Index > Scriitori filocalici

 
   Antonie cel Mare 
   autor anonim 
   Avva Filimon 
   Calist şi Ignatie Xantopol 
   Calist Angelicude 
   Calist Catafygiotul 
   Calist Patriarhul 
   Casian Romanul 
   Diadoh al Foticeei 
   Evagrie Ponticul 
   Filotei Sinaitul 
   Grigorie Sinaitul 
   Ilie Edicul 
   Ioan Carpatiul 
   Ioan Damaschin 
   Isaia Pustnicul 
   Isihie Sinaitul 
   Marcu Ascetul 
   Maxim Cavsocalivitul 
   Maxim Marturisitorul 
   Nichifor din singuratate 
   Nichita Stithatul 
   Nil Ascetul 
   Petru Damaschin 
   Simeon Evlaviosul 
   Simeon Metafrastul 
   Simeon Noul Teolog 
   Talasie Libianul si Africanul 
   Teodor al Edesei 
   Teognost 
   Teolipt mitropolitul Filadelfiei 
   Varsanufie si Ioan 
   Vasile de la Poiana Marului 

 

Sfântul Simeon Noul Teolog

·        Lepădarea de lume şi retragerea desăvârşită, însoţită de înstrăinarea de toate mijloacele, obişnuinţele, socotinţele şi de persoanele din viaţă, şi lepădarea de trup şi de voie se fac pricină de mare folos celui ce s-a lepădat în scurtă vreme aşa de fierbinte.

·        Dacă fugi de lume, ia seama să nu dai sufletului mângâieri la început şi să o cercetezi pe aceasta, chiar dacă te silesc să faci aceasta toate rudeniile şi toţi prietenii. Căci pe ei îi îndeamnă la aceasta demonii pentru a stinge căldura inimii tale. Chiar dacă nu-ţi vor putea împiedica cu desăvârşire hotărârea, ei o vor face cu siguranţă mai moale şi mai slabă.

  • Când te vei afla faţă de toate dulceţile vieţii cu suflet bărbătesc şi neînduplecat, demonii înduioşează rudeniile şi le fac să plângă şi să se jelească în faţa ta pentru tine. Că acesta este adevărul, vei cunoaşte dacă tu vei rămânea neclintit şi în faţa acestei ispite. Căci îi vei vedea pe aceia aprinzându-se deodată de mânie şi de ură împotriva ta şi depărtându-se de tine ca de un duşman, nemaivrând să te vadă.

·        Văzând supărarea ce s-a iscat pentru tine în părinţi, fraţi şi prieteni, să râzi de dracul care a pus la cale să se facă acestea împotriva ta; şi cu frică şi sârguinţă multă, retrage-te şi roagă pe Dumnezeu cu stăruinţă ca să ajungi degrabă la limanul Bunului Părinte, la Care ajungând sufletul tău ostenit şi împovărat, El îl va odihni. Căci multe pricini de primejdii şi de ultimă pierzanie cuprinde marea vieţii.

·        Nu vrei să mai rămâi în lume pentru pricini binecuvântate sau neîntemeiate, ci îndată ce ai fost chemat, ascultă degrabă. Căci de nimic altceva nu se veseleşte Dumnezeu aşa de mult ca de repeziciunea noastră. Fiindcă mai mare este ascultarea imediată cu sărăcie, decât întârzierea cu mulţime de bunuri. ( Mai multă bucurie face lui Dumnezeu răspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacă nu eşti pregătit, decât amânarea cu pretextul de a te pregăti. Fapta bună cerută de Dumnezeu trebuie săvârşită imediat. Altfel te obişnuieşti cu amânările şi poate n-o mai împlineşti niciodată. Sau, fapta bună pe care o poţi face în împrejurarea aceasta, n-o mai poţi face niciodată.)

·        Dacă ai primit, frate, flacăra şi alergând ai ajuns din pricina ei la chinovie, sau la un părinte duhovnicesc, de vei fi îndemnat de el, sau de fraţii care se nevoiesc împreună cu tine, să te foloseşti de băi sau de mâncăruri, sau de alte mângâieri, pentru întărire, să primeşti acestea. Dar fii totdeauna pregătit pentru post, pentru pătimire, pentru înfrânarea cea mai deplină. Că de vei fi îndemnat de părintele tău întru Domnul să te împărtăşeşti de mângâieri, să te afli ascultător aceluia, ca voia ta să nu o faci nici în aceasta. Iar de nu, rabdă cu bucurie cele ce ai vrut să le faci de bunăvoie, folosindu-te sufleteşte. Căci păzind aceasta, vei fi pururi întru toate postind şi înfrânându-te şi ca unul ce te-ai lepădat cu voia întru totul. Ba nu numai atât, ci vei păstra nestinsă şi flacăra aflătoare în inima ta, care te sileşte să dispreţuieşti toate.

·        Când dracii vor face toate din partea lor şi nu ne vor putea clinti sau împiedica de la ţinta noastră cea după Dumnezeu, se vor furişa în cei ce făţăresc evlavia şi vor încerca să împiedice prin aceia pe cei ce se nevoiesc. Mai întâi mişcaţi, chipurile, de dragoste şi de compătimire, aceştia îi vor îndemna pe cei ce se nevoiesc, să se odihnească spre a nu slăbi trupul şi a cădea în lâncezeală. Pe urmă îi atrag la întâlniri fără folos, făcându-i să-şi piardă zilele în ele. De va asculta vreunul dintre cei ce se nevoiesc şi se va potrivi lor, se vor întoarce şi vor râde de pierderea lui. Iar de nu va asculta de cuvintele lor, ci se va păzi pe sine străin de toate, cu mintea adunată şi înfrânată în toate, se vor aprinde de pizmă şi vor face totul până ce îl vor alunga şi din obşte. Căci nu suferă slava deşartă cea necinstită să vadă în faţa ei smerenia, lăudată.

·        Cel ce a cercat folosul duhovnicesc şi a dobândit credinţă nemincinoasă, luând pe Dumnezeu ca martor al adevărului, şi-a zis: „Mi-am pus în mine gândul să nu cer părintelui meu nici să mănânc, nici să beau, sau să mă împărtăşesc de ceva fără el, până ce nu-i va da de ştire Dumnezeu şi îmi va porunci mie. Şi făcând aşa, niciodată, zice, n-am fost împiedicat de la scopul meu”.

·        Credinţă neîndoielnică dovedeşte cel ce cinsteşte cu evlavie ca sfânt până şi locul în care vieţuieşte călăuzitorul şi părintele său. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte în mâini să-l pună pe capul său şi unge cu el pieptul său, ca şi un leac curăţitor al patimilor şi al păcatelor sale. Iar de el nu îndrăzneşte să se apropie, nici să atingă vreo haină sau vreun acoperământ al lui fără voia sa; dar atingând ceva din ceea ce-i aparţine aceluia, o face aceasta cu frică şi cu respect, socotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea şi de slujirea lui, ci şi de intrarea în chilia lui.

·        Nimeni nu poate cunoaşte cum se cuvine, cu ochii sensibili, mărimea cerului şi lăţimea pământului şi raţiunile tuturor celorlalte. Căci cum va putea cineva înţelege cu ochii trupului cele ce întrec mintea şi înţelegerea? Numai mintea curăţită de gânduri şi eliberată de prejudecăţi şi luminată de mintea şi de harul lui Dumnezeu va putea încerca cum se cuvine, după măsura luminării primite, să contemple făpturile.

·        Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili decât în locul acela unde aprindem lumina unui sfeşnic, iar toată lumea cealaltă rămâne pentru noi o noapte întunecoasă, la fel celor ce dorm în noaptea păcatelor, Bunul Stăpân li se face o lumină mică, măcar că, Dumnezeu fiind, rămâne tuturor necuprins, cruţând neputinţa noastră. Şi atunci deschizându-şi omul ochii minţii şi privind firea celor ce sunt, cum n-a mai privit niciodată, se umple de uimire, şi-l podidesc, fără să vrea şi fără durere, lacrimile, prin care se curăţeşte cu al doilea botez, cu botezul acela de care zice Domnul în Evanghelie: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în împărăţia cerurilor” (Ioan III, 5); şi iarăşi: „De nu se va naşte cineva de sus” (Ioan III, 7). Spunând „de sus”, a dat să se înţeleagă naşterea din Duh.

·        Primul Botez are apa care preînchipuieşte lacrimile, are mirul ungerii care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însuşi adevărul.

·        Precum flacăra focului se ridică neîncetat spre înălţime, mai ales dacă întorci materia care întreţine focul, aşa şi inima celui iubitor de slavă deşartă nu se poate smeri, ci când îi spui cele de folos pentru el, se înalţă şi mai mult. Căci mustrat sau sfătuit, el se împotriveşte cu mânie, iar lăudat şi linguşit, se înalţă în chip păcătos.

·        Omul care este obişnuit să se împotrivească îşi este sieşi o sabie cu două tăişuri, ucigându-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinându-l de viaţa veşnică.

·        Cel ce se împotriveşte în cuvânt, este asemenea celui ce se predă pe sine cu voia duşmanilor împăratului. Căci contrazicerea este o cursă şi are ca momeală apărarea, prin care fiind amăgiţi, înghiţim undiţa păcatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limbă şi de gâtlej de către duhurile răutăţii, care aici îl ridică la culmea mândriei, aici îl prăvălesc în prăpastia păcatului, ca să fie apoi dus la judecată cu cei căzuţi din cer.

·        Cel ce e dispreţuit şi batjocorit şi sufere din cauza aceasta mult în inima sa, să cunoască din aceasta că poartă la sân şarpele cel vechi. De va răbda deci în tăcere, sau va răspunde cu multă smerenie, l-a făcut pe acesta neputincios şi i-a slăbit strânsoarea. Iar de va răspunde împotrivă şi cu acreală, sau va grăi cu semeţie, a dat putere şarpelui să-şi verse veninul în inima sa şi să-i roadă cu cruzime cele dinăuntru ale sale. Prin aceasta îl face de fiecare dată mai puternic, dându-i spre mâncare, îndreptarea sa spre cele bune şi puterea nenorocitului său suflet. Aceasta îl va face să trăiască de aici înainte în păcat, şi să fie mort cu totul pentru dreptate.

·        De voieşti să te lepezi toate şi să te deprinzi cu vieţuirea evanghelică, să nu te dai în seama unui învăţător neîncercat sau pătimaş, ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelică, să o înveţi pe cea drăcească. Fiindcă învăţăturile bune sunt de la învăţătorii buni; iar cele rele, de la cei răi. Căci, desigur, din seminţe rele, ies roade rele.

·        Înduplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni şi cu lacrimi, ca să-ţi trimită un călăuzitor nepătimaş şi sfânt. Dar cercetează şi tu dumnezeieştile Scripturi şi mai ales scrierile cu învăţături despre lucrare ale sfinţilor părinţi, ca punându-le alături de cele învăţate şi făptuite de învăţătorul şi înaintestătătorul tău, să le poţi vedea şi înţelege pe acestea ca într-o oglindă, şi pe cele ce conglăsuiesc cu Scripturile să le iei în inimă şi să le stăpâneşti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase şi străine să le dai la o parte şi să le lepezi, ca să nu rătăceşti. Căci să ştii că în zilele acestea mulţi s-au făcut dascăli mincinoşi şi înşelători.

·        Orbul, faţă de Cel Unu, e orb în întregime faţă de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se reţine de la vederea tuturor, dar are vederea tuturor, fiind în afară de cele văzute. Fiind astfel în Unul, le vede pe toate. Şi fiind în toate, nu vede nimic din toate. (Sfântul Maxim Mărturisitorul declară că în Cel Unul sunt raţiunile tuturor. Deci cel ce-l vede pe Cel Unul, vede raţiunile tuturor în El. Sfântul Simeon Noul Teolog plasează încă în viaţa această putinţa vederii tuturor în Dumnezeu, simultană cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzătoare în simplitatea ei. Cine are intuiţia întregului, le vede pe toate ale lui, fără să se piardă în privirea unei părţi sau a alteia.)

·        Cel ce vede pe Unul, prin Unul se vede şi pe sine şi pe toţi şi pe toate. Dar fiind ascuns în toate, nu priveşte la nimic din toate.

·        Cel ce priveşte la învăţătorul şi povăţuitorul său, ca la Dumnezeu, nu poate să-l contrazică. Iar dacă îşi închipuie şi zice că le poate împăca pe amândouă acestea, să ştie că s-a rătăcit. Căci nu ştie ce simţământ au cei de la Dumnezeu faţă de Dumnezeu.

·        Cel ce crede că viaţa şi moartea sa este în mâna păstorului său, nu-l va contrazice niciodată. Iar necunoaşterea acestui lucru naşte contrazicerea, care pricinuieşte moartea spirituală şi veşnică.

·        Înainte ca cel osândit să primească sentinţa, i se dă putinţa de apărare, ca să spună judecătorului despre cele ce a făcut. Dar după arătarea celor făcute şi după sentinţa judecătorului, nu mai poate contrazice în nici un lucru mic sau mare pe cei rânduiţi să aplice osânda.

·        Înainte de a se înfăţişa monahul la această judecată şi de a se descoperi cele din lăuntrul său, poate îi mai este îngăduit să ridice contraziceri în unele lucruri, pentru că nu sunt cunoscute, iar în altele cu închipuirea că le poate ascunde. Dar după descoperirea gândurilor şi după arătarea vădită a lor, nu-i mai este îngăduit să contrazică pe judecătorul şi stăpânitorul său după Dumnezeu, până la moarte. Căci monahul, înfăţişându-se la început la această judecată şi dezvăluindu-şi cele ascunse ale inimii sale, s-a convins de la început, dacă a dobândit oarecare cunoştinţă, că e vrednic de nenumărate morţi; dar crede că prin ascultare şi smerenia sa, se va izbăvi de toate pedepsele şi chinurile, dacă cunoaşte cu adevărat puterea tainei.

·        Cel ce păzeşte aceasta neşterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere şi necredinţă faţă de părintele şi învăţătorul său duhovnicesc, se rostogoleşte jalnic în fundul şi în prăpastia iadului (Prov. IX, 18), încă trăind; ca un fiu al neascultării şi al pierzaniei (Efes. II, 2; Ioan XVII, 12).

·        Frământarea multă şi la vreme nepotrivită întunecă şi tulbură cugetarea şi scoate din suflet rugăciunea curată şi căinţa. Pe de altă parte, aduce oboseală în inimă şi prin aceasta, înăsprire şi învârtoşare. Iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei duhovniceşti.

·        Trândăvia şi greutatea trupului, născute în suflet din lene şi negrijă, ne depărtează de la canonul obişnuit şi aduc în cugetare întuneric şi descurajare. Prin aceasta se ivesc în inimă gânduri de frică şi de hulire, încât cel ispitit de dracul trândăviei nu mai poate nici măcar să mai intre în locul obişnuit al rugăciunii, ci îi este lene şi pregetă şi gândeşte lucruri nebuneşti împotriva Făcătorului a toate. Cunoscând deci pricina şi izvorul de unde ţi-au venit acestea, intră cu sârguinţă în locul obişnuit al rugăciunii tale şi căzând la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagă-te din inimă cu suspine, întru durere şi lacrimi, cerând izbăvirea de povara trândăviei şi a gândurilor rele; şi ţi se va da degrabă ţie, celui ce baţi şi stăruieşti cu osteneală, izbăvirea de acestea.

·        Cel ce a dobândit inima curată, a biruit frica. Iar cel ce se curăţeşte încă, aici o biruie, aici e biruit de ea. Dar cel ce nu luptă nicidecum, sau nu simte deloc că e prieten al patimilor şi al dracilor şi boala închipuirii de sine, socotind că este ceva fără să fie nimic, sau e robul şi prada fricii, tremurând ca un prunc cu cugetul şi având frică acolo unde nu este frică pentru cei ce se tem de Domnul.

·        Cel ce umblă în frica de Dumnezeu, chiar dacă petrece în mijlocul oamenilor răi, nu se teme. El are în lăuntrul său frica de Dumnezeu şi poartă arma nebiruită a credinţei, cu care poate să le împlinească pe toate, chiar şi pe cele ce par grele şi cu neputinţă celor mulţi. El petrece ca un uriaş în mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind în mijlocul câinilor şi al vulpilor, încrezându-se în Domnul. Cu tăria cugetului său îi loveşte pe ei şi înspăimântă inimile lor, învârtind cuvântul înţelepciunii, ca pe un toiag de fier.

·        Să nu te miri dacă, stăpânit de frică, tremuri temându-te de toate. Căci eşti încă nedesăvârşit şi lipsit de tărie şi te temi ca de un prunc de mormoloci. Căci frica este o boală copilărească şi vrednică de râs a sufletului iubitor de slava deşartă. Faţă de acest drac să nu cauţi să te foloseşti de cuvinte şi de contraziceri. Căci cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremură şi se clatină. Lăsându-le pe acestea, smereşte cu toată puterea gândirea ta şi vei vedea cum dispare frica. (E demnă de remarcat această convieţuire între frică şi slava deşartă. Iubitorul de slavă deşartă tremură de părerile tuturor, chiar de ale celor mai neînsemnaţi oameni. De frica unor păreri care nu-ţi cultivă slava deşartă, nu vei putea scăpa contrazicând pe cei ce nu recunosc meritele tale, ci acceptând simţirea smereniei. În smerenie stă adevăratul curaj faţă de alţii)

·        Odată, cuprins fiind cineva de trândăvie, avea mintea slăbită şi întunecată şi sufletul moleşit, încât puţin mai trebuia ca să fie lipsit de întristarea inimii şi să stingă în el flacăra duhului şi să se umple toată casa trupului său de fum. Ba mai mult, se ivi în el o amorţeală a tuturor mădularelor, care-i ducea, din cauza moleşelii, la un somn fără măsură, încât era silit să lipsească şi de la slujbele obişnuite. El încearcă să se împotrivească acestora prin înfrânare şi veghere. Dar biruind somnul, inima lui se înăspri din mândrie şi lipsindu-i de aici înainte întristarea, se strecură în el frica. Când o simţi pe aceasta în sine, ieşi din chilia sa la vreme nepotrivită şi plecând la un loc retras şi întunecat, stătu acolo şi ridică mâinile şi se înseamnă cu semnul crucii, iar ochiul sufletului şi-l înalţă spre Dumnezeu. Umilindu-şi astfel puţin gândirea, îndată dracul fricii se despartă puţin de la el. Dar dracul cumplit al slavei deşarte, mai puternic decât el, îi fură gândul, vrând să-l atragă şi să-l predea iarăşi dracului fricii. Înţelegând el aceasta, se miră şi rugă fierbinte pe Dumnezeu să izbăvească sufletul lui din asemenea curse ale diavolului.

·        Mare şi anevoie de înţeles socotesc că este pentru toţi această împreună-lucrare, răutate şi uneltire a dracilor. Căci am cunoscut pe dracul fricii însoţindu-se şi lucrând împreună cu dracul trândăviei şi pe acesta din urmă ajutându-l pe cei dintâi şi întărind lucrarea lui; de asemenea, pe cel dintâi şi întărind lucrarea lui; de asemenea, pe cel dintâi sădind în  suflet frica împreunată cu învârtoşarea, iar pe al doilea întărind întunecarea, moleşeala, învârtoşarea şi deznădejdea sufletului şi a minţii. Trândăvia le este nevoitorilor o încercare menită să le pricinuiască smerenie.

·        Dracul trândăviei obişnuieşte să războiască, de cele mai multe ori, mai ales pe cei ce au înaintat în rugăciune, sau pe cei ce se sârguiesc cu ea. Căci nici un altul dintre ceilalţi draci nu are putere împotriva acestora. Acesta îşi are puterea fie dintr-o îngăduinţă de sus şi bun rost, fie, cum socotesc mai degrabă, îşi iau puterea împotriva noastră din niscai stări necuvenite ale trupului. Iar ceea ce vreau să spun este aceasta: mâncând mult şi încărcându-mi stomacul şi adormind astfel prea sătul, această patimă a pus stăpânire pe mine şi am fost biruit; apoi înfrânându-mă iarăşi peste măsură, mi-am făcut mintea întunecată şi anevoie de mâncat şi iarăşi am căzut în aceeaşi patimă. Câteodată se întâmplă însă aceasta celor ce se nevoiesc şi din amestecarea aerului, despre care nu ştiu să spun ceva sigur, sau din grosimea vântului de miazăzi.

·        Trândăvia este moartea sufletului şi a minţii. Dacă Dumnezeu i-ar îngădui să lucreze împotriva noastră după puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mântui vreodată. Datoria noastră este să i ne împotrivim cu toată puterea ce ne este dată, dar stă în puterea lui Dumnezeu să ne trezească în chip tainic şi să ne arate în chip vădit biruitori ai ei. Căci e cu neputinţă ca, murind cineva, să învie fără ajutorul Celui ce s-a înviat pe Sine din morţi.

·        Când mintea e furată de mândrie şi se înfundă în ea însăşi şi-şi închipuie că este cava prin sine însăşi fiindcă se nevoieşte, harul care o luminează în chip nevăzut se depărtează de la ea şi, lăsând-o îndată goală, ea îşi dă seama repede de neputinţa ei. Căci patimile năvălesc asupra ei ca nişte câini turbaţi şi caută să o sfâşie. Atunci neştiind ce să facă şi neavând unde să alerge ca să se izbăvească, aleargă, prin smerenie, la Domnul care poate să se mântuiască.

·        Cel ce a ieşit deplin din lume se socoteşte pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat ( Ps. LXI, 1) şi plin de fiare. De aceea, cuprins de o frică negrăită şi de un cutremur de nedescris, strigă către Dumnezeu, ca Iona din chit şi de marea vieţii; ca Daniil din groapa leilor şi a patimilor furioase; ca cei trei tineri din cuptorul focului lăuntric al poftei arzătoare; ca Manase din statuia de aramă a trupului acesta pământesc şi muritor. Iar Domnul auzindu-l îl izvăbeşte pe el din prăpastia neştiinţei şi a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit, pentru ca să nu le mai dăruiască pe acestea; îl izbăveşte din groapa gândurilor rele ale poftei, care răpesc şi rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil; din atacurile pătimaşe ale focului care-i arde şi îi slăbeşte sufletul şi-l împinge cu sila spre fapte necuvenite, răcorindu-i sufletul cu roua Sfântului Duh, ca pe israeliţii aceia; şi de trupul acesta pământesc şi greu şi prea pătimaş, păstrându-l neînjosit şi nedoborât şi făcându-l fiu al luminii şi al zilei (1 Tes. 5, 5) şi învrednicindu-l să guste învierea încă de aici.

·        Nu numai cel ce se linişteşte singur (sihastrul), sau cel ce se află sub ascultare (în obşte), ci şi egumenul şi întâistătătorul celor mulţi şi chiar cel ce slujeşte, trebuie să fie numaidecât fără griji, sau liberi de toate lucrurile vieţii. Căci dacă ne prădăm grijilor, călcăm porunca lui Dumnezeu care zice: „Nu vă îngrijiţi de sufletul vostru, ce veţi mânca sau ce veţi bea şi cu ce vă veţi îmbrăca. Căci toate acestea le caută păgânii” ( Matei 6, 25); şi iarăşi: „Vedeţi să nu se îngreuneze inimile voastre de multă mâncare şi de beţie şi de grijile vieţii” (Luca 21, 34).

·        Cel ce are gândirea îngrijorată de lucrurile vieţii nu este liber. Căci e stăpânit şi robit de grija acestora, fie că se îngrijeşte de acestea pentru sine, fie pentru alţii. Iar cel liber de acestea nu se îngrijeşte în chip lumesc nici pentru sine şi nu se va îngriji nici pentru alţii, fie că e episcop, fie că e egumen, fie diacon. Cu toate acestea, nu va sta niciodată fără lucru şi nu va dispreţui nici pe cei mai umiliţi şi mai mici, ci făcând toate în chip bineplăcut lui Dumnezeu, va rămâne în toate neîngrijorat, toată viaţa.

·        Există o grijă nefăptuitoare şi o făptuire fără grijă, ca şi dimpotrivă: o negrijă făptuitoare şi o lene plină de griji. (Prin această frumoasă distincţie, sfântul Simeon dovedeşte că nu condamnă activitatea, ci apăsarea sufletească ce o poate însoţi. Să fii activ într-un chip degajat, ca o pasăre în zborul ei vesel, ca un artist, fericit în înaripata lui străduinţă de a găsi expresia justă a ceea ce contemplă. Aceasta e esenţa recomandării sfântului Simeon.) Acestea le-a arătat şi Domnul. Căci spunând: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17), şi iarăşi: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru cea care rămâne spre viaţa veşnică” (Ioan 6, 27), n-a desfiinţat activitatea, ci ne-a recomandat activitatea fără grijă. (De fapt, activitatea din iubire faţă de alţii şi de Dumnezeu produce în suflet o stare de negrijă lumească şi-l duce la desăvârşirea veşnică, pe când cea din grija egoistă de trup îl duce la pieire. Deci Domnul condamnă grija, dar nu recomandă inactivitatea. Mai mult chiar, el condamnă şi lenea, mai ales pe cea însoţită de grijă. De aici rezultă că deşi nu trebuie să considerăm lucrurile lumii eterne, totuşi trebuie să socotim că activitatea sufletului în legătură cu ele, de dragul lui Dumnezeu şi al altora, e un mijloc prin care sufletul sporeşte în desăvârşire şi ajunge la veşnicia fericită pentru care este rânduit. Dealtfel, şi rugăciunea este o activitate.) Apoi spunând iarăşi: „Cine, îngrijându-se, poate să adauge măcar un cot la statura sa?” (Matei 6, 27), a desfiinţat grija nefăptuitoare. Iar despre grija întrupată în fapte, zice: „Iar despre îmbrăcăminte şi mâncare, ce vă îngrijiţi? Nu vedeţi crinii câmpului şi păsările cerului, pe cei dintâi cum cresc şi pe cele din urmă cum sunt hrănite?” (Matei 6, 28). Astfel, aprobând pe una şi dezaprobând pe cealaltă, Domnul ne învaţă cum să lucrăm cu grijă neîngrijorându-ne şi cum, liberi de griji, să ocolim o activitate necuvenit. (Ceea ce cere Domnul în fond e împlinirea unei activităţi cuvenite şi reţinerea de la cea necuvenit. Cea dintâi trebuie să o facem într-un sens cu toată grija, dar în alt sens neîngrijoraţi. Iar pe cea de a doua să o evităm, mai ales când o facem fără grijă, adică neglijenţă, sau cu nepăsare de mântuirea sufletului. Există deci grijă şi grijă. Există deci grijă bună şi grijă rea, precum există negrijă bună şi negrijă rea.)

·        Nu dărâma casa ta, voind să o zideşti pe a vecinului. Să ştii că lucrul acesta e obositor şi greu. Ia seama ca nu cumva hotărându-te la aceasta, să o dărâmi şi pe a ta şi să nu poţi să o zideşti nici pe a altuia. (Mustrându-l pe altul pentru greşeli, poţi să-ţi înăspreşti sufletul tău şi să înaintezi la ură împotriva aceluia. Astfel nu-l zideşti nici pe acela şi te înrăieşti şi pe tine.)

·        Dacă n-ai dobândit o desăvârşită nepătimire faţă de lucruri şi de bunurile vieţii, să nu primeşti să te ocupi cu chivernisirea lucrurilor, ca să nu te prinzi în el şi, în loc să iei plata slujirii, să suferi osânda pentru hoţie şi fur de cele sfinte. Iar de eşti silit la acestea, de întîistătătorul, să fii ca cel ce umblă cu focul care arde şi să opreşti momeala gândului prin mărturie şi pocăinţă, ca să te păstrezi neatins prin rugăciunea întîistătorului. (Mărturisind ispita care ţi-a venit de a lua din cele chivernisite ale Bisericii, sau ale mănăstirii, vei căpăta de la duhovnic întărite să respingi ispita)

·        Cel ce n-a ajuns nepătimitor, nu ştie ce este nepătimirea, ba nici nu poate crede că este cineva astfel pe pământ. Căci cel ce nu s-a lepădat mai întâi de sine (Matei 16, 24) şi nu şi-a golit cu bucurie sângele său pentru această viaţă cu adevărat fericită, cum va bănui că a făcut cineva acestea ca să dobândească nepătimirea? La fel şi cel ce-şi închipuie că are Duhul Sfânt neavând nimic, auzind de lucrările Duhului sălăşluite în cei ce au de fapt pe Duhul Sfânt, nu va crede că există cineva în generaţia de azi lucrat şi mişcat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui în chip conştient şi simţit, asemenea apostolilor lui Hristos şi sfinţilor de altădată. Căci fiecare judecă din starea ce o are el, şi pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate.

·        Altceva este a nu ne revolta faţă de necinstiri, de batjocuri, de încercări şi necazuri, şi altceva a ne arăta mulţumiţi de ele şi a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe aceştia şi altceva a întipări, pe lângă aceasta, în mintea noastră faţa fiecăruia din ei şi s-i îmbrăţişa fără patimă ca pe nişte prieteni adevăraţi, cu lacrimi de iubire sinceră, fără să se afle în acea clipă nici o urmă a vreunei supărări în noi. Iar lucrul mai mare decât cele spuse este ca în timpul însuşi al ispitelor să aibă cineva, în chip neschimbat, aceeaşi bună simţire egală pentru cei ce-l batjocoresc în faţă, îl calomniază, îl judecă, îl osândesc, îl înjură şi-l scuipă în faţă, şi pentru cei ce iau în afară înfăţişarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleaşi lucruri fără să se poată însă ascunde de fapt. Dar neasemănat mai mare lucru decât toate acestea, socotesc că este ca cineva să uite cu desăvârşire cele ce le-a suferit şi să nu-şi aducă aminte de ceva din ceea ce i s-a întâmplat, fie că lipsesc, fie că sunt de faţă cei ce l-au supărat, ci să-i primească şi pe aceştia la fel ca pe prieteni, în convorbiri şi la masă, fără nici o gândire la cele întâmplate.

·        Nici celui ce teologhiceşte nu i se potriveşte pocăinţa, nici celui ce se pocăieşte, teologia. Căci pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. CII, 12), pe atâta e mai înaltă teologia decât pocăinţa. (Avem aici sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplaţie a lui Dumnezeu, atinsă pe treptele înalte ale curăţiei şi nepătimirii. Cel ce trăieşte desăvârşit în Dumnezeu, văzându-l cu mintea, nu mai simte nici trebuinţă de pocăinţă, căci uită până şi de starea sa, fiind ieşit întreg în Dumnezeu pe Care-l vede.) Căci precum se vaită un om aflat în boală şi neputinţe, sau precum strigă un cerşetor îmbrăcat în zdrenţe, aşa face cel ce se află în pocăinţă şi săvârşeşte cu adevărat faptele pocăinţei. Iar cel ce teologhiceşte este asemenea celui ce petrece în curţile împărăteşti îmbrăcat în strălucirea vestmântului şi vorbeşte neîncetat cu împăratul ca un intim al lui şi aude de la el în fiecare moment poruncile şi voile lui.

·        Fiind jos, nu cerceta cele de sus; iar înainte de ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecând să cazi din amândouă, mai bine-zis să te pierzi cu cele de jos.

·        Mulţi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citindu-le, le şi aud. Dar puţini dintre cei ce le citesc pot cunoaşte drept puterea şi înţelesul celor citite. Aceştia declară uneori că cele spuse de Sfintele Scripturi sunt cu neputinţă, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rău. Pe cele spuse pentru timpul de faţă le socotesc ca având să se împlinească în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja întâmplate şi ca întâmplându-se în fiecare zi. Şi altfel nu e o judecată dreaptă în ei, nici o pătrundere adevărată a lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti.

·        Singur omul din toate cele văzute şi cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiinţă îndoită, având trup alcătuit din patru elemente: din simţire şi suflare, prin care participă la aceste elemente şi trăieşte în ele, şi din suflet înţelegător şi nematerial şi necorporal, unit în chip negrăit şi neînţeles cu acestea şi amestecat cu ele în chip neamestecat şi neconfundat. Iar acestea sunt omul cel unul, animal muritor şi nemuritor, văzut şi nevăzut, sensibil şi inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate. Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip despărţit lucrările în cele două lumi, aşa şi în omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt sufletul şi fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părţii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac.

·        Pe toţi credincioşii, noi credincioşii trebuie să-i vedem ca pe unul şi în fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos şi să avem atâta dragoste faţă de el, încât să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el. Nu trebuie să numim sau să socotim pe vreunul rău, ci pe toţi să-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar dacă ai vedea pe unul tulburat de patimi, să nu urăşti pe fratele, ci patimile care îl războiesc. Iar dacă îl vezi tiranizat de pofte şi de gânduri greşite, să ai şi mai multă milă de el,.ca nu cumva să fii şi tu ispitit (Col. 6, 1), ca unul să te afli supus schimbărilor materiei nestatornice.

·        Există o părută smereniei din lene, din neglijenţă şi dintr-o lipsă de nădejde a conştiinţei, pe care cei ce au o socotesc pricinuitoare de mântuire. Dar nu este, căci nu are plânsul pricinuitor de bucurie, însoţit cu ea.

·        Există un plâns fără smerenie duhovnicească şi acesta e socotit de cei ce plâng astfel cu un plâns curăţitor de păcate. Dar închipuindu-şi aceasta, se amăgesc în zadar. Căci sunt lipsiţi de dulceaţa Duhului, ivită în chip tainic în cămara înţelegătoare a sufletului (Ps. 33, 9). De aceea unii ca aceştia se şi aprind repede de pofta faţă de lume şi nu pot să dispreţuiască în chip desăvârşit lumea şi cele din lume. Iar cel ce nu poate dispreţui acestea în chip desăvârşit lumea şi n-a dobândit o deslipire din suflet faţă de ele nu poate dobândi nici nădejdea sigură şi neîndoielnică a mântuirii sale. E purtat de îndoială, neîncetat, ici şi colo, nepunând temelia de piatră (Luca 6, 48).

·        Plânsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor şi curăţeşte sufletul de întinăciunea pricinuită de ele; altul ca focul, care face viu, prin prezenţa Sfântului Duh şi reaprinde şi încălzeşte şi face înfocată inima şi o înflăcărează de dragostea şi de dorul lui Dumnezeu.

·        Observă şi cunoaşte lucrările ce se ivesc în tine din smerenie şi din plâns şi cercetează folosul ce ţi se adaugă din ele la vreme nepotrivită. Pentru cei începători aceasta înseamnă lepădarea a toată grija pământească, dezlipirea şi renunţarea la părinţi şi la prieteni, părăsirea grijii şi dispreţuirea tuturor lucrurilor şi bunurilor, nu numai până la un ac, ci şi până la trupul însuşi.

·        Precum cel ce pune pământ pe o flacără ce arde în cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vieţii şi împătimirea de cel mai neînsemnat şi mai mic lucru sting căldura aprinsă la început în suflet.

·        Cel ce s-a lepădat cu bucurie şi într-o deplină simţire a inimii de lucrurile din afară şi de oameni şi de toate cele ale vieţii şi a uitat de ele a sărit peste împătimire ca peste un zid şi e ca un străin faţă de lume şi faţă de toate cele din ea. El îşi adună mintea sa şi-şi concentrează gândul şi cugetarea numai la pomenirea morţii. De aceea se gândeşte la judecată şi la răsplată şi e cu totul stăpânit de acestea, pătruns de o frică negrăită din pricina acestor gânduri şi a cugetării la ele.

·        Cel ce poartă în sânul său frica de judecată e ca un osândit legat în lanţuri pe scena acestei vieţi. De aceea, arată ca unul ce e târât de frică ca de un călău, şi dus pe drumul spre moarte, negândind la altceva decât la chinul său şi la durerea pe care va avea să o sufere din pedeapsa veşnică. Purtând în inimă acest gând, frica ce e întreţinută de el nu-l lasă să se îngrijească de nici un lucru din cele omeneşti. Aflându-se astfel neîncetat ca un pironit pe lemn, şi stăpânit fiind de dureri puternice, nu-şi poate îndrepta ochii spre faţa cuiva şi nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Căci socotindu-se vrednic de toată necinstirea şi dispreţuirea, nu-l interesează batjocurile ce vin asupra lui.

·        Cel ce poartă în sine frica morţii are silă de toată mâncarea, băutura şi podoaba hainelor. El nu mănâncă pâinea şi nu bea apa cu plăcere, ci împlineşte trebuinţa trupului atâta numai cât ajunge pentru a trăi. Acela va lepăda toată voia sa şi se va face rob tuturor, nedeosebind între cele poruncite.

·        Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob părinţilor după Dumnezeu, nu va alege poruncile care uşurează durerea inimii lui, nici pe cale pe care dezleagă legătura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-l îndeamnă spre acestea cu prietenie, sau cu linguşire, sau cu poruncă, ci va alege mai degrabă pe cele ce-i sporesc frica şi va vrea pe cele ce-i strâng legătura şi va iubi pe cele ce-i dau putere călăului (fricii). El va stărui în acestea, neaşteptând să ia dintr-odată slobozire din ele. Dar nădejdea izbăvirii face osteneala mai uşoară, ceea ce este mai folositor celui ce se căieşte fierbinte.

·        Tuturor celor ce încep să vieţuiască după Dumnezeu, le este folositoare frica durerilor şi durerea ce se naşte din ea. Iar cel ce-şi închipuie că poate pune început fără durere şi fără lanţuri şi fără călău (frică), nu numai că-şi aşează temelia faptelor sale pe nisip, ci îşi închipuie chiar că-şi poate face casa în are, fără temelie, ceea ce naşte întru totul cu neputinţă. Căci durerea aceasta naşte toată bucuria şi lanţul acesta rupe toate lanţurile păcatelor şi ale poftelor şi călăul acesta nu pricinuieşte moarte, ci viaţă veşnică.

·        Cel ce nu va vrea să scape şi să fugă de durerea născută din frica de chinurile veşnice, ci se va lipi cu toată hotărârea inimii de ea şi-şi va strânge şi mai mult legăturile ei, pe măsura acestei hotărâri va înainta mai repede şi se va înfăţişa înaintea feţei Împăratului împăraţilor. Iar întâmplându-se aceasta, îndată ce va privi ca printr-o ceaţă spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanţurile, iar călăul lui, sau frica, va fugi departe de la el, şi durerea din inima lui se va întoarce în bucurie şi se va face izvor care izvorăşte la vedere neîncetat şiroaie de lacrimi, iar în minte, linişte, blândeţe şi dulceaţă de negrăit. Ba îi va da şi bărbăţie şi-l va face să alerge slobod şi neîmpiedicat spre toată ascultarea poruncilor lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sunt cu neputinţă celor începători, dar le sunt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare, spre mijloc. Iar celor desăvârşiţi, izvorul acesta li se face lumină, inimă schimbându-li-se şi prefăcându-li-se fără de veste.

·        Cel ce are în lăuntrul lui lumina Duhului Sfânt, cade cu faţa la pământ neputînd să o privească şi strigă cu spaimă şi cu frică multă, ca unul ce a văzut şi a pătimit un lucru mai presus de fire, de cuvânt şi de înţelegere. El este asemenea unui om căruia i s-au aprins de undeva mădularele de un foc, în care arzând şi neputînd răbda căldura văpăii (Ieremia 20, 9), se poartă ca unul ce a ieşit din sine. Neizbutind nicidecum să devină iarăşi al său şi copleşit neîncetat de lacrimi şi răcorit de ele, el aprinde focul dorului şi mai tare. Ca urmare, varsă şi mai multe lacrimi şi, spălându-se în mulţimea lor, fulgeră de tot mai mare strălucire. Iar când s-a aprins în întregime şi s-a făcut ca o lumină, se împlineşte ceea ce s-a spus: „Dumnezeu unit cu dumnezeii şi cunoscut de ei”, şi anume atât de mult cât s-a unit cu cei cu care s-a unit şi s-a descoperit celor ce-L cunosc.

·        Înainte de plâns şi de lacrimi, nimeni să nu ne amăgească cu vorbe deşarte (Efeseni 5, 6), nici să nu ne amăgim pe noi înşine. Căci încă nu este în noi pocăinţă, nici adevărată părere de rău, nici frică de Dumnezeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovăţit pe noi înşine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simţirea judecăţii viitoare şi a chinurilor veşnice. Căci dacă ne-am fi învinovăţit pe noi înşine şi am fi dobândit acestea şi am fi ajuns la ele, îndată am fi vărsat şi lacrimi. Iar fără de acestea, nici învârtoşarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodată, nici sufletul nostru nu va dobândi smerenie, nici nu vom izbuti să ne facem smeriţi. Iar cel nu s-a făcut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfânt. Şi cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curăţie, nu poate să ajungă la vederea şi cunoştinţa lui Dumnezeu şi nu e vrednic să se înveţe tainic virtuţile smereniei.

·        Cel ce voieşte să-l înveţe meşteşugul vorbirii şi filozofia pe cel ce abia a învăţat să silabisească literele nu numai că nu-i va folosi întru nimic, ci îl va face mai degrabă să descurajeze şi să se dezguste, din pricina neputinţei minţii lui de a cuprinde înţelesul celor spuse. Tot aşa cel ce spune începătorilor despre cele ale desăvârşirii şi mai ales celor mai greoi, nu numai că nu-i va folosi cu nimic, ci îi va şi face să se întoarcă la cele din urmă. Căci privind la înălţimea virtuţii şi înţelegând cât de departe este la culmea ei şi socotind că lui îi este cu neputinţă să urce spre vârful ei, va dispreţui şi începuturile făcute de el, ca nefolositoare, şi se va scufunda în deznădejde.

·        Când cei ţinuţi şi stăpâniţi încă de patimi vor auzi că cel desăvârşit după Dumnezeu se socoteşte pe sine mai lipsit de curăţie decât orice om şi decât orice animal şi orice fiară şi că atunci când e batjocorit se bucură, când e bârfit bine cuvântează, când e prigonit rabdă şi se roagă pentru duşmanii lui cu lacrimi şi întru durerea inimii, rugându-se lui Dumnezeu pentru ei, la început nu cred că sunt lucruri aşa de mari şi încearcă să se facă pe ei dimpotrivă cu acela. Pe urmă, daţi pe faţă pe ei deopotrivă cu acela. Pe urmă, daţi pe faţă de Sfintele Scripturi şi copleşiţi de sfinţii care le-au dovedit acestea cu fapta, mărturisesc că nu pot să ajungă la ele. Iar când aud că fără împlinirea acestora este cu neputinţă să se mântuiască, atunci, nevrînd să înceteze cu totul să facă răul şi să se pocăiască de păcatele lor, îi prinde deznădejdea.

·        Cei mai mulţi cinstesc ca nepătimitori şi ca sfinţi, pe cei ce făţăresc virtutea şi altceva arată în pielea obrazului şi altceva sunt după omul din lăuntru, şi anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia şi răul miros al plăcerilor. Ei socotesc aşa, pentru că nu au ochiul sufletului curăţit, nici nu sunt în stare să-i cunoască pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie şi virtute şi în nerăutatea inimii, care sunt sfinţi cu adevărat, îi socotesc, în chip greşit, ca pe oamenii de rând, şi trec pe lângă ei dispreţuindu-i şi îi ţin de nimic.

·        Unii ca aceştia cinstesc ca învăţător şi ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv şi arătos. Iar pe cel tăcut şi cu grijă la cuvinte îl ţin de prost şi mut.

·        Cei trufaşi la cuget şi bolnavi de mândria diavolului se întorc de la cel ce vorbeşte în Duhul Sfânt, socotindu-l trufaş la cuget şi mândru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi plesnesc decât îi străpung. Dar pe cel ce boscorodeşte din burtă şi din fiţuici şi îi minte cu privire la mântuirea lor, îl laudă şi îl primesc. Astfel, nu este nimeni între unii ca aceştia care să poată deosebi şi vedea lucrul bine şi aşa cum este.

·        „Fericiţi, zice Dumnezeu, cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Dar inima curată nu o poate înfăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, aşa zicând, ca una singură şi dusă până la capătul din urmă. (Lipsa unei singure virtuţi ţine inima pătată şi o singură pată se simte în toate virtuţile, tulburându-le) Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea şi lucrarea Duhului. Căci precum fierarul îşi poate arăta meşteşugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, aşa şi omul toate le face şi se foloseşte de virtuţi ca de nişte unelte, dar fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămân fără rod şi fără folos, neizbutind să curăţească pata şi întinăciunea sufletului.

·        Omul poate lupta împotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezrădăcina nicidecum. Şi a primit puterea de a nu face răul, dar nu şi puterea de a nu se gândi la el. (Mintea, mereu în mişcare, e mai greu de stăpânit decât mădularele trupului). Dar evlavia constă nu în a face numai binele, ci şi în a gândi cele rele. Deci cel ce gândeşte cele rele nu poate dobândi inimă curată. Şi cum ar putea? Căci e întinată de gândul rău, ca o oglindă de noroi.

·        Lumea e moartă pentru sfinţi şi cei din ea la fel pentru ei. De aceea văzând, nu văd faptele lor cele bune şi auzind, nu pot înţelege (Matei 13, 13) cuvintele lor dumnezeieşti grăite în Duhul Sfânt. Dar nici cei duhovniceşti nu pot primi în ei faptele cele rele sau cuvintele pătimaşe ale oamenilor lumeşti sau răi, ci văzând şi ei cele din lume, nu le văd şi auzind cele ale oamenilor lumeşti, rămân cu simţirea ca şi când nu le-ar auzi. Şi astfel nu se înfăptuieşte nici o părtăşie a acestora cu aceia, sau a acelora cu aceştia.

·        Precum scrisorile de învoială, dacă nu primesc iscăliturile unor martori vrednici de crezare nu fac sigură arvuna, tot aşa, înainte de împlinirea poruncilor şi de dobândirea virtuţilor, nu e sigură iluminarea harului. Căci ceea ce sunt martorii pentru învoieli, aceea este lucrarea poruncilor şi virtuţile pentru arvuna Duhului. Datorită acestora primeşte fiecare prin arvună încredinţarea mântuirii viitoare.

·        Întâi învoielile se scriu, aşa zicând, prin lucrarea poruncilor, apoi se pecetluiesc şi se iscălesc de către virtuţi. Abia atunci îşa dă mirele Hristos, sufletului mireasă, adică arvuna Duhului. (Poruncile împlinite se înscriu în fiinţa noastră, virtuţile îşi pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o primă lumină de sus în fiinţa noastră, producând o primă transparenţă a ei pentru Dumnezeu şi o primă unire a ei cu El. duhul este inelul lui Hristos, legătura începătoare cu Hristos).

·        Se întâmplă uneori că mirele întârzie în vreo călătorie, sau e ocupat cu alte treburi, şi de aceea hotărăşte să amâne nunta. Dacă mireasa se va mânia şi, dispreţuind dragostea lui, va şterge sau va rupe hârtia de învoială, va cădea îndată din nădejdile ce le are în mire. Aşa se întâmplă şi cu sufletul. De va zice cineva dintre cei ce se nevoiesc: până când sunt dator să mă ostenesc? Şi drept urmare va slăbi din ostenelile nevoinţei şi, prin neglijarea poruncilor şi prin părăsirea pocăinţei neîncetate, va şterge şi va rupe, aşa zicând, învoielile, va cădea îndată cu totul şi din arvuna şi din nădejdea în Dumnezeu.

·        Dacă mireasa îşi întoarce către altul dragoste de la mirele cu care s-a învoit, şi se împreună cu acela, pe faţă sau în ascuns, nu numai că nu mai poate spera să primească de la mire nimic din cele făgăduite ei, ci are să aştepte cu dreptate şi pedeapsa şi ocara prevăzută de lege. Tot aşa se întâmplă şi cu noi. Dacă-şi întoarce careva dragostea datorată mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe faţă sau în ascuns, şi inima lui e ţinută de acel lucru, se face urât mirelui şi nevrednic de unirea cu El. Căci a zis: „Îi iubesc pe cei ce Mă iubesc” (Prov. 8,17).

·        Cel ce se împărtăşeşte de Duhul dumnezeiesc se izbăveşte de pofte şi de plăcerile pătimaşe, dar de trebuinţele pătimaşe, dar de trebuinţele trupeşti al firii nu se desparte. Ca unul ce e slobozit de legăturile poftei pătimaşe şi e unit cu slava şi cu dulceaţa nemuritoare, se sileşte neîncetat să fie sus şi să petreacă cu Dumnezeu; şi să nu se depărteze nici pentru o clipă de vederea Aceluia şi de desfătarea de care nu se mai satură. Dar ca unul ce e închis în trup şi în stricăciune, e tras şi purtat şi el de acestea şi se întoarce spre cele pământeşti. Însă atunci atâta întristare are din pricina acestora, câte are sufletul păcătosului când se desparte de trup.

·        Precum pentru iubitorul de trup şi de viaţă, de plăceri şi de lume, despărţirea de aceasta este moarte, aşa pentru iubitorul de curăţie şi de Dumnezeu, de cele netrupeşti şi de virtute, moarte cu adevărat este despărţirea cea mai mică a cugetării de acestea. Cel ce priveşte lumina supusă simţurilor, dacă va închide puţin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necăjeşte şi se întristează şi nu peste tot, să rabde aceasta, mai ales dacă privea la anumite lucruri de trebuinţă sau interesante. Dar cu cât mai vârtos nu se va întrista şi nu se va necăji cel ce e luminat de Duhul Sfânt şi priveşte cu trezvie şi cu înţelegere, fie că priveghează, fie că doarme, bunătăţile acelea „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. 2, 9), la care doresc şi îngerii să privească (1 Petru 1, 12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor? Căci el socoteşte aceasta, pe drept cuvânt, moarte şi înstrăinare de viaţa veşnică.

·        Omul fiind îndoit, adică având alcătuirea din suflet şi trup, lumea a fost creată pentru el de asemenea ca văzută şi nevăzută. Şi fiecăruia din aceste părţi i s-a rânduit în chip potrivit ei unele din faptele şi din grijile noastre. Dar am înţeles că lucrul acesta este adevărat şi cu privire la vederi şi la vise. Cele ce ocupă sufletul, sau cele în care petrece el în stare de veghe, acelea reţin închipuirea şi cugetarea lui şi în somn. De se îngrijeşte de lucruri omeneşti, e preocupat de ele şi în închipuirea viselor. Iar de cugetă la cele dumnezeieşti şi cereşti, se va afla şi în vis cu gândirea în acestea, după spusa proorocului: „Şi tinerii vor avea vedenii” (Ioil 3,1). Dar fiind în acestea, sufletul nu va fi înşelat, ci va vedea lucruri adevărate şi i se vor încredinţa descoperiri.

·        Când partea poftitoare a sufletului e împinsă spre patimile desfătărilor şi spre plăcerile vieţii, tot pe acestea le vede sufletul şi în vis. Iar când iuţimea sau mânia sufletului e înfuriată împotriva semenilor, visează atacuri, războaie şi lupte între şerpi şi certuri ca la judecată cu duşmanii. Când, în sfârşit, raţiunea lui se înalţă prin trufie şi mândrie, îşi închipuie răpiri înaripate în aer, şederi şi domnii pe tronuri înalte, păşiri înaintea poporului în fruntea unora care luptă.

·        Numai vederile acelea sunt adevărate, care nici n-ar trebui să se numească visuri, ci vederi. Ele sunt proprii acelora a căror minte a devenit simplă, prin sălăşluirea Duhului, şi liberă de toată supărarea şi robia patimilor; a căror cugetare se mişcă în jurul celor dumnezeieşti şi se gândeşte la răsplătirile viitoare; a căror viaţă mai presus de viaţa celor vii este fără griji, netulburată, liniştită, curată, plină de milă, de înţelepciune, de cunoştinţa cerească şi de roadele bune cultivate de Duhul. Ale celor ce nu sunt aşa, sunt mincinoase şi încurcate şi totul e o înşelătorie vădită.

·        Mulţi au fericit viaţa pustnicească, alţii pe cea de obşte, sau în chinovie. Alţii doresc să stea în fruntea poporului, să îndemne, să înveţe să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit trupeşte şi sufleteşte. Eu nu aş socoti pe nici una din acestea mai bună decât pe alta. Nici n-aş spune că una e vrednică de laudă, iar alta de ocară. Ci în toată privinţa şi în toate lucrurile şi faptele, cu totul fericită este viaţa cea pentru Dumnezeu şi după Dumnezeu.

·        Viaţa oamenilor se alcătuieşte din felurite ştiinţe şi meşteşuguri; unul îndeletnicindu-se cu una, altul cu alta, fiecare aduce partea sa şi astfel oamenii îşi dau şi primesc între ei, în timpul vieţii, împlinind trebuinţele trupeşti ale firii. Aşa se poate vedea şi între oamenii duhovniceşti: unul se îndeletniceşte cu o virtute, altul cu alta, toţi alergând din diferite părţi spre aceeaşi ţintă.

·        Cel ce a părăsit toată lumea şi s-a retras în munte, pentru liniştire, dar de acolo scrie celor din lume, pentru a atrage atenţia, pe unii fericindu-i, iar pe alţii linguşindu-i şi lăudându-i, este asemenea celui ce s-a despărţit de femeia desfrânată, ispititor îmbrăcată şi foarte rea, şi s-a dus în ţară depărtată, ca să scape până şi de amintirea ei, dar pe urmă uitând de ţinta pentru care a venit acolo, doreşte să scrie celor ce petrec şi se murdăresc cu desfrânata aceea, fericindu-i. Prin aceasta arată că, dacă nu cu trupul, cel puţin cu inima şi cu mintea se împărtăşeşte de bunăvoie de patima lor, încuviinţând amestecarea lor cu ea.

·        Pe cât sânt de vrednici de laudă şi de fericiţi cei ce petrec în lume, dar îşi curăţesc simţirile şi inimile de toată pofta cea rea, pe atâta sunt de vrednici de ocară şi de osândă cei ce petrec în munţi şi în peşteri, dar îşi doresc laudele şi fericirile de la oameni. Aceştia vor fi ca nişte preacurvari înaintea lui Dumnezeu, Care cercetează inimile noastre. Căci cel ce pofteşte să se audă în lume despre viaţa, despre numele şi despre petrecerea lui, desfrânează faţă de Dumnezeu, ca poporul de odinioară al iudeilor, cum zice David (Ps. CV, 39).

·        Pe cei ce vin fără şovăire la El, Domnul nu-i lasă nicidecum să cadă, ci, văzându-i slăbiţi în putere, conlucrează cu ei, îi ajută, întinzându-le mâna puterii Sale de sus şi-i aduce iarăşi la Sine. Îi sprijineşte pe faţă şi în ascuns, în chip ştiut şi neştiut. Aceasta, până ce urcă toată scara şi se apropie de El şi se unesc întregi cu El întreg şi uită de toate cele pământeşti, fiind cu El acolo sus, dacă în trup sau afară de trup (2 Cor. 12,2), nu ştiu, şi petrecând împreună cu El şi bucurându-se de bunătăţile tainice.

·        E cu dreptate, ca întâi să ne pomenim grumajii noştri sub jugul poruncilor lui Hristos şi să nu ne înfuriem, nici să ne tragem îndărăt. Ci să păşim drept şi cu râvnă până la moarte, sub ele, şi să ne înnoim pe noi înşine, raiul cel cu adevărat nou al lui Dumnezeu, până ce Fiul va veni împreună cu Tatăl, prin Duhul Sfânt, şi se va sălăşlui în noi. Iar atunci, când îl vom dobândi întreg, sălăşluit în noi ca Învăţător, oricăruia dintre noi i-ar porunci şi orice slujbă i-ar încredinţa, să o ia asupra sa şi să o ćeplinească cu bucurie, după voia Lui. Dar nu se cade să o cerem înainte de vreme, nici să primim a o lua când e dată de oameni, ci să stăruim în poruncile Stăpânului şi Dumnezeului nostru şi să aşteptăm hotărârea lui Dumnezeu.

·        După ce am primit o slujbă în lucrurile dumnezeieşti şi ne-am câştigat cinste în ea, de vom fi îndemnaţi de Duhul să trecem la altă slujbă sau lucrare sau făptuire, să nu ne împotrivim. Căci Dumnezeu nu vrea să fim leneşi, nici să rămânem în una şi aceeaşi lucrare în care am început, până la sfârşit, ci să înaintăm şi să ne mişcăm continuu spre izbândirea în cele mai mari, potrivindu-ne voii lui Dumnezeu şi nu voii noastre.

·        Cel ce şi-a făcut moartă voia sa e cu totul fără voie. Dar nici una dintre cele ce sunt şi vieţuiesc şi se mişcă nu e fără voie, afară ce cele nesimţitoare şi nemişcate. Plantele, măcar că se mişcă şi cresc, nu spunem că-şi fac mişcarea şi creşterea printr-o voie naturală, căci sunt neînsufleţite. Dar tot ce e însufleţit are şi o voie naturală. Deci cel ce şi-a omorât prin nevoinţă şi sârguinţă voia sa şi cu totul fără voie a ieşit din firea sa şi, prin faptul că nu mai voieşte nimic, nu mai poate lucra nimic, nici bine nici rău.

·        Celui ce-şi taie voia sa pentru frica lui Dumnezeu îi dăruieşte Dumnezeu voia Lui, într-un chip aşa de tainic, încât nici el nu ştie. Şi o păstrează neştearsă în inima sa şi-şi deschide ochii înţelegerii ca să o cunoască pe ea şi primeşte putere ca să o împlinească. Iar acestea le lucrează harul Sfântului Duh. Căci fără El nu se face nimic.

·        Dacă ai primit iertarea păcatelor tale, fie prin mărturisire, fie prin îmbrăcarea schimei sfinte şi îngereşti, câtă dragoste, mulţumire şi smerenie nu trebuie să-ţi pricinuiască aceasta? Că fiind vrednic de nenumărate pedepse, nu numai că te-ai izbăvit de ele, ci te-ai învrednicit şi de înfiere, de slavă şi de Împărăţia cerurilor. Aceasta depănându-te în cuget şi amintindu-ţi-le pururi, fii gata şi pregăteşte-te să nu necinsteşti pe Cel ce te-a cinstit şi ţi-a iertat nenumărate greşeli. Ci slăveşte-l şi cinsteşte-l prin toate lucrurile tale, ca şi El să te slăvească în schimb şi mai mult pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decât toată zidirea văzută şi te va numi prieten adevărat al lui Dumnezeu.

·        Cu cât este mai de preţ sufletul decât trupul, cu atât e mai înalt omul raţional decât lumea. Nu lua seama la mărimea făpturilor din ea, ca să le socoteşti, omule, pentru aceasta, pe ele mai de preţ ca tine. Ci căutând la harul ce ţi s-a dat şi cunoscând demnitatea sufletului tău mintal şi raţional, laudă pe Dumnezeu, Care te-a cinstit mai presus decât toate cele văzute.

·        Sufletul care nu s-a izbăvit cu desăvârşire şi cu bună simţire de alipirea şi de împătimirea de cele văzute nu purta fără întristare pricinile întristare (Acesta e lucrul esenţial: să porţi fără întristare cele ce ţi le pricinuiesc ca scopul să te întristeze şi să te facă prin aceasta să păcătuieşti, dovedind că nu eşti legat de lumea aceasta şi nu ai încredere desăvârşită în Dumnezeu.)şi uneltirile venite lui de la draci şi de la oameni. Ci fiind legat prin împătimire de lucrurile omeneşti e muşcat de pagubele de bani şi se supără de pierderile unor lucruri şi-l dor cumplit durerile venite în trupul său.

·        Dacă şi-a dezlegat cineva sufletul de dorirea şi de poftele lucrurilor supuse simţurilor şi l-a legat de Dumnezeu, nu numai că va dispreţui banul şi lucrurile din jurul lui şi, păgubit de ele, se va arăta fără întristare, ca faţă de nişte lucruri străine, ci şi durerile venite asupra trupului său le va răbda cu bucurie şi cu mulţumirea cuvenită. Căci el vede pururi, ca dumnezeiescul apostol, că „omul din afară se strică, iar cel din lăuntru se înnoieşte zi de zi” (1 Cor. 4, 10). Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele după voia lui Dumnezeu. Căci e de trebuinţă, în acestea, de cunoştinţă desăvârşită şi de înţelepciune duhovnicească. Iar cel lipsit de acestea umblă în întunericul deznădejdii şi al neştiinţei, neputând să vadă câtuşi de puţin lumina răbdării şi a mângâierii.

·        Tot cel ce se socoteşte învăţat în ştiinţa matematicii nu se va învrednici vreodată să privească şi să cunoască tainele lui Dumnezeu, până ce nu va voi mai întâi să se smerească şi să se facă nebun (1 Cor. 1,20), lepădând, odată cu părerea de sine, şi cunoştinţa pe care a adunat-o. (Propriu-zis nu se poate pierde şi nu trebuie pierdut-ă, ci cel ce o are trebuie să se socotească ca şi când n-ar avea-o. Să nu se mândrească cu ea). Căci cel ce face aceasta şi urmează, cu credinţă neîndoielnică, înţelepţilor în cele dumnezeieşti, şi e povăţuit de aceştia, va intra împreună cu ei în cetatea Dumnezeului celui viu. Şi călăuzit şi luminat de Duhul dumnezeiesc, vede şi învaţă cele ce nici unul dintre ceilalţi oameni nu le-a văzut şi nu le poate vedea şi afla vreodată. Atunci ajunge să fie învăţat de Dumnezeu. (În Dumnezeu sunt şi cele învăţate de el într-o armonie cu toate cele neştiute. Căci El e mai presus de toate. Iar în lumina Lui se înţeleg mai bine şi cele necunoscute încă).

·        Ucenicii oamenilor îi socotesc nebuni pe cei învăţaţi de Dumnezeu. Căci aceştia, fiind afară de lumina dumnezeiască şi neputând vedea minunile din ea, pe cei ce sălăşluiesc în lumină şi văd şi învaţă cele din ea îi socotesc rătăciţi, câtă vreme ei înşişi sunt departe şi nepărtaşi de bunătăţile tainice ale lui Dumnezeu.

·        Cei ce sunt plini de harul lui Dumnezeu şi desăvârşiţi întru cunoştinţa şi înţelepciunea de sus numai de ea vor să se apropie şi să vadă pe cei din lume, ca să le pricinuiască vreo răsplătire prin aducere aminte de poruncile lui Dumnezeu şi prin facerea de bine, socotind că poate vor auzi, vor înţelege şi se vor îndupleca. (Deci ei nu trebuie să se ţină cu totul în afară de legătura cu ceilalţi oameni. Iar acestora nu li se cere să uite ştiinţa lor, ci să cunoască pe Dumnezeu şi să încadreze ştiinţa lor parţială în lumina totală a lui Dumnezeu, în care sunt toate). Fiindcă cei ce nu sunt purtaţi de Duhul lui Dumnezeu (Rom. 8,14) umblă întru întuneric şi nu cunosc nici unde merg (Ioan 12, 35), nici în ce porunci se poticnesc. Poate, ridicându-se din închipuirea de sine care îi stăpâneşte, vor primi învăţătura adevărată a Duhului Sfânt. Şi auzind fără ştirbire şi nestrâmtorată voia lui Dumnezeu, se vor pocăi şi, împlinind-o, vor primi vreun dar duhovnicesc. Iar dacă nu pot să li se facă acelora pricinuitori ai vreunui astfel de folos, plângând învârtoşarea inimii lor, se întorc la chiliile proprii, rugându-se zi şi noapte pentru ei. Căci pentru altceva nu ar fi în stare să se întristeze niciodată cei ce sunt neîncetat împreună cu Dumnezeu, şi sunt mai mult decât plini de tot binele.

·        Botezul nu ia de la noi libertatea voinţei şi puterea de a ne hotărî prin noi înşine, ci abia el ne dăruieşte libertatea, ca să nu mai fim stăpâniţi silnic şi fără să vrem, de diavolul. De aceea, după Botez, atârnă de noi, fie că stăruim de bună voie în poruncile lui Hristos, Stăpânul nostru, în Care ne-am botezat, şi să umblăm pe calea poruncite de El, fie să ne abatem de la această cale dreaptă, întorcându-ne prin faptele rele la protivnicul şi vrăjmaşul nostru, diavolul.

·        Frate, la începutul lepădării, sârguieşte-te să sădeşti în tine virtuţi frumoase, ca să te faci folositor şi obştii şi să te slăvească la sfârşit Domnul. Să nu câştigi îndrăzneală faţă de stareţ, niciodată, cum am zis şi mai înainte, nici să nu ceri cinstire de la el. Să nu-ţi câştigi prietenie cu cei mai mari, nici să nu dai târcoale chiliilor lor, cunoscând că prin aceasta nu numai că începe să se înrădăcineze în tine patima slavei deşarte, dar te şi faci urât în ochii întîistătătorului. Căci se întâmplă totdeauna aceasta. Deci cel ce înţelege să înţeleagă. Ci şezi în chilia ta, oricum ar fi, în pace. Iar de le cel ce vrea să se întâlnească cu tine, nu te întoarce, din pricină de evlavie. Căci întâlnindu-te cu el cu gând prietenesc, nu te vei vătăma, chiar dacă îţi este dintre duşmani. Iar dacă nu vezi în aceasta vreun folos pentru tine, trebuie să ţii seama de scopul celui ce vrea să se folosească de la tine.

·        Să nu dobândeşti o dragoste deosebită faţă de nici o persoană, mai ales faţă de un începător, chiar dacă ţi se pare că are o viaţă foarte frumoasă şi în afară de orice bănuială. Căci din duhovnicească, ea ţi se preface de cele mai multe ori în pătimaşă, şi cazi în necazuri fără folos. De obicei aceasta se întâmplă mai ales celor ce se nevoiesc. Dar smerenia şi rugăciunea neîncetată îi învaţă despre aceasta. Căci nu e vremea să vorbim despre aceasta cu de-amănuntul. Iar cel ce înţelege să înţeleagă.

·        Socoteşte, frate, că aceasta se numeşte retragerea deplină din lume: omorârea deplină a voii proprii. Apoi nealipirea pătimaşă şi renunţarea la părinţi, la membrii familiei şi la prieteni.

·        Să nu ţii ceva din cele materiale în chilie, fie măcar toiag, afară de un coş, de o saltea de paie, de un cojocel şi de o haină cu care te îmbraci. Dacă se poate, nici măcar ceva sub picioare. Căci s-a spus şi despre aceasta un cuvânt. Dar cine înţelege să înţeleagă.

·        Să nu ceri stareţului ceva din cele trebuincioase, afară de cele rânduite. Nici să nu asculţi de vreun gând ispititor, ca să se schimbe ceva din cele ce ţi se dă. Şi oricum ar fi, primeşte-le cu mulţumire şi fii bucuros de ele. Nu e îngăduit să vinzi ceva. Murdărindu-se haina, spal-o de două ori pe an. Cere, cu înfăţişare de sărac şi de străin, cu toată smerenia, haina altui frate, până când cea spălată a ta se usucă la soare. Apoi întoarce-i-o iarăşi cu mulţumire. Asemenea şi îmbrăcămintea de deasupra şi orice altceva.

·        Să te osteneşti după putere în ascultarea ta. Iar în chilie să stăruieşti şi în rugăciune împreunată cu rugăciune împreunată cu pocăinţă şi cu luare-aminte şi cu lacrimi dese. Şi să nu-ţi pui în gând că azi te-ai ostenit cu prea multă prisosinţă şi deci să scurtezi ceva din rugăciune din pricina ostenelii trupeşti. Căci îţi spun ţie că pe cât se sileşte cineva pe sine în ascultare, lipindu-se de rugăciune, pe atât să socotească că a pierdut mai mult. Şi de fapt aşa este.

·        Dar înainte de toate trebuie să iei parte la slujbele bisericeşti şi să pleci cel din urmă, afară de mare nevoie. Mai ales la utrenie şi la liturghie.

·        Trebuie să ai toată supunerea faţă de stareţul tău, de care ai fost şi tuns. Şi să împlineşti fără deosebire cele poruncite de el până la moarte, chiar dacă îţi par cu neputinţă. Prin aceasta urmezi Celui ce s-a făcut ascultător până la moartea pe cruce. Dar nu numai faţă de stareţ, ci şi faţă de toată obştea fraţilor. Iar primind o slujire, să nu fii neascultător în ceva. Şi dacă ceea ce ţi se porunceşte ar fi peste puterea ta, punând metanie, cere scutire de aceasta. Iar dacă aceasta se respinge, socotind că „Împărăţia cerurilor este a celor ce o iau cu sila şi cei ce o silesc o vor răpi” (Luca 16,16), sileşte-te.

·        Să te mişti cu umilinţă în faţa întregii obşti, ca un nevăzut şi necunoscut şi ca şi când n-ai fi deloc. Cel ce vieţuieşte astfel, îndrăznesc să spun că făcându-se văzător ajutat de har, prezice multe. Unul ca acesta plânge mult şi pentru scăderile acelora. Rămânând neîmprăştiat, întrucât nu sufere de împătimirea de cele materiale, nu va primi să alunece din dragostea duhovnicească şi dumnezeiască, în aceasta. Şi nu e lucru de mirare că prezice. Căci aceasta vine de multe ori şi de la draci. Totuşi cel ce înţelege să înţeleagă. Dar dacă începe cineva să primească mărturisiri, poate se va lipsi şi de acestea, fiind ocupat cu cercetarea gândurilor celorlalţi. Iar dacă din multă smerenie se va opri de la acestea, adică de la a sfătui şi de a le asculta, va fi reaşezat iarăşi în starea de mai înainte. Dar cunoştinţa acestora numai Dumnezeu o are. Eu, stăpânit de frică, nu îndrăznesc să vorbesc despre ele.

·        Păstrează chilia pe care ai primit-o de la întâistătător la început, până la sfârşit. Iar dacă din pricina vechimii sau a dărâmării ei, vei fi tulburat în gând, punând metanie întîistătătorului, fă-i cunoscut acest lucru cu smerenie. Şi de te va asculta, bucură-te. Iar de nu, mulţumeşte şi aşa, aducându-ţi aminte de Stăpânul tău care nu a avut unde să-şi plece capul. Căci dacă l-ai tulbura de două sau de trei sau de patru ori cu aceasta, se naşte îndrăzneala, apoi neîncrederea şi la urmă dispreţul. Dacă voieşti, deci, să duci viaţă liniştită şi paşnică, nu cere deloc vreo uşurare trupească de la stareţ. Fă aceasta de la început şi rabdă cu bărbăţie să fii dispreţuit şi nesocotit de toţi, după porunca Domnului.
Deci dacă voieşti să-ţi păstrezi încrederea şi iubirea faţă de el şi să-l vezi ca pe un sfânt, păzeşte aceste trei lucruri: nu cere vreo uşurare şi nu-ţi lua îndrăzneală faţă de el şi nu te duce des la el, cum fac unii, pe motiv că sunt ajutaţi de el. Căci acesta nu e un lucru de laudă, ci omenesc. Nu te osândesc nici dacă ascunzi de el tot gândul ce se iveşte în tine. Căci dacă păzeşti acestea, vei trece neînvăluit marea vieţii şi vei socoti pe părinte, oricum ar fi, ca pe un sfânt. Iar dacă te vei apropia în biserică, ca să întrebi pe părintele tău despre vreun gând şi vei vedea pe altul luându-ţi înainte, pentru acelaşi lucru sau pentru altul, şi părintele te va trece cu vederea, din pricina acestuia, să nu te întristezi, nici să gândeşti ceva împotriva lui. Ci stai de-o parte cu mâinile încrucişate, până va isprăvi cu acela şi te va chema. Căci părinţii obişnuiesc uneori să facă să ni se întâmple acestea, poate şi cu voia, spre cercarea şi izbăvirea noastră de mai înainte.

·        Să mănânci cele puse înaintea ta, orice ar fi. De asemenea să bei vinul cu înfrânare, fără cârtire. Iar dar mănânci singur, din pricină de neputinţă, mănâncă legume crude cu untdelemn. Dacă vreunul dintre fraţi îţi trimite ceva de mâncare, priveşte cu mulţumire şi smerenie ca un străin. Şi împărtăşeşte-te din ce ţi-a trimis, orice ar fi. Iar ce rămâne, trimite altui frate sărac şi evlavios. Iar dacă te cheamă cineva la mângâiere, împărtăşeşte-te din toate cele puse înainte, dar puţin, păzind porunca înfrânării. Iar ridicându-te şi punând metanie în chipul străinului şi al săracului, dă-i mulţumire zicând: „Dumnezeu-tatăl să-ţi răsplătească, sfinţite părinte”. Ia aminte să nu vorbeşti ceva, chiar dacă ar fi de folos.

·        Iar dacă vreunul dintre fraţi a fost întristat fie de întîistătător, fie de iconom, fie de altcineva, şi vine la tine, mângâie-l aşa: „Crede, frate, spre cercarea ta ţi s-a întâmplat aceasta. Căci şi mie mi s-a întâmplat de multe ori aceasta şi m-am întristat şi descurajat. Dar de când am fost înştiinţat că acestea se întâmplă spre cercare, le port cu mulţumire. Fă aşadar şi tu aşa. Şi mai degrabă să te veseleşti de astfel de necazuri”. Iar dacă acela ar începe să bârfească, nici atunci să nu te schimbi. Ci mângâie-l cum te va ajuta harul, căci sunt multe chinuri de dreaptă socoteală. Şi ajută pe fratele după cum îi înţelegi starea de suflet şi gândurile lui şi nu-l lăsa să plece netămăduit.

·        Iar dacă s-ar întâmpla ca un frate să fie bolnav şi tu nu l-ai cercetat de mult, trebuie să-i trimiţi mai înainte ceva, vestindu-i aceasta: „Crede, sfinţite părinte, că abia azi am aflat despre boala ta şi te rog de iertare”. Iar apoi mergând la el, pune metanie şi, făcând rugăciune, spune-i aşa: cum ţi-a ajutat Dumnezeu, sfinţite părinte! Apoi şezând cu mâinile încrucişate, taci. Iar dacă sunt şi alţii de faţă, pentru cercetare, ia aminte să nu mai vorbeşti ceva, nici din Scriptură, nici din cele fireşti, mai ales dacă nu eşti întrebat, ca să nu ai necaz pe urmă. Căci aceasta se întâmplă de cele mai multe ori fraţilor mai simpli.

·        Dacă se întâmplă să stai la masă cu fraţi evlavioşi, să te împărtăşeşti din cele puse înainte, fără deosebire, oricare ar fi ele. Iar dacă ai poruncă de la cineva să nu mănânci peşte sau altceva, dar acestea sunt puse pe masă, dacă cel ce a dat poruncă e aproape, mergând înduplecă-l să-ţi îngăduie să guşti. Iar dacă nu e de faţă, sau ştii că nu-ţi va îngădui, şi totuşi nu voieşti să-i sminteşti pe fraţi, încredinţează-i, după masă, aceluia ce-ai făcut, cerând iertare. Iar dacă nu voieşti să faci nici una din acestea, e mai bine să nu mergi la ei. Căni vei câştiga două lucruri: vei alunga şi pe dracul slavei deşarte şi-i vei izbăvi şi pe aceia de sminteală şi de întristare. Iar de sunt din cei mai groşi de simţire, păzeşte canonul. Dar e mai bine ca şi în faţa acestora să guşti din toate câte puţin. La fel, cu prilejul mângâierii ce ţi-o face cineva, potrivit apostolului care hotărăşte „să se mănânce tot ce se pune înainte, nedeosebind nimic pentru cunoştinţă” (1 Cor. 10,15).

·        Dacă în vreme ce-ţi faci rugăciunea în chilie, bate cineva la uşă, deschide-i şi şezând vorbeşte-i cu smerenie despre ceea ce-l preocupă din cele ce-i sunt de folos. De e apăsat de vreun necaz, sârguieşte-te să-l ajuţi, fie cu cuvântul, fie cu lucrul. Apoi plecând acela, închizând uşa, reia-ţi rugăciunea. Căci slujirea celor ce vin la tine este asemenea împăcării (Matei 5,24). Dar nu trebuie făcut aşa când e vorba de lucruri lumeşti. În acest caz, isprăveşte întâi rugăciunea şi apoi vorbeşte cu el.

·        Dacă în vreme ce te rogi, îţi vine vreo frică, sau vreo lovitură, sau străluceşte vreo lumină, sau se întâmplă altceva, să nu te tulburi. Ci stăruie şi mai întins în rugăciune. Căci se iveşte o tulburare drăcească sau vreo frică sau vreo ieşire din sine (extaz), ca slăbind să laşi rugăciunea şi ca, ajuns la un astfel de obicei, să te facă pradă lui. Dar dacă săvârşind rugăciunea, îţi străluceşte vreo lumină cu neputinţă de tălmăcit, (Lumina dumnezeiască nu se poate exprima, pentru că nu are un caracter văzut, pentru că e spirituală şi de un conţinut cu neputinţă cu neputinţă de definit. Dacă are un caracter văzut, exprimabil, nu e de la Dumnezeu.) şi sufletul ţi se umple de o bucurie negrăită şi de dorinţa celor mai înalte şi încep să-ţi curgă lacrimile însoţite de pocăinţă, cunoaşte că aceasta este o vizită dumnezeiască şi un ajutor dumnezeiesc. „Şi dacă rămâne mult, ca să nu-ţi vină ceva mai mult decât aceasta, prin faptul că eşti stăpânit de lacrimi, îndreaptă-ţi mintea spre ceva din cele trupeşti şi prin aceasta te vei smeri. Dar ia seama să nu părăseşti rugăciunea de frica vrăjmaşilor, ci aşa cum în cazul când se sperie copilul de nişte mormoloci, se refugiază în braţele mamei şi ale tatălui, aruncând frica de ei, aşa şi tu, alergând prin rugăciune la Dumnezeu, scapă de frica lor.

·        Dacă în vreme ce şezi în chilie, venind un frate te va întreba despre vreun război trupesc, să nu-l respingi. Ci foloseşte-l cu pocăinţă din ceea ce-ţi va dărui harul lui Dumnezeu şi din ceea ce ai câştigat din faptele tale şi apoi slobozeşte-l. Iar când iese, punând metanie înaintea lui, spune-i: „Crede, frate, că nădăjduiesc în iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi ci că va fugi de la tine acest război, numai să nu dai înapoi şi să nu te moleşeşti”. Iar după ce a ieşit acela, ridicându-te şi închipuindu-ţi războiul lui, înălţându-ţi mâinile cu lacrimi spre Dumnezeu, roagă-te cu suspine pentru fratele, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce nu voieşti moartea păcătosului, rânduieşte lucrul după cum ştii şi precum este de folos fratelui acesta”. Şi Dumnezeu, cunoscând încrederea aceluia în tine şi împreună-pătimirea şi rugăciunea ta sinceră, va uşura, din iubire faţă de el, războiul lui.

·        Cel ce a dobândit acestea să ia seama la sine însuşi şi la atacurile gândurilor, pentru că cel ce petrece în mijlocul oamenilor e cu neputinţă, socotesc, să le biruiască. Mai ales e cu neputinţă să biruiască atacul pizmei şi al slavei deşarte acela care e lăudat de oamenii din lume pentru viaţa lui vrednică de laudă şi pentru dispreţuirea lucrurilor văzute. Pe lângă aceasta de multe ori, cunoscând sau văzând că cineva face ceva ce nu se cuvine, îl osândeşte. De aceea unul ca acesta trebuie să ia aminte să nu iscodească cele ce zice, sau ce face stareţul, sau slujitorii. Iar dacă, biruit de patimă, va gândi sau va spune ceva necuvenit, să se îndrepte pe sine cu pocăinţă. Să ia aminte şi la starea în biserică şi la slujbe. Pentru că gândurile slavei deşarte au obiceiul să tulbure pe cei virtuoşi şi în acestea, fie în cântare, fie în rugăciunea în care mintea nu trebuie să umble de acolo până acolo, luând seama că alţi fraţi sunt împrăştiaţi şi tulburaţi. Să înainteze cu luare-aminte în ritmul cântării duhovniceşti şi să cânte cu mintea cele ale îngerilor. Să ia aminte să nu se facă arătat nimănui altuia decât lui Dumnezeu şi să nu se lase ispitit de cei ce fac asemenea lucruri, nici ca să-i judece, nici ca să-i fericească. Dar acestea toate nu le vei putea ocoli, decât de te vei păzi în smerenie, în iubire, în mărturisire şi în nepătimire.

·        Sârguieşte-te să nu superi pe cineva fie cu cuvântul, fie cu fapta, ci să-i mângâi pe aceia care sunt supăraţi de alţii, pe cât e cu putinţă. Şi să nu socoteşti vreodată că ai biruit meşteşugirile diavolului şi să cazi în slavă deşartă. Pentru că firea omenească nu poate să le biruiască, decât numai harul lui Dumnezeu. Deci, cei ce sunt supuşi întâistătorului să le păzească toate acestea. Iar celor îndrăgostiţi de linişte nu le pot spune nimic. Dar fiecare să cugete la cele ce le-am spus şi la cele ce se cuvin celor ce se liniştesc, pentru că liniştea are nevoie de viaţa cea mai bine îndrumată.

·        Dacă ai câştigat încredere şi siguranţă în vreun fapte din obşte, şi-i mărturiseşti lui gândurile tale, să nu încetezi, frate, vreodată să mergi la el şi să-i împărtăşeşti gândurile care vin în fiecare zi şi ceas. Toţi ar trebui să meargă la stareţ ca să se mărturisească. De aceea am spus aceasta, cu pogorământ, fiindcă unii nu voiesc să vădească gândurile lor stareţului, din multă slăbiciune şi din neîncrederea ce o au în el. Însă nu trebuie să colinzi de la unul al altul, ascultând de vrăjmaşul care-ţi spune în ascuns că pricinuieşti povară mergând des la fratele acela care primeşte gândurile tale, sau că e ruşine să-i înfăţişezi de multe ori ale tale, ca să te facă prin aceasta să întrerupi mărturisirea, sau să mergi la altul. Pentru că dacă mergem la cel dintâi, vom câştiga şi mai multă încredere în el, şi ne vom folosi mult şi din viaţa şi din cuvintele lui şi nu vom fi osândiţi de nici un altul pentru viaţa noastră, ci vom fi lăudaţi de toţi că păzim credinţa. Iar dacă neglijăm să se mărturisim des păcatele noastre, cădem în patimi mai mari şi ne ruşinăm iarăşi să le mai facem cunoscute şi ne prăvălim în prăpastia deznădejdii. Iar dacă mergem la alt duhovnic (lucru ce nu e îngăduit să-l facem), dacă duhovnicul e din aceeaşi obşte, toţi fraţii ne vor învinui că am călcat credinţa ce am avut-o în cel dintâi şi vom fi foarte osândiţi de Dumnezeu. Dar şi duhovnicul la care mergem ne va socoti că vom face la fel şi cu el. iar noi obişnuindu-ne să trecem de la unul la altul, nu vom înceta niciodată să iscodim, ca să aflăm stâlpnici, sau zăvorâţi, sau isihaşti, şi să mergem la ei să ne mărturisim şi să ne facem necredincioşi tuturor şi să nu propăşim, ci să cădem şi mai mult în osândă. De aceea sârguieşte-te să rămâi fără şovăială până la moarte la duhovnicul la care te-ai mărturisit de la început şi să nu te sminteşti de el, chiar dacă ai vedea că desfrânează, căci nu te vei vătăma niciodată. Pentru că, precum am spus, de-l vei dispreţui pe acela, şi vei merge la altul, te vei face pricină de multe sminteli şi vei judeca la fel şi pe toţi ceilalţi şi vei deschide întru tine cale de pierzanie. Ci, Doamne, Doamne, izbăveşte-ne pe noi de toată necredinţa şi iscodirea şi ne acoperă cu harul Tău cel dumnezeiesc.

·        Iar de vei câştiga ucenici care au încredere în tine, şi ca să-ţi mărturisească ţie gândurile lor şi îi vezi pe ei că vorbesc cu unii dintre fraţii mai evlavioşi, să nu te sminteşti. Pentru că diavolul spune pe ascuns celor ce vieţuiesc drept, că aceşti ucenici nu umblă cu sinceritatea inimii, şi cu simplitate, nici nu ne mărturisesc gândurile lor cu adevărată încredere în noi, ci îi îndeamnă cu scop rău, prin făţărnicie, să vadă libertatea noastră şi prin aceasta ne produc supărare şi neîncredere în aceşti ucenici. Tu deci să nu arăţi acest gând pe care ţi-l aruncă dracii, ci sileşte-te cu toată simplitatea şi iubirea pentru Dumnezeu şi pentru binele însuşi, să îndrepţi pe unii ca aceştia şi să-i foloseşti sufleteşte şi să socoteşti propăşirea lor drept slava ta însăşi.

·        Dacă vreunii dintre ucenicii tăi ajung la neîncredere în tine, gândeşte-te de unde le-a venit aceasta. Pentru că aceasta vine din multe pricini: ea poate veni fie din slava deşartă, că au ajuns la propăşire şi de aceea au căzut în mândrie, ca să nu mai primească să se numească ucenici, ci să aibă demnitate de învăţători; fie pentru că, fiind graşi şi iubitori de trup, vreau să se mângâie trupeşte; fie pentru că l-a iubit pe vreunul prea mult şi pe urmă a iubit pe altul şi acela a căzut în pizmă; fie pentru că acela doreşte să fie hirotonit şi tu l-ai împiedicat, pentru că, după mărturisirea lui, nu e vrednic să fie preoţit; fie pentru că ai cinstit mai mult decât pe el, pe altul, care a venit la tine pe urmă, iar aceasta a pricinuit mare supărare aceluia care n-a reuşit în ceea ce dorea, mai ales dacă a venit la tine în vârstă fragedă şi l-ai iubit mult după Dumnezeu; sau poate că vreodată, ca să se înfrâneze de la patimi, i-ai făgăduit să-i dai voie să se hirotonească (pentru că duhovnicii obişnuiesc de multe ori să facă astfel de făgăduieli de hirotonie tinerilor, ca să le taie cu totul înclinarea ce o au spre patimi din reaua obişnuinţă) şi nădăjduind, potrivit făgăduinţei, n-a reuşit pentru nevrednicia lui şi muşcat de pizmă aduce împotriva altui călugăr învinuiri pe care nu le poate nici asculta cineva, cu atât mai puţin să le spună.
Pe lângă acestea, mai sunt, precum am spus, şi alte feluri de neîncrederi: când cineva cade din negrijă în învoiri cu păcatele, sau şi în fapte păcătoase şi se ruşinează să le mărturisească, prins de slava deşartă şi ascunzându-le ajunge încet, încet la neîncredere; sau poate te-a văzut şi pe tine stăpânit de patimi şi te învinuieşte. Iar semnul depărtării acestora de la tine sau de la propăşire, îl vei vedea din vederea feţei lor. Iar dacă nu, din chipurile obişnuite ale prefăcătoriei. Pentru că chiar dacă e sfătuit, sau îndemnat, se preface că primeşte în auzul său sfaturile, dar în inima lui nu le primeşte. Ba se şi supără din pricina lor, sau râde de ele, ba chiar se înfurie. Iar dacă vreodată, vrând să-l încerci, de este curat de patimi, îl îndemni, fie că se împărtăşească, fie să intre în sfântul altar, le face pe amândouă fără să deosebească, ca să nu-l învinuieşti. Leacul acestora sunt rugăciunile din inimă şi cu lacrimi către Dumnezeu şi arătarea iubirii, sfatul des, ajutorul trupesc, aspre şi mustrătoare, precum gândeşti că vor auzi, sau îşi vor îmblânzi moravurile.

·        Dacă un călugăr îţi vorbeşte de unii fraţi că sunt evlavioşi şi îi laudă, tu taci. Iar de te va întreba de ei, răspunde cu smerenie: „Crede-mă, părinte, nu ştiu. Eu fiind un om simplu, vreau să-mi văd slăbiciunea mea. Pentru că toţi, cu harul lui Dumnezeu, sunt sfinţi şi buni. Dar fiecare ceea ce seamănă, aceea va şi secera”. Nici să nu lauzi, nici să nu osândeşti pe nici unul în parte, ci să lauzi pe toţi. Mai ales, când în călugărul respectiv se va ivi vreun gând că tu ai încredere în vreunul din aceia şi se lasă stăpânit de acest gând şi se înstrăinează.

·        Sfântul Simeon dă o explicaţie spirituală procesului de asemănare a omului credincios cu Hristos. Privind mereu la Hristos şi Hristos privind mereu la el şi aflându-se într-o convorbire continuă, omul devine tot mai asemenea lui Hristos, căci imită chipul Lui, îşi însuşeşte modul Lui de a fi şi de a se gândi. Iar prin aceasta i se transmite omului puterea spirituală însăşi a lui Hristos. Această idee constituie şi o recomandare dată de sfântul Simeon credincioşilor. Sfântul Simeon înfăţişează o hristologie practică, nu una teoretică.

·         Nu trebuie ca cineva din cei nedesprinşi să cerceteze tainele ascunse ale Împărăţiei cerurilor, înainte de lucrarea poruncilor şi de înaintarea în virtuţi şi de desăvârşire; şi că la a doua venire a Domnului toţi sfinţii se vor cunoaşte unii pe alţii.
Să lăsăm deci discuţiile deşarte şi nefolositoare (Tit 3,9) şi să nu ne grăbim să aflăm înainte de vreme cele ce ţin de o vreme, ci să ascultăm mai bine de Domnul care zice: „Cercetaţi Scripturile” (Ioan. 5,39). Cercetaţi-le şi nu le iscodiţi în discuţii îndelungate. Cercetaţi Scripturile şi nu faceţi discuţii în afara Sfintelor Scripturi. Cercetaţi Scripturile, ca să fiţi învăţaţi despre credinţă, nădejde şi iubire. Despre credinţă, ca să nu fiţi purtaţi de orice vânt după nesiguranţa oamenilor fără reazim (Efes. 4,14), ci întăriţi-vă prin dogmele drepte ale Bisericii Apostolice şi Universale şi „drept îndreptaţi” (2 Tim. 2,15) cuvântul ei. Dar nu numai aceasta, ci prin împlinirea poruncilor veţi fi învăţaţi să căutaţi şi rodul credinţei şi folosul din ea, iar când veţi putea afla acestea, atunci veţi dobândi şi nădejdea nefăcută de ruşine şi veţi avea în ea şi întreaga iubire faţă de Dumnezeu. Căci astfel, este cu neputinţă vreunui om să dobândească iubirea desăvârşită de Dumnezeu, decât prin credinţa neştirbită şi prin nădejdea sigură şi neîndoielnică. De ce, deci, uitând să ne cercetăm pe noi înşine în privinţa acestora, şi anume, dacă avem credinţă în Dumnezeu atâta cât El însuşi, Judecătorul nostru viitor, zice că o va cere de la noi, iscodim cele mai presus de noi, câtă vreme noi abia ştim cele de la picioarele noastre?

·         Credinţă şi fapte. – Iar care este credinţa pe care Dumnezeu o cere de la noi şi pe care trebuie s-o avem în El, a arătat El însuşi în Evanghelie, zicând: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9,23); „Căci cel ce vine la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe fraţii săi, ba încă şi sufletul său, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14, 26). Şi iarăşi: „Cel ce a aflat sufletul său”, rămânând alipit la cele spuse, „îl va pierde pe el” (Matei 10,39), „iar cel ce va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea”, împlinind poruncile Mele, „îl va afla pe el în viaţa veşnică” (Marcu 8, 35; Matei 16,25). Aţi auzit semnele credinţei? Vă ajung acestea, să aveţi nevoie să vi le reamintesc şi pe cele următoare? Dacă voiţi să aflaţi aceasta chiar de la Domnul, Care zice limpede: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca” (Matei 6,25,34). Şi ridicându-ne câte puţin spre cele mai desăvârşite, zice: „De te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i lui şi cel stâng; şi celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina ta, lasă-i lui şi cămaşa ta” (Matei 6, 39-40); „şi celui ce răpeşte ale tale, nu i le cere înapoi” (Luca 6,30). Apoi cerând prisos de credinţă peste prisos, ne porunceşte să ne rugăm pentru duşmanii noştri şi să facem bine celor ce ne urăsc pe noi şi să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc pe noi (Matei 5,44). Şi ne porunceşte să facem altele multe, din care să se arate credinţa noastră în El. Numai atunci trebuie să zicem că suntem credincioşi. Căci fără acestea credinţa noastră este moartă (Iacob 2,20) şi noi suntem morţi.

·         Am voit să aud şi să aflu de la tine ce folos vei avea dacă ai să afli şi ai să înveţi de la noi despre bucuriile, slăvirile, desfătările şi reaşezările din Împărăţia lui Dumnezeu, câtă vreme eşti osândit, cum am spus, de conştiinţă, fiindcă n-ai păzit poruncile date ţie de Hristos şi de aceea nu ai parte cu Hristos? (Ioan 13,8). Nici unul, în nici un fel. Ci îţi vei pricinui mai degrabă o şi mai mare osândă, că, aflându-le acestea, le-ai dispreţuit şi n-ai voit să lepezi închipuirea de sine şi să dobândeşti smerenia. De altfel, răspunde liniştit la întrebarea ce ţi-o pun cu blândeţe: de va cere un copil mic, care n-a învăţat încă nici alfabetul, să i se explice gramatica şi retorica, va primi oare vreun om stăpân pe raţiune, să ia în seamă măcar cu un singur cuvânt nebunia lui şi nu-l va respinge mai degrabă pe acela că gândeşte lucruri nebuneşti şi copilăreşti şi cere fără judecată cele mai presus de puterea lui? Iar dacă e drept şi cuvenit lucru să facă aşa în acestea, cu atât mai mult se cuvine să facă aşa în cele mai presus de cuvânt, de minte şi de înţelegere. Totuşi, dacă cineva, care nu cunoaşte nici măcar literele scrisului, va auzi cele ce le-au scris elinii prin alte cuvinte şi le va înţelege pe acestea ca pe cele spuse în dialectul propriu, nu e nici o mirare, dat fiind că aceia vorbesc despre cele supuse simţurilor şi scrierile lor sunt scrieri deşarte despre lucruri deşarte. Cele despre care întrebi tu, nu sunt, însă, de felul acesta. Dar ce sunt şi cum? Cum zice Proorocul David: „Şi a plecat cerurile şi s-a pogorât şi întuneric sub picioarele Lui” (Ps. 17,10). Ce este întunericul acesta? Trupul Domnului, despre care Ioan, marele Înaintemergător la Lui, a spus mai pe urmă: „Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (Marcu 1,7). S-a coborât deci şi a venit îmbrăcând, în loc de întuneric, a zburat pe aripi de vânturi. Şi a pus întunericul ascunziş al Lui. În jurul Lui, cortul Lui” (Ps. 17,11-12). Vezi că cercetarea ta nu se îndreptată spre cele supuse simţurilor, ci spre cele dumnezeieşti şi necuprinse şi nu uşor de înţeles de toţi? Şi dacă a pus negura şi întunericul ascunziş al tainelor Lui şi e nevoie de multă lumină de la Preasfântul Duh spre înţelegerea tainelor ascunse, cum cercetezi cele ce nu poţi să le afli, odată ce nu te-ai făcut locaşul luminii dumnezeieşti, fiind încă nedesăvârşit şi neluminat? Şi ca să nu bănuieşti, ca unul ce şezi în întuneric (Matei 14,16), că şi Acela s-a ascuns, aşezându-se în întuneric, proorocul David a spus: „În jurul Lui, cortul Lui”. El numeşte cort cu ceea ce se numeşte Pavel lumină. Căci spune: „Cel ce locuieşte în lumina neapropiată” (1Tim.4,16). Amândoi atrag luarea aminte asupra necuprinderii şi nemărginirii dumnezeirii Lui, nevoind să facă pe Dumnezeu circumscris. Ei spun acestea, pentru că îşi îndreaptă cuvântul spre cei ce iscodesc cu privire la El. Nu socotiţi, o, voi cei fără de minte, că Domnul şi Dumnezeul cel înălţat, intrând (în cer) s-a ascuns în întuneric, ci este în slava Sa, în dumnezeirea care umple toate şi e mai presus de toate, în care era şi înainte de aceea.

·         Tu deci, cel ce ai citit acestea, judecă-te pe tine nu întru închipuirea cunoştinţei mincinoase (1 Tim. 6,20) şi întru făurirea de gânduri deşarte, ci întru fiică şi cutremur. Şi de voieşti să afli ce stare de viaţă ai, întreabă-ţi sufletul şi spune-i: „Suflete, ai păzit poate poruncile lui Dumnezeu, sau nu?” Şi deschizându-şi gura conştiinţei lui, îţi va spune în chip sigur adevărul. Căci nu va ruşina de tine, ci te va înfrunta şi-ţi va arăta cele ce le-ai pus înainte şi le ai în tine, fie bune, fie rele. Căci în cunoştinţă vei afla, fie că ai iubit lumea, fie că ai slujit mai mult lui Dumnezeu, fie că ai căutat slava de la oameni, fie că ai dorit numai pe cea dată a lui Dumnezeu. Privind în tine însuţi ca într-o cutie şi pipăind conţinutul şi scoţând una câte una din cele aşezate în ea, le vei cunoaşte în chip limpede. Presupune deci că întâi e aşezată acolo dragostea de mărire şi de slavă deşartă, un fel de a plăcea oamenilor, dulceţile laudelor de la oameni, veşmântul făţărniciei, sămânţa ascunsă a iubirii de arginţi şi, simplu vorbind, multe de acestea aşezate în ea, una acoperită de alta; iar deasupra tuturor acestora să presupunem că e îngâmfarea – căci cunoştinţa, zice, îngâmfă (1 Cor. 9,1) – iar împreună cu ea, închipuirea de sine şi părerea că eşti ceva, nedându-ţi seama că cel cu cugetul îngâmfat nu e nimic (Gal. 6,3). Toate acestea, fiind adăugate la celelalte pe care le-am amintit înainte, spune-mi cum vei putea să le deosebeşti? Vei spune, fără îndoială, că nicidecum. Spune-mi, aşadar, acum şi aceasta. Poate că nu eşti convins că peste inima ta ai aşezat un fel de acoperământ din acestea; poate nu crezi, cum nici evreii nu cred, fapt pentru care-i mustră Pavel (Rom. 8, 23; 2 Cor. 3, 15). Şi de aceea nu înlături  acoperământul acesta de pe inima ta, ca să vezi patimile ascunse sub el şi să te milostiveşti de amărâtul tău suflet şi să te grăbeşti să-l curăţa şi să speli ochiul tău suflet şi să te grăbeşti să-l curăţa şi să-l speli ochii lui înţelegători şi faţa lui cu lacrimi fierbinţi, aruncând înapoia toată înţelepciunea şi cunoştinţa din afară, după îndemnul lui Pavel, ca să te faci nebun lumii acesteia şi să te faci înţelept în Hristos (1 Cor. 4,10). Dar atunci, spune-mi, cum, odată ce eşti nebun, îţi voi descrie cele privitoare la Dumnezeu şi la cele dumnezeieşti, care sunt ascunse şi nevăzute? Nu mă vei dispreţui tu însuţi, ca pe unul care face un lucru fără rost, şi nu vei zice în tine însuţi cu dreptate: „Aceasta e cu adevărat nebun, căci îmi povesteşte despre lucruri neînţelese întregii suflări de sub cer şi întregii suflări ce se află deasupra cerului?” Căci cele ce vor avea atunci, nici îngerii lui Dumnezeu nu le ştiu. Fiindcă dacă nu au cunoscut nici venirea Lui pe pământ, cum, sau când avea să se coboare şi să se facă om, cu cât mai mult nu pot cunoaşte venirea Lui cea de pe urmă întru slavă, când va fi, cum va fi şi care vor fi darurile ce le va împărtăşi sfinţilor Lui? Că acestea sunt cu adevărat, a arătat Pavel zicând: „Ca să se facă cunoscute acum începătorilor şi stăpânilor prin Biserică înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (Efes. 3,10). Ba a arătat şi Domnul, spunând despre venirea Sa că „Puterile cerurilor se vor clătina” (Matei 24,29), adică se vor uimi şi se vor minuna, văzând deodată ceea ce, fără îndoială, n-au văzut până atunci. Iar dacă puterile cerurilor nu ştiu, cum îndrăzneşti să spui tu că sfinţii nu se vor cunoaşte unii pe alţii în Împărăţia lui Dumnezeu, când se vor împărtăşi de vederea Lui? Dar şi tu, care-l contrazici, pe cel ce zice: „Ei trebuie să se cunoască numaidecât unul pe altul”, întrebi: de unde o şti aceasta? Cunoştinţa întreolaltă a sfinţilor. – O, neştiinţă şi nebunie şi întunecime! Nu tremuraţi, nu vă temeţi? Căci din cuvintele voastre (Matei 12,37) veţi fi osândiţi de către Dreptul Judecător, Care nu caută la faţă. Căci către cei ce spun că sfinţii nu se văd, nici nu se cunosc unii pe alţii, ci îl văd numai pe El, fiind uniţi întregi prin toate simţurile cu El întreg, se va adresa şi va zice: „M-aţi cunoscut voi? Aţi văzut lumina Mea? M-aţi primit în voi? Aţi cunoscut prin cercare însăşi lucrările Duhului Sfânt, sau nu?” Socotesc că nu vor îndrăzni să-I răspundă: „Da, Doamne”. Căci dacă vor spune aşa, le va răspunde: „Cum, dacă aţi avut cunoştinţa acestora prin cercare, spuneţi că cei ce Mă vor avea pe Mine în ei înşişi nu se vor cunoaşte unul pe altul? Eu sunt Dumnezeul cel nemincinos, Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul cel sfânt, Cel ce locuiesc întru sfinţi. Cum locuiesc întru ei? Precum am spus că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine, aşa şi sfinţii sunt întru Mine şi Eu întru ei (Ioan 17,21). Şi precum Tatăl e întru Mine şi Eu întru Tatăl Meu, aşa voi fi locuind şi întru toţi sfinţii şi toţi sfinţii vor locui întru Mine”. Dar va mai zice către aceştia şi următoarele: „Dacă deci Eu sunt întru sfinţii Mei şi sfinţii Mei întru Mine, dacă Eu sunt întru Tatăl Meu şi Tatăl Meu întru Mine şi precum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl, e vădit ca şi sfinţii Mă cunosc pe Mine şi Eu pe sfinţi şi la fel sfinţii trebuie să se cunoască unul pe altul” .Iar ca să se facă acest lucru mai clar, ca să fie vădit şi celor nesimţitori, trebuie să adăugăm a zice iarăşi: întru toţi sfinţii va locui Acelaşi Hristos. Când se vor deschide, deci, cărţile conştiinţei fiecăruia, în inimile şi conştiinţele păcătoşilor se va afla închipuirea de sine, sau slava deşartă, sau erezia, sau invidia, sau pizma, sau altceva din acestea; se va afla negrija, trândăvia şi neîmplinirea din toată inima a poruncilor lui Dumnezeu, de unde vine lipsa iubirii Lui. De aceea „ochii lor se vor întuneca şi nu vor vedea” (Rom. 11,20; Ps. LXVIII, 24) şi vor fi ruşinaţi şi vor auzi: „Întrucât nu aţi făcut una dintre poruncile Mele, preamici, ci aţi nesocotit-o, Mie nu aţi Făcut” (Matei 25,45 şi 5,19).

·         Îndemn. – Deci cei ce spun că sfinţii nu se cunosc şi nu se văd unii pe alţii, să se lase convinşi prin acestea, să nu se ocupe cu lucruri de neînţeles, ci, de voiesc să asculte de mine, să fie atenţi mai degrabă la ei înşişi şi să nu înceteze să se judece pe ei înşişi. Iar voi, cei lipsiţi de cunoştinţa tuturor celor spuse şi neajunşi la simţirea, la cunoştinţa şi la experienţa iluminării şi a vederii dumnezeieşti, cum nu tremuraţi să exprimaţi peste tot unele ca acestea? Căci dacă va trebui să dăm socoteală de tot cuvântul deşert (Matei 12,36), cu cât mai mult nu vom fi întrebaţi despre acestea şi nu vom fi pedepsiţi ca unii ce am vorbit în deşert? Căci cuvânt deşert nu e, cum ar bănui cineva, numai cel nefolositor, ci şi cel grăit de noi înainte de împlinirea faptelor poruncite şi de cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţă (cercare). Când nu dispreţuiesc slava de jos, nici nu sunt scârbit de ea din suflet, ca de una ce e vătămătoare sufletului şi mă lipseşte de slava de sus, dar îndemn pe alţii să se înfrâneze de la ea, nu va fi cuvântul meu deşert şi fără putere pricinuitoare de fapte şi gol? Şi nu voi fi osândit ca un mincinos? Iar când, fără să fi primit harul Duhului întru simţire şi cunoştinţă fără să fi ajuns învăţat de Dumnezeu (Ioan 6,45), voi sări să tâlcuiesc, fără ruşine, Scripturile lui Dumnezeu insuflate, şi-mi voi lua rolul de învăţător, folosindu-mă spre aceasta numai de cunoştinţa mincinoasă, va lăsa Dumnezeu acest lucru nemustrat şi nu va cere pentru el socoteală de la mine? Nicidecum. Iar de voieşti, învaţă-te acestea şi la cele de jos şi de la cele omeneşti. Spune-mi care dintre oameni, chiar dacă ar fi admirat de toţi pentru înţelepciunea şi cunoştinţa sa şi pentru ştiinţa legilor, chiar dacă ar fi împodobit cu toată dreptatea şi evlavia, va îndrăzni pe sine judecător şi să legiuiască în cele ale altora, fără voia împăratului? Iar dacă ar îndrăzni aceasta, va fi făcut de ruşine de împărat şi va fi pedepsit cu însăşi asprimea legilor. O, neruşinare! Pe împăratul pământesc nu îndrăzneşte nimeni să-l nesocotească şi să-i răpească cinstea şi demnitatea şi să le atribuie lui, iar tu nesocoteşti pe Împăratul ceresc ca pe un nimeni şi îndrăzneşti să-ţi însuşeşti demnităţile apostolice fără încuviinţarea şi voia Lui? Făcând aşa, socoteşti că Stăpânul va lăsa nepedepsită fapta ta? Nicidecum!

·         „Înţelegerea” nu înseamnă în gândirea părinţilor ceea ce înseamnă pentru noi: o simplă înţelegere prin cugetare a unui anumit lucru. Ci participarea la o ordine obiectivă mai presus de simţuri. Pe aceasta se bazează pe toată concepţia sfântului Simeon despre „simţirea” realităţii spirituale, cu care intrăm în contact cu mintea sau cu înţelegerea. Întrucât mintea şi înţelegerea a pierdut pentru omenirea mai nouă, sensul de organ de „vedere”, „simţire” a unei lumi spirituale obiective, sau sensul de contact cu ea, poate că ar trebui să folosim mai mult termenii de „simţire a minţii” şi de „vedere” (contempletare), pe care îl foloseau de asemenea părinţii, pentru actul de sesizare a realităţii obiective spirituale. Aceasta este un fel de capacitate de sesizare a realităţii spirituale cu toată fiinţa noastră. Simţi prezenţa spiritului cuiva şi caracterul lui prin fiinţă ca printr-un organ total care nu e identic deci cu raţiunea, sau cu cugetarea discursivă. E o „înţelegere” într-un alt sens, decât pur intelectual. E o înţelegere, care e în acelaşi timp o „simţire”, un contact, al realităţii cunoscute în modul acesta, cum zice sfântul Simeon. Părinţii o considerau ca ţinând de minte, sau de spiritul uman, numind-o „înţelegere” în sensul acesta.