăciunea este convorbirea cugetării cu Domnul, cuvintele rugăciunii străbătând la Dumnezeu împreună cu mintea întinsă întreagă spre El. căci înţelegerea rostind necontenit numele Domnului şi mintea urmărind atentă şi cu limpezime chemarea numelui dumnezeiesc, lumina cunoştinţei lui Dumnezeu umbreşte tot sufletul ca un nor luminos. Pomenirii lui Dumnezeu cu osârdie îi urmează dragostea şi bucuria. „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice, şi m-am veselit.” Iar rugăciunea curată este urmată de cunoştinţă şi umilinţă. „În ziua în care Te voi chema pe Tine, iată, am cunoscut că Dumnezeul meu eşti Tu”. „Jertfa lui Dumnezeu, duh umilit”, căci mintea şi cugetul ce se înfăţişează lui Dumnezeu printr-o simţire puternică şi printr-o rugăciune fierbinte sunt urmate şi de umilinţa sufletului. Iar dacă mintea, cuvântul şi duhul aleargă şi cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi prin luarea aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilinţă şi dragoste, întreg omul din lăuntru liturghiseşte Domnului. „Să iubeşti pe Domnul din toată inima ta” (Deuteronom 6, 5).

Dar vreau să ştii şi aceasta: nu cumva socotind că te rogi, să umbli departe de rugăciune, să te osteneşti fără câştig şi să alergi în deşert. Aceasta se întâmplă la cântarea cu gura, când mintea este purtată în altă parte şi este împărţită între patimi şi lucruri, când se întinează şi înţelesul cântării. Dar aceasta se întâmplă şi cugetării căci nu o însoţeşte şi nu se aţinteşte spre Dumnezeu, cu Care se face convorbirea rugăciunii, ci e abătută pe furiş de anumite gânduri. Atunci cugetarea spune din obişnuinţă cuvintele, iar mintea lunecă de la cunoştinţa lui Dumnezeu. Ca urmare şi sufletul se arată fără înţelegere şi fără aşezare, întrucât mintea s-a împrăştiat în niscai năluciri, sau spre cele ce e furată, sau voieşte. Iar nefiind de faţă cunoştinţa în rugăciune şi cel ce se roagă neînfăţişându-se Celui Căruia I se roagă, cum se va îndulci sufletul? Cum se va veseli inima, care se face că se roagă, dar nu face rugăciunea adevărată? „Veseli-se-va inima celor ce caută pe Domnul”, dar pe Domnul Îl caută cel ce se apropie de Dumnezeu cu tot cugetul şi cu inima fierbinte îşi înlătură tot gândul lumii, pentru cunoştinţa şi dragostea lui Dumnezeu, care răsare din rugăciunea neîncetată şi curată.

Ia aminte la modul rugăciunii cu cugetul: convorbirea cu Dumnezeu depărtează gândurile pătimaşe; căutarea minţii la Dumnezeu alungă înţelesurile lumii; umilinţa sufletului izgoneşte dragostea de trup. Rugăciunea, rostind neîncetat dumnezeiescul nume, se vădeşte ca o conglăsuire şi unire a minţii cu raţiunea şi cu sufletul, „căci unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20). Astfel, deci, rugăciunea, adunând din învrăjbirea prin patimi şi legând între ele şi cu sine cele trei părţi ale sufletului, uneşte sufletul cu Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri. Întâi şterge din suflet ruşinea păcatului prin chipurile virtuţii, apoi, zugrăvind iarăşi frumuseţea trăsăturilor dumnezeieşti prin sfânta cunoştinţă dobândită la vremea ei, înfăţişează sufletul lui Dumnezeu. Iar sufletul îndată cunoaşte pe Făcătorul său căci „în ziua în care Te voi chema, iată am cunoscut că Dumnezeul meu eşti Tu”. Dar e şi cunoscut de Dumnezeu căci zice: „A cunoscut Domnul pe cei ce sunt ai Lui” (II Timotei 2, 9). Cunoaşte pe Dumnezeu pentru curăţia chipului, căci tot chipul tinde spre model şi este legat de el; şi e cunoscut pentru asemănarea prin virtuţi, căci prin aceasta are şi cunoştinţa lui Dumnezeu şi este cunoscut de Dumnezeu. (Rugăciunea unifică cele trei puteri ale sufletului sfâşiate prin patimi. Ea nu e numai a minţii, sau numai a raţiunii care defineşte în intuiţia totală a prezenţei lui Dumnezeu proprie minţii, sau numai a inimii care trăieşte cu simţirea această prezenţă. Având un caracter complex, rugăciunea e singurul mijloc de unificare a sufletului. Şi numai astfel unificat şi devenit capabil să trăiască realitatea de bogăţie complexă a lui Dumnezeu, sufletul poate sesiza prezenţa lui Dumnezeu şi se poate uni cu El. Sau invers: rugăciunea are puterea să unifice sufletul, pentru că se uneşte cu Dumnezeu Cel atotcomplex, dar unul în această bogăţie complexă, cu Dumnezeu, Care e o unitate întreită: Mintea, Logosul, şi Duhul vieţii sau Tatăl, Fiul (Cuvântul) în care Tatăl sau Mintea se revelează, şi Duhul Sfânt, în care Tatăl şi Fiul se unesc în iubire. Sufletul se uneşte cu Dumnezeu prin rugăciune, fără să părăsească complexitatea lui, întrucât în el se imprimă complexitatea unitară a lui Dumnezeu. Iar această imprimare se face prin rugăciune, când sufletul se apropie la maximum de Dumnezeu şi se deschide Lui. Rugăciunea este astfel o comunicare vie între suflet şi Dumnezeu şi viceversa. Prin ea vin în suflet şi se imprimă şi virtuţile care îşi au originea în bunătatea iradiantă a lui Dumnezeu. Şi tot prin ea vine în suflet cunoştinţa de Dumnezeu, experiat în diferite grade de intensitate. Căci prin rugăciune vede şi simte sufletul pe Dumnezeu în bogăţia Lui spirituală şi vie. Iar cunoştinţa e din amândouă părţile. Căci prin rugăciune se înfăptuieşte o mişcare atât din partea sufletului spre Dumnezeu, cât şi din partea lui Dumnezeu spre suflet, dat fiind că nici sufletul nici Dumnezeu nu sunt obiect, ci fiecare se mişcă în libertate şi cu mare interes spre celălalt. Sufletul cunoaşte pe Dumnezeu prin rugăciune, întrucât prin ea se activează relaţia lui, ca fiind chip al lui Dumnezeu, cu modelul său. Dar şi Dumnezeu cunoaşte sufletul, întrucât acesta s-a deschis prin virtuţi şi în mod culminant prin rugăciune lui Dumnezeu, întrucât Dumnezeu însuşi S-a imprimat, iradiind în suflet, prin virtuţi şi prin rugăciune. Propriu-zis virtuţile ca deschideri statornicite, dar mereu în acţiune, prin fapte şi prin rugăciune, animate de pomenirea lui Dumnezeu, sunt atât chipuri de cunoaştere a lui Dumnezeu de către suflet, cât şi de cunoaştere a sufletului de către Dumnezeu, fiind mereu şi tot mai mult deschis lui Dumnezeu.

Iar când te vezi slăbind în rugăciune, foloseşte o carte şi, luând aminte la citire, primeşte cunoştinţa. Nu trece peste cuvinte grăbit. Descoase-le cu cugetarea şi adună-le în vistieria minţii. Pe urmă gândeşte la cele citite, ca să ţi se îndulcească cugetarea din înţelegere şi să-ţi rămână neuitate cele citite. Prin aceasta ţi se va aprinde inima de cugetările dumnezeieşti . „În cugetarea mea, zice, se va aprinde foc” (Psalmi 38, 4). Căci precum mâncarea îndulceşte gustul când e subţiată prin dinţi, aşa şi cuvintele dumnezeieşti, întorcându-se mereu în suflet, îmbogăţesc înţelegerea şi o înveselesc. „Cât de dulci sunt cuvintele Tale pentru gâtlejul meu”. Ia în inima ta cuvintele evanghelice şi poveţele fericiţilor părinţi, cercetează vieţile lor, ca să poţi cugeta la ele în timpul nopţii. În felul acesta, când cugetarea ţi se va osteni de rugăciune, o vei reînnoi prin citire şi gândire la cuvintele dumnezeieşti şi o vei face şi mai sârguincioasă la rugăciune.

Psalmodiază cu gura. Dar cu glas liniştit şi cu supravegherea minţii, nerăbdând să laşi ceva necugetat din cele spuse. Şi dacă îi scapă ceva minţii, repetă stihul ori de câte ori se întâmplă aşa ceva, până-ţi vei avea mintea însoţind cele spuse. Căci mintea poate să şi cânte cu gura şi să ţină şi amintirea lui Dumnezeu. Aceasta poţi s-o afli din experienţa firească. Căci precum cel ce se întâlneşte cu cineva, poate să şi vorbească, dar să şi caute la el cu ochii, aşa şi cel ce cântă cu buzele poate să stea şi aţintit la Dumnezeu prin atenţie.

Nu ocoli plecările genunchilor. Căci plecarea genunchilor închipuie căderea păcatului de la noi şi prilejuieşte mărturisirea lui; iar ridicarea înseamnă pocăinţa, închipuind făgăduinţa unei vieţi întru virtute. Dar fiecare îngenunchiere să se săvârşească cu chemarea înţelegătoare a lui Hristos, ca prinzându-ne cu sufletul şi cu trupul de Domnul, să ni-L facem milostiv pe Dumnezeul sufletelor şi al trupurilor.

Iar dacă dai mâinilor şi o lucrare liniştită în vremea rugăciunii făcută cu cugetarea, ca să alungi somnul şi trândăvia, aceasta înviorează şi ea lupta nevoinţei. Căci toate lucrurile arătate, săvârşite împreună cu rugăciunea, ascut mintea, izgonesc trândăvia, fac sufletul mai vioi, iar înţelegerea mai ageră şi mai fierbinte în lucrarea rugăciunii din cugetare.

Când bate toaca, ieşi din chilie, fiind atent cu ochii trupului la pământ, dar lucrarea din cugetare rezemând-o pe amintirea lui Dumnezeu; intrând apoi în Biserică şi întregind obştea, nu vorbi cu cel de lângă tine, nici nu rătăci cu minte în deşertăciuni, ci limba să ţi se ocupe numai cu cântarea, iar cugetarea fixeaz-o prin rugăciune. Iar făcându-se sfârşitul slujbei, du-te în chilie şi apucă-te de canonul rânduit ţie.

Mergând la trapeză, nu căuta la porţiile fraţilor, nici nu-ţi împărţi sufletul în bănuieli urâte. Ci văzând cele puse înaintea ta, dă gurii mâncare, iar urechii ascultarea celor ce se citesc şi sufletului rugăciunea, ca hrănindu-te cu trupul şi cu duhul, să lauzi în întregime pe Cel ce satură pofta ta cu cele bune.

Sculându-te de acolo, intră cu cuviinţă şi în tăcere în chilia ta şi, ca o albină harnică, osteneşte-te întru virtuţile tale. Când împlineşti o ascultare cu fraţii, mâinile să lucreze, dar buzele să tacă, iar mintea să pomenească pe Dumnezeu. Şi dacă cineva s-ar mişca vorbind fără rost, ca să opreşti neorânduiala, scoală-te şi fă metanie.

Precum când apare lumina, întunericul se împrăştie, aşa lumina mărturisirii şterge gândurile patimilor fiind şi ele întuneric. Căci slava deşartă şi trândăvia pe care gândurile le-au avut ca culcuş au fost nimicite, ruşinate de mărturisire şi de greaua pătimire a împlinirii canonului. De aceea, văzând cugetarea slobozită de patimi prin rugăciunea neîncetată şi cu bună umilinţă, fug cu ruşine. Dar când cel ce se nevoieşte încearcă să taie cu rugăciunea gândurile care-l tulbură le taie pentru scurtă vreme şi opreşte lucrarea lor prin lupta cu ele, dar nu se izbăveşte pentru totdeauna dacă mai îngăduie pricinile care-l supără, adică odihna trupului şi odihna lumească de cinstiri, din pricina cărora nu se mişcă spre mărturisire. Ca urmare, nu dobândeşte nici pace, deoarece ţine la sine lucrurile potrivnicilor. Iar ţinând la sine vase străine, nu i se vor cere de stăpânii lor? Şi cerându-i-se şi neslobozind lucrurile pe care le ţine pe nedrept, cum se va putea izbăvi de vrăjmaşii săi? Dar când cel ce se nevoieşte, întărit prin pomenirea lui Dumnezeu, va iubi dispreţuirea şi chinuirea trupului şi îşi va mărturisi gândurile fără să se ruşineze, îndată se vor îndepărta vrăjmaşii, iar cugetarea eliberându-se va avea rugăciunea neîncetată şi gândul la cele dumnezeieşti neîntrerupt. (Mărturisind gândurile rele, le ţintuim la stâlp şi le luăm puterea, căci le facem de ruşine, cum ne facem pe noi înşine dacă le-am da sălaş în noi mai departe. De aceea, prin mărturisire, ne detaşăm de ele. Lumina în care sunt puse prin mărturisire le arată în urâciunea lor şi le ia puterea ispititoare. A le ţine în noi, înseamnă a ne ascunde într-un întuneric; a le mărturisi înseamnă a voi să fim deschişi şi a nu mai ocroti în noi gânduri pe care, din ruşine, le ţinem ascunse.)

Teolipt este mereu preocupat de raportul minţii cu cugetarea şi cu cuvântul. Cugetarea este lucrarea prin care mintea intră în relaţie specială cu diferite obiecte sau subiecte. În acest rol cugetarea descoperă înţelesurile lucrurilor şi aceste înţelesuri exprimate sunt cuvinte. Astfel cuvintele sunt implicate virtual în cugetare şi deci în minte, dar şi îmbogăţesc mintea şi cugetarea, prin specificarea exprimată a înţelesurilor lucrurilor reale. Cuvintele sunt relaţii exprimate ale minţii cu realităţile specificate prin cugetare. Propriu-zis ele indică realităţile, deci ţin de realităţi, dar întrucât înţelesurile realităţilor sunt descoperite de minte prin cugetare, cuvintele se pot socoti ca ţinând fiinţial de minte sau de cugetarea ei, îndreptată spre realităţile specificate, sau cu voinţa de a le specifica. Căci aşa cum nu pot fi lucruri care să nu poată fi înţelese de cugetarea minţii, aşa nu e cugetarea minţii fără capacitatea şi necesitatea de a se actualiza prin descoperirea şi exprimarea lucrurilor şi persoanelor. Astfel se poate spune că rădăcinile potenţiale ale realităţilor sunt în minte ca chip al Minţii supreme, Care le are potenţial ca ultima origine a lor, şi al Logosului sau Cuvântului suprem Care le cugetă specificat din eternitate şi le exprimă de când le creează şi apoi în mod concret omenesc, de când S-a întrupat.

Dar mintea care este îndreptată prin cugetare numai spre lucruri este oarecum în afară de sine. Numai mintea a cărei cugetare este îndreptată spre Dumnezeu şi exprimă prin cuvinte relaţia cu El, specificând înţelesurile  Lui într-un mod oarecum impropriu şi analogic cu lucrurile create de El, dar mereu într-un efort de depăşire a acestei specificări, e o minte adunată în sine, care prin această concentrare şi reunificare a sa, care prin aceasta se uneşte în mod superior de Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu e sesizat propriu-zis în afară de minte, în lucrările ei, ci în interiorul unificat al minţii, care prin aceasta se uneşte în mod superior cu El, neputând ca ea să fie singură. De fapt, mintea este sau cu lucrurile, adică unită ramificat cu ele, sau cu Dumnezeu, obârşia lor şi a ei. Însăşi necesitatea de a fi măcar cu lucrurile, dar nemulţumirea de a fi numai cu ele, sau sentimentul că nu află în ele tot adevărul, sau împlinirea pe care o caută, arată că mintea este făcută pentru Dumnezeu. De aceea nu este bine să fie mintea singură, adică nu se simte bine singură, sau chiar nu poate să fie singură. Dar numai din mintea care s-a uitat pe sine, care a adormit faţă de lucrurile specificate din afară şi faţă de ea singură, se iveşte dragostea faţă de adevărata realitate complementară a sa şi faţă de Mintea supremă Care o cuprinde şi pe ea împreună cu celelalte şi în Care se regăseşte. În unirea aceasta cu Dumnezeu, cuvântul ce ţine în mod fiinţial de cugetarea minţii este cuvânt de rugăciune. Căci Dumnezeu sesizat în măreţia Lui milostivă inspiră ca atare rugăciunea şi slăvirea. În felul acesta rugăciunea este modul prin care cugetarea minţii urcă la cunoştinţa lui Dumnezeu şi în aceasta se actualizează puterea şi dispoziţia ei iubitoare, care în relaţie cu alte persoane nu se actualizează decât în parte. Iubirea de Dumnezeu este aşa de puternică, încât copleşeşte sau opreşte simţirea plăcerilor trupului şi pofta trupului după ele. Sufletul este atras neîncetat de frumuseţea lui Hristos şi o caută pe ea. De aceea Îl cheamă neîncetat pe El – aceasta este rugăciunea neîncetată a lui Iisus.

Fugi de simţuri şi ai oprit plăcerea pentru cele supuse simţurilor. Fugi şi de nălucirile celor plăcute din cugetare şi ai oprit gândurile împătimite de plăcere. Iar mintea, rămânând fără năluciri, ca una ce nu primeşte nici întipăririle diferitelor plăceri, nici gândurile poftei, se află în simplitate. (Prezenţa a două sau mai multe gânduri în minte împarte mintea între ele. Eliberarea minţii de ele şi concentrarea ei întreagă spre Dumnezeu îi reface unitatea şi simplitatea. Dar în simplitatea aceasta este o nesfârşită bogăţie şi lărgime de înţelegere şi o negrăit de dulce simţire. Căci în simplitatea ei se află simplitatea de ocean a lui Dumnezeu.) Şi ajungând deasupra tuturor celor simţite şi a celor gândite, îşi urcă înţelegerea la Dumnezeu, nemaifăcând altceva decât să strige din adânc numele Domnului prin pomenire neîncetată, ca un prunc pe tatăl său, „Căci voi chema numele Tău, pe Domnul înaintea mea.” (Ieşire 32, 19).

De vei ieşi din poftirea celor pământeşti prin rugăciune neîncetată şi curată şi în loc de somn te vei odihni de orice gândire la cele de după Dumnezeu şi te vei rezema în întregime numai de pomenirea lui Dumnezeu, se va zidi în tine ca o altă ajutătoare dragostea de Dumnezeu. Căci strigarea din inimă a rugăciunii face să răsară dragostea dumnezeiască, iar dragostea dumnezeiască trezeşte mintea spre descoperirea celor ascunse. Atunci mintea, unindu-se cu dragostea, rodeşte înţelepciunea şi prin înţelepciune dă rostire celor tainice. (Dragostea premerge cunoaşterea lui Dumnezeu; dar ultima o şi sporeşte pe prima. N-ar putea cunoaşte mintea pe Dumnezeu, dacă nu L-ar iubi, aşa cum nu poţi cunoaşte cu adevărat o persoană omenească, dacă nu o iubeşti. Dar de ce cunoşti mai mult pe Dumnezeu, Îl iubeşti mai mult.) Căci Dumnezeu-Cuvântul numit prin strigarea simţită a rugăciunii, luând înţelegerea minţii ca pe o coastă, îi hărăzeşte cunoştinţa şi umplând locul ei cu simţire, îi dăruieşte virtutea. Astfel zideşte dragostea făcătoare de lumină şi o aduce la mintea ce şi-a ieşit din sine (ce a intrat în extaz) şi doarme şi se odihneşte de toată pofta pământească. Iar dragostea se află ca o altă ajutătoare a minţii, care s-a odihnit de împătimirea neraţională după cele ale simţurilor. Ca urmare, trezeşte mintea cea curată pentru cuvintele înţelepciunii. Atunci mintea, căutând la ea şi desfătându-se, vesteşte altora simţirile ascunse ale virtuţilor şi lucrările ascunse ale cunoştinţei, ieşind ea prin cuvinte (prin extazul cuvintelor). (Este o explicare simbolică a zidirii Evei din coasta lui Adam. Mintea primeşte ca ajutătoare iubirea, dar în iubire este implicată o altă persoană, întregitoare, cu care se uneşte deplin. În sensul acesta nu este bine ca mintea să fie singură, dar, cum am spus, numai din mintea care s-a uitat pe sine, sau din subiectul care s-a uitat pe sine, care a adormit faţă de toate celelalte şi chiar faţă de sine, se poate naşte dragostea. Dragostea este zidită în acelaşi timp din adevărata înţelegere a minţii, ca dintr-o coastă a ei, umplută cu simţire, cum ar fi cu un fel de carne. Iar aceasta o face Dumnezeu-Cuvântul, Care ne vorbeşte când Ăl chemăm numai pe El, după ce am uitat de toate şi de noi înşine, intrând cu noi în dialogul ziditor de dragoste. Dragostea cauzează dialogul şi simţirea ei este sporită de dialog prin simţire. Dialogul realizându-se prin cuvinte, acestea reprezintă extazul trăit de minte în relaţie cu cel iubit, în primul rând cu Dumnezeu-Cuvântul, Care i-a dat ei capacitatea şi pornirea spre cuvânt, sau spre celălalt prin cuvânt, în primul rând spre Dumnezeu Cuvântul. Mintea este în limba greacă la masculin.)

De cunoşti cele ce cânţi, primeşti cunoştinţa; din cunoştinţă câştigi înţelegere; din înţelegere odrăsleşte lucrarea celor cunoscute; din lucrare rodeşte cunoştinţa din deprindere; cunoştinţa prin cercare naşte vederea adevărată. Iar din aceasta răsare înţelepciunea arătată în cuvintele harului, ce răspândesc lumină, căci înţelepciunea umple văzduhul cugetării şi tâlcuieşte celor din afară cele din lăuntru.

Mintea caută întâi şi află; apoi se uneşte cu ceea ce a aflat. Căutarea o face prin raţiune, iar unirea, prin dragoste. Şi căutarea prin raţiune se face pentru adevăr, iar unirea prin iubire, pentru bine. (Există şi o dragoste care susţine căutarea lui Dumnezeu prin raţiune dar pe măsură ce s-a aflat Cel căutat prin raţiune, ca adevăr, El trezeşte o nouă dragoste. Aceasta este o dragoste care uneşte cu Cel căutat căci El este descoperit ca bine. Binele nu este deosebit de adevăr, ci este chipul arătat de adevărul mai adânc cunoscut.)

Să nu părăseşti rugăciunea din grija neputinţei nici măcar pentru o singură zi până ce mai răsufli, ci auzi cele spuse: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). Căci făcând aşa te vei folosi mai mult şi rugăciunea te va ridica îndată, cu împreuna-lucrare a harului. Fiindcă unde este mângâierea Duhului, neputinţa şi trândăvia nu rămân.