Nichita Stithatul

ˇ        Lucrările simţurilor nu se desfiinţează, ci capătă un caracter spiritual, sau se umplu de o spiritualitate pe treptele mai înalte ale urcuşului duhovnicesc. Se afirmă în aceasta unitatea de viaţă între spirit şi trup. Nichita deosebeşte între minte, suflet (sau inimă, sau simţire) şi raţiune sau judecată. Prin fiecare din acestea lucrând Sfântul Duh, preface gândurile şi pornirile rele în bune. Dar psihologia lui Nichita e mult mai complexă, mai subtilă.

ˇ        Precum trupul are cinci simţuri: vederea, auzul, mirosul şi pipăitul, aşa şi sufletul are acelaşi număr de cinci simţuri: mintea, raţiunea, simţirea înţelegătoare, cunoştinţa şi simţirea înţelegătoare, cunoştinţa şi ştiinţa. Ele se adună în trei lucrări ale sufletului: mintea, raţiunea şi simţirea. Prin minte primim înţelesurile; prin judecată tâlcuirile; iar prin simţire, chipurile cunoştinţei şi gândurile dumnezeieşti.

ˇ        Cel a cărui minte deosebeşte bine înţelesurile gândurilor şi-şi însuseşte curat cugetările dumnezeieşti, a cărui raţiune tâlcuieşte mişcările naturale ale întregii zidiri văzute, desluşind raţiunile făpturilor, a cărui simţire spirituală primeşte ştiinţa înţelepciunii şi cunoştinţei cereşti, a ajuns mai presus de simţiri, trecând prin iluminările Soarelui dreptăţii dincolo de simţire. El se bucură de desfătare cu cele nevăzute.

ˇ        Puterile cuprinzătoare ale minţii sunt patru: cuminţenia, agerimea, înţelegerea şi destoinicia. Cel ce uneşte pe acestea cu cele patru virtuţi cuprinzătoare ale sufletului, însoţind cu cuminţenia minţii, cumpătarea sufletului; cu agerimea, chibzuinţa; cu înţelegerea, dreptatea, cu destoinicia, bărbăţia, şi-a întocmit sieşi, în chip îndoit, căruţă de foc ce-l duce în cer (Prin virtuţi nu ne deschidem numai spre ceilalţi, ci ne şi înălţăm spre cer. Cele patru virtuţi cardinale sunt cei patru cai ai căruţei cu care ne înălţăm spre cer.) şi din care luptă împotriva celor trei căpetenii şi puteri generale ale oştirii patimilor: iubirea de argint, iubirea de plăceri şi iubirea de slavă.

ˇ        Cel ce caută slava oamenilor, care nu e nimic, ca şi când ar fi, şi îmbrăţişează iubirea nesăturată de plăceri a sufletului şi se ţine de iubirea de argint prin lăcomie, se face sau drăcesc prin închipuirea de sine şi prin mândrie, sau dobitocesc prin plăcerile pântecelui şi a celor de sub pântece, sau fiară celor apropiaţi prin iubirea lacomă şi neomenoasă de argint. El cade din credinţa în Dumnezeu, pentru că primeşte slavă de la oameni, după cuvântul Scripturii; se abate de la neprihănire şi curăţie, pentru că-şi aprinde cu lăcomia pântecelui cele de sub pântece şi se supune pornirilor dobitoceşti; şi e scos afară din dragoste, pentru că se îngrijeşte numai de el şi nu dă din avuţiile sale aproapelui lipsit. Astfel unul ca acesta se vădeşte ca o fiară cu multe feţe, alcătuită din multe laturi potrivnice între ele, neîmpăcat nici cu Dumnezeu, nici cu oamenii, nici cu dobitoacele.

ˇ        Iuţimea este la hotarul dintre poftă şi puterea raţională a sufletului, fiind fiecăreia din acestea ca un fel de armă în mişcarea lor contrară firii, sau conformă firii. Pofta şi raţiunea, mişcându-se potrivit cu firea spre cele dumnezeieşti, iuţimea este fiecăreia din ele o armă a dreptăţii, împotriva şarpelui care le şopteşte şi le înfăţişează numai împărtăşirea de plăcerile trupului şi bucuria de slava de la oameni. Dar abătându-se acestea de la mişcarea potrivită firii şi prefăcându-şi puterea în ceea ce e potrivnic firii şi mutându-se de la îndeletnicirea cu lucrurile dumnezeieşti spre cele omeneşta, iuţimea li se face arma nedreptăţii, spre păcat. Acestea se vor lupta în acest caz şi se vor năpusti prin iuţime împotriva celor ce le înfrânează pornirile şi poftele lor. Din această pricină iuţimea e mijlocul prin care omul se poate arăta sau făptuitor al celor bune, văzător şi cunoscător de Dumnezeu, dacă se mişcă după fire, sau dobitocesc, sălbatic şi drăcesc, dacă se poate spre cele potrivnice firii.

ˇ        Cel ce n-a primit astfel înapoi frumuseţea străvechii nobleţi şi nu-şi reface neîncetat trăsăturile chipului Celui care l-a plăsmuit pe el după asemănarea Sa, cum va putea să se unească vreodată cu Acela, dacă s-a despărţit pe sine, prin neasemănarea trăsăturilor, şi a ieşit din lumina Celui ce este lumină, atrăgându-şi şi la sine ceea ce e potrivnic? Iar neunindu-se cu Cel de la Care începutul fiinţării şi de Care a fost adus la existenţă din nimic, unde va fi aruncat, odată tăiat de la Acela, ca un neasemenea cu Cel ce l-a făcut? O ştiu cei ce înţeleg, chiar dacă eu voi tăcea.

ˇ        Câtă vreme avem în noi materiile patimilor şi îngrijim de bunăvoie pricinile lor, nehotărându-ne să le clintim pe acestea din loc, are tărie împotriva noastră şi puterea lor, luându-şi această tărie din noi. Dar dacă le lepădăm din noi şi ne curăţim inima prin lacrimile pocăinţei, urând şi înşelăciunea celor văzute, ne facem părtaşi de venirea Mângâietorului, văzând pe Dumnezeu în lumină veşnică şi fiind văzuţi de Dumnezeu. 

ˇ        Cei ce au rupt lanţurile simţirii faţă de toată lumea, petrec slobozi de toată robia simţurilor, vieţuind numai Duhului şi grăind cu El, ca unii ce sunt mişcaţi de El. Prin El se unesc şi cu Tatăl şi cu Cuvântul, cei de o fiinţă, şi ajung un singur Duh, după Pavel. Aceştia nu numai că nu pot fi prinşi de draci, ci le pricinuiesc acelora şi spaimă, ca unii ce s-au împărtăşit de focul dumnezeiesc şi sunt ei înşişi foc.

ˇ        Pipăitul nu-şi are lucrarea numai într-o parte a trupului, ca celelalte simţuri, ci în tot trupul. Deci când atingem ceva fără trebuinţă, chiar din clipa simţirii moliciunii acelui lucru, mintea e cdătinată de gânduri pătimaşe. Iar când ne păzim de atingerea celor moi, fără o trebuinţă necesară a firii, stăpânind simţirea, nu ni se tulbură simţurile sufletului. (Potrivit unei vechi tradiţii patristice, se afirmă existenţa unor „simţuri ale sufletului”. Mintea se poate moleşi ea însăşi prin atingerea cu simţul pipăitului a unor lucruri noi. Există chiar o legătură între simţurile trupului şi cele ale sufletului. Ultimele se pot converti în primele, sau le pot influenţa pe acelea.)

ˇ        Când mintea pătrunde în cele mai presus de fire, simţurile aflându-se în starea cea după fire, intră în chip nepătimaş în legătură cu pricinile lucrurilor, cercetând numai raţiunile şi firile lor şi deosebind fără greşeală lucrările şi însuşirile lor, neîmpătimindu-se şi nemişcându-se cu plăcere spre ele în mod contrar firii. (Ataşarea afectivă şi pătimaşă de lucruri e contrară firii omului, care e făcut să stea şi să înainteze, prin spiritul lui, în relaţia cu Dumnezeu, persoana şi spiritul suprem. Omul nu e făcut pentru a se robi obiectelor, ci pentru a realiza prin ele o relaţie tot mai intensă cu persoanelor. Însăşi simţurile intră odată cu mintea într-o relaţie cu raţiunile lucrurilor, nemairămânând ataşată la suprafeţele lor. Iar prin raţiuni cunoaşte pe Dumnezeu ca persoană care le cugetă în folosul omului şi a relaţiei omului cu Sine. Are un loc un fel de intuiţie spirituală a simţurilor, prin care omul se pune în relaţie cu Dumnezeu.)

ˇ        Luptele şi ostenelile duhovniceşti nasc în suflet bucuria păcii, care pune stăpânire peste patimi. (Se produce deci în suflet o simţire contrară simţirii trupului. Simţirea durerii cu trupul poate produce o simţire de bucurie în suflet se produce o sfâşiere. Are şi el pe de o parte o plăcere de pe urma plăcerii trupeşti, dar în el se iveşte totodată o revoltă împotriva acestei plăceri care caută să-l cucerească cu totul. Aici intră rolul voinţei, care se opune căderii sufletului într-o stare de robie sub pornirile trupeşti şi într-o stare de slujire a obiectelor, în loc de a fi liber pentru relaţia cu Dumnezeu şi cu persoanele celorlalţi. În baza unităţii de persoană, lucrările sufleteşti şi trupeşti nu pot fi despărţite, dar unele pot fi dominate de celelalte, sau poate apărea o sfâşiere trăită de unitatea persoanei.) Deci ceea ce e anevoios şi neplăcut celor ce se află sub stăpânirea simţurilor, aceea este uşor şi preadulce sufletului care osteneşte şi care a dobândit dorul de Dumnezeu prin sfinţite sudori şi este rănit de dragostea cunoştinţei dumnezeieşti. Căci acelora, ostenelile şi luptele virtuţii le sunt neplăcute şi le par foarte aspre, ca unora ce sunt legaţi de tihna trupului şi de veseliile plăcerilor şi nu s-au străduit să spele sărătura plăcerilor cu undele lacrimilor. Iar cei ce doresc şi îmbrăţişează virtutea, se scârbesc de plăcerile se pricinuiesc durerea şi se scutură de desfătarea şi de iubirea de sine a trupului. Un lucru întristează sufletul acestora: slăbirea ostenelilor şi domolirea luptelor. Deci ceea ce pricinuieşte acelora veselie trupească, aceea e pricină de întristare sufletului care şi-a strămutat dorinţa spre cele dumnezeieşti. Iar ceea ce pricinuieşte acestuia bucurie duhovnicească, acelora le prilejuieşte suspine şi durere.

ˇ        Ostenelile par la început pricinuitoare de durere. Dar dacă începătorii stăruiesc în virtute şi se întind spre treapta de mijloc, ostenelile li se descopere ca pricinuitoare de o anumită plăcere şi de o linişte neînţeleasă. Iar când cugetul muritor al trupului e înghiţit de viaţa nemuritoare, care izvorăşte din sălăşluirea Duhului în cei ce s-au întins cu adevărat spre sfârşiturile (ţintele) virtuţilor prin osteneli, ei se umplu de o bucurie şi de o veselie negrăită, deschizându-li-se un izvor curat de lacrimi, întrucât se iveşte de sus o undă dulce de căinţă.

ˇ        Dacă vrei să intri în hotarele virtuţii şi se afli pe cea care duce spre rătăcire la Dumnezeu, să nu dai somn ochilor tăi, nici aţipire pleoapelor tale, până nu afli, prin multe nevoinţe şi lacrimi, loc de nepătimire sufletului tău ostenit; şi vei intra în locaşul sfânt al cunoştinţei de Dumnezeu. (Cunoştinţa de Dumnezeu, a adâncului liniştit al dragostei curate, nu poate fi aflată de sufletul pasionat şi agitat de lucrurile parţiale. Nepătimirea e astfel condiţia sau „locaşul” adevăratei cunoştinţei de Dumnezeu.) Iar prin înţelepciunea ipostatică a lui Dumnezeu vei străbate cu înţelegere până la ultimele sfârşituri ale lucrurilor omeneşti (Numai alipit de înţelepciunea supremă, vei putea străbate la sfârşiturile lucrurilor, care se află chiar în această înţelepciune-persoană. Înţelepciunea ca ipostas ultim al tuturor ne întăreşte persoana noastră în înţelepciune, căci e fundamentul ultim al persoanei noastre) şi dispreţuind pe cele de jos, vei alerga şi tu, însetat ca cerbii, către munţii înalţi ai vederii sufleteşti.

ˇ        Cale grabnică spre înălţarea în virtute a începătorilor este tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi surzenia urechilor. Mintea primind astfel nelucrarea acestora şi închizând intrările de afară spre sine, începe să se cunoască pe sine şi mişcările sale; (Nelucrarea simţurilor dă odihnă minţii din partea lucrurilor din afară, Ea se pot întoarce astfel spre ea însăşi şi se poate cunoaşte ca ceea ce e în mod deosebit de conţinuturile definite pe care le are în mod succesiv, fără odihnă) ea cercetează atunci îndată care sunt conţinuturile gândurilor ce plutesc pe marea cunoscută cu mintea şi care sunt înţelesurile intrate prin portiţa cugetării sale. Sunt ele curate şi neamestecate cu seminţe amare şi vin de la îngerul luminii, sau sunt neghine amestecate şi înecate în pleavă şi aruncate de potrivnicul luminii? Stând astfel ca un împărat în mijlocul gândurilor şi judecând şi deosebind pe cele bune de cele rele, pe unele dintre cele intrate le primeşte pentru depănarea şi lucrarea sa şi le aşează în jitniţele înţelegerii pentru a fi rumenite de focul Duhului şi îmbibat de apa dumnezeiască, cu care apoi hrănindu-se, se împuterniceşte şi se umple de lumină; iar pe celelalte le leapădă în adâncul uitării, scuturându-se de amărăciunea lor. Dar acest lucru îl poate face numai mintea aceea, care a apucat calea ce o duce fără rătăcire la ceruri şi la Dumnezeu şi s-a dezbrăcat de haina de plâns a patimilor întunecate.

ˇ        Sufletul care a lepădat răutatea şi cugetul iscoditor al îngâmfării păcătoase şi şi-a îmbogăţit inima cu simplitatea şi nerăutate din sălăşluirea Mângâitorului, (Inima simplă e în acelaşi timp bogată, indefinit de bogată, pentru că în locul multelor dar mărginitelor chipuri ale lucrurilor de care era alipită şi plină astfel încât nu se mai vedea, s-a descoperit în ea însăşi, având revărsată în ea nemărginirea vieţii şi înţelegerii Duhului, prin care le înţelege pe toate, dar nu se alipeşte de nici una din cele mărginite şi nu se strânge în jurul nici uneia, luând chipul ei mărginit.) ajunge îndată al lui Dumnezeu şi al său însuşi. Cele ce le vede şi le aude, el le socoteşte vrednice de crezut şi adevărate, fără să se îndoiască, ca unul ce s-a ridicat peste prăpăstiile înfricoşătoare ale necredinţei şi e purtat deasupra iadului pizmei. (Neîncrederea în toţi şi în toate deschide un adânc prăpăstios în faţa sufletului, neavând unde pune piciorul ca să se odihnească într-o realitate statornică şi iubitoare şi potrivită cu el, scăpat de nesiguranţa şi pustietatea sa, care îl mărgineşte în gradul suprem, despărţindu-l de relaţia cu orice realitate indefinită, adică cu persoanele. Pizma ce o are faţă de alţii face ca prăpastia aceasta, care este prăpastia nimicului, să ia şi un caracter de iad, care îşi trimite chinul în lăuntrul sufletului însuşi. Necredinţa ţine pe ins deasupra unei prăpăstii, pentru că pentru el nu e nimic, decât hăul nefiinţei care-l înconjoară şi-l ameninţă. Tocmai în mărginirea trăită în legăturile cu lucrurile, sau în sinea mărginită, se cască hăul nimicului.)

ˇ        Tuturor virtuţilor le premerge credinţa din inimă, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el o socotinţă îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârşire iubirea de sine. Căci pe cel ce s-a gătit de curând spre lupte, nimic nu-l împiedică aşa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine. Aceasta este piedica înaintării celor ce vrea să se sârguiască. Aceasta le pune în minte boli şi pătimiri ale trupului, greu de vindecat, prin care răceşte căldura sufletului şi-l înduplecă să se ferească de greutăţi, ca fiind vătămătoare unei vieţi care vrea să se simtă bine. Iubirea de sine este iubirea neraţională a trupului, care, făcând pe monah iubitor de sine sau iubitor de suflet sau de trup, îl depărtează de Dumnezeu şi de Împărăţia Lui, după cuvântul: „Cel ce-şi iubeşte sufletul său, şi-l va pierde” (Ioan 12,25). (Iubirea de sine îl face pe monah să fie şovăitor în credinţa care-l îndeamnă să pornească şi să se ţină pe calea nevoinţelor pentru virtute. El socoteşte că rămâne astfel adăpostit de furtuni şi de greutăţi în portul comodităţii. În realitate, această neîncredere îi va face continuu griji şi-l va lipsi de putinţa de a se odihni de ele la sânul ferm şi atotiubitor al Părintelui Ceresc. Prin credinţă omul a aflat un teren solid sub picioarele lui: un teren dincolo de cele văzute, un tern dincolo de lucrurile schimbătoare, în Persoana de statornică şi nesfârşită iubire a lui Dumnezeu. Acest teren devine tot mai solid prin virtuţi, pentru că prin virtuţi îşi întăreşte omul legătura cu Dumnezeu. Omul însuşi devine tot mai tare prin ele.)

ˇ        Cel ce a început lucrarea poruncilor cu osteneală şi a luat cu dragoste fierbinte pe umerii săi jugul aspru al nevoinţei nu cruţă sănătatea trupului, nu se sperie de asprimea ostenelilor pentru virtute, nu se leneveşte în nevoinţe, nu priveşte la vreunul care se poartă faţă de nevoinţe, cu nepăsare şi trândăvie, ci taie cu dor fierbinte brazda virtuţilor, prin orice pătimiri, căutând numai la sine şi la poruncile lui Dumnezeu. În fiecare zi el aruncă cu lacrimi în ţarina sa vie seminţele sale, până îi va răsări semănătura verde a nepătimirii şi va creşte până la spicul cunoştinţei dumnezeieşti şi va rodi în grăuntele cuvântului, făcându-l să poarte roadele dreptăţii sale.

ˇ        Starea din afară a feţei obişnuieşte să se schimbe împreună cu starea din lăuntru a sufletului. Căci chipul feţei arată lucrarea pe care o are mişcarea minţii lui, făcând-o cunoscută celor ce privesc starea lui lăuntrică. Acest chip al feţei potrivindu-se şi schimbându-se împreună cu cele ce se lucrează în gând, uneori se arată luminos, când inima se veseleşte de urcuşurile ei spre Dumnezeu prin cugetările bune; alteori se arată posomorât şi întunecat, când inima e înăsprită de gânduri necuvenite. Căci cel stăpânit de diferite gânduri nu se poate ascunde de cei ce au simţurile sufletului deprinse să vadă. În unele cazuri se petrece o schimbare a dreptei Celui Preaînalt; ea se face arătată acestora, ca una ce le este cunoscută şi iubită. Căci datorită ei, aceştia, fiind născuţi a doua oară de către Duhul, s-au făcut lumină şi sare oamenilor. În alte cazuri se întâmplă o schimbare în starea puterilor sufleteşti şi în tulburarea gândurilor; ea le este vădită în chip limpede ce au lepădat-o şi poartă trăsăturile chipului Fiului lui Dumnezeu, luminat de darurile dumnezeieşti.

ˇ        Cel ce cultivă gândurile păcătoase îşi face privirile din afară întunecate şi posomorâte. Limba lui e mută pentru laudele dumnezeieşti şi nu vine în întâmpinarea nimănui spre fericirea lui. Dar cel ce cultivă răsadurile bune şi nemuritoare ale inimii are faţa bucuroasă şi luminoasă. Limba lui e cântătoare la rugăciune şi se face pe sine întreagă preadulce la cuvânt. În felul acesta este, şi se face vădit celor ce văd bine, atât cel ce se află încă în robia patimilor necurate şi petrece sub puterea silnică a legii cugetului pământesc, cât şi cel eliberat de o asemenea robie de către legea Duhului. Căci după înţeleptul Solomon, „când se veseleşte inima, se luminează faţa, iar când se află în întristări aceea, se posomorăşte aceasta” (Prov. 15,13)

ˇ        Patimile săvârşite cu fapta, cu fapta sa se şi tămăduiesc. Căci precum neînfrînarea, plăcerea, lăcomia pântecelui şi viaţa nepăsătoare şi fără rânduială înrădăcinează în suflet deprinderea pătimaşă şi îl duc la fapte necuvenite, aşa strâmtoarea în înfrânare, ostenelile şi nevoinţele duhovniceşti aduc în el despătimirea şi-l strămută de la patimă la nepătimire. (În aceasta stă rostul epitimiilor date de duhovnic în taina pocăinţei. N-ajunge ca păcătosul să regrete teoretic faptele rele, ci întrucât acelea au izvorât dintr-o slăbire a firii sau din niscai obişnuinţe egale cu patimele, aceste obişnuinţe trebuie vindecate tot prin fapte stăruitoare, prin fapte de putere a spiritului manifestat prin trup. De aceea faptele de pocăinţă sunt fapte tămăduitoare, întăritoare ale firii.)

ˇ        În faţa lui Dumnezeu ŗi a oamenilor care vieţuiesc după Hristos, e un rău tot aşa de mare a petrece cineva pătimaş în fapte de desfrânare şi a se mândri în duhul părerii de sine. Căci precum cele făcute în ascuns ale celui dintâi e ruşinos a le şi grăi, aşa şi înălţările inimii celui de-al doilea sunt urâte înaintea lui Dumnezeu. Şi precum pe cel dintâi îl leapădă Dumnezeu de la odihnă, pentru că e numai trup, cum zice Scriptura (Facerea 6,3), aşa şi cel din urmă e necurat înaintea Domnului, pentru că se mândreşte.

ˇ        Nu orice patimă e şi păcat cu fapta, ci altceva e păcătosul cu fapta şi altceva patima. Patima e ceea ce se mişca în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se vede în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de argint, iubirea de slavă sunt patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lăcomia de avere şi nedreptatea sunt fapte păcătoase ale trupului. Pofta, mânia şi mândria sunt patimi ale sufletului, sau puterile lui în mişcarea împotriva firii. Iar preacurvia, uciderea, furtul, beţia şi orice altceva care se face prin trup, sunt fapte păcătoase şi cumplite ale trupului.

ˇ        Trei sunt căpeteniile cele mai generale ale tuturor patimilor; şi trei războaiele împotriva lor; şi trei cei ce se războiesc cu ele şi biruiesc pe balaurul cu trei capete: al iubirii de plăcere, al iubirii de argint şi al iubirii de slavă. Aceştia sunt: începătorul, cel din mijloc şi cel desăvârşit. (Începătorul biruieşte iubirea de plăcere, cel din mijloc, iubirea de argint şi cel desăvârşit, iubirea de slavă)

ˇ        Lupta acestor trei împotriva celor trei căpetenii şi puteri ale duhului stăpânitor nu e una şi aceeaşi, ci alta şi alta. Altfel se poartă lupta cu fiecare dintre aceste căpetenii, de către fiecare din cei ce se luptă împotriva lor şi e înarmat în chip firesc cu dreaptă mânie.

ˇ        Cel ce s-a pregătit de curând pentru nevoinţele evlaviei şi e începător în războiul cu patimile, toată bătălia şi-o poartă împotriva duhului iubirii de plăcere şi se opreşte cu putere împotriva lui prin toată greaua pătimire. El îşi usucă trupul prin foame, culcare pe jos, privegheri şi rugăciuni de toată noaptea. Iar sufletul şi-l frânge prin amintirea pedepselor din iad şi prin cugetarea la moarte; în sfârşit, inima şi-o curăţeşte de întinăciunea însoţirilor şi învoirilor, prin lacrimi de pocăinţă.

ˇ        Cel ce a înaintat cu nevoinţa de la început spre mijloc şi şi-a şters sudorile luptei împotriva duhului iubitor de plăcere, cu buretele primei nepătimiri, şi a început de curând să privească cu ochii descoperiţi esenţele lucrurilor, ridică armele credinţei împotriva duhului necredincioasei iubiri de argint. El îşi înalţă mintea prin gândirea la lucruri dumnezeieşti, îşi ascute raţiunea cu raţiunile zidirii şi şi-o lămureşte descoperind esenţele lor; iar sufletul şi-l ridică prin credinţă de la cele văzute la înălţimea lor nevăzute şi-l convinge că purtătorul de grijă al lucrurilor sale este Însuşi Dumnezeu, Care a adus toate din nefiinţă la fiinţă şi toată nădejdea sa şi-o pune în viaţa cea în Dumnezeu. (E demnă de remarcat legătura pe care o face Nichita Stithatul între combaterea iubirii de argint şi străduinţa celui de pe treapta de mijloc de a contempla esenţele sau raţiunile lucrurilor, după depăşirea iubirii de plăceri prin post, prin priveghere şi prin rugăciuni. Cel ce contemplă raţiunile lucrurilor nu se mai lăcomeşte spre posedarea lor, căci vede originea acestor raţiuni în Dumnezeu şi vede pe Dumnezeu ca purtător de grijă al lor. Dar aceasta înseamnă a vedea lucrurile prin credinţa în Dumnezeu, nu ca realităţi de sine stătătoare. Cel ce s-a curăţit de pofta de plăceri a dobândit prima nepătimire; cel ce priveşte fără lăcomie la esenţele lucrurilor în Dumnezeu a ajuns la a doua nepătimire. Amândouă întăresc nădejdea în Dumnezeu.)

ˇ        Cel ce a trecut mijlocul prin vedere sufletească şi prin nepătimire şi s-a ridicat peste înţelepciunea simţirii legate de lume, şi a pătruns de curând cu raţiunea cunoştinţei şi a înţelepciunii ipostatice a lui Dumnezeu în întunericul cunoştinţei de Dumnezeu, ridică, cu puterea smeritei cugetări, armele împotriva duhului iubirii de slavă, străpungându-şi (umilindu-şi) sufletul prin sfinţite descoperiri şi făcându-l să verse lacrimi fără durere. Iar cugetul lui îl biruie prin amintirea neputinţei omeneşti şi-l înalţă prin înţelesurile cunoştinţei dumnezeieşti. (Aici Nichita leagă combaterea slavei deşarte, sau a patimii celei mai subţiri şi mai greu de biruit, prin smerita cugetare, care se dobândeşte pe treapta a treia, a celui desăvârşit, odată cu pătrunderea în întunericul mai presus de cunoştinţă al cunoaşterii lui Dumnezeu prin experierea prezenţei Lui, cea mai înaltă cunoaştere de Dumnezeu fiind însoţită de conştiinţa neputinţei de a-l defini şi exprima. Aceasta întreţine în acelaşi timp smerita cugetare în suflet. Iar aceasta e leacul cel mai propriu împotriva slavei deşarte. Dar la această cunoştinţă mai presus de cunoaştere se ajunge prin experienţa legăturii cu Cuvântul ipostatic sau personal al lui Dumnezeu, a Cărui prezenţă şi revendicate e trăită într-un mod intens, deşi indefinit.)

ˇ        Prin posturi, privegheri, rugăciuni, culcare pe jos, prin ostenelile trupului şi prin tăierea voilor noastre întru smerenia sufletului, facem nelucrător duhul iubirii de plăcere. Iar prin lacrimile pocăinţei îl legăm şi, închizându-l în temniţa înfrânării, îl punem în nemişcare şi în nelucrare, stăruind în lupta celor ce se sârguiesc şi se nevoiesc.

ˇ        Prin armele credinţei şi prin sabia Duhului, care este raţiunea lui Dumnezeu, prăbuşind la pământ duhul iubirii de argint, îl junghiem, înălţându-ne spre contemplarea lucrurilor cu raţiunea înţelepciunii şi, ridicându-ne deasupra micimii celor văzute, prin raţiunea cunoştinţei, ne odihnim în Împărăţia dragostei, cu nădejdea visteriilor preafericite ale lui Dumnezeu.

ˇ        Plutind pe aripile nepătimirii şi ale smeritei cugetări în văzduhul cunoaşterii tainice de Dumnezeu şi pătrunzând cu Duhul dumnezeiesc în adâncul de sus ale cunoştinţei tainelor lui Dumnezeu, ardem duhul iubirii de slavă cu fulgerele dogmelor şi înţelesurilor dumnezeieşti. Privind apoi spre sfârşiturile lucrurilor omeneşti, îi înecăm în ploi de lacrimi şi în râuri ale plânsului de pocăinţă pe cei trei draci de frunte care se oştesc împotriva noastră, prin închipuirea de sine, prin slava deşartă şi prin mândrie. (În ultimele trei capete Nichita repetă mijloacele prin care sufletul se curăţeşte de cele trei patimi: iubirea de plăceri, iubirea de argint şi iubirea de slava deşartă, urcând pe cele trei trepte: a înfrânării, a contemplării raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor şi a cunoştinţei tainice de Dumnezeu. Pe a treia treaptă, pe lângă rolul atribuit plânsului şi smereniei în alungarea iubirii de slavă, se mai atribuie un mare rol înţelegerii dogmelor. Dar smerenia şi înţelegerea dogmelor o are numai cel ce pluteşte pe aripile nepătimirii, nelegate de nici o împătimire faţă de cele de jos şi mărginite, în văzduhul infinit şi indefinit al lui Dumnezeu, cunoscut prin experienţă. Cele trei duhuri ale iubirii de slavă întreţin cele trei chipuri ale ei: părerea de sine, slava deşartă de la alţii şi mândria faţă de alţii. Ele sunt biruite în special prin lacrimile pocăinţei.)

ˇ        Toată părăsirea ce se întâmplă celor ce se nevoiesc le vine pentru slava deşartă, pentru osândirea aproapelui şi pentru fălirea cu virtuţile. Deci oricare dintre acestea, care se iveşte în sufletele celor ce se nevoiesc, le pricinuieşte părăsirea de la Dumnezeu. (Chiar oamenii părăsesc pe cei ce se mândresc cu virtuţile şi osândesc pe alţii. De aici faptul, la aparenţă curios, că oamenii pretinşi morali, nu sunt iubiţi aproape de nimeni.) Şi nu vor scăpa de această osândă dreaptă pentru căderi, până ce nu vor lepăda pricina de mai înainte a părăsirii şi nu vor alerga spre înălţimea smeritei cugetări.

ˇ        Necurăţia inimii şi întinarea trupului nu stă numai în a nu te curăţa de cugetările pătimaşe, ci şi în a te mândri cu mulţimea isprăvilor, a te făli cu virtuţile, a te socoti lucru mare în ce priveşte înţelepciunea şi cunoştinţa de Dumnezeu şi în a dispreţui pe fraţii trândavi şi nepăsători. Aceasta se vădeşte din pilda vameşului şi fariseului (Luca 18, 10).

ˇ        Nu socoti că te-ai ridicat deasupra patimilor şi ai scăpat de întinarea cugetărilor pătimaşe, care se nasc din ele, câtă vreme porţi încă un cuget mândru, umflându-te cu virtuţile. Căci nu vei vedea curţile păcii întru blândeţea gândurilor, nici nu vei intra în locaşul bisericesc al dragostei cu bucurie, întru toată bunătatea şi seninătatea inimii, câtă vreme te încrezi în tine, în faptele tale.

ˇ        Dacă sufletul tău e împătimit de înfăţişările frumoase ale trupurilor şi eşti chinuit de gândurile pătimaşe ce se nasc în tine, zice-se, din ele, nu socoti că acestea sunt pricinile tulburării şi mişcările pătimaşe din fire. Ci să ştii că în lăuntrul sufletului tău este pricina ascunsă care atrage ca un magnet la sine, în temeiul unei deprinderi pătimaşe şi a unei obişnuinţe rele, întinarea de la feţe, ca pilitura de fier. Fiindcă toate sunt făpturile lui Dumnezeu şi bune foarte în raţiunea lor, neavând nici o raţiune care să învinovăţească creaţia lui Dumnezeu.

ˇ        Precum cei ce suferă de rău de mare nu pătimesc aceasta de la firea mării, ci din pricina mustimii stricate aflătoare înainte în lăuntrul lor, aşa şi sufletul, nu din pricina feţelor, ci din pricina deprinderii rele aflătoare de mai înainte în el, suferă clătinarea şi tulburarea pătimaşă. (Omul vede lumea potrivit cu starea lui. Starea omului influenţează vederea ochilor, auzul urechilor, care proiectează peste lucruri înfăţişări ce răspund stării lui sufleteşti. Dacă el se face mărginit prin preocuparea de plăceri, vede lucrurile în mărginirea lor şi nu vede prin ele raţiunile lor indefinite în Dumnezeu cel infinit).

ˇ        Însăşi firea lucrurilor obişnuieşte să se schimbe după starea din lăuntru a sufletului. Când deci simţurile minţii lui se află în starea cea după fire şi mintea se mişcă fără rătăciri în jurul raţiunilor lucrurilor, raţiunea lămurindu-i firea şi mişcările lor, sufletul vede şi lucrurile şi persoanele şi toată firea corpurilor materiale, potrivit cu firea, neavând în ele ascunsă vreo pricină de întinare sau de vătămare. Dar când puterile sufletului se mişcă împotriva firii, răzvrătindu-se împotriva lor înseşi, le vede şi pe acelea contrar firii lor. (Starea de suflet pătimaşă şi faţa lucrurilor afectată şi ea se de această stare sunt o strâmtare a firii omeneşti şi a feţii adevărate a lucrurilor, a feţii lor curate şi transparente pentru raţiunile dumnezeieşti şi deci cu adevărat frumoase şi adânci în taina lor. Deci schimbarea subiectivă a lucrurilor e totdeauna o deformare a lor în sens rău, nu e ceva ce ţine în mod fatal de raportul nostru cu lumea. Restabilirea firii noastre şi a feţii lumii coincide cu o trăire în legătură cu Dumnezeu. E propriu firii noastre să trăiască în ambianţa luminii dumnezeieşti şi a lucrării lui Dumnezeu, care întăreşte puterile noastre spirituale, sau le ţine şi le dezvoltă pe linia dorinţei lor intrinsece. Când puterile sufletului se mişcă împotriva firii, se mişcă şi împotriva lor înseşi. O raţiune care nu vede lucrurile ca avându-şi cauza în Dumnezeu nu înaintează în direcţia naturală spre care ea se cere. O alipire de lucruri prin plăcere nu actualizează bucuria adevărată pe care simţirea e chemată să o aibă din privirea curată a lor, care le vede nu ca obiecte de sine stătătoare, ci ca medii de comunicare cu subiectul infinit şi de infinită iubire al lui Dumnezeu, şi cu subiectele indefinite umane.) Ele nu ridică atunci sufletul prin frumuseţea lor firească la cunoaşterea Făcătorului, ci-l coboară prin deprinderea lui pătimaşă în adâncul pierzaniei.

ˇ        Dacă, părăsit fiind, ai căzut în păcatul trupului sau al limbii, sau al gândului, după ce ai dus o viaţă ostenitoare şi aspră, să nu-ţi pară acest lucru străin şi ciudat. Căci căderea este a ta şi din pricina ta. De nu ţi-ai fi închipuit despre tine, fără folos, că ai făcut ceva nou şi de mare preţ, sau de nu te-ai fi înălţat cu cuget trufaş asupra altuia, sau de n-ai fi judecat pe cineva pentru neputinţa firii omeneşti, ţi-ai fi cunoscut neputinţa ta şi nu ai fi fost părăsit de judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dar a trebuit să o cunoşti pe aceasta astfel, ca să înveţi să nu judeci, să nu cugeţi cele ce nu trebuie să le cugeţi şi să nu te înalţi faţă de nimeni. (Cine judecă pe altul, datorită unor lucruri bune săvârşite, uită de neputinţa sa. El nu ştie că prin aceasta uşor poate deveni iarăşi inapt să facă binele. El nu ştie că binele adevărat constă esenţial în iubire, care îl vede pe oricine în libertatea lui indefinită faţă de care trebuie să fie deschis. Prin judecată el se închide celuilalt, sau îl reduce la un obiect pe care-l defineşte şi-l manipulează într-un anumit fel mărginit).

ˇ        Dacă ai căzut în adâncurile relelor, să nu deznădăjduieşti nicidecum în ridicarea ta din nou, chiar dacă te-ai rostogolit până la ultimă treaptă a iadului răutăţii. Căci dacă ai pus mai înainte, cu căldură, temelie evlaviei prin virtuţile cu fapta, chiar dacă casa acesteia, zidită de tine din diferite pietre ale virtuţii, s-a surpat până la pământul pătimaş al relelor, Dumnezeu nu va uita de vechile tale osteneli şi sudori, dacă ai inima zdrobită pentru căderile tale, şi-Şi aminteşte de zilele cele de odinioară şi se căieşte de căderea ei cu suspine înaintea Lui. Căci căutând va căuta la tine degrabă, făcând să vibreze cuvintele Sale (Isaia LXIV, 2) şi-ţi va atinge nevăzut ochii inimii tale îndurerate şi va întări temelia virtuţii, pusă de tine mai înainte cu osteneală; şi-ţi va da o putere mai mare şi mai desăvârşită decât cea dinainte, ca, în căldura unui duh fierbinte, să dobândeşti iarăşi, cu răbdare, faptele virtuţii celei surpate din pizma celui rău şi, în duh de smerenie, să ridici din nou casa evlaviei, mai strălucită decât cea dintâi, spre odihna veşnică a Lui, după cum s-a scris.

ˇ        Toate câte ni se întâmplă spre necinstirea noastră, fie de la oameni, fie de la draci, ni se întâmplă prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu, cu bun rost (prin iconomie), spre smerirea mândriei deşarte a sufletelor noastre. Căci scopul cârmuirii lui Dumnezeu, în ce priveşte viaţa noastră, e să fim pururi smeriţi şi să nu cugetăm despre noi ceea ce nu trebuie să cugetăm, ci să cugetăm spre a ne înţelepţi prin cumpătare; nici să nu ne închipuim lucruri mari despre noi, ci să căutăm spre el şi să-I urmăm, după putinţă, fericita smerenie. Căci a fost blând şi smerit cu inima. Aşa doreşte să ne facem şi noi. Cel ce a răbdat pentru noi moartea nedreaptă şi de ocară. Căci nimic nu iubeşte El aşa de mult şi nu este atât de folositor pentru orice virtute şi e în stare să se înalţe din gunoiul patimilor, ca blândeţea, smerenia şi dragostea către aproapele. Dacă nu le avem pe acestea când săvârşim virtutea, deşartă e toată lucrarea noastră şi toată osteneala nevoinţei e nefolositoare şi neprimită.

ˇ        Începătorilor în viaţa virtuoasă le ajută în lucrarea poruncilor şi în fuga de rele, frica de chinuri. Dar celor ce au înaintat prin virtute, ajungând la vederea slavei lui Dumnezeu, li se naşte o altă frică, potrivită cu starea lor. E temerea curată care îi înfricoşează foarte mult, din dragoste (Ps. 19,10). Aceasta îi ajută să stăruiască neclătinaţi în dragostea lui Dumnezeu, temându-se de înfricoşătoare alunecare din ea. Celor dintâi, de li se întâmplă să cadă din starea lor, dar se căiesc şi iarăşi se ridică, le vine din nou frica cea dintâi, cu bune nădejdii. Celor de al doilea însă, de au căzut de la înălţimea vederii lui Dumnezeu, prin pizma vrăjmaşului, nu le vine îndată frica a doua, ci îi ia în primire o negură şi un întuneric gros de să-l prinzi cu mâna, fiind plini de mâhnire, de dureri, de amărăciune şi de frica cea dintâi a muncilor veşnice. (Aceştia sunt stăpâniţi timp mai îndelungat de întristare, pentru că au căzut de la gustarea unor realităţi mai înalte, mai dulci, mai spirituale. Deosebirea între ceea ce au grăit şi starea de acum e mult mai mare. Apoi acea cădere a trebuit să aibă pricini mai grele).

ˇ        „Am văzut sub soare, zice înţeleptul, om socotindu-se întru sine că e înţelept” (Prov. 26,12). L-am văzut şi eu pe acesta între muritori, încrezându-se în faptele lui şi cugetând lucruri mari despre înţelepciunea omenească, pământească şi naturală; şi nu numai fălindu-se din pricina ei faţă de cei neînvăţaţi, ci râzând şi bătându-şi joc şi de învăţătorii întru Hristos, ajunşi la fericirea dumnezeiască, pentru cuvântul lor fără meşteşug şi pentru că n-au căutat să se folosească de culegerile cuvintelor lustruite ale ştiinţei din afară, nici nu s-au apucat să împodobească, cu întocmirile lor armonioase, învăţăturile lor scrise. Acestuia, care nu ştie că la Dumnezeu nu lustrul cuvintelor, nici sunetul frumos al glasurilor e de preţ, ci înţelesul curat şi frumos al gândurilor, îi voi aduce zicătoarea aceasta: „E mai bun un câine viu, decât un leu mort” (Eccl. 9,4); şi „o slugă săracă şi înţeleaptă e mai bună decât un împărat bătrân care nu mai ştie de el” (Eccl. 4,13).

ˇ        Cumplită şi greu de biruit e patima hulirii. Izvoarele ei sunt în cugetul trufaş al satanei; şi ea supără pe toţi cei ce vieţuiesc după Dumnezeu în virtute, dar mai mult pe cei ce-au sporit în rugăciune şi în vederea lucrurilor dumnezeieşti. De aceea trebuie să-şi păzească cu toată străjuirea simţurile şi să fie cu sfială faţă de toate înfricoşătoarele taine ale lui Dumnezeu şi de rânduielile şi de cuvintele sfinte, şi să ia aminte la apropierea acestui duh. Căci ne întinde curse când ne rugăm şi cântăm şi vomitează uneori prin buzele noastre, când nu suntem atenţi, blesteme împotriva noastră şi huliri nebuneşti împotriva lui Dumnezeu celui Preaînalt, furişându-le între stihurile psalmilor şi între cuvintele rugăciunii. Să întoarcem împotriva lui atunci cuvântul lui Hristos, când ne aduce aşa ceva pe buze, sau ne furişează în cuget, spunându-i: „Mergi înapoia mea, satano” (Matei 16,23), tu cel plin de toată duhoarea şi osândit la focul cel veşnic; asupra capului tău să se întoarcă hulirea ta. Şi îndată să ne îndeletnicim mintea, până la robirea ei, cu un alt lucru dumnezeiesc sau omenesc, sau să o înălţăm cu lacrimi spre cer şi spre Dumnezeu; şi aşa cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom izbăvi de povara hulirii.

ˇ        Întristarea e o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup, şi atinge până şi măduva; dar e vorba de cea a lumii, care vine asupra oamenilor din pricina celor vremelnice şi care li se face adeseori chiar şi pricină de moarte. Întristarea după Dumnezeu, care e mântuitoare şi folositoare, lucrează răbdare în osteneli şi în ispite. Ea desfundă izvorul căinţei în cel ce se nevoieşte şi însetează după dreptatea lui Dumnezeu şi hrăneşte inima lui cu lacrimi, încât se împlineşte cuvântul lui David: „Ne vei hrăni pe noi cu pâinea lacrimilor, şi ne vei adăpa cu lacrimi, peste măsur㔠(Ps. LXXIX,6).

ˇ        Nu primi gândurile bănuitoare ce ţi se seamănă pe furiş împotriva aproapelui; căci sunt mincinoase, pierzătoare şi cu totul înşelătoare. Şi să ştii că prin aceasta dracii încearcă să împingă în prăpastia pierzării sufletele celor ce-au sporit în virtuţi. Căci nu pot să trimită pe careva dintre cei ce se nevoiesc, în adâncul osândei şi al păcatului cu fapta, de nu-l vor putea prinde să-l înduplece la bănuieli rele faţă de aproapele, din pricina purtătorilor din afară ale lui. Aducându-l pe acesta astfel sub judecată şi în căderea păcatului, îl face să fie osândit împreună cu lumea, după cuvântul Scripturii: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am fi judecaţi; judecaţi însă, suntem povăţuiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea” (1 Cor. 11,31).

ˇ        Când din negrijă dăm dracilor putinţă să grăiască la urechea noastră bănuieli împotriva fraţilor, lăsând fără pază mişcările ochilor, suntem împinşi de ei să osândim uneori chiar şi pe cei desăvârşiţi în virtute. Căci dacă cel ce priveşte bucuros, cu faţa zâmbitoare şi e gata să vorbească cu oricine, îţi pare că s-ar învoi uşor cu plăcerile şi cu patimile, îl vei socoti şi pe cel ce priveşte grav şi serios, plin de mândrie şi plin de mânie. Dar nu trebuie să luăm aminte la înfăţişările oamenilor. Căci judecata tuturor greşeşte în privinţa acestora. Fiindcă sunt multe deosebiri între firile, deprinderile şi întocmirile trupeşti ale oamenilor. Numai aceia le pot pătrunde şi judeca după cuviinţă, care au dobândit prin multă căinţă ochiul curat al sufletului şi au sălăşluit în ei lumina nemărginită a vieţii în Dumnezeu. Numai lor li s-a dat să dat să vadă şi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu.

ˇ        Când ne-am făcut lucrători ai faptelor păcătoase ale trupului, slujind poftei contrare firii şi mâniei sufletului, ne-am întinat trupul cu urmările ce decurg din păcate, ne-am întunecat sufletul cu firea mâniei şi ne-am înstrăinat de Fiul lui Dumnezeu. Drept aceea trebuie să curăţim întinăciunea care a decurs din păcatul trupului, prin curgerea lacrimilor fiinţei noastre, ca trupul pe care l-a spurcat plăcerea prin curgerea firească, să fie curăţat iarăşi de durerea întristării prin curgerea firească a lacrimilor; iar întunericul sufletului, cel din amărăciunea mâniei, să-l alungăm prin lumina căinţei, şi prin dulceaţa dragostei de Dumnezeu să ne unim iarăşi cu Cel de care ne-am înstrăinat prin acelea. (Păcatul face să se murdărească chiar sângele trupului nostru prin sucurile naturale exagerate ce le exală. El e curăţit prin lacrimile de căinţă care ies tot din firea trupului nostru, dar dintr-o stare curată a lui, sau orientată spre curăţire. Sunt altele sucurile puse în mişcare de simţirea plăcerii şi altele cele puse în mişcare de simţirea durerii. Durerea este purificatoare, spre deosebire de voluptate, pentru că durerea e opusă plăcerii).

ˇ        Precum întinăciunea din plăcere are ca premergătoare, dragostea satanică, spre ducerea până la capăt a stricăciunii, aşa curăţirea prin întristarea dureroasă are ca premergătoare căldura inimii spre deplinătatea plânsului şi a lacrimilor. Iar aceasta se întâmplă prin iconomia lui Dumnezeu, ca lepădând şi curăţind prin ostenelile durerii osteneala plăcerii, şi prin curgeri de lacrimi curgerea preaînaltă a trupului, să ştergem întipăririle urâte din minte şi chipurile necuvenite din suflet şi să-l facem mai strălucitor prin frumuseţea cea firească. (Eliminarea necurăţiei din trup, prin osteneli dureroase şi prin lacrimi, are ca efect ştergerea chipurilor întinate din minte. Căci necurăţia din sânge întreţine acele chipuri întinate din minte. Ele redau strălucirea frumuseţii naturale a minţii. Căci mintea e prin natură luminată de lumina dumnezeiască, în a cărei infinitate se mişcă. Nichita se dovedeşte prin importanţa ce o dă întristării şi lacrimilor, ca mijloc de curăţire, ucenic fidel al dascălului său, sfântul Simeon Noul Teolog).

ˇ        Două sunt în noi curgerile naturale care pornesc din ea însăşi fiinţa noastră: a seminţei şi a lacrimilor. Prin cea dintâi ne întinăm haina sufletului, prin lacrimi o curăţim iarăşi. De aceea e neapărat de trebuinţă să spălăm întinăciunea care vine din fiinţa noastră, prin lacrimile care vin din aceeaşi fiinţă. Căci altfel este cu neputinţă să curăţim întinăciunea care vine din fire.

ˇ        Toată aplecarea sufletului care păcătuieşte, mişcată în chip necuvenit, nimiceşte rodul ostenelii lui printr-o plăcere scurtă. Dar tot sufletul care se curăţeşte de obişnuinţa şi de aplecarea rea îşi prelungeşte ostenelile într-o plăcere şi bucurie îndelungată. Şi e de mirare cum o plăcere, înăbuşind altă plăcere, îndulceşte durerea născută din plăcere.

ˇ        Uneori, din curgerea lacrimilor, vine în simţirea înţelegătoare a inimii, amărăciune şi durere; alteori, veselie şi bucurie. Când ne curăţim prin pocăinţă de veninul şi de întinăciunea păcatului prin căldura focului din care ies după cuviinţă lacrimi învăpăiate de focul dumnezeiesc şi suntem loviţi în cuget ca de nişte ciocane grele de suspinele pornite din adâncul inimii, simţim cu mintea şi cu simţirea amărăciune şi durere. Dar când, curăţiţi îndeajuns prin astfel de lacrimi, ajungem la eliberarea de patimi, atunci, mângâiaţi de Duhul dumnezeiesc ca unii ce am dobândit inima senină şi curată, lacrimile pricinuitoare de bucurie ale umilinţei ne umplu de o bucurie şi de o dulceaţă de negrăit.

ˇ        Altele sunt lacrimile din pocăinţă şi altele cele din umilinţa inimii. Cele dintâi sunt ca un râu care dărâmă şi duce toate întăriturile păcatului. Cele de-al doilea vin ca o ploaie pe pajiştea sufletului şi ca o rouă pe plante, hrănind spicul cunoştinţei, înmulţindu-l şi făcându-l plin de rod.

ˇ        Cel ce, în mijlocul taberei împărăteşti, sprijinit de generali şi de căpetenii de oaste, şi îmbărbătat de ei, nu poate să dovedească vreo vigoare şi vreo vitejie în lupta împotriva vrăjmaşilor, său să răpună măcar pe vreunul dintre ei, cum va lupta singur şi în mijlocul multor zeci de mii de vrăjmaşi şi cum va putea arăta vreo ispravă ostăşească, lipsit fiind de experienţa războiului? Iar dacă aceasta este cu neputinţă în cele omeneşti, cu atât mai mult în cele dumnezeieşti. Căci cum va cunoaşte, fugind în pustiu, năvălirile dracilor şi tăbărârile nevăzute şi nearătate ale patimilor? Sau cum va porni război împotriva lor, de nu se va fi deprins mai înainte cu tăierea voii, în mijlocul obştii de fraţi, sub un povăţuitor încercat într-un astfel de război nevăzut şi mintal? Iar dacă aceasta este cu neputinţă, cu neputinţă este fără îndoială unuia ca acesta şi să lupte pentru alţii şi să înveţe pe alţii meşteşugurile luptei împotriva vrăjmaşilor nevăzuţi.

ˇ        A te face monah nu înseamnă a ieşi dintre oameni şi din lume, ci a te părăsi pe tine, ieşind din voile trupului şi plecând în pustiul patimilor. Căci dacă s-a spus către acel mare bărbat: „Fugi de oameni şi te vei mântui” (lui Avva Arsenie), i s-a spus în acest înţeles. Căci şi după ce a fugit, el locuia între oameni şi petrecea în cetăţi şi vieţuia împreună cu ucenici. Căci fugind cu mintea cu toată sârguinţa, nu se vătăma câtuşi de puţin de petrecerea cu oamenii. Un altul dintre cei mari striga ieşind din adunare: „Fugiţi fraţilor!”. Dar întrebat de cine să fugă, arăta gura.

ˇ        Când acest drac necurat şi foarte viclean te va momi pe tine, care ai sporit în virtute, cu înălţime de scaune, aducându-ţi în amintire şi înălţându-ţi lucrarea, ca pe una mai presus de a altora, ba şoptindu-ţi că eşti destoinic să călăuzeşti şi suflete, prinde-l pe el cu mintea şi nu-l lăsa să scape, dacă ai luat putere de sus să faci aceasta. Şi prinzându-l, du-te cu gândul la vreun lucru netrebnic pe care l-ai făcut şi dezvăluindu-l pe acesta înaintea lui, zi către el: „Oare cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici să urce la un asemenea scaun de conducere şi ţi se pare destoinic să povăţuiască suflete şi să le aducă mântuite lui Hristos? Dacă tu zic acestea, am tăcut”. Deci neavând acela ce să-ţi răspundă, se va mistui ca fumul de ruşine şi nu te va mai supăra cu atâta putere. Iar dacă nu este în viaţa ta mai presus de lume vreo faptă sau vreo lenevie netrebnică, pune-te faţă în faţă cu poruncile şi cu patimile Domnului şi vei afla că-ţi lipseşte atât de mult din desăvârşire, cât îi lipseşte unui lac ca să fie mare. Căci dreptatea oamenilor e atât de mult mai prejos decât dreptatea lui Dumnezeu, pe cât e de mult pământul în privinţa măririi mai prejos de cer şi ţânţarul mai prejos de leu.

ˇ        Cel rănit în adânc de dragostea lui Dumnezeu are puterea trupului cu mult mai prejos de voinţa lui. Căci voinţa lui nu se poate sătura de ostenelile şi de sudorile nevoinţei, fiind asemenea celor foarte însetaţi, care nu-şi pot astâmpăra setea arzătoare, ci toată ziua şi toată noaptea însetează să ostenească, dar e biruit de lipsa de putere a trupului. Socotesc că şi mucenicii lui Hristos, stăpâniţi de această putere (patos) mai presus de fire, n-au simţit chinurile şi nu se puteau sătura alipindu-se de ele, ci biruindu-se pe ei înşişi prin dragostea fierbinte de Dumnezeu, se vedeau totdeauna rămaşi în urmă faţă de dorinţa arzătoare de a pătimi.

ˇ        Cel ce a slujit până la săturare plăcerilor trupului şi faptelor lui, are trebuinţă şi de săturarea cu ostenelile nevoinţei, în sudorile grelei pătimiri. În felul acesta vei alunga săturarea prin săturare, plăcerea prin durere, tihna prin ostenelile trupului şi vei afla săturarea veseliei şi a bucuriei spre odihnă. Prin aceasta te vei desfăta şi de curăţia bunei miresme şi a nevinovăţiei şi te vei bucura de plăcerea de negrăit a roadelor nemuritoare ale duhului. Căci şi în cazul petelor de pe haine obişnuim să folosim mijloace potrivite cu ele pentru curăţirea lor, când sunt stricate rău de pete.

ˇ        Bolile sunt folositoare celor începători în viaţa virtuoasă. Ele fac trupul neputincios, ca să-l ajute în vestejirea şi în slăbirea aprinderii aflătoare în el; iar cugetul pământesc al sufletului îl subţiază, în vreme ce-i întăresc şi îi împuternicesc curajul, de poate spune după dumnezeiescul apostol: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12, 10). Dar pe cât sunt de folositoare bolile acestora, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce au sporit în ostenelile virtuţilor şi s-au ridicat deasupra simţurilor şi au ajuns la vederi cereşti. Căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti, le îngroapă prin dureri şi greutăţi înţelegătoare a sufletului, o tulbură cu norul descurajării şi usucă lacrimile umilinţei cu seceta durerilor. Aceasta o ştia şi Pavel, care cultivând cu înţelepciune darul dreptei socoteli, zice: „Îmi asupresc trupul cu deprinderile durerilor şi-l cârmuiesc ca pe un rob, având grijă de el, ca nu cumva, după ce am vestit altora, să ajung eu însumi de lepădat” (1 Cor. 9-27).

ˇ        Bolile se nasc în mulţi adeseori din pricina hrănirii fără rânduială şi mereu schimbate. Căci aceştia aici întind înfrânarea până la flămânzirea cea mai de pe urmă şi se predau unor osteneli virtuoase fără măsură şi fără dreaptă socoteală, aici trec la mâncare fără măsură şi la săturarea care e duşmanul firii. Deci e de trebuinţă înfrânarea celor începători în virtute şi celor ce şi-au adus nevoinţele până dincolo de mijloc, ajungând la treapta cea mai înaltă a vederii. Căci ea e maica sănătăţii, e prietena curăţiei şi însoţitoarea cea bună a smeritei cugetări.

ˇ        Cunoaşte că nepătimirea este îndoită şi se naşte în chip îndoit în cei ce se sârguiesc. Nepătimirea primă se iveşte în cei sârguincioşi la sfârşitul înţelepciunii prin fapte. Ea sporind în chip felurit prin ostenelile nevoinţei celei după lege, omoară patimile şi opreşte pornirile păcătoase ale trupului şi mişcă puterile sufletului spre ceea ce e potrivit cu firea, iar mintea o readuce la cugetarea cu înţelepciunile la cele dumnezeieşti. A doua nepătimire, care e mai desăvârşită, se iveşte în chip înţelept în aceia la începutul contemplaţiei naturale. Aceasta, înălţându-se de la liniştea duhovnicească a gândurilor din minte la starea de pace a minţii, o face pe aceasta atot-străvăzătoare şi atot-înainte-văzătoare: atot-străvăzătoare în lucrurile dumnezeieşti, în vederile celor mai bune şi în descoperirea tainelor lui Dumnezeu; atot-înainte-văzătoare în lucrurile omeneşti, care vin de departe şi au să se întâmple în viitor. Dar în aceste două nepătimiri este unul şi acelaşi Duh care lucrează, înfrânând şi stăpânind în cea dintâi, şi eliberând spre viaţa veşnică în cea de-a doua, cum zice Pavel (1 Cor. 12, 11).

ˇ        Cel ce s-a apropiat de hotarele nepătimirii, dobândind vederi drepte despre Dumnezeu şi despre firile lucrurilor, şi înălţându-se de la frumuseţea făpturilor, pe măsura curăţiei lui, spre Făcător, primeşte revărsările de lumină ale Duhului. Şi având păreri bune despre toţi, cugetă pururi cele bune despre toţi. El îi vede pe toţi sfinţi şi curaţi şi rosteşte judecata cea dreaptă despre lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti. Nu iubeşte nimic din cele pământeşti ale lumii, atât de căutare de oameni. Dezbrăcat cu mintea de simţirea a toată lumea, se înalţă spre ceruri şi spre Dumnezeu, curăţit de tot noroiul şi liber de toată robia. El e dăruit întreg bunătăţilor lui Dumnezeu cunoscute cu mintea, aflându-se numai în Duh, şi vede frumuseţea dumnezeiască şi pătrunde în chip dumnezeiesc, într-o negrăită tăcere şi  bucurie, în locurile dumnezeieşti ale fericitei slave a lui Dumnezeu. Schimbat în toate simţirile, petrece printre oameni în chip nematerial ca un înger, deşi se află în trup material.

ˇ        Scriptura cunoaşte şi pentru nevoinţă cinci simţuri: privegherea, cugetarea, rugăciunea, înfrânarea şi liniştirea. Cel ce şi-a unit cu acestea simţurile trupului, împreunându-şi vederea cu privegherea, auzul cu cugetarea, mirosul cu rugăciunea, gustul cu înfrânarea şi pipăitul cu liniştea, îşi curăţeşte repede mintea sufletului său şi, subţiind-o prin acestea, o face nepătimitoare şi străvăzătoare. (Simţurile sufletului se unesc cum se cuvine ca cele ale trupului mai mult pentru a le înfrâna pe cele din urmă, decât pentru a le potenţa. Dar cu vremea energia simţurilor trupului înduhovnicită întăreşte simţurile sufletului: privegherea vede, meditaţia aude, înfrânarea gustă cele spirituale. Prin toate acestea mintea, subţiindu-se, întrucât s-a eliberat de gândurile pământeşti care o îngroşau şi o tulburau, devine liniştită şi transparentă. E liniştită pentru că vede pe Cel Unul, infinit şi liniştit, nemaiavând lipsă să treacă de la un lucru la altul, nemaifiind îngrijorată de mărginirea lucrurilor pe care trebuie să le depăşească pentru a-şi înmulţi cunoştinţa şi satisface poftele. Dar nu numai energia simţurilor trupului se adaugă la energia simţirii minţii, ci şi invers; energia simţirii minţii sau a simţurilor sufletului se adaugă la energia simţurilor trupului, întărind-o şi curăţind-o, încât prin aceste simţuri mintea poate străbate la Dumnezeu cel străveziu prin lucruri sau prezent în raţiunile lucrurilor).

ˇ        Mintea pătimitoare este acea care stăpâneşte patimile sale şi s-a ridicat mai presus de întristare şi de bucurie, încât nu se mai întristează nici de supărările din necazuri, şi nu se mai revarsă nici în bucuria mulţumirii; ci în necazuri îşi ţine sufletul în bucurie, iar în clipele de fericire şi-l ţine înfrânat şi nu-l lasă să iasă din dreapta măsură. (Deci starea aceea nu e una de nesimţire, ci de echilibru, care de aceea poate dura continuu).

ˇ        Furia dracilor e mare împotriva celor ce-au făcut mari sporuri în contemplaţie. Ei stau la pândă ziua şi noaptea împotriva acelora. Ei le stârnesc prin ei înşişi le prilejuiesc lovituri spre înfricoşare. Sau se năpustesc împotriva lor c`iar prin cei ce-i laudă. Căci îi pizmuiesc pentru liniştirea lor şi îi supără în felurite chipuri, măcar că nu pot să-i întoarcă la nedreptate pe cei ce sa-u predat pe ei lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi îngerul Domnului Atotţiitorul, care să-i păzească pe ei, nu ar putea de uneltirile lor şi de cursele morţii.

ˇ        Dacă te nevoieşti pentru înţelepciunea lucrătoare a virtuţii, ia seama cu grijă la uneltirile dracilor pierzători. Căci cu cât înaintezi pe treptele virtuţilor înalte şi cu cât îţi creşte lumina dumnezeiască în rugăciune şi ajungi la descoperiri şi vederi de negrăit prin Duhul, cu atât aceia, văzându-te că te ridici spre cer, scrâşnesc din dinţi şi-şi întind cu mai multă siguranţă mrejele mult-împletite ale răutăţii lor în văzduhul minţii. Căci atunci nu mai suflă împotriva ta numai dracii poftei şi ai mâniei, iubitori de trup şi asemenea fiarelor sălbatice , ci se vor ridica împotriva ta şi cei ai hulirii prin pizma amarnică. Pe lângă aceştia se vor ridica, în chip arătat şi nearătat, şi cei din văzduh (Duhurile rele lucrează din „văzduh”, adică dintr-un „loc” care nu ţine nici de lume, nici de Dumnezeu, ci se intercalează între lume şi Dumnezeu, voind să ne despartă descurajaţi şi de lume şi de Dumnezeu. E un „loc” al nestatorniciei, al inconsistenţei, al nălucirilor, al nemulţumirii cu orice. În acel „loc” caută duhurile rele să ne atragă şi pe noi.) într-aripând începătoriile şi stăpâniile, şi luând, prin imaginaţia lor nematerială, chipul unor vedenii străine şi înfricoşătoare, spre chinuirea ta, cât le este îngăduit. Dar prin lucrarea rugăciunii făcută cu mintea, folosindu-te de privirea trează a minţii şi cugetând la Dumnezeu, cu ajutorul înţelesurilor contemplaţiei naturale a făpturilor, nu te vei teme de săgeata lor care zboară ziua, nici nu vor izbuti să se apropie de cortul tău, fiind izgoniţi de lumina din tine, asemenea întunericului, şi fiind arşi de focul dumnezeiesc.

ˇ        Duhurile răutăţii se înspăimântă cumplit de harul Duhului dumnezeiesc, mai ales când vine cu îmbelşugare, sau când ne curăţim prin cugetare şi rugăciune curată. Necutezând să se apropie de cortul celor ce sunt luminaţi prin har, încearcă să-i înspăimânte şi să-i tulbure numai prin năluciri şi zgomote înfricoşătoare şi prin glasuri fără înţeles, căutând să-i depărteze de la fapta privegherii şi a rugăciunii. Iar când dorm aceştia, ei stau la pândă, aducându-le visuri mincinoase, necruţându-le nici cea mai scurtă odihnă din ostenelile lor şi le ia somnul de la gene prin smucituri, făcându-le, prin aceste meşteşugiri, viaţa mai ostenitoare şi mai plină de durere.

ˇ        Duhurile întunericului ne apar în trupuri subţiri, cum învăţăm din experienţă, fie că ne produc nălucirea acestora, furându-ne simţirea, fie că sunt osândite la aceasta prin căderea lor de odinioară. Dar se sârguiesc să se împletească cu sufletul care se nevoieşte, când trupul slujitor al sufletului se întoarce spre somn. De aceea mi se pare că este o probă pentru sufletul ridicat deasupra purităţii trupului, ca să se arate cum se ridică împotriva lor, cu mânie şi pornire multă, iuţimea şi bărbăţia lui, când aceia îl ameninţă cu lucruri înfricoşătoare. Sufletul pătruns de dragostea lui Dumnezeu şi întărit în virtuţile generale nu numai că stă împotriva lor cu mânie dreaptă, ci le şi loveşte, întrucât aceasta par să aibă o oarecare simţire, odată ce s-au făcut pământeşti prin căderea de la prima şi dumnezeiasca lumină.

ˇ        Scriptura cunoaşte trei stări ale vieţii: trupească, sufletească şi duhovnicească. Fiecare din acestea are dispoziţia ei deosebită şi e cu totul neasemenea celorlalte.

ˇ        Starea trupească a vieţii e aplecată întreagă cu totul spre plăcerile şi bucuriile vieţii de aici, neavând în sine nimic nici din starea sufletească, nici din starea duhovnicească, chiar dacă ar vrea să aibă ceva din acelea. Cea sufletească, fiind oarecum la mijloc între păcat şi virtute, caută la grija şi întărirea trupului şi la lauda de la oameni; ea leapădă, de asemenea, ostenelile virtuţii şi aleargă la faptele trupului, nealipindu-se nici păcatului, nici virtuţii, pentru pricini opuse. Nu se alipeşte virtuţii, pentru asprimea şi osteneala ei şi nu se opune păcatului, pentru a nu pierde laudele oamenilor. Iar starea duhovnicească a vieţii nu vrea să aibă nimic din cele două amintite şi nu vrea să se coboare spre nici una din ele, amândouă rele. Ea e întreagă cu totul liberă şi de una şi de alta. Fiind argintată de aripile dragostei şi ale nepătimirii, zboară deasupra amândurora, nefăcând nimic din cele oprite şi fugind de lucrarea celor lăudate doar ca bune.

ˇ        Cei ce vieţuiesc sufleteşte şi de aceea sunt numiţi sufleteşti, sunt ca unii pe jumătate lipsiţi de minte şi cu mădularele slăbănogite. Ei nu vor să ostenească pentru virtute şi pentru porunca lui Dumnezeu, dar fug şi de faptele de ocară, pentru slava oamenilor. Fiind stăpâniţi însă de iubirea de sine, care hrăneşte patimile stricăcioase, toată grija lor şi-o îndreaptă spre sănătatea şi plăcerea trupului. Ei ocolesc tot necazul, toată osteneala şi toată neplăcuta pătimire pentru virtute, îngrijindu-şi peste trebuinţă trupul care-i războieşte. Aceasta fiindu-le viaţa şi purtarea, îşi fac mintea pământească, îngroşată de patimi şi sunt neprimitori de conţinuturi ale minţii şi duhovniceşti, care răpesc sufletul de la cele văzute şi-l fac să tindă întreg spre ceruri. Iar aceasta o pătimesc, fiind stăpâniţi încă de duhul alipirii la cele văzute, ca unii ce-şi iubesc sufletele lor şi aleg să facă voile lor. Căci fiind deşerţi de Duhul Sfânt, nu se împărtăşesc nici de darurile Lui. De aceea nu se poate vedea în ei nici roadă dumnezeiască, iubire de Dumnezeu sau de aproapele, sau bucuria în sărăcie şi necazuri sau pacea sufletului sau credinţa din inimă sau înfrânarea cuprinzătoare sau umilinţa inimii, sau lacrimile sau smerenia şi mila. Şi toate sunt pline la ei de umflare şi de mândrie. Din pricina aceasta nu au putere să coboare în adâncimile Duhului, deoarece nu este în ei nici o lumină care să-i călăuzească şi care să le deschidă mintea spre a înţelege Scripturile. (Ei n-au adâncime în înţelegere, nu descoperă dimensiunile nesfârşite ale vieţii şi iubirii dumnezeieşti îndreptată spre oameni. Nu văd nici în Scriptură aceste dimensiuni.) Ba nu sufăr să asculte nici pe alţii povestind despre ele. Cu dreptate a spus şi despre unii ca aceştia apostolul: „Omul sufletesc nu primeşte cele ale Duhului, căci nebunie îi sunt lui şi nu ştie că legea este duhovnicească şi duhovniceşte se judecă.” (1 Cor. 2,14).

ˇ        Veninul păcatului adunat în noi fiind mult, e nevoie şi de foc mult care să-l cureţe prin lacrimile pocăinţei şi prin durerile fără de voie ale căinţei şi prin cele de bunăvoie ale nevoinţei. Fiindcă de petele păcatului ne curăţim prin osteneli de bunăvoie sau prin necazuri fără de voie. Dar dacă nu lucrează cele de bunăvoie curăţirea părţii din lăuntru a paharului şi a blidului, împlinesc, în chip mai aspru, cele fără de voie readucere noastră la starea străveche. Aşa a rânduit Făcătorul.

ˇ        Îşi râd de evlavie, dar îşi râd lucrurile de cei ce nu s-au lepădat în chip raţional de ei înşişi şi nu vor să se folosească de învăţător şi de povăţuitor de la început, ci urmează socotinţei lor şi se arată ştiutori în faţa lui.

ˇ        Precum nu poate cunoaşte cineva întocmai pricinile aducătoare de boli trupeşti şi leacurile lor, fără multă experienţă a ştiinţei doftoriceşti, aşa nici pricinile bolilor sufleteşti nu le poate cunoaşte fără multă nevoinţă în privinţa lor. Căci precum poate greşi judecata cu privire la bolile trupeşti şi puţinora le este cunoscută în chip desăvârşit natura lor, cu care se ocupă ştiinţa doctorilor, cu atât mai mult poate greşi cea cu privire la bolile sufleteşti. Căci cu cât e mai mare sufletul decât trupul, cu atât sunt mai mari şi mai greu de pătruns patimile lui, decât ale trupului văzut de toţi prin simţiri.

ˇ        Scurtă e viaţa, lung e veacul viitor şi mic e răstimpul vieţii de aici. Iar omul, vieţuitoarea aceasta mare şi de scurtă vreme, căreia i s-a dat vremea îngustă de acum, e neputincios. Vremea e îngustă, iar omul e slab. Dar cununa care-l aşteaptă, ca răsplată a luptelor, e mare, deoarece are nenumărate ţepuşe care-i primejduiesc viaţa cea atotscurtă.

ˇ        Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sârguincioşi să fie nechinuită, ci foarte încercată. De aceea îngăduie focul ispitelor şi retrage puţin harul dat lor de sus şi lasă ca pacea gândurilor să fie tulburată de duhurile răutăţii pentru o vreme, ca să vadă aplecarea sufletului, cui se dăruieşte el mai mult; Lui, Făcătorului şi Binefăcătorului lui, sau simţirii lumii şi lunecuşului în plăceri? Pe urmă, sau le dă har îndoit, celor ce sporesc în dragostea Lui, sau îi biciuieşte cu aceste ispite şi necazuri de cei lipiţi de lucruri, până ce vor câştiga neplăcerea faţă de lucrurile văzute şi nestatornice şi vor spăla din lacrimi amărăciunea de pe urma plăcerilor venite de la ele. (Duhurile răutăţii sunt duhuri neliniştite şi aduc nelinişte, pentru că n-au tăria unei existenţe nesfârşite şi plenare în ele însele. Omule e expus şi el aceste nelinişti, echivalentă cu frica, dacă nu se întâlneşte în duhul său cu Dumnezeu, viaţa nesfârşită, care i se comunică.)

ˇ        Când pacea gândurilor e tulburată de duhurile răutăţii îndată sunt trimise fără încetare şi săgeţile aprinse ale poftei împotriva minţii, care aleargă sprinten spre înălţimi, de către dracii vânători şi iubitori de trup. Iar mintea fiind oprită astfel din mişcarea de cele de sus, cade în mişcări necuvenite şi amestecate. Şi aşa trupul începe să se răzvrătească fără rânduială împotriva duhului, trăgând mintea cu gâdilături şi cu aprinderi şi dorind s-o înmormânteze în groapa plăcerilor. Şi dacă n-ar scurta Domnul Savaot zilele acelea şi dacă n-ar dărui slugilor Sale puterea răbdării, nu s-ar mântui nici un trup. (Matei. 24,22)

ˇ        Dracul mult iscusit şi preaviclean al curviei(se face unora cădere şi groapă de noroi, altora bici şi ciomag drept, şi iarăşi altora, cercare şi chin sufletului. Cel dintâi lucru poate fi văzut la începătorii care-şi poată încă jugul nevoinţei cu trândăviei şi fără grijă. Cel de-al doilea, la cei ce se află în mijlocul sporirii în virtute şi se întind spre ea încă cu oarecare lenevire. Iar al treilea, la cei ce şi-au întins aripa minţii până la contemplare şi s-au săltat bine spre nepătimirea mai desăvârşită. Deci fiecăruia i s-a rânduit de sus după folosul lui.

ˇ        Cădere şi groapă de noroi se face dracul curviei celor ce străbat viaţa călugărească cu nepăsare totală. Mădularele acestora sunt aprinse de el în văpaia şi-n pofta curviei şi le aduce prilejuri pentru împlinirea voii trupului, chiar fără unirea cu alt trup. Despre acestea este ruşine a şi gândi şi a şi grăi. Aceştia sunt nebuni cu trupul, după cum s-a spus, şi mănâncă roadele plăcerii sărate şi ochii lor sunt plini de întuneric, iar la cele mai înalte, pe drept cuvânt, nu ajung. Tămăduirea lor, dacă o voiesc, stă în focul pocăinţei şi în zdrobirea inimii curate. Aceasta aduce scăparea de cel rău şi curăţă sufletul de pete şi-l face moştenitor al milei lui Dumnezeu. Înţeleptul Solomon, dându-ne să înţelegem aceasta, a zis: „Leacul opreşte păcate multe” (Eccl. 10,4).

ˇ        Bici şi ciomag se face, cu dreptate, acest duh, celor desăvârşiţi în cea dintâi nepătimire prin înţelepciunea lucrătoare şi celor ce-au sporit spre cele mai de sus şi mai desăvârşite. Când slăbeşte încordarea nevoinţei lor prin lenevire şi se abat spre privirea fără pază a celor supuse simţurilor şi deschid intrarea poftei pentru lucrurile omeneşti, atunci e trimis biciuitorul acesta împotriva lor, din bunătatea cea mai mare a lui Dumnezeu faţă de ei. Acesta începe să lovească pe cei ce cugetă astfel, cu gânduri de-ale poftei trupeşti. Nerăbdând ei aceasta, se întorc cu sârguinţă iarăşi spre cetăţuia lor, spre lucrarea şi atenţia încordată, şi se apucă cu şi mai multă râvnă de lucrurile care mântuiesc, printr-o silinţă şi mai ostenitoare. Căci nu vrea Dumnezeu cel Preabun ca sufletul care a ajuns până aici să se întoarcă cu totul la simţirea lumească, ci voieşte să păşească neîncetat spre cele dinainte şi să purceadă cu sârguinţă spre lucrurile mai desăvârşite, ca să nu se apropie biciul răutăţii de cortul lui.

ˇ        Cercare, ghimpe şi chin li se face, după orânduirea de sus, acest duh, acelora a căror primă nepătimire s-a săltat spre cea de a doua. Aceasta, pentru ca supăraţi de el, să-şi aducă aminte de neputinţa firească şi să nu se mândrească, cum zice Scriptura, pentru mărimea descoperirilor prin vedere (2 Cor. 12, 7); ci văzând legea trupului care se oşteşte împotriva legii minţii lor (Rom. 7, 23), să se scuture chiar şi de amintirea simplă a păcatului, de teamă să nu primească simţirea spurcăciunii de la amintirea ei şi să nu slăbească puterea văzătoare a minţii lor  şi să cadă de la înălţimea contemplaţiei.

ˇ        De sufletele care s-au curăţit de curând, obişnuieşte să se apropie mai mult duhul poftei şi al mâniei. Din ce pricină? Ca să scuture roadele Duhului care au odrăslit în ele. Deoarece bucuria eliberării aduce o oarecare slăbire şi împrăştiere în aceste suflete. Înţelepciunea care le cârmuieşte cu folos, voieşte să atragă pururi spre sine, prin darurile sale, cugetarea lor şi să rămână neclintite în smerita cugetare, ca nu cumva din multa libertate şi din bogăţia darurilor să se înalţe faţă de alţii, sau să li se pară că au câştigat acest palat al păcii din puterea şi înţelegerea lor. De aceea dă voie acestor duhuri să sară asupra sufletelor amintite, în vreme ce ea se retrage. Cuprins în felul acesta de teama căderii, sufletele se pironesc în păzirea fericitei smeritei cugetări. Aflând că sunt înjugate cu trupul şi sângele, caută în chip firesc cetăţuia lor, în care sunt păzite nevătămate prin puterea Duhului.

ˇ        După boala patimii care stăpâneşte în noi şi după putreziciunea păcatului aflătoare în noi, sunt şi încercările care vin asupra noastră. Iar paharul amărăciunii judecăţilor lui Dumnezeu ni se dă mai aspru sau mai milos. Dacă materia păcatudui aflătoare în noi poate fi uşor tămăduită şi înlăturată, fiind alcătuită din gânduri iubitoare de plăcere sau de viaţă, paharul încercărilor care ni se dă de către Doctorul sufletelor noastre este amestecat cu milă, ca unora ce suntem ispitiţi de gânduri omeneşti şi suferim încă cele omeneşti. Dar dacă este o materie greu de vindecat şi zace în adânc şi lucrează putreziciunea spre moarte, fiind alcătuită din gânduri de trufie şi de mândria cea mai mare, ni se dă paharul în toată asprimea mâniei, ca boala mistuită şi subţiată în focul ispitelor ce vin una după alta să se depărteze din sufletele noastre, prin smerenia ce o aduc. Spălând astfel sărăturile gândurilor prin lacrimi, ne vor arăta curaţi, în lumina smerefiei, Doctorului sufletelor noastre. (Mândria e încăpăţânare în propria izolare, e învârtitoare; de aceea trebuie înmuiată prin încercări mai grele, pe când pofta de plăceri e slăbiciune şi, nefiind susţinută de încăpăţânare, e mai uşor de tămăduit. Mândria e tămăduită numai de smerenie. Iar smerenia se câştigă cel mai greu. Dar ea e împreunată cu adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, sau cu vederea luminii Lui, care nu poate fi dobândită până ce cineva e preocupat prea mult de sine.)

ˇ        Cei ce se nevoiesc nu pot scăpa de valurile necontenite ale ispitelor, dacă nu-şi recunosc neputinţa lor şi nu se socotesc pe ei înşişi străini de toată dreptatea şi nevrednici de toată mângâierea, de toată cinstea şi de toată odihna. (Un alt paradox al fiinţei umane: în eforturile nevoinţei celei mai încordate, credanciosul îşi trăieşte în modul cel mai accentuat neputinţa sa. De aceea caută să ajungă prin rugăciune la puterea lui Dumnezeu.) Căci ţinta lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor noastre, este să fim pururi smeriţi şi întristaţi pentru nevrednicia noastră, străini de tot omul şi următori ai patimilor Domnului. Căci El era blând şi smerit cu inima şi vrea să umblăm şi noi în blândeţea şi smerenia inimii, pe calea poruncilor Lui.

ˇ        Smerenia nu se dobândeşte prin încovoierea grumazului, prin râncezeala coamei, sau prin haina neîngrijită, aspră şi soioasă, în care mulţi scot că stă toată virtutea; ci ea vine din inimă zdrobită şi stă în duh de smerenie, după David: „Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. L,19).

ˇ        Altceva este vorbirea smerită, altceva smerenia şi altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită şi altceva smerita cugetare. Vorbirea smerită şi smerenia le dobândesc nevoitorii prin toată neplăcuta pătimire şi prin ostenelile din afară ale virtuţii; căci ele sunt îndreptate numai spre lucrarea şi spre nevoinţa trupească. De aceea, aflându-se sufletul în starea smereniei, când vine ispita, se tulbură. Dar smerita cugetare, fiind un lucru dumnezeiesc şi înalt, vine numai în cei ce au trecut de mijloc, prin sălăşluirea Mângâietorului, adică în cei ce au sporit prin toată smerenia pe calea atotaspră a virtuţii.

ˇ        Smerita cugetare, pătrunzând în adâncurile sufletului şi căzând ca un bolovan greu într-însul, îl apasă şi îl frânge cu atâta putere, încât îl apasă şi îl frânge cu atâta putere, încât îi stoarce toată tăria într-un pârâu nereţinut de lacrimi; (Lacrimile sânt semnul că sufletul şi-a înmuiat învârtoşarea închisorii în sine, că s-a eliberat pe sine, că s-a deschis Duhului dumnezeiesc. Relaţia intimă cu altă persoană, dar mai ales cu Dumnezeu, se manifestă într-o stare de simţire, opusă rigidităţii. Acum e simţit Dumnezeu. Smerenia e simţită într-adevăr ca un bolovan greu, care apăsându-i nevoitorului propria fiinţă îi înmoaie tăria învârtoşată, prefăcând-o în şiroaie de lacrimi. Numai aşa sufletul se deschide lui Dumnezeu.) iar mintea i-o curăţă de toată întinăciunea gândurilor, făcând-o să ajungă la vederea lui Dumnezeu, ca Isaia, şi sub lucrarea Lui. Căci zice Isaia: „Vai mie că sunt pierdut. Căci era fiind şi având buze spurcate, locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi am văzut pe Domnul Savaot cu ochii mei” (Isaia 6,5).

ˇ        Când vorbirea smerită coboară în adâncul tău, atunci vorbirea înaltă se înrădăcinează în adâncul inimii tale, atunci vorbirea smerită de la suprafaţă sau din lăuntru e lepădată de la tine. (Când smerenia se sălăşluieşte în suflet, nu te mai interesează vorbirea smerită din afară, prin care vrei încă să pari că eşti smerit; dar nici vorbirea smerită din adânc. Vrei mai bine să taci, pentru că simţi că orice cuvânt te-ar putea pune în relief.) Când însă te îmbogăţeşti de sus cu smerita cugetare, atunci încetează atât smerenia din afară, cât şi vorbirea smerită a limbii, după cuvântul lui Pavel: „Când va veni ceea ce e desăvârşit, va înceta ceea ce e din parte” (1 Cor 13,10).

ˇ        Să nu socoteşti cu uşurinţă că este smerit cu inima nici cel ce spune lucruri smerite într-o înfăţişare de smerenie şi modestie; nici cel ce spune lucruri înalte şi măreţe să nu-l socoteşti că e plin de toată trufia şi îngâmfarea şi nechinuit lăuntric de ele. Din roadele lor să-i cunoşti pe ei.

ˇ        Roadă Duhului Sfânt este dragostea, bucuria, pacea, bunătatea, îndelungă-răbdarea, credinţa, blândeţea, înfrânarea. Iar roadă duhului potrivnic este ura, întristarea lumească, nestatornicia sufletului, tulburarea inimii, răutatea, cugetul iscoditor, descurajarea, mânia, necredinţa, pizma, multa mâncare, beţia, bârfirea, osândirea, pofta ochilor, îngâmfarea şi trufia sufletului. Deci din aceste roade să-ţi fie cunoscut pomul. Şi în felul acesta vei cunoaşte neîndoielnic al cărui duh este cel ce te întâmpină. Semnele acestora sunt vădite şi de glasul Domnului: „Omul bun, zice, din visteria bună a inimii sale scoate cele bune” (Matei 12,35), fiindcă după cum e pomul aşa e şi roada.

ˇ        În cei în care sunt şi se văd roadele Sfântului Duh, în aceia este şi sălăşluirea lui Dumnezeu. În aceştia este şi un izvor netulburat al cuvântului împreunat cu înţelepciune şi cu cunoştinţă, fie că sunt auziţi vorbind smerit, fie că grăiesc cele înalte. Dar în cei în care nu se văd roadele şi darurile acestui Duh, ci ale celui dimpotrivă, în aceştia este întunerecul cunoştinţei de Dumnezeu, roi de patimi şi sălăşluirea duhurilor vrăjmaşe, fie că sunt văzuţi grăind şi purtându-se cu smerenie, fie grăind cele înalte şi purtând haine de preţ şi înfăţişare aleasă.

ˇ        Adevărul nu stă în feţe, înfăţişări şi cuvinte, nici nu se odihneşte Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie şi în suflete luminate de cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se întâmplă să vedem uneori pe cineva acoperindu-se în afară sub cuvinte şi folosindu-se de vorbe smerite faţă de alţii, pentru a vâna lauda de la oameni, iar în lăuntru e plin de viclenie şi de răutate şi de ţinerea de minte a răului aproapelui; precum se întâmplă uneori să vedem pe cineva luptându-se în afară pentru dreptate prin cuvinte înalte de înţelepciune, şi ridicându-se împotriva minciunii sau a călcării legilor dumnezeieşti, iar în lăuntru e plin de cuviinţă, de smerenie şi de dragoste faţă de aproapele; ba uneori se şi laudă în Domnul, după cuvântul lui Pavel: „Lăudându-mă, în Domnul mă voi lăuda, întru neputinţele mele” (2 Cor. 12,9). (Smerenia nu trebuie să oprească pe cineva de a lupta pentru dreptatea altora cu cuvinte înţelepte şi cu multă iscusinţă şi putere, dar să nu pretindă pentru sine nimic şi să nu se socotească lucru mare pentru ceea ce face, ci ca împlinind o slujire obligatorie în faţa lui Dumnezeu. Cu atât mai puţin trebuie să împiedice smerenia, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu cu putere.)

ˇ        Dumnezeu a judecat că trebuie să-şi pregătească prin Duhul Său din neam în neam prooroci şi prieteni pentru clădirea Bisericii Sale. Dacă şarpele cel vechi şi-a vărsat veninul păcatului în urechile oamenilor, iar prin el se pricinuieşte pierirea sufletelor, cum nu va ridica Cel ce a zidit inimile noastre una câte una, câte un sărac din puţinătatea pământului? El ridică din gunoiul patimilor câte un sărac, care poartă sabia Duhului, adică cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 7,17), spre ajutorarea moştenirii Lui. Deci pe drept cuvânt cei ce au început să se smerească, lepădându-se de ei înşişi, se ridică spre înălţimea cunoştinţei şi primesc de sus cuvânt de înţelepciune, ca să binevestească, cu putere de la Dumnezeu, mântuire Bisericii Sale.

ˇ        Cunoaşte-te pe tine însuţi! Iar aceasta este adevărata smerenie, care ne învaţă să cugetăm smerit, ne frânge inima şi ne învaţă să lucrăm şi să păzim această stare. (Creştinismul a legat dictonul acesta al filozofiei eline, cu smerenia în faţa lui Dumnezeu. Numai cel smerit în faţa infinităţii lui Dumnezeu se cunoaşte pe sine cu adevărat, sau vice-versa.) Iar dacă nu te-ai cunoscut încă pe tine, nu ştii încă nici ce este smerenia, nici nu te-ai atins de adevărata lucrare şi pază. Căci a te cunoaşte pe tine este sfârşitul lucrării virtuţilor. (Virtuţile sunt drumul spre cunoaşterea de sine, pentru că sunt drumul spre cunoaşterea şi trăirea infinităţii iubitoare a lui Dumnezeu. Vârful virtuţilor este smerita cugetare, iar în ea se arată adevărata cunoaştere de sine. Se identifică astfel făptuirea morală cu progresul în cunoaşterea de sine. În afară de această făptuire, nu se poate cunoaşte cineva pe sine. Cunoaşterea de sine nu e o chestiune intelectuală. Numai în fapte poţi cunoaşte ce poţi şi ce nu poţi şi numai în faptele împlinite cu credinţa în Dumnezeu, prin Dumnezeu şi cu ajutorul Lui, poţi cunoaşte înaintarea în Dumnezeu şi te poţi cunoaşte nu ca o realitate mărginită, ci indefinită. Cel ce vorbeşte cu laudă de sine şi de faptele sale e străin de sine, nu se cunoaşte în toată adâncimea sa indefinită, legată de infinitatea lui Dumnezeu.)

ˇ        Cel ce s-a săltat de la curăţie la cunoştinţa lucrurilor, s-a cunoscut pe sine, după cuvântul: cunoaşte-te pe tine însuţi! Iar cel ce a ajuns la cunoştinţa raţiunilor zidirii şi a lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti a cunoscut cele din jurul lui şi cele din afară pe el, dar pe sine însuşi încă nu. (Cunoaşterea de sine, fiind însoţită de smerita cugetare, este îmbinată şi cu cunoaşterea raţiunilor lucrurilor. Căci credinciosul nu se cunoaşte pe sine şi nu cugetă smerit despre sine, dacă nu vede în faţa sa raţiunile duhovniceşti ale creaturilor. Cunoaşterea de sine e legată astfel cu cunoaşterea raţiunilor lucrurilor, care devin lăuntrice credinciosului îmbogăţindu-l şi deschizându-i sinea sa infinităţii dumnezeieşti.)

ˇ        Altceva sunt eu şi altceva cele ce ţin de mine. De asemenea altceva sunt cele ce ţin de mine şi altceva cele privitoare la mine. Apoi altceva sunt cele privitoare la mine şi altceva cele din afară de mine. Eu sunt cel ce zic: sunt al lui Dumnezeu şi sunt văzut ca suflet înţelegător, nemuritor şi cuvântător, ca unul ce am minte care naşte cuvântul şi care e nedespărţită şi de-o fiinţă cu sufletul. Cele ce ţin de mine sunt vrednicia împărătească, stăpânitoare, cuvântătoare şi libertatea voinţei. Iar cele privitoare la mine sunt toate câte le aleg prin hotărârea liberă: îndeletnicirea agricolă, comercială sau filozofică. În sfârşit cele din afară de mine sunt toate câte dau cinste şi nobleţe pământească vieţii: bogăţia, slava, cinstea, bunăstarea, mărimea slujbelor, sau cele dimpotrivă: sărăcia, lipsa de slavă, lipsa de cinste şi insuccesele.

ˇ        Tot cele ce s-a cunoscut pe sine s-a odihnit de la toate lucrurile sale cea după Dumnezeu şi a intrat în locul sfânt al lui Dumnezeu şi al smereniei. (Cunoaşterea de sine şi smerita cugetare coincid nu numai cu contemplarea raţiunilor lucrurilor, ci şi cu lucrarea conştientă la locul cel sfânt unde este Dumnezeu sau infinitatea Lui, în inimă. În conştiinţa neîntreruptă de a se afla în faţa lui Dumnezeu, sufletul săvârşeşte liturghia înţelegătoare sau conştientă, căci nu poate sta în faţa lui Dumnezeu fără a-i jertfi Lui toate şi chiar pe sine însuşi, din puterea jertfei lui Hristos, pentru a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu şi pe sine însuşi şi a se uni cu El.) Iar cel ce s-a cunoscut încă pe sine, prin smerită cugetare şi cunoştinţă, călătoreşte încă cu osteneală şi sudoare în viaţă. Aceasta dorind şi David să o înţelegem, a zis: „Aceasta este osteneala înaintea mea, până ce voi intra în locul cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ps. L22, 16,17).

ˇ        Când ajunge cineva de se cunoaşte pe sine însuşi (iar pentru aceasta are trebuinţă de multă pază din afară şi de oprire de la lucrurile lumeşti şi de cercetarea conştiinţei), îndată vine în suflet oarecare smerenie dumnezeiască mai presus de cuvânt, aducând în inimă zdrobire şi lacrimi de umilinţă fierbinte, încât cel ce stă în lucrarea ei se socoteşte pe sine: pământ, cenuşă, vierme şi nu om; ba încă nevrednic chiar de viaţa duhovnicească. Aceasta din pricina covârşirii acestui dar al lui Dumnezeu. Iar învrednicindu-se cineva să petreacă multă vreme în acest dar, se umple de altă beţie negrăită: de umilinţa inimii şi pătrunde în adâncul smeritei cugetări. Acesta, ieşind din sine, nesocoteşte toate mâncările din afară, ca şi băutura şi veşmintele trupului, necăutând cele peste trebuinţă, ca unul ce s-a schimbat cu schimbarea dreptei celui Preaînalt.

ˇ        Cel mai mare bun dintre virtuţi este smerenia. Pe cei în care se sădeşte aceasta prin pocăinţă curată, având însoţitoare şi rugăciunea cu înfrânare, îi face îndată slobozi de robie şi dăruieşte puterilor lor pace. Aflându-se aceştia într-o asemenea stare, cuvântul lor se umple de limpezimea cunoştinţei lui Dumnezeu şi ajung la vederea tainelor Împărăţiei lui Dumnezeu şi a raţiunilor zidirii. Dar pe măsură ce pătrund în adâncurile Duhului, străbat şi în adâncul smeritei cugetări. (Înaintarea în smerita cugetare, fiind o înaintare în cunoaştere de sine, în cunoaşterea neputinţei proprii, e şi o înaintare în adâncurile puterii Duhului. Sinea cunoscută întru smerenia sau în puţinătatea ei e o sine din ce în ce mai transparentă, o inimă curăţită de orice pată sau de orice învârtoşare, care o face nestrăvezie şi nesimţitoare la prezenţa lui Dumnezeu cel infinit, pentru că se menţine ea însăşi îngroşată la mărginirea ei exclusivă.) Iar din aceasta le creşte cunoştinţa măsurilor proprii. Cunosc neputinţa firii omeneşti şi li se înmulţeşte dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, încât socotesc că este un lucru sfânt să se izbăvească chiar şi de simpla îmbrăţişare şi de apropierea petrecerii împreună. (Dragostea de aproapele poate să fie intensă şi vibrantă şi totuşi să evite atingerile trupeşti, îmbrăţişările, apropierile. O dovedeşte aceasta suferinţa pătrunzătoare pentru necazurile altora, pentru neputinţele lui. Această dragoste a devenit cu totul duhovnicească, fără să fie mai puţin intensă, mai puţin duioasă. În această dragoste poate avea loc o comunicare, o interpenetrare lăuntrică cu mult mai adâncă decât cea prilejuită de îmbrăţişările trupeşti, care pot rămânea simplu exterioare.)

ˇ        Nimic nu întraripează aşa de mult sufletul oamenilor către dragostea lui Dumnezeu şi către iubirea de oameni, ca smerita cugetare, umilinţa şi rugăciunea curată. Cea dintâi le frânge duhul, îi face să le izvorască pâraie de lacrimi şi, aducând puţinătatea omenească sub ochi, îi învaţă să-şi cunoască măsurile lor. A doua curăţeşte mintea de cele materiale şi luminează ochii inimii şi face sufletul întreg luminos. Iar cea din urmă uneşte pe omul întreg cu Dumnezeu şi-l face să petreacă împreună cu îngerii, să guste dulceaţa bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu, să guste dulceaţa bunătăţilor veşnice ale lui Dumnezeu, îi dă visterii de taine mari şi, aprinzându-l de iubire, îl înduplecă să îndrăznească să-şi pună sufletul pentru prietenii săi, ca unul ce s-a ridicat mai presus de hotarele puţinătăţii trupeşti.

ˇ        Umilinţa se deosebeşte de smerenie, prin simţirea micimii tale până aproape de topirea ta, până la o extremă înmuiere a fiinţei în faţa măreţiei nesfârşite a lui Dumnezeu. Ea e „o străpungere” a inimii care produce lacrimi, pentru că această străpungere merge până la măduva fiinţei, făcând străveziu pe Dumnezeu prin subţirimea fiinţei noastre.

ˇ        Cel ce a cucerit această cetăţuie de pe vârf nu poate fi ţinut de lanţurile simţirii lucrurilor, nu vede nici una din desfătările vieţii; nu deosebeşte pe cel evlavios de cel neevlavios; ci precum Dumnezeu face să plouă şi face să răsară soarele peste drepţi şi nedrepţi, peste răi şi buni (Matei 5,45), aşa şi el îşi trimite şi-şi întinde razele dragostei către toţi şi nu-şi îngustează inima, ci şi-o lărgeşte în iubirea tuturor. El se simte strâmtorat şi chinuit că nu poate atâta bine cât vrea. Din aceasta porneşte ca din Eden un fel de alt izvor al umilinţei spre smerită cugetare, spre nepătimire şi spre înălţarea la rugăciunea neîmprăştiată; un izvor care adapă faţa întregii zidiri gândite a lui Dumnezeu.

ˇ        Lumina Duhului dumnezeiesc, sălăşluită în suflet, obişnuieşte să se depărteze din pricina trândăviei, a nepurtării de grijă şi a nepăsării arătată în cuvinte şi mâncări. (Sălăşluirea Duhului Sfânt împreună cu umilinţa este una cu o delicateţe extremă a sufletului, contrară grosolăniei manifestată în nepăsare, lăcomie şi trufie. În cazul din urmă sufletul se umple de fiare şi devine asemenea lor.) Negrija la mâncări şi mustul hranei, ca şi neînfrânarea limbii şi nepaza ochilor, obişnuiesc să alunge din suflet lumina şi să ne facă întunecaţi. Iar umplându-ne noi de întuneric, îndată încep să umble prin sufletul nostru toate fiarele câmpului inimii noastre şi toţi leii sau gândurile patimilor, căutând cu răcnet hrana pentru patimi şi să răpească comoara aşezată în noi de Duhul. Iar înfrânarea care ne este prietenă cu adevărat şi rugăciunea care ne face îngeri, nu numai că nu lasă nimic din acestea să intre în suflet, ci păstrează şi lumina Duhului nestinsă în jurul minţii, iar inima o face liniştită şi curată şi izvor de dumnezeiască umilinţă, pe când sufletul îl lărgeşte spre dragostea lui Dumnezeu şi-l uneşte întreg cu Hristos întreg, prin bucurie şi feciorie.

ˇ        Să nu zici în inima ta: îmi este cu neputinţă să dobândesc de aici înainte curăţia fecioriei, după ce am căzut în stricăciunea şi nebunia trupului în multe chinuri. Căci unde se stăruie cu ostenelile pocăinţei şi cu căldura inimii în greau pătimire şi curg râuri de lacrimi din umilinţa inimii, acolo se dărâmă toate întăriturile, se stinge tot focul patimilor şi se săvârşeşte renaşterea de sus, prin venirea Mângâietorului; şi sufletul se face iarăşi palat al curăţiei şi al fecioriei. Coborându-se apoi Dumnezeu în acesta, printr-o lumină şi bucurie negrăită, şi şezând pe înălţimea minţii lui ca pe un tron de slavă, dă pacea Sa puterilor lui, zicând: „Pace vouă”, din partea patimilor care vă războiesc; „pacea Mea dau vouă”, ca să vă mişcaţi potrivit cu firea; „pacea Mea o las vouă”, (Ioan 14,27), ca să vă desăvârşiţi mai presus de fire. Deci tămăduind cele trei părţi ale sufletului prin întreitul dar al păcii şi ridicându-l pe acesta la desăvârşirea întreită şi unindu-l cu Sine, îl face întreg feciorelnic şi frumos, învăluindu-l în buna mireasmă a mirului curăţiei. Şi zice către el: „Scoală-te şi apropie-te de Mine, frumoasa Mea porumbiţă”, prin înţelepciunea cu fapta, că iată iarna patimilor a trecut; furtuna gândurilor de plăcere s-a dus odată cu ea; florile virtuţilor s-au arătat cu buna mireasmă a cugetărilor în pământul inimii tale. Ridică-te şi vino aproape de Mine, în cunoştinţa contemplării naturale. Vino porumbiţa Mea, sub acoperământul şi în întunericul teologiei tainice şi al credinţei tale tare ca piatra, în Mine, Dumnezeul tău (Cânt. cânt. 2,10-14).

ˇ        Bine este a muri lumii şi a vieţui lui Hristos. Căci altfel nu poate cineva să se nască de sus, după cuvântul Domnului. Iar dacă nu se naşte de sus, nu poate nici intra în Împărăţia cerurilor (Ioan 3,5). Această naştere însă vine din ascultarea de părinţii duhovniceşti. Căci de nu vom da întâi chip în noi seminţiei cuvântului prin învăţătura părinţilor şi nu ne vom face fii ai lui Dumnezeu prin ei, nu vom putea să ne naştem de sus. Aşa s-au născut cei doisprezece din Hristos cel Unul, iar cei şaptezeci s-au născut din cei doisprezece şi s-au făcut fii ai lui Dumnezeu şi Tatălui, după cuvântul Domnului: „Voi sunteţi fiii Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 5,45). De aceea şi Pavel zice către noi: „Măcar că aveţi mulţi învăţători, dar nu mulţi părinţi. Eu v-am născut pe voi, fiţi următorii mei” (1 Cor. 4,15).

ˇ        A nu asculta de părintele duhovnicesc după pilda Fiului, Care s-a făcut ascultător Tatălui până la moarte şi cruce (Filip. 2,8), înseamnă a nu te naşte de sus. Iar cel ce nu s-a făcut fiu iubit al unui părinte bun, cum va fi părinte, dacă nu s-a născut prin cuvânt şi Duh de sus? Cum va fi şi el părinte bun al unor fii buni şi cum va naşte copii buni, după chipul bunătăţii părintelui lor? Iar dacă nu e aşa, fără îndoială cum e pomul, aşa va fi şi roada.

ˇ        Lipsa evlaviei este puiul atotrău al iubirii celei rele de argint al pizmei. Iar dacă nu e rea, cu atât mai mult cea care-l naşte. Căci ea face pe fiii oamenilor să preţuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos şi înfăţişează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia. Căci îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu, pe cei ce aduc închinare făpturii în locul Făcătorului şi schimbă adevărul lui Dumnezeu în minciună. Iar dacă această boală e un rău aşa de mare, încât primeşte ca un al doilea nume pe cel de slujire la idoli, nu întrece orice răutate sufletul care boleşte de bună voie de aceasta?

ˇ        Dacă iubeşti aurul, nu iubeşti pe Hristos. Iar dacă nu iubeşti pe Hristos şi iubeşti aurul, ia seama cui te face asemenea acest tiran? Aceluia care era ucenic, dar fără credinţă, care era prieten, dar s-a arătat vânzător şi şi-a bătut joc de Stăpânul tuturor şi a căzut ca un nevrednic din credinţa şi din dragostea faţă de El şi s-a rostogolit în adâncul deznădejdii. Teme-te de pilda aceluia şi ascultă de mine şi fugi de aur şi de dragostea lui, ca să poţi câştiga pe Hristos, dacă te iubeşti pe tine. Căci ştii locul unde a ajuns cel ce a căzut.

ˇ        Nu te grăbi niciodată să ajungi în scaun de întâistătător prin aur sau prin ajutorul oamenilor şi prin rugăminţi, fără chemare de sus, chiar dacă te ştii în stare să foloseşti sufletelor. Căci acestea trei te vor urmări şi una din ele te va ajunge: sau îţi va veni asupra nemulţumirea şi mânia lui Dumnezeu prin felurite greutăţi şi necazuri, căci nu vor lupta împotriva ta numai oameni, ci şi aproape toată zidirea şi-ţi va fi viaţa plină de suspin; sau vei fi scos de multă necinste de cei mai tari ca tine; sau vei muri fără vreme, fiind tăiat de la viaţa aceasta.

ˇ        Nu poate să dispreţuiască cineva slava şi necinstea şi să ajungă deasupra plăcerii şi durerii, de nu se va hotărî să privească spre sfârşiturile lucrurilor. Căci când va vedea toată slava, plăcerea, desfătarea, bogăţia şi bunăstarea că sfârşesc în nimic şi tuturor le urmează şi pe toate le strică moartea, atunci, dispreţuind deşertăciunea vădită a tuturor lucrurilor omeneşti, îşi va întoarce simţurile (sufletului) spre sfârşiturile lucrurilor dumnezeieşti şi se va prinde de ele. Căci ele sunt cu adevărat şi nu se pot strica nicidecum. Iar prinzându-se de acestea, se ridică deasupra durerii şi plăcerii: a durerii, ca unul ce a biruit iubirea de plăcere, de slavă şi de bani a sufletului; a plăcerii, ca unul ce a lepădat simţirea lumii şi, drept urmare, fie că e slăvit, fie că e dispreţuit, rămâne acelaşi. Căci fie că se află în dureri, fie în odihna trupului, pentru toate mulţumeşte lui Dumnezeu şi nu se coboară cu gândul la cele de jos.

ˇ        Cel ce se nevoieşte trebuie să-şi cunoască mişcările şi preocupările sufletului chiar şi din visurile lui şi să aibă grijă de starea lui. Căci după preocuparea omului din lăuntru şi după grijile lui sunt şi mişcările trupului şi nălucirile minţii. Dacă cineva are sufletul iubitor de cele materiale şi de plăceri, îşi năluceşte câştiguri de lucruri şi de bani, sau chipuri de femei şi împreunări pătimaşe, din care vine îmbrăcămintea pătată şi întinăciunea trupului. Iar dacă are sufletul lacom şi iubitor de argint, vede totdeauna aur şi pe acesta îl doreşte, se lăcomeşte după dobânzi şi le aşază în visterii şi e osândit ca un om fără milă. Dacă are un suflet înclinat spre mânie şi duşmănie, este urmărit de fiare şi de şerpi veninoşi şi e năpădit de temeri şi de spaime. Iar dacă îşi are sufletul îngâmfat de slavă deşartă, îşi năluceşte laude şi primiri din partea mulţimii, scaune de stăpânire şi de conducere şi le socoteşte, chiar când e treaz, pe ce încă nu le are, ca şi când le are sau le va avea cu siguranţă. Dacă e cu sufletul plin de mândrie şi de trufie, se vede pe sine purtat în trăsuri strălucitoare şi uneori zburând în văzduh şi pe toţi îi vede tremurând de covârşirea puterii lui. La fel şi omul iubitor de Dumnezeu, fiind sârguincios întru lucrarea virtuţii şi drept în nevoinţele pentru evlavie şi cu sufletul curat de pofta celor materiale, vede în visuri sfârşiturile înfricoşătoare. Rugându-se pururi, el se ţine în stare de umilinţă şi de pace cu sufletul şi cu trupul şi când se trezeşte, vede pe obrajii săi lacrimi, iar pe buzele lui are cuvinte către Dumnezeu.

ˇ        Dintre cele ce ni se nălucesc în somn, unele sunt simple visuri, altele vederi, iar altele descoperiri. Visurile sunt toate cele care nu rămân neschimbate în închipuirea minţii, ci se amestecă, se alungă şi se schimbă des dintr-unul într-altul. Din ele nu vine nici un folos pentru cei ce şi le nălucesc, şi după trezire se destramă. Pe acestea trebuie să şi le dispreţuiască cei ce se nevoiesc. Vederile sunt cele care rămân neschimbate şi nu se prefac dintr-una într-alta, ci rămân întipărite în minte şi neuitate timp îndelungat; de asemenea, cele care arată sfârşituri ale lucrurilor viitoare şi aduc sufletului folos prin umilinţă şi din vedenii înfricoşătoare, făcând pe cel ce are să-şi adune mintea şi să tremure de vederea înfricoşătoare şi neschimbată a celor ce i se arată. La acestea trebuie să fie cu luare-aminte cei ce se nevoiesc. Iar descoperirile sunt vederile sufletului curat şi luminat, în afară de toată simţirea, care au ca cuprins lucruri şi înţelesuri dumnezeieşti minunate, desluşirea unor taine ascunse ale lui Dumnezeu şi dezlegarea unor mari întrebări ce ni se pun, precum şi schimbarea obştească a unor lucruri lumeşti şi omeneşti.

ˇ        Dintre cele pomenite, cele dintâi sunt ale oamenilor iubitori de cele materiale şi de trup, al căror dumnezeu e pântecele şi săturarea fără măsură, a căror întunecime de minte vine dintr-o viaţă fără de grijă şi tocită de patimi şi cărora le stârnesc dracii năluciri, bătându-şi joc de ei. Cele de al doilea sunt ale căror sârguincioşi şi curăţiţi în simţirile sufletului, care prin cele ce li se arată sunt dăruiţi cu înţelegerea lucrurilor dumnezeieşti şi cu sporirea în oricare. Iar cele din urmă sunt ale celor desăvârşiţi, care stau sub lucrarea Duhului dumnezeiesc şi sunt uniţi cu Dumnezeu datorită sufletului lor ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu (datorită sufletului teolog). (Cele trei trepte ale vieţii duhovniceşti se cunosc şi după cele trei feluri de arătări din somn: visuri, vederi şi descoperiri. În cele din urmă are loc o iniţiativă accentuată a Duhului Sfânt).

ˇ        Nu toţi au vederi adevărate în somn, nici nu se întipăresc acestea în mintea tuturor, ci numai aceia care sunt curaţi cu mintea şi limpeziţi în simţurile sufletului şi care aleargă spre contemplarea naturală; numai aceia care nu au nici o preocupare de lucrurile vieţii şi nici o grijă pentru viaţa de aici; aceia ale căror îndelungate flămânziri i-au dus la înfrânarea cuprinzătoare şi ale căror sudori şi osteneli după Dumnezeu au aflat, în locul cel sfânt al lui Dumnezeu, cunoştinţa lucrurilor şi odihna înţelepciunii celei mai înalte; aceia a căror viaţă îngerească e ascunsă la Dumnezeu şi a căror înaintare s-a suit de la sfânta linişte la treapta proorocilor Bisericii lui Dumnezeu. Despre acestea a vorbit Dumnezeu şi lui Moisi: „De va fi proroc între voi, Mă voi arăta lui în somn, şi în vedere voi grăi către el” (Numeri 12,6). Iar către Ioil: „Şi va fi după acestea că voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi bătrânii voştri vor avea visuri şi tinerii voştri vor avea vedenii” (Ioil 2,28).

ˇ        Câtă vreme sufletul e dezbinat în el însuşi şi puterile lui se mişcă fără rânduială, câtă vreme n-a primit în sine razele dumnezeieşti, nu s-a învrednicit nici de eliberarea din robia cugetului trupesc şi nu s-a bucurat nici de pace. Dacă a încetat de curând războiul patimilor neastâmpărate, sufletul are nevoie de multă tăcere a buzelor, încât să zică asemenea lui David: „Eu ca un surd n-am auzit şi ca un mut nu mi-am deschis gura mea” (Ps.37,14). Trebuie să fie pururi trist şi să umble mâhnit pe calea poruncilor lui Hristos, cât e supărat de vrăjmaşi, şi să aştepte venirea Mângâietorului, prin care primind umilinţa şi lacrimile care-l spală, va dobândi cununa libertăţii.

ˇ        Mintea curăţită de tot noroiul se face sufletului cer înstelat de înţelesuri strălucitoare şi atotluminoase şi Soarele dreptăţii luminează în ea, trimiţând în lume razele luminoase ale cunoştinţei de Dumnezeu (ale teologiei). Iar raţiunea acestei minţi, făcându-se curată, scoate din adâncul Înţelepciunii raţiunile simple şi neamestecate ale lucrurilor şi descoperirile lămurite ale celor ascunse, înfăţişând-le minţii, pentru a cunoaşte care este adâncul, înălţimea şi lărgimea cunoştinţei lui Dumnezeu. Şi mintea, primindu-le pe acestea la sânul ei în chip firesc, face cunoscute adâncurile Duhului, prin cuvânt, tuturor celor ce au Duh dumnezeiesc în cele din lăuntru şi dă pe faţă vicleniile dracilor şi povesteşte tainele Împărăţia cerurilor (Ps. 29, 12-13).

ˇ        Dorinţele şi imboldurile trupeşti le opreşte înfrânarea şi aprinderile inimii le răceşte citirea dumnezeieştilor Scripturi, le smereşte rugăciunea neîncetată şi le potoleşte, ca un untdelemn, umilinţa.

ˇ        Nimic nu face pe om aşa de mult împreună-vorbitor cu Dumnezeu ca rugăciunea curată şi nematerială. (E rugăciunea fără gânduri şi chipuri împrumutate de la lucruri. Această rugăciune nu mai are nimic care să se intercaleze între minte şi Dumnezeu, care să întrerupă dialogul Ei cu El, care să facă mintea să se mărginească după chipul lucrurilor şi să nu mai vadă prin infidelul ei infinitatea dumnezeiască.) Pe cel ce se roagă cu gândul, ea îl ştie unit fără împărtăşire cu Cuvântul, atunci când sufletul şi l-a spălat cu lacrimi şi l-a îndulcit cu dulceaţa umilinţei şi l-a luminat cu lumina Duhului.

ˇ        E bună şi cantitatea în cântarea rugăciunilor, atunci când e stăpânită de stăruinţă şi luare-aminte. Dar ceea ce dă viaţă sufletului este calitatea; aceasta pricinuieşte şi roada. Iar calitatea cântării şi rugăciunii stă în a se ruga cineva cu duhul şi cu mintea. Şi se roagă cineva cu mintea când, rugându-se şi cântând, priveşte la înţelesul ce se află în dumnezeiasca Scriptură şi primeşte prin aceste urcuşuri de înţelesuri în inima sa, prin cugetări vrednice de Dumnezeu. Sufletul, fiind răpit de acestea în chip înţelegător în văzduhul luminii, e luminat şi curăţit tot mai mult şi se ridică întreg spre ceruri, unde vede frumuseţile bunătăţilor rânduite sfinţite. Aprinzându-se de dorinţa acestora, îndată sloboade din ochi rodul rugăciunii şi lacrimile încep să-i curgă sub lucrarea de lumină făcătoare a Duhului. (Cunoaşterea cea mai înaltă de Dumnezeu şi lacrimile fac casă bună. Căci e o cunoaştere prin „vedere” a bunătăţii iubirii lui Dumnezeu ce ne aşteaptă, sau ni se dăruiesc în parte încă de acum. Mai bine zis e o cunoaştere şi o simţire a iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu, care nu se poate să nu stoarcă lacrimi. Iar această cunoaştere prin vedere şi prin trăire are loc în starea rugăciunii mintale sau înţelegătoare, a rugăciunii care reprezintă starea de dialog direct a minţii cu Dumnezeu, de adunare a minţii în indefinitul ei în faţa infinităţii iubirii lui Dumnezeu. Ca şi sfântul Simeon, dascălul său, Nichita uneşte strâns lumina Duhului, sau vederea nesfârşitului dumnezeiesc, cu lacrimile, şi pe amândouă cu rugăciunea, ca nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu cel preadulce în manifestarea iubirii Lui nesfârşite.) Gustul acestora e atât de dulce, încât cel ce s-a făcut părtaş de ele uită uneori şi de hrana trupească. Acesta este rodul rugăciunii, care răsare în sufletele celor ce se roagă, din calitatea gândită a cântării.

ˇ        Unde se vede roada Duhului, acolo este şi calitatea gândită a rugăciunii. Şi unde e calitatea aceasta, acolo e foarte bună şi cantitatea cântării. Iar unde nu se arată rodul, e seacă şi calitatea. Şi dacă aceasta este uscată, de prisos este şi cantitatea, care deşi înseamnă deprinderea trupului, totuşi nu aduce celor mai mulţi nici un câştig.

ˇ        Rugându-te şi cântând psalmi Domnului, ia aminte la viclenie. Căci dracii sau ne înşală, furişându-ne în simţirea sufletului să spunem unele în locul altora, abătând stihurile psalmilor spre hulire, ca să zicem cu gura cele ce nu se cuvin; sau, făcând noi începutul psalmilor, pun sfârşit cuvântului nostru, risipindu-le pe celelalte din minte; sau ne întorc mereu la acelaşi stih, nelăsându-ne, din pricina uitării, să găsim stihul următor al psalmului; sau, aflându-ne la mijlocul psalmului, iau deodată din mintea noastră toată amintirea stihurilor rostite, încât nici nu ne mai aducem aminte de stihuri am avut în gură şi nu mai putem să le aflăm şi să le aducem iarăşi pe limbă. Iar aceasta o fac ca să ne arunce în negrijă şi în trândăvie şi ca să zădărnicească roadele rugăciunii noastre, punându-ne în minte că s-a făcut târziu. Tu însă stăruieşte cu putere şi urmăreşte psalmul cu şi mai multă linişte, ca să culegi folosul rugăciunii din stihuri, prin vedere (contemplare), şi să te îmbogăţeşti cu luminarea Duhului, care se iveşte în sufletele celor ce se roagă. (Se stăruie asupra rugăciunii prin cuvinte şi psalmodiere şi asupra legăturii ei cu contemplaţia, care se iveşte din aprofundarea în înţelesul cuvintelor. E necesară rostirea stăruitoare a cuvintelor rugăciunii, căci prin aceasta se face un efort şi se ţine cugetarea la înţelesurile din ele, al căror cuprins niciodată nu se epuizează. Altfel, sub pretextul unei contemplări nemijlocită de cuvintele rugăciunii rostite, se produce o împrăştiere neglijentă a cugetării şi nu se dobândeşte o adâncire în aceleaşi înţelesuri inepuizabile exprimate prin rugăciune. Nu trebuie să rostim nici cuvintele rugăciunii fără concentrarea minţii, dar nu trebuie să neglijăm, sub pretextul contemplării, nici rostirea cuvintelor rugăciunilor.)

ˇ        Când ţi s-ar întâmpla una ca aceasta în vreme ce te rogi cu luare-aminte, să nu te leneveşti şi să cazi în nepăsare, nici să nu preţuieşti mai mult odihna trupului decât folosul sufletului, luând seama că e ceasul târziu. Ci unde ţi se va întâmpla robirea minţii, acolo să stai pe loc. Dacă ţi s-ar întâmpla spre sfârşitul psalmului, revino din nou cu toată râvna la început şi, pornind de la început, urmăreşte iarăşi psalmul pe calea lui, chiar dacă ţi s-ar întâmpla de mai multe ori într-un ceas robirea minţii. Făcând tu aceasta, dracii nu vor putea suferi răbdarea stăruinţei şi încordarea râvnei tale, ŗi umplându-se de ruşine, se vor depărta de la tine.

ˇ        Să cunoşti fără greşeală că rugăciunea neîncetată este aceea care nu se isprăveşte din suflet toată ziua şi toată noaptea. Ea nu se arată privitorilor în întinderea mâinilor, sau în înfăţişarea trupului şi în sunetul limbii, ci se face cunoscută celor ce ştiu să înţeleagă, în meditaţia cugetării, în lucrarea minţii şi în pomenirea lui Dumnezeu cu umilinţă stăruitoare.

ˇ        Cineva poate să stăruie pururi în rugăciune, când îşi are gândurile adunate în minte întru pace şi evlavie multă, săpând în ele adâncurile lui Dumnezeu şi căutând să guste de acolo preadulcea băutură a vederii (contemplării). Dacă lipseşte această pace, nu poate. Căci rugăciunea neîncetată a dobândit-o numai acela ale cărui puteri sufleteşti înaintează prin cunoştinţă.

ˇ        De cânţi rugăciune lui Dumnezeu şi un frate stă la uşa chiliei tale şi bate, să nu pui mai presus fapta rugăciunii decât fapta dragostei şi să treci cu vederea pe fratele tău. Căci acest lucru nu e plăcut lui Dumnezeu. El vrea untdelemnul iubirii şi nu jertfa rugăciunii. Lăsând deci darul rugăciunii, dă cuvânt de iubire fratelui, slujindu-l pe el. Apoi, întorcându-te, adu darul tău Tatălui duhurilor, cu lacrimi şi cu inimă zdrobită şi duh drept se va înnoi în cele din lăuntru ale tale.

ˇ        Taina rugăciunii nu se săvârşeşte în vreme şi în loc hotărât. Căci de hotărăşti cele ale rugăciunii în ceasuri şi timpuri şi locuri, timpul rămas în afară îşi varsă veninul în alte lucruri ale deşertăciunii. (Timpul este prilejul unui dialog necontenit cu Dumnezeu. Altfel nu înaintăm prin el spre Dumnezeu, nu e legat de veşnicie, ci devine fără rost. Desigur că dialogul acesta, fiind un dialog al iubirii, toată fapta de iubire dă timpului un rost, îl scapă de deşertăciune. Altfel timpul rămâne deşert şi-şi varsă veninul deşertăciunii în toate preocupările noastre.) Rugăciunea înseamnă mişcarea necontenită a minţii în jurul lui Dumnezeu; fapta ei stă în învârtirea sufletului în jurul lucrărilor dumnezeieşti; iar sfârşitul ei e lipirea cugetării de Dumnezeu şi înălţarea la un singur duh cu El, după regula şi cuvântul apostolului.

ˇ        Chiar dacă ţi-ai omorât mădularele şi ţi-ai înviat sufletul prin duh şi te-ai învrednicit de daruri mai presus de fire de la Dumnezeu, să nu-ţi laşi puterea cugetătoare a sufletului să lenevească, ci obişnuieşte-o să-şi mişte pururi amintirea în jurul păcatelor ce le-ai săvârşit şi a chinurilor iadului şi socoteşte-te cu mintea vrednic de osândă. Învârtindu-ţi astfel mintea în acestea şi socotindu-se aşa, îţi vei păstra duhul înfrânt şi vei avea în tine izvorul umilinţei, izvorând râurile harului dumnezeiesc, iar pe Dumnezeu căutând la tine şi dându-ţi din Duhul Său pentru sporirea inimii tale.

ˇ        Postul cu dreaptă socoteală, având ca însoţitoare privegherea împreunată cu cugetarea şi cu rugăciunea, face pe cel ce se nevoieşte cu el să ajungă repede la hotarul nepătimirii, când acesta îşi are sufletul inundat de lacrimi pentru prisosinţa smereniei şi când arde de dragostea lui Dumnezeu. Pe cel ajuns aici, postul îl duce la pacea duhului care este mai presus de orice minte slobodă şi-l uneşte prin dragoste cu Dumnezeu.

ˇ        Cel ce s-a predat pe sine de bunăvoie ostenelilor pentru virtute şi străbate cu căldură calea nevoinţei se învredniceşte de mari daruri de la Dumnezeu. De aceea, înaintând spre mijloc, ajunge la descoperiri şi vederi dumnezeieşti. Şi se face întreg cu atât mai luminat şi mai înţelept, cu cât îşi întinde mai mult osteneala nevoinţelor. Dar cu cât urcă spre înălţimea vederii, cu atât stârneşte mai mult şi pizma cea mare a dracilor pierzători împotriva sa. Căci nu rabdă aceştia să vadă om strămutat în fire de înger. Din pricina aceasta întind împotriva lui, când acesta nu bagă de seamă, săgeata ascuţită a părerii de sine. Dacă va descoperi viclenia şi va fugi în cetatea smereniei, dispreţuindu-se pe sine, va scăpa de pierzania mândriei şi va intra la limanurile mântuirii. De nu se va întâmpla aşa, ci va fi părăsit de sus, va fi dat duhurilor care-l cer spre pedepsirea fără de voie, fiindcă nu s-a lăsat cercat de cea de bunăvoie. Iar aceste duhuri sunt iubitoare de plăcere, iubitoare de trup, viclene şi pline de mânie. Ele îl umilesc cumplit prin necazurile pe care le aduc, până ce-şi va cunoaşte neputinţa sa, şi plângând va scăpa de încercări şi va zice şi el cu David: „Bine este că m-ai smerit pe mine, ca să văd dreptăţile Tale” (Ps. CXVIII,71).

ˇ        Dumnezeu nu vrea ca noi să fim pururi înjosiţi de patimi, ci, urmăriţi de ele ca de nişte iepuri, să-l socotim numai pe El stâncă de scăpare. Căci altfel n-ar fi zis: „Eu am zis: dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui preaînalt” (Ps. LXXXI, 6). El mai vrea să fim şi ca nişte cerbi care aleargă pe munţii înalţi ai poruncilor Sale şi însetează după apele de viaţă făcătoare ale Duhului. În felul acesta, precum aceia mâncând prin fire şerpii, prefac în chip ciudat prin căldura din multa alergare firea veninoasă a lor în colţ de iarbă, fără să se vatăme, aşa şi noi, primind în pântecele cugetării orice gând pătimaş, să-l prefacem prin alergarea însetată pe calea poruncilor lui Dumnezeu şi cu puterea Duhului şi prin predarea noastră lui Dumnezeu, în faptă bine mirositoare şi mântuitoare a virtuţii, ca să ne arătăm ca unii ce ne robim tot cugetul, prin faptă, ascultării lui Hristos. Căci lumea de sus are trebuinţă, pentru a se umple, nu de oameni pământeşti şi nedesăvârşiţi, ci de cei duhovniceşti şi desăvârşiţi, care aleargă spre bărbatul desăvârşit al plinătăţii lui Hristos.

ˇ        Cel ce se învârteşte pururi în loc şi nu vrea să se mişte mai departe, se aseamănă catârului ce se mişcă pe acelaşi loc în jurul maşinii de treierat. Căci cel ce se nevoieşte pururi cu trupul şi se îndeletniceşte numai cu deprinderea trupului, prin toată greaua pătimire, se păgubeşte cât se poate de mult fără să bage de seamă, neînţelegînd scopul voii dumnezeieşti. Deprinderea trupească, după Pavel (1Tim. 4,8), spre puţine foloseşte, până ce nu e înghiţit cugetul trupesc de pâraiele pocăinţei şi nu vine în trup omorârea de viaţă făcătoare a Duhului şi nu împărăţeşte legea Duhului în trupul nostru cel muritor. Dar evlavia sufletului, care se vede prin cunoştinţa lucrurilor şi a ramurilor nemuritoare, adică a cugetărilor dumnezeieşti, ca un pom al vieţii în lucrarea înţelegătoare a minţii, curăţia trupului, neprihănirea, înfrânarea cuprinzătoare, smerita cugetare, umilinţa, dragostea, sfinţenia, cunoştinţa cerească, înţelepciunea cuvântului şi vederea lui Dumnezeu. Deci cel ce a înaintat de la multa deprindere la o astfel de desăvârşire a evlaviei, a trecut Marea Roşie a patimilor şi a intrat în pământul făgăduinţei, în care curge laptele şi mierea cunoştinţei lui Dumnezeu, desfătarea nesecată a sfinţilor.

ˇ        Cel ce nu s-a hotărât să se ridice din cele din parte şi spre puţin folositoare şi să se suie spre cele întru totul folositoare, mănâncă încă pâinea de orz întru sudoarea feţei sale, după orânduirea de sus a lui Dumnezeu. De aceea sufletul lui nu simte dorul manei cunoscute cu mintea şi a apei care curge din piatra lovită pe seama lui Israel. Dar cel ce a auzit cuvintele: „Sculaţi să mergem de aici” (1 Ioan 14,31) şi trezit, de glasul Învăţătorului, s-a sculat de la lucrarea ostenitoare şi a încetat să mai mănânce din pâine durerii, acela, lepădându-se de simţire, şi, gustând din paharul înţelepciunii lui Dumnezeu, a cunoscut că bun e Domnul, ca unul care, după ce a împlinit legea poruncilor în slujirea Cuvântului, s-a urcat în foişor, aşteptând pogorârea Mângâietorului.

ˇ        Trebuie să păşim spre cele ce ne stau înainte după rândurile şi treptele vieţii înţelepte. Trebuie să urcăm cu sârguinţă spre ceea ce e aşezat mai sus, ca unii să ne mişcăm neîncetat în jurul lui Dumnezeu şi nu cunoaştem niciodată vreo oprire în mersul spre mai bine. De la nevoinţa cu fapta să înaintăm la contemplaţia naturală a zidirii. De la aceasta trebuie să urcăm la cunoaşterea tainică a lui Dumnezeu şi să ne odihnim în ea de toate faptele deprinderii trupeşti, ca unii ce ne-am ridicat încă cunoştinţa acestei drepte socoteli (discernământ) şi încă nu ştim să păşim spre cele ce ne stau înainte şi să ne întindem spre ceea ce e mai desăvârşit, suntem încă mai răi decât cei din lume, care nu cunosc regula înaintării de la vrednicia pe care o au, nici statornici urcuşului până ce se vor urca ce e deasupra celorlalte vrednicii (trepte) şi-şi vor odihni acolo dorul lor.

ˇ        „Descoperă ochii mei şi voi înţelege minunile legii Tale” (Ps. CXVIII, 18), strigă către Dumnezeu cel acoperit de ceaţa cugetului pământesc. Căci neştiinţa minţii pământeşti, fiind o ceaţă şi un întuneric adânc ce acoperă vederea sufletului, îl face pe acesta întunecat şi înnegurat de nu poate înţelege cele dumnezeieşti şi omeneşti, nefiind în stare să privească spre razele luminii dumnezeieşti, sau să se bucure de bunătăţile acelea pe care „ochiul nu ne-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2,9). Dezvăluindu-i-se ochii prin pocăinţă, sufletul vede acestea în chip curat, le aude întru cunoştinţă şi le pricepe cu înţelegerea. (Pocăinţa dă sufletului de a se cunoaşte şi de a cunoaşte tot mai bine şi pe Dumnezeu însuşi. Pocăinţa e descoperirea adâncurilor sale în legătură cu adâncurile lui Dumnezeu, de care depinde adâncimea sa şi din care se hrăneşte.) Dar nu numai atât, ci pune şi trepte ale acestor înţelesuri în inima sa şi, gustând din dulceaţa lor, îşi limpezeşte cunoştinţa. Iar prin cuvânt de înţelepciune de la Dumnezeu, descrie tuturor bunătăţile minunate ale lui Dumnezeu, pe care le-a gătit celor ce-L iubesc pe El şi îndeamnă pe toţi să vină la împărtăşirea de ele, prin multe nevoinţe şi lacrimi.

ˇ        Darurile Duhului Sfânt fiind şapte, Scriptura începând de la cel dintâi, le numără de la înţelepciune şi coboară spre sfârşit până la frica dumnezeiască a Duhului. Deci zice: „Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul evlaviei şi duhul temerii de la Dumnezeu” (Isaia 11,2). Noi însă trebuie să începem de la temerea care curăţeşte, adică de la frica de chinuri, ca prin acestea, depărtându-ne mai întâi de rău şi curăţindu-se prin pocăinţă de petele păcatului, să ajungem la frica duhului cea curată, mergând pe calea ce duce la ea şi odihnindu-ne în ea în toată lucrarea virtuţii.

ˇ        Astfel citesc Scripturile cei începători în viaţa de evlavie, astfel cei ce au înaintat până la mijloc şi astfel cei ce au alergat până la desăvârşire. Celor dintâi citirea le este pâinea de la masa lui Dumnezeu, care susţine inimile lor în sfintele nevoinţe ale virtuţii şi le dă vigoarea tăriei pentru lupta cu duhurile care pricinuiesc patimile, şi-i face luptări viteji împotriva dracilor, ca să poată zice: „Gătit-ai înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc pe mine” (Ps. 22,5). Celor de-al doilea, le este vin din potirul dumnezeiesc învelind inimile lor şi scoţându-i din ei înşişi prin puterea înţelesurilor şi ridicându-le mintea de la litera care-i ca să cerceteze adâncurile duhului ei şi să le fie întreagă născătoare şi descoperite de înţelesuri, încât să poată spune şi aceştia, cu drept cuvânt: „Paharul Tău mă îmbată cu tăria lui” (Ps. 22,5). Iar celor din urmă, le este untdelemn al Duhului dumnezeiesc, înfrăgezindu-le sufletul, îmblânzindu-l şi smerindu-l prin covârşirea iluminărilor dumnezeieşti şi ridicându-l mai presus de slăbiciunea trupului, ca să poată striga şi ei, bucurându-se: „Vărsat-ai untdelemnul peste capul meu şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele” (Ps. 22,5,6).

ˇ        Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se trup şi dând subzistenţă firii noastre în Sine şi aflându-se om desăvârşit, afară de păcat, a îndumnezeit-o, zidind-o pe aceasta din nou, ca Dumnezeu desăvârşit. Şi fiind Raţiune a primei Minţi şi Dumnezeu, s-a unit cu partea raţională a firii omeneşti, dându-i aripi ca să zboare la înălţime şi să cugete şi să gândească la cele dumnezeieşti. (Raţiunii omeneşti i se deschid prin faptul că e personalizată în Raţiunea ipostatică dumnezeiască, înălţimile nesfârşite ale vieţii lui Dumnezeu şi înţelesurile adâncite în Dumnezeu ale tuturor lucrurilor create şi susţinute de El şi în El.) Dar fiind şi foc, a întărit puternic cu focul fiinţial şi dumnezeiesc iuţimea firii omeneşti, împotriva patimilor şi a dracilor. În sfârşit, fiind ţinta dorinţei întregii firi raţionale şi odihna poftei ei, a lărgit partea poftitoare a firii noastre, ca să se poată împărtăşi de bunătăţile vieţii veşnice cu dragoste plină de simţire. Şi aşa, înnoind omul întreg în Sine, l-a făcut din vechi nou, ca să nu mai poarte în starea reînnoită nici un motiv de învinovăţire a Cuvântului ziditor. (În Fiul lui Dumnezeu întrupat nu e numai ceea ce corespunde raţiunii noastre, ca să o readucă pe aceasta, prin întrupare, la dreapta ei folosire, ci şi ceea ce corespunde mâniei şi poftei firii omeneşti. De aceea El a readus şi mânia firii noastre la dreapta ei folosire împotriva păcatului şi a readus şi pofta noastră la poftirea a ceea ce merită să fie poftit şi a lărgit şi a adâncit această poftă ca să poată dori şi să se poată desfăta de infinitatea vieţii şi iubirii dumnezeieşti.)

ˇ        Liturghisind Cuvântul în Sine rezidirea noastră, s-a jertfit El însuşi pe Sine pentru noi prin cruce şi moarte şi dă pururi trupul Său neprihănit să fie jertfit şi ni-L îmbie în fiecare zi spre hrană susţinătoare de suflet. Astfel, mâncând trupul şi bând sângele preacinstit al Său, putem să ajungem, întru simţirea sufletului, prin împărtăşire, mai buni decât suntem. Amestecaţi cu acestea, suntem prefăcuţi din ceea ce e mai mic în ceea ce e mai mare şi uniţi în chip îndoit cu Cuvântul îndoit, adică prin trup şi suflet raţional, cu Dumnezeu cel întrupat şi de-o fiinţă cu noi după trup, ca să nu mai fim ai noştri, ci ai Celui ce ne-a unit pe noi cu Sine, prin masa nemuritoare, şi ne-a făcut să fim prin lucrare ceea ce este El prin fire.

ˇ        Drept aceea, dacă ne vom apropia să mâncăm din pâinea aceasta şi să bem din potirul acesta prin cele două puteri ale firii, după ce ne-am făcut cercaţi întru ostenelile virtuţilor şi ne-am curăţit prin lacrimi, Cuvântul îndoit se amestecă cu noi întreg, întru blândeţe, prefăcându-ne în ai Săi, ca unul ce e întrupat şi de-o fiinţă cu noi, după omenitate; şi îndumnezeindu-ne întregi prin raţiunea cunoştinţei, şi făcându-ne ai Săi, ca pe unii ajunşi de un chip cu Sine şi fraţi cu El, Care e Dumnezeu şi de-o fiinţă cu Tatăl. Dar dacă se apropie de noi, aflându-ne amestecaţi cu conţinutul patimilor şi pătaţi de întinăciunea păcatului, ne arde şi ne topeşte întregi care mistuie în chip firesc păcatul şi taie viaţa noastră nu cu voia bunătăţii Sale, ci silit de dispreţul nesimţirii noastre.

ˇ        Domnul, apropiindu-se în chip nevăzut, călătorind împreună cu toţi cei ce-au început să umble pe calea poruncilor Sale prin iubirea de înţelepciune cea lucrătoare, ajutându-le ca unora ce au cugetul nedesăvârşit, iar sufletul le şovăie în cele ale virtuţii. Iar cât priveşte pe cei ai căror ochi sufleteşti sunt ţinuţi încă de nu văd sporirea lor, pentru că nu văd că Domnul călătoreşte cu ei şi lucrează împreună cu ei să se izbăvească de patimi, şi le întinde o mână de ajutor spre dobândirea a toată virtutea, dar înaintează în nevoinţele evlaviei şi ajung prin smerenie la nepătimire, Cuvântul nu voieşte ca ei să se oprească aici, slăbiţi de ostenelile virtuţilor, ci să meargă mai departe şi să urce la contemplaţie. De aceea, hrănindu-i cu măsură, cu pâinea lacrimilor, îi binecuvântează cu lumina umilinţei şi le deschide mintea ca să înţeleagă adâncul Scripturilor dumnezeieşti şi prin aceasta să cunoască firile şi raţiunile lucrurilor. Apoi se retrage îndată de la ei, ca ei să se ridice şi să caute cu şi mai multă sârguinţă să afle care este cunoştinţa lucrurilor şi înălţarea ce le vine din ea. Şi căutând-o ei aceasta cu sârguinţă, se ridică la o slujire mai înaltă a Cuvântului, şi vestesc tuturor învierea Cuvântului, pe care au cunoscut-o prin lucrare şi contemplaţie.

ˇ        Cu dreptate osândeşte Cuvântul zăbava celor ce întârzie multă vreme în ostenelile deprinderii şi nu vor să se strămute de la ea şi să urce la treapta mai înaltă a vederii, zicându-le: „O, voi nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima a crede” (Luca 24,25) în Cuvântul, Care poate să descopere contemplaţia naturală celor ce umblă cu duhul în adâncurile Duhului. Căci a nu voii să treci de la nevoinţele începătoare la cele mai desăvârşite şi de la trupul literei dumnezeieştii Scripturi, la înţelesul Cuvântului, e semnul unui suflet leneş şi care n-a gustat Cuvântul dumnezeiesc, ci cugetă lucru mare despre sporirea sa. Acestui suflet nu i va spune numai, ca unuia ce-şi poartă stinsă candela sa: „Du-te şi cumpără untdelemn de la cei ce vând” (Matei 25,9), ci i se va închide uşa de la cămara de nuntă, zicându-i-se: „Du-te, nu ştiu de unde eşti” (Matei 25,12).

ˇ        Când Cuvântul lui Dumnezeu vine la sufletul căzut, ca în cetatea Betaniei, ca să învie mintea lui omorâtă de păcat şi îngropată sub stricăciunea patimilor, atunci înţelepciunea şi dreptatea, scufundate în întristare de moartea minţii, vin plângând înaintea Lui şi zic: „Dacă erai aici la noi, păzind şi supraveghind, fratele nostru nu ar fi murit” (Ioan 11,21), adică n-ar fi murit fratele nostru mintea, din pricina păcatelor. Apoi dreptatea se grăbeşte să hrănească Cuvântul cu multă grijă şi cu lucrarea poruncilor, şi întinde masa felurită şi bogată a grelei pătimiri. Iar înţelepciunea, nesocotind toate celelalte griji şi greaua pătimire ostenitoare, şi-a ales lucrarea minţii şi voieşte să şadă să asculte mişcările cuvântului cunoscute cu mintea şi înţelesurile lui descoperite prin contemplaţie. De acea, pe cea dintâi Cuvântul o primeşte să se nevoiască pentru a-l hrăni la masa iubirii de înţelepciune lucrătoare şi felurită, dar o mustră totdeauna că se îngrijeşte de multe chipuri ale grelei pătimiri şi se îndeletniceşte cu ceea de la puţine foloseşte; şi îi spune că un lucru e de trebuinţă să fie căutat pentru slujirea Cuvântului: să supună ceea ce e rău, gândului bun şi să prefacă cugetul pământesc al trupului în cuget duhovnicesc, prin sudorile virtuţii. Pe cealaltă o laudă şi şi-o apropie în chip firesc, ca pe una ce şi-a ales partea cea bună a cunoştinţei Duhului, prin care, zburând deasupra lucrurilor omeneşti, pătrunde la adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) şi scoate de acolo mărgăritarul Cuvântului şi priveşte visteriile ascunse ale Duhului, fapt din care i se naşte o bucurie negrăită, care nu se va lua de la dânsa.

ˇ        Sufletul raţional se împarte, cum s-a spus, în trei, dar se vede în două. Căci o latură a lui e raţională, iar alta pătimitoare. Latura raţională a lui, fiind după chipul Ziditorului, nu poate fi ţinută, văzută şi hotărnicită de simţuri, fiind în afara şi în lăuntrul lor. Prin ea sufletul este în comunicare cu puterile înţelegătoare şi dumnezeieşti şi tinde prin fire spre Dumnezeu, ca spre modelul său prin sfinţita cunoştinţă a lucrurilor şi se ridică la împărtăşirea de frica dumnezeiască. Iar latura pătimitoare a sufletului se amestecă cu simţurile, fiind supusă patimilor şi plăcerilor. Prin ea este în comuniune cu firea supusă simţurilor, care se hrăneşte şi creşte, se împărtăşeşte de aer, de răceală, de căldură şi de mâncare spre dăinuire, viaţă, creştere şi sănătate. De aceea, schimbându-se împreună cu acestea, e cucerită uneori de pofte neraţionale, abătându-se de la mişcarea cea după fire, alteori se înfurie şi e dusă de mânia neraţională, care-l face pe om să nu mănânce, să nu bea, să se supere şi iarăşi să se bucure, îndulcindu-se de desfătări şi întristându-se de necazuri. Pe drept cuvânt, latura aceasta a sufletului se numeşte pătimitoare, fiind pusă la încercare de patimi. Deci „când muritorul acesta va fi înghiţit de viaţ㔠(1 Cor. 15,54) Cuvântului, biruind cel mai bun, atunci şi viaţa lui Iisus se va arăta în trupul nostru muritor, aşezând în noi moartea de viaţă făcătoare a nepătimirii şi dăruindu-ne nestricăciunea nemuririi întru dorirea Duhului.

ˇ        Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a face toate din cele ce nu sunt, cunoştinţa, firile şi raţiunile tuturor lucrurilor, ca un Împărat al veacurilor şi ca un mai înainte ştiutor, aşa a făcut şi pe omul plăsmuit după chipul Său ca împărat al zidirii, să aibă raţiunile, firile şi cunoştinţa tuturor lucrurilor în sine. Calitatea uscată şi rece a cărnii o are din pământ prin plăsmuirea ei, căldura sângelui şi starea lui lichidă o are din aer şi din foc. Iar starea lichidă şi răcoroasă a sucurilor o are din apă. De la plante are puterea de creştere, iar de la toate cele vii are puterea hrănitoare. De la dobitoacele necuvântătoare, are latura pătimitoare. De la îngeri, mintea şi raţiunea. De la Dumnezeu are suflarea nematerială, sufletul netrupesc şi nemuritor, văzut în minte, în raţiune şi în puterea Duhului Sfânt spre a fi şi a vieţui.

ˇ        Mintea noastră, fiind chip al lui Dumnezeu, are ce-i al său întru sine, când rămâne întru ale sale şi nu se mişcă departe de vrednicia şi de firea sa. De aceea iubeşte să petreacă în cele din jurul lui Dumnezeu şi caută să se unească cu El, de la Care-şi are începutul şi prin Care se mişcă şi spre Care aleargă, prin însuşirile fireşti şi doreşte să-I urmeze în simplitate şi iubirea de oameni. Din aceeaşi pricină, născând şi ea cuvântul, rezideşte ca alte ceruri sufletele oamenilor de acelaşi neam cu sine şi le face tari prin răbdare şi prin virtuţile cu fapta. De asemenea le face vii prin duhul gurii sale, dându-le putere împotriva patimilor stricăcioase. Şi aşa se vădeşte şi ea ziditoare a lumii înţelegătoare, imitând pe Dumnezeu Ziditorul lumii mari. (Omul este un creator în ordinea cunoscută prin gândire, dar nu mai puţin reală decât cea cunoscută cu simţurile. El este creator prin cuvânt ca expresie a iubirii sale. El recrează sufletele semenilor săi, le insuflă viaţă, le dă putere să se reţină de la rău, adică de la înaintarea spre nimic, să se dezvolte în bine sau în existenţă. Dar aceasta o poate face numai în conlucrare cu Duhul dumnezeiesc şi conducând sufletele spre Dumnezeu, izvorul vieţii.) De aceea aude limpede de sus: „Cel ce face vrednic din nevrednic este ca gura Mea” (Iov 14,4). (Duhul legat de cuvântul omului, adresat semenilor săi, îi face de fapt vii pe aceştia. Iar viaţa aceasta e tărie împotriva patimilor egoiste, împotriva robiei şi slăbiciunii lor şi e relaţie cu Persoana lui Hristos şi a semenilor, relaţie întru care este viaţă. E o căldură care ne este comunicată prin cuvântul de atenţie şi de îmbărbătare al semenilor noştri. Chiar în acest cuvânt se activează comuniunea lor cu noi şi iradierea vieţii lor în noi, care, când este puternică, este din puterea Duhului.)

ˇ        Cumplit lucru este neştiinţa şi dincolo de toate cele cumplite, fiind un întuneric de să-l pipăi cu mâna. Ea face sufletele în care intră, întunecate; ea dezbină puterea lui cugetătoare în multe şi desparte sufletul din unirea cu Dumnezeu. Tot ce adună ea este lipsit de raţiune. Căci ne face în întregime neraţionali şi nesimţitori, precum neştiinţa îngroşată se face sufletului covârşit de ea, adânc prăpăstios de iad, în care e adunată toată osânda, durerea, întristarea şi suspinul. Dimpotrivă, cunoştinţa dumnezeiască îi este bucurie şi revărsare nesfârşită de lumină, făcând sufletele în care se sălăşluieşte prin curăţie, luminoase într-un chip dumnezeiesc. Ea le umple de pace, de linişte, de bucurie, de înţelepciune negrăită şi de dragoste desăvârşită.

ˇ        Stau şi se mişcă în jurul lui Dumnezeu sufletele care şi-au despovărat cugetarea de cele materiale, iar doimea care se războieşte în toate cu sine însăşi şi-au făcut-o căruţă uşor de mânat care aleargă spre ceruri. („Doimea” e alcătuirea omului din suflet şi trup. Când cineva a reuşit să înlăture războiul dintre ele, a făcut-o căruţă care aleargă ca o unitate în sus, purtată de doi cai spre ceruri. Ideea aceasta e de la sfântul Maxim (Ambiqua). Se accentuează prin aceasta apartenenţa mişcării spre Dumnezeu la natura umană.) Ele se mişcă în jurul lui Dumnezeu fără sfârşit, ca în jurul unui centru şi a pricinii mişcării în cerc. În acelaşi timp stau neclintite şi fără aplecare într-o parte sau alta, neputînd să se  împrăştie din concentrarea lor, spre cele ale simţurilor şi spre amăgirea de jos a lucrurilor omeneşti. Acesta este sfârşitul desăvârşit al liniştirii. Spre acesta îl duce ea pe cei ce se liniştesc cu adevărat. Astfel mişcându-se, stau, şi stând neclintit, se mişcă în jurul celor dumnezeieşti. Până ce nu se întâmplă aceasta, ne este cu neputinţă nouă celor ce ni se pare că ne liniştim, să avem mintea în afară de cele materiale şi de rătăcire.

ˇ        Când ajungem la străvechea frumuseţe a raţiunii, prin toată silinţa şi stăruinţa, şi ne împărtăşim de cunoştinţa şi de înţelepciunea dată nouă de sus prin venirea Duhului, atunci ni se face cunoscută nouă, celor ce putem să vedem în chip firesc, primul izvor şi prima pricină înţeleaptă şi bună a aducerii tuturor la existenţă. Căci nu mai e în noi nimic care s-o învinovăţească din pricina păcatului care chinuieşte făptura prin abaterea ei spre cele rele, când făptura, desfăcându-se de Dumnezeu, s-a surpat şi, căzând de la frumuseţea cea străveche, a căzut de la îndumnezeire, iar păcatul, furişat în ea, i-a dat forma lui neraţională.

ˇ        Prima treaptă a celor ce se întind spre propăşiri este cunoştinţa lucrurilor, venită din iubirea de înţelepciune lucrătoare, a doua e cunoştinţa tainelor ascunse de la Dumnezeu, în care sunt introduşi tainic prin contemplarea naturală (a firii). A treia e legătura şi unirea cu Prima lumină, în care se află odihna a toată înaintarea prin înţelepciunea lucrătoare şi prin contemplare.

ˇ        Păstrarea neschimbată a asemănării cu Dumnezeu, care vine din curăţirea cea mai deplină şi din multa dragoste a lui Dumnezeu, nu o poate face decât tinderea neîncetată a minţii atotvăzătoare spre Dumnezeu. Iar aceasta se naşte din suflet din liniştea stăruitoare dobândită prin virtuţi, din rugăciunea fără gânduri materiale, neîmprăştiată şi neîncetată, din înfrânarea cuprinzătoare şi din citirea încordată a Scripturilor.

ˇ        Dumnezeu este înţelepciune şi pe cei ce umblă în cuvânt şi înţelepciune, îi uneşte cu Sine prin lumină şi-i face dumnezei prin lucrare. Şi precum El a făcut toate prin înţelepciune din lucrare de nimic şi conduce şi ocârmuieşte cu înţelepciune toate ale lumii şi tot cu înţelepciune lucrează pururi mântuirea tuturor celor ce se apropie de El prin întoarcere, aşa şi cel ce s-a învrednicit să se împărtăşească de înţelepciunea cea de sus prin curăţie, face şi lucrează pururi, ca chip al lui Dumnezeu, cu înţelepciune, cele ale voii dumnezeieşti. Ele se adună pe sine de la cele din afară şi împărţite în multe şi-şi înalţă în fiecare zi cugetarea sa, prin cunoştinţa celor negrăite, spre vieţile cu adevărat îngereşti. Şi unificându-şi după putinţă viaţa sa, se uneşte pe sine cu puterile de sus, care se mişcă în chip unitar în jurul lui Dumnezeu; şi prin ele se înalţă, ca prin nişte bune covârşitoare, spre prima obârşie şi cauză.

ˇ        Domnul nostru Iisus Hristos creşte împreună cu vârstele duhovniceşti ale celor ce se nevoiesc. Când sunt prunci şi au nevoie de lapte, se zice că se alăptează El însuşi cu laptele virtuţilor începătoare ale deprinderii trupeşti, al cărui folos e prea puţin celor ce au crescut cu virtutea şi leapădă pe încetul pruncia. Când au ajuns la tinereţe şi mănâncă mâncarea tare a contemplaţiei făpturilor, ca unii ce şi-au exercitat simţurile sufletului, se zice că sporeşte şi Hristos cu vârsta şi cu harul şi şade în mijlocul bătrânilor şi le descoperă adâncuri acoperite de întuneric. Iar când au ajuns la bărbatul desăvârşit (Efeseni 4,13), la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos, se zice că vesteşte El însuşi tuturor cuvântul pocăinţei şi învaţă popoarele cele ale Împărăţiei cerurilor şi se grăbeşte spre patimi. Căci acesta este sfârşitul oricăruia din cei ce s-au desăvârşit în virtuţi, ca după ce a străbătut toate vârstele lui Hristos, să ajungă la pătimirea încercărilor (ispitelor), asemenea crucii Aceluia.

ˇ        Câtă vreme ne aflăm sub stihiile nevoinţei trupeşti, păzindu-ne să nu ne atingem de mâncări, să nu pipăim ceva, să nu privim la frumuseţi, să nu ascultăm cântări, să nu mirosim miresme,  ne aflăm sub pedagogi ca nişte prunci, măcar că suntem moştenitori şi stăpâni peste toate cele ale Tatălui. Dar când vine plinirea vremii nevoinţei şi ea se împlineşte prin nepătimire, atunci se naşte în noi Cuvântul din înţelegere curată. (Cuvântul dumnezeiesc ca Persoană apere în noi şi se face vădit înţelegerii noastre când ne-am curăţit de patimi, căci patimile ne ţin legaţi cu deosebire de lucruri ca obiecte şi ne împiedică să intrăm în relaţie adevărată cu persoanele semenilor, dar mai ales cu persoana supremă a lui Hristos. Dar Hristos îşi impune stăpânirea în noi ca raţiune şi cuvânt al Său, întărind raţiunea noastră şi limpezind cuvântul nostru, când am scăpat de patimi. Iar aceasta înseamnă înstăpânirea Duhului în noi, cu puterea şi cu libertatea Lui. În baza acestei libertăţi simţim porunca să-I spunem lui Dumnezeu: „Avva, Părinte”, ca unii ce ne simţim fraţi cu Hristos.) Şi aceasta se face sub legea Duhului, ca pe noi cei ce suntem sub lege să ne răscumpere din cugetul trupesc şi să ne facă iarăşi fii. Iar înfăptuindu-se aceasta, Duhul strigă în inimile noastre: „Avva, Părinte”, arătându-se şi făcându-ne cunoscută înfierea şi îndrăznirea cea către Dumnezeu şi Tatăl. De aici înainte Duhul rămâne şi vorbeşte cu noi ca şi cu nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu prin Hristos, deoarece nu mai suntem  ţinuţi în robia simţurilor (Gal. 4,37).

ˇ        Celor ce au sporit în credinţă ca Petru, au ajuns la nădejde că Iacob şi s-au desăvârşit în iubire ca Ioan, Domnul li se schimbă la faţă urcându-se pe muntele înalt al cunoştinţei lui Dumnezeu (al teologiei). Şi îi luminează, arătându-li-se şi înfăţişându-li-se ca Cel ce e Cuvântul curat, asemenea soarelui, iar prin înţelesurile înţelepciunii tainice li se face strălucitor ca lumina. Şi Cuvântul se arată în aceştia stând în mijlocul legii şi al prorociei, unele legiuindu-le şi învăţându-le, iar altele descoperindu-le din visteriile adânci şi ascunse ale înţelepciunii, ba uneori mai înainte văzând şi mai înainte vestind. Pe aceştia îi şi umbreşte Duhul ca un nor luminos şi un glas de tainică cunoştinţă a lui Dumnezeu vine din acel nor la ei, învăţându-i taina dumnezeirii în trei ipostasuri şi spunându-le: „Acesta este vârful Meu cel iubit al Cuvântului desăvârşirii, întru care bine am voit; fiţi Mie fii desăvârşiţi în Duh desăvârşit” (Matei 17,5).

ˇ        Sufletul care dispreţuieşte toate cele de jos şi e rănit în întregime de dragostea lui Dumnezeu, încearcă o ieşire străină şi dumnezeiască (extaz). Căci după ce a văzut limpede firile făpturilor şi raţiunile lor şi a înţeles sfârşiturile lucrurilor omeneşti, nu mai rabdă să fie înăuntrul zidirii şi să fie mai hotărnicit de ceea ce-l mărgineşte. Ci ieşind din hotarele sale şi biruind legăturile simţurilor şi trecând peste firile tuturor, pătrunde, într-o tăcere de negrăit, în întunericul cunoştinţei lui Dumnezeu şi priveşte frumuseţea Celui ce este, în lumina Înţelepciunii negrăite, atât cât i se dăruieşte de ea prin har. Adâncindu-se apoi în chip vrednic de Dumnezeu prin aceste înţelesuri în vederea Lui, se bucură cu frică şi cu dragoste de roadele pomilor nemuritori, adică de cugetările înţelesurilor dumnezeieşti, a căror măreţie şi slavă nu o poate tălmăci niciodată în chip desăvârşit când se întoarce la sine însuşi. Căci stând în chip minunat sub lucrarea Duhului, îşi dă seama, în bucurie şi tăcere de negrăit, de această pătimire vrednică de laudă, dar nu poate tălmăci cum se săvârşeşte această lucrare, sau ce este ceea ce i s-a împărtăşit, i s-a arătat şi i s-a spus; nu poate tălmăci cele negrăite, pe care le-a cunoscut în chip tainic.

ˇ        Cel ce-şi seamănă sieşi spre dreptate lacrimi de umilinţă culege ca rod al vieţii o bucurie negrăită. Iar cel ce caută şi aşteaptă pe Domnul până ce vin roadele dreptăţii Lui va secera înmulţit spicul cunoştinţei de Dumnezeu. Şi-l va lumina şi pe el lumina înţelepciunii şi se va face sfeşnic al luminii veşnice ca să lumineze pe toţi oamenii. Acela nu se va lipsi pe sine şi pe alţii de lumina înţelepciunii dăruite lui, ascunzând-o sub obrocul pizmei, ci va semăna cuvinte bune în Biserica credincioşilor, spre folosul celor mulţi şi va împărtăşi toate învăţăturile câte le-a auzit de sus, încredinţate de Duhul dumnezeiesc, şi câte le-a cunoscut îndeletnicindu-se cu contemplarea făpturilor, ca şi câte i-au spus lui părinţii.

ˇ        Fiecăruia dintre cei ce se nevoiesc îi vor fi şi i se vor topi, în ziua desăvârşirii sale întru virtute, munţii lucrării poruncilor lui Dumnezeu într-o dulceaţă a veseliei. Căci va împărăţi în Sionul înţelegerii curate. Iar dealurile, adică raţiunile virtuţile, vor izvorî ape, adică dogme, pilde şi simboluri ale lucrurilor dumnezeieşti. Din inima lui va ieşi izvor de înţelepciune negrăită şi va adăpa uscăciunea pârâiaşelor, adică pe oamenii uscaţi de seceta şi de arşiţa patimilor. Atunci va cunoaşte rodul adevărat al cuvintelor Domnului în sine. Căci zice: „Cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor izvorî din pântecele lui” (Ioan 7,38).

ˇ        Cine este Cel ce potoleşte marea patimilor şi opreşte valurile ei? Domnul Savaot, Cel ce scapă din primejdia păcatului pe Cei ce-L iubesc pe El, şi linişteşte furtuna gândurilor; Cel ce pune cuvintele Sale în gura lor şi-i acopere cu umbra mâinilor Sale, cu care a întărit cerul şi a întemeiat pământul. El dăruieşte celor ce se tem de El limbă de învăţătură şi ureche de înţelegere, ca să audă glasul Lui de sus şi să vestească în casa lui Iacob, în Biserica credincioşilor, poruncile Lui. Iar cei ce n-au ochi să vadă razele Soarelui dreptăţii şi ureche să audă cele slăvite ale lui Dumnezeu acu ca parte întunericul neştiinţei şi nădejdea lor este deşartă. Nici unul dintre aceştia nu grăieşte cele drepte, nici nu este întru ei judecată adevărată. Căci au ascultat de cei deşerţi şi de cei ce grăiesc sunete goale. Ei zămislesc pizmă şi nasc bârfire, căci urechile lor sunt netăiate împrejur şi nu pot să audă. De aceea cuvântul cunoştinţei lui Dumnezeu li s-a făcut lor spre osândă şi nu vor să audă pe El.

ˇ        Zeciuiala adevărată adusă lui Dumnezeu este Paştele sufletesc, sau trecerea peste toată deprinderea pătimaşă şi peste toată simţirea neraţională. (Paştele înseamnă trecerea prin Marea Roşie şi deci ieşirea din robia Egiptului, spre libertate şi spre ţara făgăduinţei. Simbolic ea înseamnă trecerea peste ceea ce ne închide în robia patimilor, la largul infinităţii lui Dumnezeu şi a libertăţii în ea, din strâmtoarea robiei celor văzute, în care nu se simte bine sufletul.) În vremea acestui Paşte se jertfeşte Cuvântul în contemplarea lucrurilor şi se mănâncă în pâinea cunoştinţei şi se bea preacinstitul Lui sânge în paharul înţelepciunii tainice. Deci cel ce serbează acest Paşti, şi-a jertfit sieşi Mielul care ridică păcatele lumii şi nu va mai muri, ci, după glasul Domnului, va trăi în veac (Ioan 6,52). (Mielul se dă ca jertfă omului credincios în contemplarea lucrărilor; mai bine zis omul însuşi îi jertfeşte sieşi în această contemplare, sau îl coboară la sine în stare de mâncare şi băutură spre sfinţirea lui, prin eliberarea de patimi, prin cunoştinţă şi înţelepciune, care nu-i o cunoştinţă şi o înţelepciune în izolare individuală şi strâmtorată, ci în comunicare cu Cuvântul sau cu Izvorâtorul personal al cunoştinţei, al înţelepciunii şi al libertăţii.)

ˇ        Dumnezeiasca Scriptură, înţelegându-se duhovniceşte, şi comorile din ea descoperindu-se prin Sfântul Duh numai celor duhovniceşti, nu poate face vreun om sufletesc să primească descoperirea lor. Căci acesta nu primeşte să cugete sau să asculte, afară de înlănţuirea gândurilor lui, nimic din ceea ce zic alţii. Fiindcă el nu are în sine Duhul lui Dumnezeu, care cercetează adâncurile lui Dumnezeu (1 Cor. 2,10) şi cunoaşte cele ale lui Dumnezeu, ci duhul lumii cel pământesc şi plin de duşmănie şi de pizmă, de ceartă şi de vrajbă. Din această pricină pentru el este nebunie să cerceteze şi să urmărească înţelesul dinăuntru al literei. Căci el nu poate să-l cunoască, fiindcă toate ale dumnezeieştii Scripturi se înţeleg duhovniceşte. El îşi bate joc de lucrurile omeneşti şi dumnezeieşti şi de cei ce le înţeleg pe acestea duhovniceşte. Şi nu-i socoteşte pe aceştia duhovniceşti, nici călăuziţi de Duhul dumnezeiesc, ci născocitori de înţelesuri închipuite. El strică şi răstoarnă cuvintele Scripturilor şi înţelesurile dumnezeieşti ca Dima acela (2 Tim. 4,10). Nu aşa face încă cel duhovnicesc, ci judecă toate sub lucrarea Duhului dumnezeiesc, dar el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci în el este mintea lui Hristos, pe care nimeni nu poate să o înţeleagă (1 Cor. 2,14-15).

ˇ        Cunoştinţa lui Dumnezeu înseamnă că cel întărit în aceasta, prin smerită cugetare şi rugăciune, a fost cunoscut de Dumnezeu şi s-a îmbogăţit de la Dumnezeu ca cunoştinţa tainelor Lui mai presus de fire. Iar dacă se vede mândrie în jurul Lui, nu a fost zidit prin acestea în ea, ci e purtat de duhul cel pământesc al lumii acesteia. De aceea unul ca acesta, chiar dacă pare că ştie ceva, nu cunoaşte nimic din lucrurile dumnezeieşti precum trebuie să cunoască. Dar cel ce iubeşte pe Dumnezeu şi nu socoteşte nimic mai de preţ decât iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui, a cunoscut şi adâncurile dumnezeieşti şi tainele Împărăţiei Lui, cum trebuie să le cunoască cel mişcat de Duhul dumnezeiesc; şi a fost cunoscut de Dumnezeu ca lucrător adevărat al raiului, adică al Bisericii Lui, care împlineşte prin iubire voia lui Dumnezeu, întorcând suflete şi scoţând vrednici din nevrednici, cu cuvântul dat lui prin Sfântul Duh, şi păzind lucrul lui nerăpit, prin smerită cugetare şi umilinţă.

ˇ        Cuvântul nu-i duce cu Sine pe toţi slujitorii şi ucenicii Săi la descoperirea tainelor ascunse şi mai mari ale Sale, ci numai pe aceia cărora le-a dat ureche şi le-a deschis ochi de vedere şi le-a limpezit limbă nouă. Pe aceştia luându-i cu Sine şi despărţindu-i pe ceilalţi, care şi ei erau ucenici, urcă pe Muntele Tabor al contemplaţiei şi se schimbă la faţă înaintea lor. Nu-i mai învaţă acum tainic cele ale Împărăţiei cerurilor, ci le arată slava şi strălucirea dumnezeirii, şi lasă să lumineze din El, ca din Soarele dreptăţii, temelia vieţii şi a cuvântului lor în mijlocul Bisericii credincioşilor; iar înţelesurile lor le face albe şi curate ca o lumină prea strălucitoare; şi aşază mintea Sa în ei şi-i trimite să scoată din gură lucruri noi şi vechi spre zidirea Bisericii Sale.

ˇ        Tot cel ce scoate cuvinte de folos din gura sa, spre zidirea aproapelui, le scoate din visteriile bune ale inimii sale, fiind el însuşi bun, după cuvântul Domnului. Dar nimeni nu poate fi mişcat să cuvânteze despre Dumnezeu, decât în Duhul Sfânt. Şi nimeni, grăind în Duhul lui Dumnezeu, nu vorbeşte cele potrivnice credinţei în Hristos, ci cele care zidesc şi duc la Dumnezeu şi în Împărăţia Lui şi refac străvechea nobleţe şi unesc cu Dumnezeu pe unii care se mântuiesc. Dacă fiecare i se dă arătarea Duhului spre folos, cel ce s-a îmbogăţit cu cuvântul înţelepciunii lui Dumnezeu şi al cunoştinţei stă sub lucrarea Duhului Dumnezeiesc şi este casă a visteriilor necesare ale lui Dumnezeu.

ˇ        Nici unul dintre cei ce s-au şi cred în Hristos nu rămâne nepărtaş de harul Duhului, dacă nu s-a predat pe sine la toată lucrarea duhului potrivnic şi nu şi-a întinat credinţa prin fapte necuvenite, sau nu convieţuieşte cu trândăvia şi cu nepăsarea. Dar cel ce a păzit pârga Sfântului Duh, pe care a primit-o din Sfântul Botez, nestinsă, sau dacă s-a stins a înviorat-o prin faptele dreptăţii, nu se poate să nu primească şi plinirea ei de sus. Iar prin buna sa nevoinţă se învredniceşte, primind plinătatea Duhului, sau de cuvântul înţelepciunii lui Dumnezeu spre învăţătura Bisericii; sau de cuvântul cunoştinţei tainele Împărăţiei cerurilor; sau de credinţa din inimă, prin acelaşi Duh, spre a crede în făgăduinţele lui Dumnezeu ca Avraam; sau de darul vindecărilor, în acelaşi Duh, spre tămăduirea bolilor; sau de lucrarea puterilor, spre a alunga draci şi a face semne; sau de proorocie, spre a vedea înainte şi a spune cele viitoare; sau de deosebirea duhurilor, spre a cunoaşte cine grăieşte în Duhul lui Dumnezeu şi cine nu; sau de tălmăcirea diferitelor limbi; sau de darul mângâierii celor întristaţi; sau de darul cârmuirii turmei şi a poporului lui Dumnezeu; sau de dragostea faţă de toţi şi de darurile ei, de îndelungă-răbdare, de bunătate şi de toate celelalte. Iar dacă nu va fi cineva părtaş de nici unul din acestea, nu pot să spun că unul ca acesta e credincios, sau să facă parte din rândul celor ce-au îmbrăcat pe Hristos de la dumnezeiescul Botez.

ˇ        Cel ce din râvnirea darurilor duhovniceşti urmăreşte dragostea şi o primeşte nu sufere să vorbească numai cu sine însuşi prin rugăciune şi citire, spre zidirea sa. Căci cel ce vorbeşte numai cu gura cu Dumnezeu, prin rugăciune şi psalmi, se zideşte pe sine, cum zice Pavel. Ci se sileşte să şi proorocească spre zidirea Bisericii lui Dumnezeu şi felul cum trebuie să se silească ei spre a bine-plăcea lui Dumnezeu. Căci cu ce ar şi putea să folosească pe alţii Întîistătătorul care grăieşte totdeauna numai cu sine şi cu Dumnezeu prin rugăciune şi cântare, dacă n-ar grăi şi celor de sub el, fie întru descoperirea Duhului Sfânt, fie întru darul înainte-văzător al proorociei, fie întru învăţătura cuvântului de înţelepciune? Care dintre cei de sub ascultare se va pregăti spre lupta cu patimile şi cu dracii, de nu-i va da acela cuvânt lămurit de învăţătură prin scris, sau prin grai viu? Cu adevărat, de nu va căuta păstorul, spre zidirea turmei sale, să prisosească în cuvântul învăţăturii şi în cunoştinţa Duhului, nu va fi râvnitor al darurilor lui Dumnezeu. Căci prin multa rugăciune şi cântare cu gura în Duh sau cu sufletul, se zideşte pe sine, dar mintea sa este neroditoare, neproorocind prin cuvântul învăţăturii şi nezidind Biserica lui Dumnezeu. Iar dacă Pavel, care s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune mai mult decât toţi oamenii, voia mai bine să spună cinci cuvinte prin mintea roditoare în Biserică, ca să-i înveţe şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte ale cântării cu gura, de bună seamă că s-au rătăcit de la dragoste cei ce stau în fruntea altora şi-şi împlinesc slujba de păstor numai cu cântarea şi cu citirea.

ˇ        În noi sunt trei puteri de căpetenie. Una stăpâneşte, dar nu e stăpânită. Una stăpâneşte şi e stăpânită. Iar una nu stăpâneşte, dar e stăpânită. Deci când cea care stăpâneşte ajunge sub stăpânirea uneia din cele ce sunt stăpânite, cea roabă prin fire se arată liberă celor roabe prin fire şi iese de sub stăpânire şi din firea sa, şi de aici se naşte o mare răzvrătire. Aflându-se între acestea o asemenea răzvrătire, nu le mai vedem pe toate supuse raţiunii. Dar când cea stăpânitoare domneşte peste toate şi le aduce sub ascultarea şi stăpânirea sa, atunci cele ce sunt dezbinate, adunându-se la un loc şi conglăsuind între ele, au pace cu Dumnezeu. Şi tuturor celor ce s-au supus raţiunii, li se împărtăşeşte prin ea Împărăţia lui Dumnezeu şi Tatăl. (Când toate sunt supuse subiectului nostru făcut să fie liber şi acesta nu e supus nici unei patimi, el trăieşte liber legătura cu Dumnezeu, izvorul libertăţii în calitatea Lui de subiect suprem. Şi toate în noi sunt unite.)

ˇ        Cele cinci simţuri, supunându-se celor patru stăpâniri ale virtuţilor cuprinzătoare şi păzind buna ascultare, pregătesc firea trupului plăsmuită din patru stihii, să se mişte fără tulburare pe roata vieţii. Mişcându-se cele cinci simţuri astfel, puterile nu se răzvrătesc întreolaltă, ci partea pătimitoare a poftei şi a iuţimii se uneşte cu raţiunea, iar mintea îşi impune stăpânirea sa firească. Prin aceasta ea îşi face din cele patru stăpâniri o căruţă de război cu patru cai, iar din cele cinci roabe, scaun, şi oştindu-se împotriva trupului tiran, e ridicată, prin răpire, la ceruri, unde, înfăţişându-se Împăratului veacurilor, primeşte cununa biruinţei şi se odihneşte în El de tot drumul său.

ˇ        Şi ia seama la înţelesul tainic. Omul a fost aşezat în acest rai sensibil al creaţiei, „ca să-l lucreze şi să-l păzească”. Iar lucrarea şi păzirea încredinţată omului se arată în porunca dată lui: „Din tot pomul din rai să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”. Fiindcă deci „tot pomul” şi aşadar şi cel „al vieţii” este Dumnezeu—căci El este „tot”, El Care a şi adus la existenţă totul din nimic şi Care este în afara şi înăuntrul totului—iar pomul cunoştinţei e alcătuirea omului, în care este cunoştinţa binelui şi răului, tot cele ce împlineşte lucrarea aceasta în sine, cum cere porunca, rămâne într-o desfătare care nu se isprăveşte şi stăruie neclintit în păzirea sa.

ˇ        Dar fiindcă suntem dintr-o fire schimbăcioasă şi ostenim în acest fel de vieţuire, păţim ceea ce a păţit şi Adam. Căci gândirea omului se apleacă din tinereţe spre cele rele şi primeşte ca şi Eva ispita şarpelui din ea, pe care o socoteşte folositoare. Lăsând această ispită să urce în mintea omului, ea convinge pe om să guste din rodul pe care-l socoteşte bun, şi îndată rodul acesta se face pricină căderii lui (Facere 3,6).

ˇ        Dar să vedem şi felul lucrării şi cum se hrăneşte omul din toate cele din raiul acesta. Cel ce cercetează raţiunile şi mişcările întregii zidiri cu o minte netulburată şi cu o cutare liberă de împătimirea de cele văzute şi se hrăneşte cu înţelegerea mai dumnezeiască din toate raţiunile ce răsar din cele supuse simţurilor, îndată ce şi-a împuţinat grija şi preocuparea de viaţă şi s-a ridicat mai presus de toată pofta dulceţilor lumii, urcă prin ele la Făcătorul şi Cauza tuturor, cum spune dumnezeiescul Pavel (Rom. 1,20; Înţel. 13,5). Căci Acesta este pomul deplin şi neîmpărţit, care nu odrăsleşte decât rodul binelui, dăruindu-le împărtăşirea de el celor vrednici. Aşa ne-a voit Dumnezeu să fim: nepătimitori, fără griji şi având numai lucrarea îngerilor, ne-a voit adică să lăudăm fără sfârşit şi veşnic pe Făcătorul şi să ne desfătăm numai de privirea Lui din singura cercetare a făpturilor Lui, precum ni se spune prin proorocul David: „Predă grija ta Domnului şi El te va hrăni” (Ps. LIV, 23); şi prin Evangheliile Lui: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru, ce veţi mânca şi pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca” (Matei 6,25); şi iarăşi: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate se vor adăuga vou㔠(Matei 6,23); şi către Marta: „Marto, Marto, de multe te îngrijeşti şi spre multe te sileşti, dar un lucru trebuie. Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41-42).

ˇ        Deci pomul vieţii este Dumnezeu, a Cărui lucrare este să procure viaţă şi Care dă rod bun de mâncat numai celor vrednici de viaţă, ca unii ce nu sunt supuşi morţii. El produce o dulceaţă negrăită celor ce se împărtăşesc de El şi le dăruieşte o viaţă nemuritoare. De aceea, pe drept cuvânt s-a numit „pomul vieţii” şi „tot pomul”. Căci El este totul, în Care şi prin Care e totul.

ˇ        Iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este deosebirea privirii, precum au spus şi au gândit şi alţii înainte de noi. El e descoperirea alcătuirii firii noastre, care e bună celor ce au urcat la bărbatul desăvârşit şi la măsura vârstei lui Hristos (Efeseni 4,13) prin toată nepătimirea şi înţelepciunea Duhului, înălţându-se prin contemplarea şi frumuseţea ei la măreţia lucrării Făcătorului (Înţel. 13,5); căci celor ce au ajuns cu timpul la deprinderea statornică a virtuţii, ea nu le este şi nu li se face abatere de la bine, ca unora ce au păşit cu tărie în contemplaţia dumnezeiască. Dar celor tineri încă şi mai şovăitori în dorinţă, nu le este bună; căci celor nu s-au statornicit cu neclintire în păşirea stăruitoare şi neabătută a virtuţii, pe drumul faptelor bune, nu le este de folos contemplarea şi privirea trupului propriu, din pricina lipsei lor de tărie în stăruirea în bine; această contemplare poate atrage şi răpi spre ea pe cel lipsit de tărie şi-l poate împinge la gânduri, mişcări şi preocupări necuviincioase.

ˇ        Acesta e momentul opreliştii lui Dumnezeu, Care a zis: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi, căci în ziua în care veţi mânca, cu moarte veţi muri”. Fiindcă privirea trupului nostru şi contemplarea alcătuirii lui duce în mod natural pe cele nedesăvârşit la cunoştinţa dulceţii plăcerii, chiar fără să vrea. Ba nu numai la aceasta, ci, cum s-a spus, şi la mişcări şi gânduri necuviincioase, motiv pentru care ni se spune totdeauna cuvântului dumnezeiesc: „Uşile, uşile, să luăm aminte!” Prin repetare, cuvântul porunceşte pentru cei nevrednici, păzirea porţilor simţitoare şi înţelegătoare, adică a simţurilor, prin care obişnuieşte să intre moartea în sufletul omului.

ˇ        Şi pe drept cuvânt. Căci cel ce stăruie, fără deprinderea în bine şi fără luare-aminte, în privirea alcătuirii firii noastre, e înduplecat de cugetarea lui, ca de o Evă amăgită de şarpele cel vechi, să se gândească la dulceaţa plăcerii ca Adam şi să se împărtăşească de ea ca bună, şi astfel se va vedea pe sine, întocmai ca acela, gol de harul lui Dumnezeu şi depărtat de la bucuria nemuritoare de Dumnezeu; se va afla şezând afară de raiul acesta şi plângând, ca unul ce nu mai are mintea acoperită decât de frunze de smochin. Acesta este, în câteva cuvinte, după judecata noastră, înţelesul raiului sensibil al creaţiei, care este acelaşi cu înţelesul arătat de alţi părinţi dinaintea noastră.

ˇ        Pomul vieţii este Sfântul Duh, Care sălăşluieşte în omul credincios, cum spune Pavel: „Nu ştiţi că trupurile voastre sunt templul Sfântului Duh, Care locuieşte în voi? (1 Cor. 6,19; Rom.8,11). Iar pomul cunoştinţei binelui şi răului este simţirea, care produce două roade contrare între ele, îndoite la rândul lor ele înseşi prin fire.

ˇ        Care sunt rodurile celor două feluri de pomi ai raiului cunoscut cu mintea (inteligibil)?

ˇ        Care sunt acestea? Plăcerea şi durerea. Dintre acestea, fiecare se împarte iarăşi în două. Prima e fie din trebuinţă naturală şi necesară, fie din voluptate şi trecerea măsurii. A doua e fie din temere şi întristare, fie din nevoinţe şi osteneli duhovniceşti. Dintre acestea, plăcerea e bună când ne împărtăşim de ea la creme potrivită dintr-o trebuinţă naturală şi necesară. Căci nu s-a sădit în noi simţirea în chip rău, nici nu ne-a zis Dumnezeu din pizmă: „Din tot pomul din rai să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”. Ci simţirea e un pom bun şi dumnezeiesc, când ne împărtăşim de ea, cum v-a spus, la vremea cuvenită, pentru o trebuinţă naturală şi necesară. Căci produce în noi şi cunoştinţa binelui. Pentru că s-a sădit în noi pentru o cunoaştere, o cercare şi o deprindere a putinţei omului de a asculta şi de a nu asculta. De aceea s-a şi numit postul cunoştinţei binelui şi răului. Căci dă prilej de cunoaştere celor ce se împărtăşesc de firea proprie, care e bună pentru cei desăvârşiţi şi rea celor încă nedesăvârşiţi şi lacomi la simţire, precum e rea hrana tare celor ce au încă nevoie de lapte. Fiindcă în acest caz împărtăşirea de ea le e prilej de voluptate şi de trecerea măsurii şi printr-o astfel de împărtăşire se naşte în ei cunoştinţa răului. Iar aceasta este durerea, care pricinuieşte sufletului frică şi întristare. De fapt, plăcerea produce în suflet cunoştinţa binelui, când ne împărtăşim de ea printr-o trebuinţă naturală şi necesară; iar durerea, dimpotrivă, cunoştinţa răului, când împărtăşirea de plăcere nu are loc dintr-o trebuinţă naturală. Căci oricărei plăceri îi urmează durerea.

ˇ         De aceea pomul simţirii s-a numit pomul cunoştinţei binelui şi răului şi pe drept cuvânt Dumnezeu a oprit reaua întrebuinţare a lui. Căci zice: „Din tot pomul din rai să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi; în ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri”. „Din tot pomul din rai să mănânci”, adică din toată firea făpturilor văzute, din toată mişcarea lor, sau a raţiunilor lor, adică a cunoştinţei Mele adevărate, a măreţiei creatoare a Împărăţiei şi cauzei creatoare să te împărtăşeşti şi să-ţi întinzi prin contemplaţie aceste raţiuni ca pe o masă a unui ospăţ nemuritor; şi prin ele să intri la cunoştinţa celor nevăzute ale Mele, ca într-o Împărăţie şi să-Mi dai cu mulţumire închinarea cuvenită. „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci”. Ce e deci acest altceva în noi, asemenea unui pom, care ne procură prin împărtăşire cunoştinţa binelui şi răului, dacă nu simţirea? Căci prin ea vine în mine cunoştinţa tuturor celor ce sunt bune şi nu sunt bune. Fiindcă precum ne procură cunoştinţa căldurii şi a frigului, a ceea ce e moale şi aspru, a bunei miresme şi a răului miros, a acrelii şi a dulceţii, a albului şi a negrului, a greutăţii şi a uşorului, aşa şi a plăcerii şi a durerii. Căci cu dreptate ne fereşte Scriptura de întrebuinţarea ei, nu pentru că ar fi contrară firii, căci Dumnezeu nu a făcut nimic rău, ci pentru că ne dă prilejul cunoştinţei răului prin ceea ce pare că e bun.

ˇ        Şi ca să facem mai clară explicarea acesteia, pentru a cunoaşte întocmai rodul amăgitor al şi purtător de moarte al ei, sau cum se ascunde el în folosirea binelui, vom porni de la cele ce se întâmplă în noi. Urmând părinţilor dinainte de noi, vom face înfăţişarea acestora astfel: Unele dintre plăceri sunt sufleteşti, altele trupeşti. Cele sufleteşti sunt cele ce se nasc din contemplaţie şi din învăţături; iar cele trupeşti sunt cele ce se nasc din unirea sufletului cu trupul, cele legate de mâncări şi de uniri trupeşti şi de cele asemănătoare. Dintre plăceri iarăşi unele sunt adevărate, iar altele mincinoase. Cele dintâi sunt proprii cugetătorii ce se ocupă cu contemplarea şi cu ştiinţa; cele de al doilea, ale trupului, fiind prilejuite de simţire. Iar dintre plăcerile trupului, unele sunt naturale şi necesare, căci fără ele omul nu poate trăi, cum sunt mâncările şi veşmintele; altele sunt naturale, dar nu necesare, ca împreunările potrivit legi şi firii, fără de care cel ce voieşte poate trăi în feciorie. Altele nu sunt nici naturale, nici necesare, ca voluptăţile, beţiile şi excesele care întrec trebuinţele.

ˇ        Omul care a ales să vieţuiască după Dumnezeu, căutând să folosească plăcerile necesare şi naturale, care sunt potrivite şi folositoare şi foarte bune pentru menţinerea şi păstrarea naturii omeneşti şi neamestecate cu durerea şi cu supărarea, cade de multe ori, fără să ştie şi fără să vrea, în cunoştinţa răului, aflând durerea ascunsă în însăşi împărtăşirea de bine. Aşa se întâmplă cu prilejul întrebuinţării mâncărilor şi veşmintelor. Căci pentru cumpărarea acestora e nevoie de bani. Iar folosirea lor e necesară; căci e naturală. Dar ajungând la o abundenţă de bani pentru trebuinţa aceasta necesară şi naturală, cădem în lăcomie şi nesăturate, iar uneori într-o folosire peste trebuinţă. Căci putând să ne mulţumim cu lucruri puţine şi modeste, nu ne oprim trebuinţa la acestea, ci căutând luxul şi ceea ce este peste măsură, cădem prin întrebuinţarea binelui în cunoştinţa răului. Dar legea cunoştinţei noastre, respingând această rea întrebuinţare şi arătându-ne-o, face chiar prin aceasta celui atent cunoscut binele şi răul simţirii şi îndată se iveşte în el tristeţea răului, prin părere de rău.

ˇ        Trecerea de la această explicare la o alta.

ˇ        Dar mai e şi  o altă explicaţie: toată mişcarea sufletului e pusă în lucrare spre poftirea unui lucru trebuincios şi necesar printr-o plăcere bună şi necesară firii, căutând poate hrană pentru trup şi veşminte, sau împreunare naturală şi legiuită. Aceasta e cunoştinţa binelui . Dar în mâncări se ascunde săturarea şi nesăturarea, în veşminte lăcomia şi reaua întrebuinţare, în împreunările legiuite şi naturale, cele contrare firii şi destrăbălările. Aceasta e cunoştinţa răului. Iar cunoştinţa amândoura vine în noi prin simţire. Cum? Ia aminte! Amăgit de plăcere şi târât în săturare şi nesăturare, sau în reaua întrebuinţare şi lăcomie, sau în destrăbălări şi în plăcerile de sub pântece din unirea cu Dumnezeu şi din împărtăşirea cu Duhul Sfânt. De aceea zice: „Iar în ziua în care veţi mânca, cu moarte veţi muri”. Căci cunoştinţa răului, născându-se în om din împărtăşirea prin simţuri şi plină de voluptate, îl duce spre căderea în robia patimilor celor mai generale, sau a pricinilor lor. Astfel de pricini sunt: salva, dorinţa, nepăsarea, care, străbătând prin toată simţirea omului, se fac pricinuitoare ale morţii veşnice a lui. În acestea se află deci cunoştinţa îmbinată a binelui şi a răului prin simţire, cunoştinţă prin care moare omul când se împărtăşeşte de ele. Căci prin ele ajunge fie la trufia vieţii pentru iubirea de slavă, fie la pofta ochilor pentru năravul iubirii de argint, fie la pofta trupului (1 Ioan 2,16), pentru iubirea de voluptate şi pentru bucuria de plăcerile sufletului. Pe drept cuvânt a oprit deci Scriptura împărtăşirea de pomul simţirii, zicând: „Din tot pomul din rai să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”.

ˇ        Alt înţeles mai înalt al poruncii lui Dumnezeu către Adam.

ˇ        Dar Scriptura înfăţişează gândirii mele şi un alt înţeles al acestor cuvinte. Şi trebuie să adaug la cuvântul meu şi acest înţeles. Căci el se potriveşte cu acest cuvânt şi cu scopul lui. Am văzut că Dumnezeu se adresează mai întâi lui Adam ca unuia, zicând: „Din tot pomul din rai să mâncaţi”. Prin aceasta mi se pare că cuvântul arată caracterul îndoit al alcătuirii şi firii omului; şi la fel, al puterii sufletului lui.

ˇ        De aceea adresându-se părţii raţionale a sufletului lui, ca singurei părţi mai bune, Dumnezeu îi încredinţează ţinutul contemplării lucrurilor dumnezeieşti şi îi pune înainte masa încărcată de mâncările dumnezeieşti ale înţelesurilor, zicând: „Din tot pomul cel din rai să mănânci”; adică să te împărtăşeşti din toată firea celor ce sunt, sau din cunoştinţa Mea şi din desfătarea de Mine, prin contemplare curată, cercetând raţiunile lucrărilor şi mişcările lor. Iar părţii mai neraţionale, sau doimii mai trupeşti a mâniei şi a poftei, care atrage uşor cugetarea spre cele rele, îi porunceşte, cum spune limpede, să fugă de cercarea şi de cunoştinţa prin simţire a acestor roade ale pomului simţirii. De care adică? De plăcere şi de durere, precum am spus mai înainte. Căci zice: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”. Şi pe drept cuvânt. Căci plăcerea sădeşte cunoştinţa ei în partea poftitoare, când omul se împărtăşeşte de ea fără trebuinţă; iar durerea sădeşte cunoştinţa ei în mânie. Şi astfel împărtăşirea din ele trimite aceste două puteri, către care se adresează cuvântul, la moartea veşnică. Căci zice: „În ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri”.

ˇ        De aceea, omul fiind îndoit şi având sufletul compus din fire raţională şi neraţională, Dumnezeu îi dă şi El o poruncă îndoită. Pe de o parte îi porunceşte să se împărtăşească de o hrană mai bună şi nemuritoare să nu se îngrijească în primul rând de cele trebuitoare trupului, aşa cum ne îndeamnă şi Cuvântul întrupat: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vou㔠(Matei 6,33), întărind oarecum prima sa poruncă. Pe de altă parte, îl fereşte de amintitul pom al simţirii, ca nu cumva gustând prin el din cele dulci ale vieţii acesteia, să se umple de durere, căzând printr-o astfel de gustare de la ospăţul şi bucuria dumnezeiască.

ˇ        Dar, folosindu-se de cuvânt mai desăvârşit, să gândim şi să vorbim şi altfel despre rai şi despre tema cercetată de mulţi. De aceea ridică-te de la cuvântul auzit, care îi învăluie cu sunetul lui pe cei ce sunt amăgiţi de înţelesul lui de la suprafaţă, dacă doreşti să te înalţi prin înţelegerea celor spuse la înţelesurile cuvântului cunoscute cu mintea. Ascultă de cel ce zice: „Sculaţi-vă, să plecăm de aici” (Ioan 14,31; Matei 26,46). Treci la înţelesul şi la duhul cuvântului, deschizându-ţi auzul faţă de el şi căutând să înţelegi din el cele dumnezeieşti şi omeneşti. Iată care sunt acestea.

ˇ        Alt înţeles preaînţelept şi înalt al raiului cunoscut cu mintea. Care e poarta prin care se intră în el şi care cea prin care se iese? Şi care sunt pomii dumnezeieşti din el?

ˇ        Raiul este, din alt punct de vedere, marele câmp al iubirii de înţelepciune (al filozofiei) cu fapta, împodobit de pante nemuritoare de tot felul şi de felurite virtuţi, în care s-a sădit de Dumnezeu pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi al răului. Căci iubirea de înţelepciune (filozofia) lucrătoare e ca un rai luminos şi bine mirositor plantat de Dumnezeu la răsăritul Bisericii Lui, acoperit de plantele frumoase de tot felul ale virtuţilor, care hrănesc cu îmbelşugare pe cei ce lucrează în el poruncile lui Dumnezeu şi le păzesc ca o hrană nepieritoare şi nemuritoare.

ˇ        În acest rai dumnezeiesc au fost aşezate spre pază două porţi al  marginile opuse, ca nişte heruvimi. Una introduce fără greutate pe cei ce doresc şi bat cu dorul sufletului, la desfătarea şi bucuria de plantele ei nemuritoare; cealaltă îi trece pe cei ce s-au săturat de bunătăţile din el, la alte păşuni nemuritoare despre care se va vorbi puţi mai încolo. Una e smerenia duhovnicească, care introduce pe cei ce intră prin ea la desfătarea şi odihna de împărăţia cerurilor; cealaltă e iubirea desăvârşită, care îi trece, pe cei ce ies de-acolo, la păşunile Împărăţiei lui Dumnezeu. Fără aceste porţi nu se va putea nici intra în rai, nici ieşi spre Împărăţia lui Dumnezeu, măcar că sunt multe căi care duc spre Împărăţia cerurilor. Căci toate căile evlaviei duc pe cel ce păşeşte pe ea spre poarta de apus a smereniei şi aşa îl introduc prin aceasta în rai.

ˇ        Dar de ce au fost făcute numai două şi nu mai multe porţi, aşa cum sunt mai multe locaşuri la Dumnezeu şi Tatăl (Ioan 14,2), ca fiecare dintre cei ce intră să-şi facă intrarea în el prin poarta care voieşte? Pentru că omul e din două firi: din suflet şi trup. O parte a lui e smerită, cealaltă înaltă şi dumnezeiască. Sau altfel: pentru doimea mai trupească a părţii neraţionale a sufletului lui, din care una, adică mânia, intră în cutea blândeţii, iar cealaltă, pofta,  iese prin iubire din împătimirea de cele lumeşti şi de cele văzute şi află păşune în Dumnezeu prin împărtăşirea de Duhul. Căci potrivit cu alcătuirea omului, a fost zidit de Dumnezeu şi raiul cunoscut cu simţurile cât şi cel cunoscut cu mintea, şi nu este altă poartă decât cele spuse, care să introducă sau să scoată din aceasta.

ˇ        Din pricina amintită au şi fost plantate de Dumnezeu în mijlocul raiului acesta dumnezeiesc doi pomi minunaţi: pomul vieţii şi pomul cunoştinţei, care se numeşte şi cunoştinţa binelui şi răului. Care sunt aceştia? Contemplaţia naturală, cum socoteşte şi dumnezeiescul Grigorie, şi teologia tainică. Cea dintâi, contemplaţia, având ca roade judecata şi cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti, este pomul cunoştinţei binelui şi răului. Căci prin cunoaşterea lucrurilor, cunoaştem raţiunile proniei, iar prin judecată facem deosebirea clară a lucrurilor, deosebind fără greşeală ce e bun şi ce e rău, care e cauza făcătoare şi care e lucrul făcut. Iar teologia tainică este pomul vieţii. Căci are ca rod dătător de viaţă şi de nemurire, credinţa în Sfânta Treime, care se naşte în suflet în afară de orice raţiune şi simţire; căci Sfânta Treime nu se cunoaşte nici prin simţire, nici prin raţiune, ci numai prin credinţa neîndoielnică şi din inimă. Un alt rod al ei este înţelegerea drept credincioasă a întrupării Celui Unuia-Născut.

ˇ        Care este lucrarea şi păzirea raiului cunoscut cu mintea şi ce bunătăţi aduce împărtăşirea de roadele lui, celor ce lucrează în el în diferite feluri?

ˇ        Din pricina acestor plante nemuritoare şi dumnezeieşti, a fost dată de Dumnezeu, tot celui ce săvârşeşte în câmpul raiului cu mintea şi cu simţirea lucrarea înţelepciunii lucrătoare, porunca să mănânce din tot pomul raiului, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânce. Căci cel dintâi pricinuieşte viaţa şi nemurirea, iar cel de-al doilea, binele, celor mai desăvârşiţi în deprinderi, şi primejdia, celor încă tineri şi mai nestatornici în dorinţă. De fapt, contemplaţia fiind plantată în mijlocul raiului înţelepciunii lucrătoare ca un pom nemuritor şi pururi înverzit („pentru că pomul era contemplaţia, după înţelegerea mea, şi avea ca rod puterea dată celor ce se împărtăşeau de el, de a-şi cunoaşte firea proprie”), celor ce se împărtăşesc de ea la timp potrivit, de pildă după o perioadă de ani mulţi de deprindere în virtuţi şi în nevoinţe şi după curăţirea deplină a ochilor sufletului de toate urdorile, li se face foarte bună şi mântuitoare. Aceasta pentru că ei nu se mai tem de o cădere care să vină după aceea, că unii ce au ajuns cu timpul la o deprindere a acestei contemplaţii, care face vădită măreţia Făcătorului.

ˇ        Dar celor încă tineri şi neajunşi, printr-o deprindere îndelungată, la o statornicie în lucrarea virtuţilor, sau celor ce nu şi-au curăţit ochiul sufletului de toate urdorile, din cauza nestatorniciei ce o mai au în vieţuirea virtuoasă, pomul contemplaţiei li se face pricină de mândria cea mai mare şi de hulă, de moarte veşnică şi de pieire, cum s-a făcut odinioară lui Origen, Didim, Evagrie şi celorlalte căpetenii de eresuri. De aceea, ferind pe unii ca aceştia, Scriptura opreşte împărtăşirea de pomul acesta, zicând: „Din tot pomul din rai să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi, căci în ziua în care veţi mânca cu moarte veţi muri”.

ˇ        Împărtăşirea de acest pom al contemplaţiei se numeşte cunoştinţa binelui şi a răului în înţelesul următor. Întâi, pentru că celor desăvârşiţi le dăruieşte puterea cunoaşterii tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, omeneşti şi dumnezeieşti. Căci e o putere Ťce robeşte toată mintea ascultării lui Hristosť (II Corinteni 10, 5); şi aceştia pot culege cu evlavie rod bun nu numai din contemplarea celor bune, ci şi a celor contrarii. Dar în gustarea acestui rod se ascunde pentru cei ce se împărtăşesc din el o putere îndoită, adică un folos şi o pagubă, după deprinderea lăuntrică ce stăpâneşte în fiecare. Celui ce se împărtăşeşte i se face pricină de viaţă când se supune legii care-l robeşte (lui Hristos). Aşa de pildă, dacă vede cineva chipul frumos al unei femei desfrânate şi de moravuri uşoare, iar văzând-o preamăreşte îndată pe Dumnezeu şi dă slavă Lui, el a cunoscut în fiinţa ei coruptă frumuseţea întocmită de El, în aşa fel că contemplarea ei îl duce până la străpungerea inimi şi-l face să înainteze până la iubirea lui Dumnezeu care a zidit-o pe ea, ba chiar intră în convorbire cu ea. Iar prin aceasta preschimbă reaua ei deprindere în deprinderea virtuţii şi prin pocăinţă o aduce la Hristos, făcând-o din necurată curată prin pocăinţa cuvântului şi unind-o ca pe o mireasă fecioară cu Hristos pe cea care era înainte o desfrânată (II Corinteni 11, 1). Aşa a făcut acel dumnezeiesc părinte Nonu, care a înfăţişat lui Hristos pe fericita Pelaghia, mai înainte desfrânată, ca pe o fecioară curată.

ˇ        Deci celor desăvârşiţi împărtăşirea de acest pom dumnezeiesc al contemplaţiei le dăruieşte, cum s-a spus, o astfel de putere, când se împărtăşesc de ea la vremea potrivită pornind de la lucrurile dumnezeieşti şi omeneşti, ba chiar de la cele contrare acestora. Dar celor mai nedesăvârşiţi şi nedeprinşi în cele dumnezeieşti şi lipsiţi de cercarea trebuincioasă pentru împărtăşirea de ea, li se face pricină a cunoştinţei contrare a răului, chiar când pornesc de la cauzele dumnezeieşti şi bune. O astfel de pricină li s-a făcut acelor preoţi şi judecători de odinioară contemplarea Suzanei (Daniel 13), deoarece nu erau încă deprinşi cu această contemplare. Ceea ce, aşadar, dumnezeiescului părinte Nonu i s-a făcut pricină de viaţă în har, aceea li s-a făcut acelor preoţi de odinioară pricină de moarte.

ˇ        Şi nu numai atunci s-au întâmplat acestea dintr-o contemplare a pomului acesta potrivit cu starea fiecăruia, ci şi acum se întâmplă în fiecare zi fiecăruia din cei ce purced la contemplarea acestui pom, fie după ce s-au deprins la aceasta, fie înainte de a se fi deprins. Iar aceasta se întâmplă nu pentru că aşa este pomul din fire. Nu se poate spune aceasta. Căci n-a fost sădit în chip rău, ca un pom pricinuitor de necaz. Dumnezeu n-a făcut nimic rău, nici n-a interzis ceva din pizmă, ci pentru că e nevoie de mădularele curate ale simţurilor pentru privirea şi vederea lui, cum zice apostolul chiar despre trupul şi sângele Domnului nostru Iisus Hristos: „Să se cerceteze cineva mai întâi pe sine şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din potirul acesta. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată sieşi mănâncă şi bea. De aceea sunt mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi mor între noi” (I Corinteni 10, 28.30). în felul acesta părinţilor cuvântători de Dumnezeu, pentru că erau curaţi şi se aflau sub lucrarea Duhului Sfânt, contemplarea lucrurilor omeneşti şi a însuşirilor firii dumnezeieşti le-a fost bună, fără de greşeală, neprimejdioasă şi mântuitoare. Căci aveau mădularele simţurilor deprinse pentru contemplarea dumnezeiască.

ˇ        Astfel dumnezeieştii părinţi, purcezând la contemplarea pomului vieţii cu un ochi curat şi netulburat, au cules din el fără greşeală rodul teologiei şi împărtăşindu-se din el s-au împărtăşit şi de viaţa îndumnezeită şi ca nişte credincioşi iconomi ni le-au trecut şi nouă ca să ne hrănim şi noi din El spre viaţa veşnică. Tot aşa purcezând la contemplarea pomului cunoştinţei cu un ochi dumnezeiesc şi luminat, au dobândit cunoştinţa lui nepătată şi curată şi nu s-au vătămat de rodul lui, cum s-a spus mai înainte. Dar nu tot aşa s-a întâmplat cu ei ce au purces cu necurăţie şi în stare nedesăvârşită la contemplarea acestora, ci unii au căzut în robia plăcerilor şi a neînfrânărilor, iar ceilalţi în hule şi trufii.

ˇ        Căci spune-mi, cum a căzut Arie, cel care are numele de la furie, şi duşmanul evlaviei, Manes, şi Nestorie cel stricat la minte şi celelalte căpetenii ale ereticilor, în hula lor împotriva lui Dumnezeu şi a dreptelor dogme ale Bisericii lui Hristos? Nu pentru că au fost necuraţi în simţurile sufletului şi cumplit învârtoşaţi la inimă din cauza cumplitei boli a mândriei, au purces la explicarea Sfintei Scripturi, având înţelegerea întunecată de patimi şi de închipuirea de sine? Căci unul a auzit dumnezeiasca Scriptură zicând: „Domnul M-a zidit pe mine început al căilor Sale spre lucrurile Sale şi Mă naşte înaintea tuturor munţilor” (Proverbe 8, 22-25); celălalt: „Vine stăpânitorul acestei lumi şi nu va afla în Mine nimic” (Ioan 14, 30); iar al treilea, despre Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Dar neputând afla înţelesul sau sensul celor spuse, nici pătrunde în chip curat în adâncurile Duhului, fiind cu totul lipsiţi de Duhul Sfânt, unul a tăiat pe Fiul şi Dumnezeu Cuvântul de la deofiinţimea cu Dumnezeu Tatăl, declarându-L făptură; celălalt a născocit două începuturi, unul bun, sus, şi altul cu totul rău, jos, căpetenia întunericului, şi, învăţând astfel, a trimis la pierzanie pe cei ce au primit învăţătura lui; al treilea, întunecat şi cu nume urât, a despărţit pe Hristos în doi fii, socotind că altul este Fiul şi Cuvântul din Dumnezeu şi Tatăl şi altul cel din Fecioara Maria; şi astfel a numit pe preacurata Maică a Fiului şi a Cuvântului lui Dumnezeu, Născătoare de Hristos şi nu Născătoare de Dumnezeu.

ˇ        Astfel, deci, pe cei desăvârşiţi în cunoştinţă, raţiune şi virtute, pe cei ce a u ajuns adică la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos şi au dobândit mintea Lui prin cea mai deplină curăţie, nu-i poată vătăma nici gustarea oprită a acestui pom, măcar că se numeşte cunoştinţă a binelui şi a răului. Ci mai degrabă se aseamănă aceştia celor ce culeg struguri din rug şi încă struguri copţi, fapt cu totul minunat, şi rodii din mărăcini. Dar celor încă tineri, necercaţi şi neluminaţi, chiar şi împărtăşirea de bine li se face adeseori pricină de moarte, aşa cum li se face copiilor neînţărcaţi de lapte mâncarea pâinii, şi celor cu ochii plini de urdori, razele soarelui.

ˇ        Smerenia şi iubirea fiind deci începutul şi sfârşitul urcuşului spre Dumnezeu şi spre Împărăţia Lui, cu dreptate cuvântul le-a înţeles ca porţi aşezate la marginile opuse ale raiului înţelepciunii făptuitoare. Aceasta, pentru că una introduce pe cel ce bate şi cere să intre în Eden, adică la însăşi desfătarea de plantele nemuritoare ale lucrării şi pazei minţii; iar a doua scoate de acolo la Împărăţia Cerurilor şi la unirea cu Dumnezeu şi la păşunile veşnice şi preacurate ale îngerilor. Căci aşa ne făgăduieşte în mod limpede şi Domnul Iisus nouă tuturor, zicând: „Eu sunt uşa, de va intra cineva prin Mine, se va mântui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”. (Ioan 10, 9). Pentru că el este cu adevărat uşa raiului Împărăţiei Cerurilor, iar portar este Duhul Sfânt.

ˇ        Celui ce s-a apropiat de poarta dreptei credinţe, după ce a părăsit de curând lumea, ţi bate la poarta poruncilor lui Hristos prin smerenie, portarul, adică Însuşi Sfântul Duh, îi deschide intrarea, deschizându-i mintea ca să înţeleag㠄care este voia lui Dumnezeu cea bună şi desăvârşită şi bineplăcut㔠(Romani 12, 2). Iar după ce a intrat şi s-a desfătat prin făptuire şi prin multe nevoinţe ale virtuţii de acele bunătăţi veşnice, îl scoate iarăşi de acolo la păşunile contemplaţiei naturale ale făpturilor lui Dumnezeu. Astfel portarul îl face să se odihnească de toate lucrurile lui (Facere 2, 3) şi să se unească cu Dumnezeu pe înălţimile teologiei (cunoaşterii) Treimii neîmpărţite şi de o fiinţă, în odihna iubirii dumnezeieşti, potrivit lui Hristos şi Dumnezeul nostru care zice: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

ˇ        Altfel nu poate intra cineva în palatele împărăteşti ale lui Hristos şi în ţinuturile dumnezeieşti şi pururi înverzite ale raiului cunoscut cu mintea, unde sunt locuri luminoase, răcoritoare, corturile drepţilor, apa odihnei, bucurie, veselie şi fericire; şi nu poate afla odihnă sufletului său, decât prin poarta cea dintâi de la apus, care e ascunsă în Hristos însuşi, care este sfânta smerenie. Şi pe drept cuvânt. Căci cel ce s-a rupt pe sine de lume şi de toată prietenia şi de împătimirea de prieteni, de cei ai săi, de rudenii, şi a răstignit lumea în sine prin tăierea voii sale, dispreţuind toată tihna trupească, şi bate prin durerile pocăinţei şi nevoinţelor pentru virtute, cu răbdare multă, la poarta poruncilor lui Hristos, intră prin smerenie în tinda înţelepciunii lucrătoare a raiului, care este supunerea, slujirea prin orice lucru de mai puţină cinstire, răbdarea necazurilor şi a încercărilor, greaua pătimire, culcarea pe jos, statul în picioare toată noaptea, privegherea, psalmodierea neîncetată, rugăciunea şi postul, citirea dumnezeieştilor Scripturi, ascultarea şi supunerea faţă de toţi.