Petru Damaschin

ˇ        După cunoştinţă, e alegerea omului, iar aceasta este începutul mântuirii. Ea constă în aceea că omul părăseşte voile şi cugetările sale şi împlineşte cugetările şi voile lui Dumnezeu. Şi de va putea să le facă acestea, nu se va afla în toată zidirea lucru sau îndeletnicire sau loc să-l poată împiedica să se facă aşa cum a voit Dumnezeu la început să fie, după chipul şi asemănarea Lui şi, prin străduinţă, Dumnezeu după har, nepătimitor, drept, bun şi înţelept, fie în bogăţie, fie în sărăcie, fie în feciorie, fie în căsătorie, fie la conducere şi întru libertate, fie întru supunere şi robie, şi, simplu vorbind, în orice vreme, loc şi lucru.

• Apoi locurile şi ocupaţiile se deosebesc între ele, şi omul trebuie să cunoască deosebirile lor, fie prin smerita cugetare dată de Dumnezeu, fie prin întrebarea celor ce au darurile deosebirii. Căci fără aceasta, nu sunt bune cele ce se fac, chiar dacă necunoscînd acestea ni se pare că sunt bune. Dar prin deosebire, aflând despre puterea sa spre ce lucrare vrea să păşească începe a bineplăcea lui Dumnezeu. Dar cum s-a spus, în toate trebuie să tăgăduiască voile sale, ca să ajungă la scopul lui Dumnezeu, sau să îmbrăţişeze îndeletnicirea pe care o vrea Dumnezeu. Iar de nu face aşa, nu poate să se mântuiască prin nimic. Pentru că din neascultarea lui Adam, crescând toţi pătimaşi prin obişnuirea cu patimile, nu voim binele cu bucurie, nici nu îmbrăţişăm voia lui Dumnezeu, ci iubim mai vârtos patimile şi răutăţile, iar cele bune nu le voim deloc, decât siliţi de frica muncilor. Şi numai cei nu primesc cuvântul cu credinţă tare şi cu hotărâre. Iar ceilalţi nici aşa nu le voim; ci neluînd în seamă necazurile vieţii şi muncile viitoare, slujim patimilor cu tot sufletul. Dar unii nesimţind nici amărăciunea acestora săvârşesc siliţi şi fără voie ostenelile virtuţilor. După Sfântul Grigore de Nisa şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, gustarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului a adus omului o considerare a răului ca bine, o masacrare a răului în bine. Fenomenul acesta se produce uneori ca voia omului, ispitită de plăcere. Dar el înseamnă adeseori şi o neputinţă a noastră de a deosebi între bine şi rău. Starea aceasta devenită permanentă şi extremă e proprie demonilor. Astfel discriminarea între bine şi rău este semnul ieşirii din păcat şi ea e un dar al lui Dumnezeu. Dar ea e condiţionată de hotărârea noastră de a trăi după voia lui Dumnezeu. E condiţionată de un act de voinţă, de o orientare nouă, totală.
• Pentru că nu toţi primim binefacerile la el. ci unii primind focul Domnului sau cuvântul Lui, prin lucrare, se fac la inimă mai moi ca ceara, iar alţii prin nelucrare ne arătăm mai întăriţi ca lutul şi cu totul împietriţi. Şi dacă nu-l primim la fel, nu sileşte pe cineva dintre noi. Ci, precum soarele trimite razele peste tot şi luminează toată lumea şi cel ce vrea să-l vadă nu e silit de el, şi nimeni nu e cauza lipsirii de lumină, dacă Dumnezeu însuşi a făcut soarele şi ochiul, decât omul care are stăpânirea (peste ochi), aşa şi aici, Dumnezeu trimite tuturor razele cunoştinţei, iar după cunoştinţă a dat şi credinţa ca ochi. Iar cel ce vrea să primească prin credinţă cunoştinţa sigură, păzeşte prin fapte amintirea ei. Şi acestuia îi dă Dumnezeu mare râvnă, cunoştinţă şi putere. Căci prin cunoştinţa naturală se naşte râvna, în cel ce o alege pe ea şi din râvnă puterea de a lucra; şi prin lucrare se păstrează amintirea; şi din amintire se naşte o mai mare lucrare; şi din aceasta o mai mare cunoştinţă; şi din aceasta, numită cuminţenie, se naşte înfrânarea patimilor şi răbdarea întâmplărilor dureroase; iar din acestea petrecerea cea după Dumnezeu şi cunoştinţa darurilor lui Dumnezeu şi a greşelilor proprii; şi din acestea recunoştinţa, prin care se naşte frica de Dumnezeu, din care vine păzirea poruncilor, adică plânsul, blândeţea, smerita cugetare; din aceasta se naşte puterea de a deosebi; şi din aceasta străvederea sau puterea de a putea prevedea greşelile viitoare şi de a le înlătura din vreme, prin curăţenia minţii, datorită experienţei şi amintirii celor de mai înainte, şi a celor prezente, şi a celor săvârşite din nebăgare de seamă; şi din acestea nădejdea; iar din acestea neîmpătimirea şi dragostea nesăvîrşită.
• Dar fiindcă s-a vorbit despre cunoştinţa virtuţilor, vom vorbi şi despre patimi. Cunoştinţa vine ca soarele şi nebunul îşi închide cu voie ochii sau libera alegere, prin puţină credinţă, sau lene, şi îndată trimite cunoştinţa în cămara uitării, prin nelucrarea care vine din trândăvie. Căci din neînţelepciune vine trândăvia, din aceasta nelucrare, şi prin aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de sine, sau iubirea voilor şi iubire de slavă. Din acestea se naşte iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor, şi prin ea vine împrăştierea în cele ale vieţii, din care se naşte totala necunoştinţă a darurilor lui Dumnezeu şi a păcatelor proprii. Iar din aceasta sălăşluirea celorlalte patimi, adică ale cele opt căpetenii ale lor: a lăcomiei pântecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de argint, din care se naşte mânia, când cineva nu dobândeşte lucrul dorit, sau nu-şi împlineşte voia sa; din ea vine întristarea, prin care se naşte nepăsarea; apoi slava deşartă din care vine mândria. Din acestea opt vine toată răutatea, patima şi sufletul, prin care cel care e covârşit de ele ajunge la deznădejde, la pierzanie totală, la căderea de la Dumnezeu şi la asemănarea cu dracii, precum s-a mai spus.
• Fiecare stă la mijlocul acestor două căi, adică a dreptăţii şi a păcatului; şi-şi alege pe care o vrea şi pe aceasta înaintează. Şi primindu-l pe el această cale şi pe cei ce-l călăuzesc pe ea, fie îngeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci şi oameni răi, îl duc până la capătul ei, chiar dacă nu vrea. Cei buni îl duc la şi la împărăţia cerurilor; iar cei păcătoşi, la diavolul şi la munca veşnică. Şi nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decât voia sa.
• Cel care vrea să facă binele, să ceară prin rugăciune de la Dumnezeu şi îndată i se dă lui cunoştinţa şi putere, ca să se arate că harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu. Căci ni s-ar putea dărui şi fără rugăciune, ca şi după rugăciune. Dar precum nu are laudă cel ce primeşte aerul ca să trăiască, ştiind că fără el nu poate trăi, ci mai vârtos e dator să mulţumească Celui ce l-a făcut şi i-a dat nările prin care-l primeşte, şi sănătatea, ca să-l primească, aşa şi noi suntem datori mai vârtos să mulţumim lui Dumnezeu că a făcut şi rugăciunea şi cunoştinţa, şi puterea şi virtuţile şi pe noi şi toate cele din jurul nostru, după har. Ba nu numai atât, ci nu încetează să caute orice mijloc ca să biruiască răutatea noastră, a vrăjmaşilor şi a dracilor. Căci şi diavolul, pierzând cunoştinţa lui Dumnezeu prin nerecunoştinţă şi mândrie, a ajuns cu necesitate neştiutor. De aceea nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face ca să ne mântuiască şi din acestea învaţă viclenia şi se sileşte să facă cele asemănătoare spre pierzania noastră. Deoarece urăşte pe Dumnezeu şi nu poate să se războiască cu El, se războieşte cu noi, care suntem după chipul Lui, închipuindu-şi că prin acestea înfrânge pe Dumnezeu.
• Şi iarăşi, văzând pe Hristos că se coboară pentru bunătatea cea mai deplină la sfinţii ucenici şi la cuvioşii Părinţi, arătându-se fie prin Sine, fie prin îngeri, fie pe altă cale negrăită, precum a zis, a început şi diavolul să arate unora amăgiri multe spre pierzanie. De aceea au scris Părinţii înzestraţi cu darul deosebirii, că nu trebuie primite unele ca acestea. Căci acela se sileşte să amăgească şi în privinţa aceasta, fie prin niscai chipuri, fie prin altă amăgire, în vremea somnului, sau în chip sensibil. Iar de primim aceasta, facem mintea ca, din închipuirea proprie şi din neştiinţa cea mai de pe urmă, să-şi zugrăvească niscai figuri sau culori, ca să creadă că este vreo arătare a lui Dumnezeu sau vreun înger. Ba adeseori arată în vis, sau în chip sensibil şi draci biruiţi, zice-se, şi încearcă, simplu grăind, orice meşteşugire pentru pierderea noastră, când ascultăm de el. Dar diavolul făcând acestea îşi pierde nădejdea dacă, precum zic Sfinţii Părinţi, în vremea rugăciunii ne facem mintea fără formă, fără chip, fără culoare, neprimind nimic, fie că e lumină, fie foc, fie altceva, ci ne închidem cugetul cu toată puterea numai în cuvintele scrise. Căci cel ce se roagă numai cu gura, se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură. Deci oamenii „trebuie să se închine lui Dumnezeu în duh şi în adevăr”; sau cum s-a spus: „Vreau să vorbesc cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba”. Deci, descurajându-se diavolul de toate acestea, ne aduce gând de deznădejde, şoptindu-ne că altele erau vremurile acelea şi alţii oamenii în care a arătat Dumnezeu acele lucruri minunate ca să creadă; că acum nu e vremea în care să trebuiască să ne ostenim în felul acesta. Iată, creştini suntem cu toţii şi purtăm botezul. Cel ce a crezut, zice, şi s-a botezat, mîntui-se-va. Deci ce ne mai trebuie?
• Şi cum vom păzi poruncile Lui, dacă nu vom tăgădui toată voia şi cugetarea noastră? Iar voile şi cugetările de lepădat pot fi socotite acelea care se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu. Fiindcă adesea sunt unii care, fie prin constituţie, fie din obişnuinţă iubesc binele în unele lucruri şi urăsc răul. De asemenea sunt unele cugetări bune, având mărturie şi de la dumnezeieştile Scripturi. Dar au lipsă şi ele de o dreaptă socoteală din partea celor încercaţi. Fiindcă fără această dreaptă socoteală nici cele socotite bune nu sunt bune, fie pentru că le împlinim când  nu e vremea lor, sau fără trebuinţă, sau fără vrednicie, sau cugetând fără cunoştinţă cele spuse. Căci nu numai în legătură cu Scriptura, ci şi cu oricare întrebare ce se nimereşte, dacă nu sunt cu luare aminte amândoi, şi cel întrebat şi cel ce întreabă, se îndepărtează de înţelesul adevărat şi se aleg cu o pagubă nu mică. De fapt şi eu am păţit adeseori că, întrebând sau fiind întrebat, când am înţeles cum trebuie un cuvânt, m-am mirat pe urmă cum cuvintele sunt la fel, dar înţelesurile sunt departe unul de altul. Aşa şi în toate celelalte, avem lipsă de discernământ, ca să aflăm cum trebuie să facem ca să împlinim voile lui Dumnezeu. Fiindcă El cunoaşte firea noastră întocmai, ca Făcător al tuturor, şi a avut în vedere folosul nostru şi a rânduit nu lucruri străine de firea noastră, ci ele proprii ale ei. Afară de cazul când unii vor să ajungă de bună voie la desăvârşire, urcând spre El mai presus de fire, fie prin feciorie, fie prin neavere, fie prin smerită cugetare. Nu poate fi pusă însă în rând cu aceasta şi recunoştinţa, căci aceasta e firească. Dar smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se îndeletniceşte cu toată virtutea şi nefiind dator cu nimic, se face pe sine îndatorat şi mai prejos de toţi. Dar cel recunoscător, fiind dator, îşi mărturiseşte datoria. La fel cel ce face milostenie, miluieşte din cele ce le are şi nu este mai presus de fire, ca acel ce s-a lepădat de avuţie. Nici cel ce petrece în căsnicie, ca cel ce petrece în feciorie. Căci acesta este un dar mai presus de fire. De aceea, unul se mântuieşte dacă, părăsind voile sale, împlineşte pe ale lui Dumnezeu. Iar celălalt va câştiga cununa răbdării şi slava de la Dumnezeu, ca unul ce a părăsit numai cele oprite de legi, ci împreună cu ele, cu ajutorul lui Dumnezeu şi firea sa, iubind pe Dumnezeu din tot sufletul şi imitând după putere nepătimirea Lui.
• Căci smerita cugetare este roada cunoştinţei, iar cunoştinţa roada încercărilor. Celui ce se cunoaşte pe sine i se dă cunoştinţa tuturor. Şi cel ce se supune lui Dumnezeu, supune lui toate, când va împărăţi smerenia în mădularele sale. Căci cel ce se cunoaşte pe sine, cum zis Sfinţii Vasile şi Grigore, că este la mijloc între măreţie şi smerenie, ca cel ce are suflet înţelegător şi trup muritor şi pământesc, niciodată nu se înalţă, nici nu deznădăjduieşte, ci ruşinându-se de partea mintală a sufletului, se întoarce de la toate cele de ruşine, iar cunoscându-şi neputinţa sa, fuge de toată îngâmfarea. Cel ce-şi cunoaşte, aşadar, neputinţa sa din multele ispite şi din patimile sufleteşti şi trupeşti, a văzut puterea nesfârşită a lui Dumnezeu, cum izvăbeşte pe cei smeriţi, care strigă către El prin rugăciune stăruitoare din inimă.
• Şi altele multe cunoscând, cel ce-şi vede neputinţa sa, rămâne nedoborît. Dar este cu neputinţă să ajungă cineva aici, dacă nu suportă multe ispite sufleteşti şi trupeşti, şi, susţinut de puterea lui Dumnezeu prin răbdare, nu dobândeşte experienţă. Iar unul ca acesta în îndrăzneşte peste tot să facă voia sa, fără să întrebe pe cei iscusiţi, nici să se fixeze într-o cugetare. Fiindcă ce trebuinţă este să vrea să facă sau să cugete ceva, dacă nu o face pentru a trăi trupeşte şi a se mântui sufleteşte? Iar dacă nu cunoaşte cineva care voie şi care cugetare trebuie să o părăsească, să probeze tot lucrul şi toată cugetarea, prin depărtarea şi înfrânarea de la ele, şi să vadă ce nemulţumire îi aduc; şi dacă, împlinindu-se, îi aduc plăcere, iar neîmplinindu-se, durere, să ştie că sunt rele şi că e dator să le dispreţuiască înainte de a zăbovi în jurul lor şi să se ostenească a le birui când simte asaltul lor. Aceasta o zic despre tot lucrul şi tot gândul fără de care putem trăi trupeşte şi bine plăcea lui Dumnezeu.
• Fiindcă obişnuinţa învechindu-se capătă putere de fire. Căci fie că e obişnuinţă bună, fie că e rea, timpul o hrăneşte, cum materiile hrănesc focul. De aceea datori suntem să cugetăm şi să facem cu toată puterea binele, ca să vină deprinderea şi obişnuinţa să lucreze de la sine, fără osteneală, cele de toate zilele, precum Părinţii au biruit prin cele mici în cele mari. Căci numai cel ce nu se lasă convins ca să aibă cele peste trebuinţă ale trupului, ci le leapădă pe acestea, ca să meargă pe calea cea strâmbă şi plină de necazuri. Nu va ajunge la iubirea de avere. Căci nu numai avuţia multă arată iubirea de avuţie, ci tot ce ţine cineva cu împătimire sau fără trebuinţă, sau peste trebuinţă.
• Rămâne aşadar, să fugim de oameni şi de lucrurile vieţii şi să umblăm în calea împărătească şi să ne liniştim cu unul sau cu doi şi să cugetăm ziua şi noaptea la poruncile lui Hristos şi la toată Scriptura. În felul acesta, mustrat de toate şi de conştiinţă şi de luarea aminte a citirii şi de rugăciune, poate să ajungă cineva la cea dintâi poruncă, adică la frica lui Dumnezeu care se naşte din credinţă şi din meditarea Sfintelor Scripturi. Iar prin frică poate să ajungă la plâns, iar prin acesta la poruncile cărora le-a spus Apostolul credinţă, nădejde şi dragoste. Căci cel ce crede în Domnul se teme de munci; şi cel ce păzeşte poruncile rabdă necazurile; iar cel ce rabdă necazurile, va avea nădejde în Dumnezeu; iar nădejdea desparte mintea de toată împătimirea; iar despărţită de aceasta, va avea dragostea de Dumnezeu. De va vrea cineva să facă acestea, se va mântui.
• Iar liniştea (isihia) ca început al curăţiei sufletului, va face pe cel ce o alege, să împlinească fără osteneală toate poruncile. „Fugi, zice, taci, linişteşte-te, căci acestea sunt rădăcinile nepătimirii”. Sau iarăşi: „Fugi de oameni şi te vei mântui”. Pentru că întâlnirile nu lasă mintea să-şi vadă nici greşelile sale, nici uneltirile dracilor, ca să se păzească omul pe sine, nici binefacerile şi tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca să dobândească din acestea cunoştinţă de Dumnezeu şi smerenie. De aceea, cel ce vrea să meargă pe un drum scurt la Hristos, adică prin nepătimire şi cunoştinţă şi să ajungă cu bucurie la desăvârşire să nu se abată în alte părţi, adică la dreapta şi la stânga, ci în toată vieţuirea lui să călătorească cu sârguinţă pe calea împărătească.
• Nădăjduieşte ca unul ce, neuitînd de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nu-şi pierde nădejdea, orice i s-a întâmpla. Omul duhovnicesc trăieşte continuu în această tensiune, ca pe un drum ce suie printre două prăpăstii: între apăsarea de conştiinţa păcatelor sale şi între încrederea în mila lui Dumnezeu. Trebuie să le îmbine mereu pe amândouă, să nu se predea exclusiv nici uneia din ele; să îmbine mereu temerea cu nădejdea. Aceasta înseamnă a fi mereu viu mereu palpitant, fără a dispera şi fără a adormi.
• A doua este postul cu măsură, sau a mânca o dată pe zi şi a nu se sătura. Mâncarea să fie de un singur fel, din bucate modeste, care se găsesc fără bătaie de cap şi pe care nu le pofteşte sufletul, decât dacă nu este altceva. Aceasta, pentru ca omul să biruiască lăcomia pântecelui, nesăturarea şi pofta şi să rămână neîmprăştiat; totodată, ca să nu respingă vreun fel, lepădând în chip rău, cele ce au fost făcute de Dumnezeu bune foarte, nici să înghită toate deodată, fără înfrânare şi cu voluptate, ci mâncând în fiecare zi câte un singur fel de mâncare, să se folosească de toate spre slava lui Dumnezeu, neoprindu-se de la nimic, cum fac blestemaţii de eretici, ca de ceva rău. Iar vinul, după vreme, căci la bătrâneţe, la neputinţă şi la frig e foarte folositor. Dar şi atunci puţin. Iar la tinereţe, la căldură şi la vreme de sănătate, e mai bună apa, dar şi aceasta cât se poate de puţină.
• Şi cel ce vrea să înveţe cunoştinţa lui Dumnezeu nu trebuie să se folosească numai de auzire. Pentru că altceva este auzirea şi altceva fapta. Căci precum numai din auzire nu poate ajunge cineva meşteşugar, ci câştigă deprinderea meşteşugului lucrând şi văzând şi multe greşind şi îndreptându-se de cei iscusiţi prin răbdare şi prin tăierea voilor sale şi după vreme îndelungată, aşa cunoştinţa duhovnicească nu se naşte numai din cugetare, ci se dă de Dumnezeu după har celor smeriţi la cuget. Că cel ce citeşte Scripturile pare să le cunoască în parte, nu e de mirare, mai ales dacă e lucrător. Dar unul ca acesta nu are cunoştinţa lui Dumnezeu, ci trebuie să asculte cuvintele celor ce au cunoştinţă. Deci cei ce au scris au avut adeseori cunoştinţă de Dumnezeu, ca şi proorocii, dar el încă nu. Drept aceea şi eu, culegând de asemenea din dumnezeieştile Scripturi, şi neînvrednicindu-mă să aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau o, de la cei ce le-au văzut pe acestea. Cunoştinţa întreagă nu se primeşte numai din Scriptură, ci şi din predania vie. Cel ce a scris, nu şi-a putut pune în scris niciodată tot ce a cunoscut practicând, tot ce era viu în duhul lui. Acest plus se predă de la el la ucenicul spiritual, ca un adaos la cuvântul scris, şi aşa mai departe. Tradiţia monahală se alcătuieşte din Scriptură şi din Duhul predat prin transmitere, prin învăţătură vie, prin raport personal.
• Şi nu e de lipsă ca să aibă cineva un lucru, ca să facă milă. Aceasta e mai degrabă o mare neputinţă. Ci, neavând peste tot ceva cu ce să miluiască, să aibă înduioşare pentru toţi, ca să miluiască, să aibă înduioşare pentru toţi, ca să ajute pe cei ce au trebuinţă din cele ce poate, desfăcut de orice împătimire faţă de lucrurile vieţii, dar având împătimire faţă de lucrurile vieţii, dar având împătimire faţă de oameni. Ba nici nu trebuie să înveţe pentru slava deşartă cel ce nu şi-a arătat mai întâi mila cu lucrul, zicând că foloseşte sufletele celor mai slabi, în vreme ce e cu mult mai slab decât cei pe care crede să-i folosească. Fiindcă tot lucrul îşi cere vremea lui şi o dreaptă socoteală, ca să nu se facă ceva ne la vreme, sau fără trebuinţă. Căci celui slab îi este mai bine fuga de toate şi neaverea e cu mult mai bună decât milostenia. E vorba de râvna care arde pentru mântuirea oamenilor. Toate lucrurile trebuie socotite ca nimic, dar omul nu trebuie socotit ca nimic. Însă omul se salvează ca bunul cel nepreţuit numai în Dumnezeu. A te împătimi de om înseamnă deci a te împătimi pentru a-l face împătimit de Dumnezeu, pentru a-l ‚face să se depăşească necontenit, atras de magnetul desăvârşirii absolute care e Dumnezeu. Arată ce împătimire de om trebuie evitată. Până cauţi prin binele ce-l faci aproapelui, lauda proprie de la acela, visezi în ultimă analiză interesul propriu, nu pe al aceluia. Binele făcut aceluia e aparent şi în fond nu-i foloseşte, ci-l sminteşte până la urmă.
• Iar felurite înţelepciunii sunt patru: chibzuinţa, sau cunoştinţa lucrurilor ce trebuie sau nu trebuie făcute şi privegherea minţii (N. Hartmann observă că prudenţa nu e ştiinţă, pătrundere, circumspecţie, care se mulţumeşte să se guste pe ea însăşi într-o înstrăinare de lume. Sensul ei e redat mai bine de latinescul sapientia, care vine de la sapere = a gusta. „Sapientia este gustul etic şi anume gustul fin, diferenţiat, cultivat moral, întrucât îndreptat spre plenitudinea vieţii, înseamnă contact cu toate şi atitudine afirmativă, apreciatoare faţă de tot ce e valoros. Este pătrunderea sentimentului de valoare în viaţă, în orice contact cu realitatea, în orice acţiune şi reacţiune”.) ; neprihănirea, care stă în păstrarea sănătoasă a cugetului, ca să se poată înfrâna de la orice lucru, cuvânt şi gând ce nu place lui Dumnezeu; bărbăţia, sau tăria şi stăruinţa (rezistenţa) în ostenelile încercărilor celor după Dumnezeu; dreptatea, adică împărţirea care dă tuturor la fel. Aceste patru virtuţi generale se nasc din cele trei puteri ale sufletului, astfel: din cugetare sau minte, două: chibzuinţa şi dreptatea, sau dreapta socoteală; din partea poftitoare, neprihănirea; şi din iuţime, bărbăţia. Şi fiecare stă la mijloc între două patimi potrivnice firii. Chibzuinţa are deasupra prea multa socotire,( Poate să însemne o excesivă chibzuire, care nu e în stare să treacă la faptă, sau o prea mare ticluire care cuprinde şi viclenie.)  iar dedesubt nechibzuinţa; neprihănirea are deasupra nesimţirea, iar jos, desfrânarea; bărbăţia, sus cutezanţa nesocotită, jos laşitatea; dreptatea, sus voinţa de a avea prea puţin, iar jos voinţa de a avea prea mult. Cele patru sunt chipul omului ceresc, iar cele opt, ale celui pământesc. Toate acestea le cunoaşte întocmai Dumnezeu, ca şi cele trecute, prezente şi viitoare. Dar numai în parte, cel ce a învăţat prin harul lui Dumnezeu, lucrurile de la El şi s-a învrednicit să fie făcut după chipul şi asemănarea Lui. Căci cine zice că ştie cum trebuie numai din auz, minte. Fiindcă mintea omului nu poate să urce vreodată la cer fără vreun povăţuitor; iar neurcându-se şi nevăzând, nu poate spune ceea ce n-a văzut. Ci dacă aude cineva din Scriptură, numai aceea trebuie să grăiască din auz cu mulţumire şi să mărturisească pe Tatăl Cuvântului, cum a zis marele Vasile. Ca nu cumva, închipuindu-şi că are cunoştinţă, să rămână mai jos decât cel fără cunoştinţă. Căci a te închipui ceva, nu te lăsa să ajungi ceea ce te închipui, zice Sfântul Maxim. (ŤFiindcă socotinţa că ştii nu te lasă să sporeşti în a ştiť. Închipuirea că ştii, te fixează la gradul la care eşti, totdeauna mai jos decât ceea ce-ţi închipui, căci închipuirea exagerează totdeauna.) Căci este o neştiinţă de laudă, cum zice Gură de Aur. De pildă, când cineva întru cunoştinţă cunoaşte că nu cunoaşte. Şi este o neştiinţă mai jos de orice neştiinţă, când cineva nu cunoaşte că nu cunoaşte. Deci este şi o cunoştinţă cu nume mincinos, când socoteşte cineva că ştie, neştiind nimic, cum zice Apostolul. Este, prin urmare, o cunoştinţă adevărată şi este neştiinţă îndeobşte. Dar mai mare ca toate este cunoştinţa cu lucrul. Fiindcă ce va folosi omul de va avea toată cunoştinţa, mai bine-zis, de o va fi primit de la Dumnezeu în dar, ca Solomon, asemenea căruia nu poate să ajungă altcineva vreodată, dar va merge la muncile veşnice? Ce va folosi, de nu va fi primit din fapte şi din credinţă tare, prin mărturia conştiinţei, asigurarea că este slobozit de muncile viitoare, faptul că nu se osândeşte pe sine, că n-a avut grijă de vreuna din datorii, după puterea lui? Căci, zice Sfântul Ioan Teologul: „Dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu”. Dar zice Sfântul Nil: „Şi conştiinţa însăşi a ajuns să mintă, slăbită fiind de întunericul patimilor”, cum zice şi Scărarul. Căci  dacă chiar şi numai răutatea obişnuieşte să întunece mintea, zice marele Vasile, şi închipuirea face orb pe cineva şi nu-l lasă să se facă ceea ce îşi închipuie, ce vom zice, despre cei ce slujesc patimilor, când îşi închipuie că au conştiinţa curată? Mai ales când văd pe Apostolul Pavel, care are în sine pe Hristos, zicând cu lucrul şi cu cuvântul: „Că de nimic nu mă ştiu pe mine (să fi păcătuit adică), dar nu în aceasta mă voi îndrepta”. Căci din nesimţire multă ne socotim noi cei mulţi că suntem ceva, nefiind nimic. Dar zice Apostolul: „Când grăiesc pace, atunci le vine prăpădul”, fiindcă n-aveau pace, ci ziceau aceasta, spune Gură de Aur, din multă nesimţire. Iar Iacob, fratele Domnului, zice despre unii ca aceştia c㠄uitându-şi de păcatele lor, s-au uitat de ei înşişi, cei mai mulţi dintre cei mândri”, „închipuindu-şi că au nepătimire”, zice Scărarul. Drept aceea şi eu, tremurând de cei trei uriaşi ai diavolului, despre care a scris Sfântul Marcu Ascetul, adică despre: trândăvie, uitare şi neştiinţă, ca unul ce sunt pururi stăpânit de ei, şi mă tem ca nu cumva uitând de măsura mea, să mă aflu afară din calea cea dreaptă, cum zice Sfântul Isaac, am scris culegerea de faţă. Căci cel ce urăşte mustrarea arată vădit patima mândriei, zice Scărarul, iar cel ce aleargă spre ea, se dezleagă de legătură. Şi Solomon zice: „Celui nepriceput ce întreabă de înţelepciune, i se va socoti lui înţelepciune”. De aceea am pus la început numele cărţilor şi al sfinţilor, ca să nu trebuiască să spun la fiecare cuvânt al cui este şi aşa să se lungească cuvântul. Căci Sfinţii Părinţi au scris cuvintele dumnezeieştii Scripturi, adeseori cum sunt acolo, ca Grigorie Teologul, cele ale lui Solomon şi ceilalţi. Iar logofătul Simion Metafrastul a zis despre Gură de Aur: „Nu e drept să părăsesc cuvintele aceluia şi să zic ale mele”, măcar că putea, fiindcă din acelaşi Duh Sfânt au luat toţi. Dar pe unele le numesc ale cui sunt, înfrumuseţându-se cu harul smereniei, căutând mai mult cuvintele Scripturii; pe altele te lasă fără nume, pentru mulţimea lor, ca să nu se lungească cuvântul
• De asemenea fără liniştire şi fără tăierea voilor proprii nu poate cineva să înveţe vreun meşteşug după toată ştiinţa şi amănunţimea. De aceea după faptă avem lipsă şi de cunoştinţă, şi în toate, de oprirea cea după Dumnezeu de la toate şi de cercetarea dumnezeieştilor Scripturi, fără de care nimeni nu poate să dobândească vreo virtute. Iar cel ce s-a învrednicit să se liniştească în întregime şi neîncetat a ajuns la bunul cel mai înalt. Iar cel ce nu a cunoscut-o măcar în parte nu ajunge acolo. Dar fericiţi sunt cei ce se liniştesc în întregime, fie ascultând de vreun făptuitor sau isihast, fie liniştindu-se şi ieşind din toate grijile, întru ascultarea de voia dumnezeiască, cu osârdie şi cu sfatul celor încercaţi, în orice îndeletnicire cu cuvintele şi cu înţelesurile. Dar mai ales cei ce vor să ajungă cât mai fără osteneală la nepătimirea şi cunoştinţa duhovnicească, trebuie să aibă odihna cea după Dumnezeu întreagă. Căci El Însuşi a zis prin proorocul: „Opriţi-vă de la toate şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu”. Iar cei ce suntem oameni în lume şi aşa-zişi monahi, să ne liniştim măcar în parte, ca drepţii de odinioară, spre a ne cerceta ticălosul suflet înainte de moarte şi a-i pricinui îndreptare sau smerenie, în loc de pierzanie desăvârşită, din pricina neştiinţei generale şi a greşelilor din neştiinţă şi ştiinţă. Căci David a fost împărat, dar în fiecare noapte îşi uda aşternutul şi patul cu lacrimi. „La simţirea lui Dumnezeu, zice Iov, mi s-au încreţit perii capului”, şi cele următoare. Drept aceea şi noi, ca şi cei din lume, să ne oprim măcar o parte din zi sau din noapte şi să vedem ce vom răspunde dreptului Judecător în ziua cea înfricoşată a judecăţii? Şi să avem grijă mai ales de acestea, fiind de trebuinţă pentru frica osândei veşnice. Să nu ne îngrijim despre cum vor trăi săracii şi cum se vor îmbogăţi iubitorii de lume, nici să nu ne facem grijă nebuneşte despre lucrurile vieţii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom. Fiindcă se cade să lucrăm, dar să nu ne îngrijim şi să ne zorim spre multe, cum a zis Domnul către Marta. Pentru că grija de viaţă nu lasă pe cineva să se îngrijească de sufletul său şi să-l cunoască cum se află, ca cel ce se linişteşte şi ia aminte la sine. Căci se zice în Lege: „Ia aminte la tine” ( În omilia sau în cuvântul:ŤIa aminte de tine însuţiť, Sfântul Vasile distinge între Ťnoi, cele ale noastre şi cele dimprejurul nostru. Noi suntem sufletul şi mintea, întrucât ne-am făcut după chipul Ziditorului; iar ale noastre, trupul şi simţirile …, iar împrejurul nostru sunt banii, meşteşugurile şi celelalte unelte ale vieţiiť.) şi cele următoare. Despre acest loc a scris Vasile cel Mare un cuvânt sfânt şi plin de toată înţelepciunea.
• „Fără atenţie şi fără privegherea minţii, e cu neputinţă să ne mântuim şi să ne izbăvim de diavol, care umblă răcnind ca un leu pe cine să înghită”, cum zice Damaschin. De aceea Domnul zicea adesea către ucenicii Săi: „Privegheaţi şi vă rugaţi, căci nu ştiţi …” şi celelalte. Prin aceste cuvinte El le vorbea de mai înainte tuturor despre gândul morţii, ca să fie gata spre o apărare bine primită, spre cea din fapte şi din luare-aminte. Fiindcă dracii, cum zice Sfântul Ilarion, sunt netrupeşti şi fără somn, şi toată grija o au să se războiască cu noi şi să ne piardă sufletele, prin cuvânt, lucru şi gând. Iar noi nu suntem aşa. Ci uneori ne îngrijim de desfătare şi de slava trecătoare, alteori de lucrurile vieţii şi totdeauna de alte multe. Şi nu vrem să ne luăm nici măcar o parte din vreme, ca să ne cercetăm viaţa, ca din aceasta mintea să poată dobândi obişnuinţa şi să ia aminte fără încetare la sine însăşi. Solomon zice: „Prin mijlocul a multor curse trece”. Despre aceasta a scris Gură de Aur, lămurind ce sunt ele, cu multă amănunţime şi cu cea mai deplină-înţelepciune. Iar Domnul, vrând să taie toată grija, ne-a poruncit să dispreţuim chiar şi hrana şi îmbrăcămintea, ca să avem o singură grijă: cum să ne mântuim, ca o căprioară de ploaie şi ca o pasăre din cursă, şi cum să ajungem la agerimea acestei vieţuitoare şi la zborul înalt al păsării, prin lipsa de griji. Şi ceea ce e de mirare, e că Solomon fiind rege a spus acestea. Iar tatăl său a spus şi a făcut la fel. Şi că pe lângă toată luarea-aminte şi multele nevoinţe, aflându-se întru toată înţelepciunea şi virtutea, după atâtea daruri şi după arătarea lui Dumnezeu, au fost biruiţi, vai, de păcat, încât unul s-a tânguit odată de preacurvie şi de ucidere, iar celălalt a căzut în atâtea lucruri înfricoşate. Oare nu este aceasta pricină de multă tremurare şi de frică celor ce au minte, cum zice Scărarul şi Filimon Ascetul? Cum ne vom înfricoşa şi nu vom fugi aşadar de împrăştierea vieţii, pentru neputinţa noastră, cei ce nu suntem nimic, ci suntem nesimţitori ca nişte dobitoace? Şi cel puţin de mi-aş păzi, nenorocitul de mine, firea, ca dobitoacele. Dar mai bun este câinele ca mine, şi cele următoare.
• Dacă, deci, vrem să ne vedem pe noi înşine în ce stare purtătoare de moarte suntem, să fugim de voile noastre şi de lucrurile vieţii, şi prin fuga de toate să îmbrăţişăm cu stăruinţă liniştea cea fericită după Dumnezeu, căutându-ne fiecare sufletul în meditarea dumnezeieştilor Scripturi, fie prin supunere desăvârşită a sufletului şi a trupului, fie prin liniştire, petrecerea prea lăudată a îngerilor. Mai ales să o facă acestea cei ce sunt încă pătimaşi şi neînfrânaţi întru poftele lor mici şi mari. ”Şezi, zice, în chilia ta şi aceasta te va învăţa pe tine toate”. Şi iarăşi: „Liniştirea este începutul curăţirii sufletului”, cum zice marele Vasile. Iar Solomon zice că Dumnezeu a dat o împrăştiere rea fiilor oamenilor, ca să se împrăştie în cele deşarte, ca nu cumva din lenea pătimaşă şi dobitocească să se abată spre cele mai rele. Dar cel ce s-a izbăvit prin harul lui Dumnezeu de amândouă prăpăstiile şi s-a învrednicit să se facă monah, pe cât e cu putinţă, ca o icoană a lui Dumnezeu cel singur, prin faptă şi cuvânt, cum zice marele Dionisie, cum nu va fi dator să fie liniştit pururi şi să fie atent cu mintea la orice faptă şi să cugete (mediteze) neîntrerupt la Dumnezeu potrivit cu starea la care a ajuns? Căci aşa zic sfinţii Părinţi, Efrem şi ceilalţi, către începători. Unul să aibă psalmul pe buze, altul stihuri; şi alţii să fie atenţi cu mintea la psalmi şi la tropare. Aşa să facă cei ce nu s-au învrednicit încă să ajungă la vreo contemplaţie sau cunoştinţă, ca să nu se afle careva, cu totul în afară de orice cugetare, fie că lucrează, fie că e la vreun drum, fie că stă culcat, înainte de a adormi. Ci deodată cu împlinirea canonului rânduit, trebuie să-şi închidă mintea într-o cugetare (meditaţie) ca nu cumva găsindu-l vrăjmaşul fără pomenirea lui Dumnezeu, să-i strecoare grozăviile lui. Acestea s-au zis către toţi. Iar când cineva prin multe nevoinţe, adică prin multe virtuţi trupeşti şi sufleteşti, a putut să se înalţe prin harul lui Hristos la vreo lucrare duhovnicească, adică mintală, ca să-şi plângă sufletul său, trebuie să păzească, cum zice Scărarul, ca pe lumina ochiului, cugetarea care poartă lacrimile dureroase, până ce se retrage cu bun rost, adică din pricina înălţării, focul şi apa. Focul este durerea inimii şi credinţa fierbinte, iar apa sunt lacrimile. Dar nu tuturor s-au dat acestea, zice marele Atanasie, ci celor ce s-au învrednicit să vadă lucrurile înfricoşate dinainte de moarte şi de după moarte, prin pomenirea neîncetată a lor în linişte. Cum zice Isaia: „Urechea celui ce se linişteşte aude lucruri neobişnuite”. Şi iarăşi: „Liniştiţi-vă şi cunoaşteţi”. Căci numai aceasta obişnuieşte să nască cunoştinţa lui Dumnezeu, putând cel mai mult să ajute şi celor foarte pătimaşi şi mai slabi, prin vieţuirea neîmprăştiată, prin fuga de oameni şi de întâlnirile care întunecă mintea şi de grijile nu numai cele ale vieţii, ci şi cele fără însemnătate şi care se par nepăcătoase. Cum zice Scărarul: „Un mic fir de păr tulbură ochiul …” şi celelalte. Iar Sfântul Isaac: „Să nu socoteşti că iubirea de argint stă numai în a avea aur sau argint, ci orice lucru de care se lipseşte gândul”. Şi Domnul zice: „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”, fie în lucrurile şi cugetările dumnezeieşti, fie în cele pământeşti. De aceea tuturor li se cade să fie fără griji şi să se liniştească după Dumnezeu; fie în parte, ca cei din lume, cum s-a zis, ca să vină pe încetul la înţelepciune şi la cunoştinţa duhovnicească, fie în întregime, ca cei ce pot să se oprească de la toate, ca să aibă toată grija să placă lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu va vedea hotărârea lor şi le va dărui odihna duhovnicească şi îi va face să ajungă să mediteze (să cugete) la prima vedere (contemplaţie), spre a dobândi frângerea negrăită a sufletului şi a se face săraci cu duhul. Apoi îi va înălţa pe începutul la celelalte vederi, învrednicindu-i de păzirea fericirilor, până ce vor ajunge la pacea gândurilor, care este „locul lui Dumnezeu”, cum zice Sfântul Nil, luând cuvântul din Psaltire: „Şi s-a făcut în pace locul Lui”.
• Iar vederile duhovniceşti, precum socotesc, sunt opt. Şapte din ele sunt ale veacului acestuia, iar a opta este lucrarea veacului viitor, cum zice Sfântul Isaac. (ŤŞase zile le petrecem cu lucrarea vieţii acesteia, prin plinirea poruncilor; a şaptea o petrecem toată în mormânt şi a opta ieşind din mormântť)  Cea dintâi este cunoştinţa necazurilor şi a ispitelor vieţii acesteia, cum zice Sfântul Dorotei, şi ea se întristează de toată paguba, pe care a pătimit-o firea omenească de la păcat. A doua este cunoaşterea greşelilor noastre şi a binefacerilor lui Dumnezeu, cum zic Scărarul, Isaac şi mulţi alţii dintre Părinţi. A treia este cunoştinţa lucrurilor înfricoşate dinainte de moarte şi după moarte, cum se scrie în dumnezeieştile Scripturi. A patra, înţelegerea petrecerii Domnului nostru Iisus în lumea aceasta şi a lucrurilor şi cuvintelor ucenicilor Lui, ale celorlalţi sfinţi Mucenici şi ale cuvioşilor Părinţi. A cincea este cunoştinţa firii şi a prefacerii lucrurilor, precum zic sfinţii Părinţi Grigorie şi Damaschin. A şasea este contemplarea celor ce sunt, adică cunoştinţa şi înţelegerea făpturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A şaptea este înţelegerea făpturilor sensibile ale lui Dumnezeu. A opta este cunoştinţa despre Dumnezeu, aşa-numita teologie. ( Iar cuviosul Nicodim Aghioritul vorbeşte, de şase dulceţi duhovniceşti, pe care le gustă mintea ieşită din robia patimilor: 1. lucrarea dumnezeieştilor porunci, 2. câştigarea faptelor bune, 3. cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, 4. cuvintele zidirilor, 5. cuvintele iconomiei celei în trup a Domnului şi 6. privirea celor ce sunt ale lui Dumnezeu.) Acestea sunt deci cele opt vederi. Cele dintâi trei se cuvin celui ce este încă făptuitor, ca prin multe şi amare lacrimi, să-şi poată curăţa sufletul său de toate patimile, şi să primească apoi prin har pe celelalte. Iar celelalte cinci se cuvin celui contemplativ (văzător) sau cunoscător, pentru că păzeşte bine şi împlineşte neîncetat faptele trupeşti şi morale, sau sufleteşti, prin care se învredniceşte de simţirea vădită şi înţelegătoare a acestora. Căci din cea diftâi făptuitorul primeşte începutul cunoaşterii şi cu cât se îngrijeşte mai mult de lucrare şi meditează înţelesurile date lui, cu atât sporeşte mai mult în ele, până ce ajunge la deprinderea lor şi aşa se iveşte de la sine în minte cealaltă cunoştinţă. Apoi la fel, celelalte.
• Iată prima cunoştinţă, prin care se dau celui ce vrea celelalte. Aşadar cel ce s-a învrednicit să ajungă la aceasta, e dator să facă aşa: să şadă către răsărit, ca odinioară Adam, şi să cugete aşa: „Şezut-a Adam atunci şi a plâns înaintea raiului desfătării, bătându-şi faţa cu mâinile şi zicând: „Milostive, miluieşte-mă pe mine cel căzut”. Asemenea şi celălalt icos: „Văzând Adam pe îngerul care îl împingea şi închidea uşa dumnezeieştii grădini, a suspinat tare grăind: „Milostive, miluieşte-mă pe mine cel căzut”. Apoi, înţelegând cele petrecute, începe astfel tânguirea, suspinând din tot sufletul. Clătinându-şi capul, zice cu durere din inimă: „Vai mie, păcătosului, ce am pătimit! Vai, ce eram şi ce-am ajuns! Vai, ce-am pierdut şi ce-am aflat! În locul raiului, lumea aceasta stricăcioasă; în locul lui Dumnezeu şi a petrecerii cu îngerii, pe diavolul şi dracii necuraţi; în locul odihnei, osteneală; în locul desfătării şi al bucuriei, necazul şi întristarea lumii; în locul păcii şi al veseliei fără sfârşit, frica şi lacrimile dureroase; în locul virtuţilor şi al dreptăţii, nedreptăţile şi păcatele; în locul înţelepciunii şi al sălăşluirii la Dumnezeu, neştiinţa şi izgonirea; în locul lipsei de grijă şi al slobozeniei, viaţa cea înecată de griji şi robia cea mai rea. Vai mie, vai mie! Cum am fost zidit împărat şi mă făcui rob patimilor, dintr-o nebunie. Vai mie, ticălosul, cum în locul vieţii, mi-am atras moartea prin neascultare! Of, of, vai mie, vai mie, ce-am pătimit nenorocitul de mine, prin lipsa de sfat. Ce voi face? Într-o parte sunt războaie, într-alta tulburări, aici boala şi dincolo ispita. Aici sunt primejdii, dincolo scufundări în valuri. Aici temeri, dincolo întristări; aici patimi, dincolo păcate; aici amărăciuni, dincolo strâmtorări. Vai mie, păcătosul, ce voi face? Unde voi fugi? Din toate părţile sunt strâmtorat, cum zice Susana. Ce să cer, nu ştiu. De voi cere viaţă, mă tem de ispitele vieţii, de schimbările şi de întâmplările ei. Văd îngerul, pe satan, cel ce răsărea ca un luceafăr de dimineaţă, ajuns şi numit diavol; pe omul cel dintâi, izgonit; pe Cain, ucigaş de frate; pe Hanaan, blestemat; pe sodomiţi, arşi cu foc; pe Esau, căzut; pe israeliteni, urgisiţi; pe Ghiezi şi pe Iuda Apostolul, căzuţi, fiindcă boleau de iubirea de argint; pe marele proroc şi împărat, plângând pentru două păcate; pe Solomon, cel cu atâta înţelepciune, căzut; pe cel dintre cei şapte diaconi şi pe cel dintre cei patruzeci de Mucenici, căzuţi, cum zice marele Vasile: „Bucurându-se începătorul răului, a răpit dintre cei doisprezece, pe ticălosul Iuda; din Eden pe om; şi din cei patruzeci, pe cel căzut. Pe acesta, plângându-l acelaşi, zice iarăşi: „Deşert la minte şi vrednic de plâns, a pierdut vieţile amândouă; căci prin foc s-a topit şi la focul nestins s-a dus”. De asemenea văd pe mulţi alţii, cărora nu este număr, căzuţi; nu numai dintre cei credincioşi, ci şi mulţi dintre Părinţi, şi după multe sudori. Dar ce sunt eu, cel mai rău, mai nesimţit şi mai neputincios decât toţi? Ce voi zice despre mine, odată ce Avram zice despre sine că e pământ şi cenuşă; David, câine mort şi de soi prost, în Israil; Solomon, copil mic ce nu cunoaşte dreapta şi stânga. De asemenea, cei trei tineri zic: „Ruşine şi ocară ne-am făcut”; Isaia proorocul: „O, ticălosul de mine”; proorocul Avacum: „Şi eu sunt mai tânăr”; Apostolul: „Sunt cei dintâi dintre păcătoşi”. Iar ceilalţi toţi zic că nu sunt nimic. Deci ce voi face? Unde mă voi ascunde de multele mele răutăţi? Ce voi ajunge, eu care nu sunt nimic şi care sunt mai rău decât ceea ce nu este? Căci ceea ce nu este, nu a păcătuit şi nici nu a primit binefaceri ca mine. Vai mie, cum voi străbate cealaltă vreme a vieţii mele? Sau cum voi fugi de cursele diavolului? Căci dracii sunt fără somn şi netrupeşti, iar moartea e aproape şi eu neputincios. Doamne, ajută-mi; nu lăsa zidirea Ta să se piardă, că Tu îmi porţi grijă mie, păcătosului. „Arată-mi, Doamne, calea pe care voi merge, căci spre Tine am ridicat sufletul meu”. „Nu mă părăsi, Doamne, Dumnezeul meu, nu sta departe de mine. Vino aproape în ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele”. Şi aşa se zdrobeşte sufletul prin cuvinte ca acestea, dacă mai are puţină simţire. Iar stăruind el mai mult în acestea şi obişnuindu-se cu frica de Dumnezeu, începe mintea a cugeta şi a înţelege cuvintele celei de a doua vederi, care sunt acestea.
• Afară de aceea de câte ori harul îi străpunge inima, trebuie să aibă şi mai mult mintea în lacrimile de pocăinţă, chiar dacă a încetat gura de a cânta şi cugetarea ar fi luată în robia cea bună, cum zice Sfântul Isaac. Căci atunci este vremea culesului, nu în vremea săditului. De aceea trebuie să rămână în asemenea gânduri, ca şi mai mult să se străpungă şi să-şi dea rodul, adică lacrimile cele după Dumnezeu. „Străpungîndu-ţi-se inima până la lacrimi printr-u cuvânt, zice Scărarul, rămâi la el”. Fiindcă toată lucrarea trupească, adică postul, privegherea, psalmodierea şi citirea, liniştirea şi celelalte, se fac pentru a se curăţa mintea. Iar mintea fără plâns nu se poate curăţa, ca să se unească cu Dumnezeu în rugăciunea curată, care o răpeşte din toate înţelesurile şi o face fără chip şi fără formă.
• Aşadar când cineva a ajuns la înţelesuri bune trebuie să ia aminte cu osârdie, ca să rămână în el asemenea vederi, ca nu cumva, din lenevire sau din lipsă de grijă, sau din înălţare, să fie părăsit de har, cum zice Sfântul Isaac: „De cresc în sufletul omului înţelesurile cele după Dumnezeu, care-l duc la o mai mare străpungere şi umilinţă, e dator să mulţumească pururi şi să mărturisească lui Dumnezeu acest dar, fiindcă s-a învrednicit să cunoască unele ca acestea, socotindu-se pe sine că este nevrednic”. Iar de încetează acelea şi se întunecă iarăşi înţelegerea şi leapădă temerea şi plânsul, trebuie să se întristeze mult şi să se smerească pe sine cu lucrul şi cu cuvântul, fiindcă l-a părăsit harul, ca să-şi cunoască neputinţa sa, să dobândească smerenie şi să se îngrijească de îndreptare. Căci zice marele Vasile: „Dacă nu s-ar fi lenevit omul dinspre plânsul după Dumnezeu, nu i-ar lipsi lacrimile atunci când ar vrea”. De aceea suntem datori să cunoaştem pururi neputinţa noastră şi harul lui Dumnezeu şi să nu deznădăjduim orice ni s-ar întâmpla, nici să îndrăznim că suntem ceva. Ci mai vârtos să nădăjduim pururi la Dumnezeu cu smerenie. Şi acestea se cuvin celui ce caută lacrimi multe cu lucrul şi cu cuvântul, fiindcă Sfânta Scriptură-a învrednicit de atâta har şi n-a păzit cunoştinţa lui Dumnezeu din pricina lenevirii sau a mândriei de mai înainte, de acum sau din viitor, precum s-a zis. Iar celui ce a părăsit de bunăvoie aceste daruri, adică plânsul, lacrimile şi înţelesurile cele luminate, ce altceva i se cade decât numai să-l compătimim? Fiindcă nu are lumea un mai mare nebun ca acesta, care se învredniceşte de cele ale firii, prin care avea să ajungă la cele mai presus de fire, adică la lacrimile înţelegerii şi ale dragostei, însă prin oarecare lucruri de nimic sau prin gânduri străine şi voiri proprii, se întoarce la neştiinţa dobitoacelor, ca un câine la vărsătura sa. Cu toate acestea, dacă vrea iarăşi şi se va îndeletnici cu citirea după Dumnezeu a dumnezeieştilor Scripturi cu luare-aminte şi cu grija morţii, şi-şi va păzi mintea cât va putea de gândurile deşarte în rugăciune, poate afla ceva ce a pierdut. Mai ales dacă nu se supără niciodată împotriva cuiva, chiar dacă pătimeşte adeseori cele mai mari rele de la acela, şi nu lasă pe nimeni să se supere împotriva sa, ci cu toată puterea îl slujeşte pe acela cu lucrul şi cu cuvântul. Atunci mintea i se veseleşte şi mai vârtos, izbăvită de tulburarea mâniei. Iar el capătă iscusinţă ca să nu mai uite niciodată de sufletul său, temându-se ca nu cumva să fie părăsit iarăşi. Astfel rămâne necăzut din frică, având pururi lacrimile pocăinţei şi ale plânsului, până ce se va sui la cele ale dragostei şi ale bucuriei, de la care se va înălţa la pacea gândurilor, cu harul lui Hristos.
• Căci zice Domnul: „Cel ce se smereşte pe sine, înălţa-se-va”. Despre aceasta mărturiseşte şi Petru, care a părăsit mrejele, şi a primit cheile cerului; asemenea şi ceilalţi Apostoli, dintre care fiecare, părăsind cele puţine pe care le avea, a luat toată lumea în stăpânire, în veacul de acum, iar în cel viitor „cele pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”. Şi nu numai Apostolilor li s-au întâmplat acestea, ci tuturor cele ce au voit să li se întâmple până astăzi.
• Căci Hristos s-a ascuns în Evanghelie şi cel ce vrea să-L afle pe El, trebuie să vândă mai întâi toate averile sale şi să cumpere Evanghelia, ca nu numai să-L poată afla pe El din citire, ci să-L şi primească în sine, prin urmarea vieţuirii Lui în lume. Fiindcă cel ce caută pe Hristos, zice Sfântul Maxim, nu trebuie să-l caute pe El în afară, ci în sine însuşi, adică să se facă cu trupul şi cu sufletul nepăcătos ca Hristos, după cât e cu putinţă omului şi să păzească mărturia conştiinţei cu toată puterea, ca să împărătească peste toată voia sa şi să o biruiască prin dispreţuirea ei, chiar dacă e sărac şi fără slavă, din punct de vedere al lumii. Pentru că ce folos are cel care pare că e împărat, dar e stăpânit de mânie şi de poftă în veacul acesta, iar în cel viitor va afla munca veşnică, dacă nu va voi să păzească poruncile dumnezeieşti? Dar o, ce nebunie! Cum nu vrem să luăm, prin unele lucruri mici şi vremelnice, bunătăţile mare şi veşnice, ci lepădăm bunătăţile şi dorim cele potrivnice. Şi ce este mai neînsemnat decât un pahar cu apă rece, sau decât dăruirea unei bucăţi de pâine, sau decât lepădarea voii, sau a unui mic gând, prin care ni se dă Împărăţia cerurilor din harul celui ce a spus: „Iată Împărăţia cerurilor înăuntrul vostru este”. ”Căci nu este departe, zice Damaschin, nici afară, ci înăuntru. Voieşte numai să biruieşti asupra patimilor şi iată o ai în tine însuţi, numai pentru că vieţuieşti în chip plăcut lui Dumnezeu. Iar de nu vrei, nu ai nimic”. Fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu, spun Părinţii, este vieţuirea plăcută lui Dumnezeu.
• Iar gândul îngeresc este completarea nepătimaşă a lucrurilor, sau cunoştinţa adevărată, care este mijlocie între amândouă prăpăstiile, păzind mintea şi deosebind ţinta cea dreaptă de cele şase curse ale diavolului, care o înconjoară, adică de cea de sus şi de cea de jos, de cea de-a dreapta şi de cea de-a stânga, de cea dinăuntru şi de afară de ţinta dreaptă. Aceasta este cunoştinţa adevărată care stăruie ca un centru în mijlocul celor şase curse. Ea se învaţă de la îngerii pământeni, care s-au omorât pe ei lumii, ca să li se facă mintea nepătimaşă, spre a vedea lucrurile cum trebuie. Cel ce are cunoştinţa aceasta, nu se urcă deasupra ţintei drepte, prin semeţie, socotind că înţelege ceva din proprie înţelepciune; nici nu se coboară jos prin neştiinţă, fiindcă n-a putut să ajungă desăvârşirea; nici nu se abate la dreapta, prin lepădarea şi ura lucrurilor; nici la stânga, prin iubire nesocotită sau împătimire; nici, iarăşi, înăuntru de la ţinta dreaptă, prin neştiinţă şi lenevire peste tot; nici în afară, prin multă ocupaţie şi prin sârguinţă nesocotită din nepăsare sau răutate. (Dreapta socoteală constă în a găsi înţelesul central al lucrurilor şi în a te păstra cu tărie în el, nelăsându-te ispitit de nici o atracţie unilaterală.) Ci primeşte cunoştinţa cu răbdare, cu smerită cugetare şi cu bună nădejde, din credinţă tare, pentru ca, cunoscând ceva din parte, să fie înălţat spre dragostea dumnezeiască, iar pentru necunoaşterea întru cunoştinţă, să dobândească smerita cugetare, şi prin nădejdea şi credinţa statornică să ajungă la ţinta lucrului căutat. Acele nici nu urăşte ceva cu totul ca rău, nici nu iubeşte fără judecată, ci-l priveşte pe om spre a se minuna, cum mintea lui este icoană nehotărnicită a lui Dumnezeu cel nevăzut, deşi deocamdată e hotărnicită de trup, cum zice marele Vasile; şi cum ajunge până la hotarele oricărui trup, ca şi Dumnezeu, Care poartă grija de lume. Căci mintea se preface după forma fiecărui lucru şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea. Iar când se învredniceşte să ajungă în Dumnezeu, Cel fără chip şi înfăţişare, se face şi ea fără chip şi fără formă. Apoi se minunează cum poate să păstreze orice idee şi cum ideile din urmă nu pot vătăma pe cele din urmă, ci cugetarea le ţine pe toate, ca pe o comoară, fără uitare; şi când vrea mintea, descoperă prin grai cele gândite, nu numai pe cele proaspete, ci şi pe cele adunate în vistierie de demult. De asemenea se minunează cum, iarăşi, cuvintele ieşind mereu, mintea rămâne aceeaşi, fără scădere.
• Şi simplu grăind, cel luminat privind frumuseţea fiecărui lucru şi întrebuinţarea lui, fără patimă, iubeşte pe Făcător. Acela ia seama la toate cele sensibile, la făpturile de sus şi de jos, adică la cer, la soare, la lună, la stele, la nori, la ploi, la zăpadă, la grindină, minunându-se cum îngheaţă apa în atâta arşiţă, apoi la tunete, la fulgere, la vânturi şi la aer, la schimbarea acestora, la ani, la anotimpuri, la zile, la nopţi, la ceasuri, la minute, la pământ, la mare, la vieţuitoarele fără număr, la dobitoacele cele cu patru picioare, la fiare şi târâtoare, la neamurile multe ale păsărilor, la izvoare, la râuri, la nesfârşitele feluri ale pomilor şi buruienilor, la cele blânde şi la cele sălbatice. Căci în toate vede rânduiala, buna aşezare, mărimile, frumuseţile, întocmirea, legătura, armonia, folosul, conglăsuirea, felurimea, desfătarea, starea, mişcarea, culorile, formele, chipurile, întoarcerea la aceleaşi, rămânerea în cele stricăcioase. Şi luând aminte simplu la toate făpturile cele sensibile, se uimeşte minunându-se de Ziditor, cum din cele ce nu sunt, numai cu porunca, a adus la fiinţă cele patru elemente (stihii) şi cum, prin înţelepciunea lui Dumnezeu, cele ce-şi sunt potrivnice nu se păgubesc una pe alta; de asemenea, cum din acestea a făcut toate pentru noi. Şi încă acestea sunt mici pe lângă coborârea lui Hristos, cum zice Teologul, şi pe lângă bunătăţile viitoare. Deci cunoscând bunătatea lui Dumnezeu cea ascunsă în făpturi, şi înţelepciunea, puterea şi purtarea Lui de grijă, cum Însuşi a zis către Iov, să privim pe urmă la cea din arte, din cuvinte şi din litere, cum prin puţină cerneală neînsufleţită, ne-a descoperit nouă taine aşa de mari prin Sfintele Scripturi. Şi e într-adevăr lucru minunat, că Sfinţii Prooroci şi Apostoli au ajuns de-abia după multă osteneală şi dragoste către Dumnezeu la aceste bunătăţi, iar noi le aflăm numai prin citire. Căci Scripturile ne grăiesc în chipul cel mai minunat, de parc-ar fi cuvântătoare.
• S-a zis despre Sfântul Filimon, şi să avem mintea cu totul răpită la înţelesuri. Căci aşa se cuvine să fie purtarea celor sârguincioşi: să aibă mintea când la contemplarea celor sensibile, când la cunoaşterea celor inteligibile şi la ceea ce e fără chip; şi iarăşi, când la vreun înţeles al Scripturii, când la rugăciunea curată. Iar trupul, când la citire, când la lacrimi pentru sine însuşi sau pentru altcineva din compătimirea cea după Dumnezeu, când la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteşte sau trupeşte. Astfel va face totdeauna lucrurile sfinţilor Îngeri, neîngrijindu-se câtuşi de puţin de slava de ceva din ale lumii acesteia. Iar Dumnezeu, care l-a ales pe el şi l-a rânduit pentru convorbirea cu Sine şi i-a dăruit lui petrecerea aceasta şi lipsa de griji, va avea El însuşi grijă de acela şi-l va hrăni, sufleteşte şi trupeşte. „Aruncă, zice, grija ta asupra Domnului şi El însuşi te va hrăni”. Şi cu cât îşi pune cineva mai mult nădejdea într-Însul în toate cele ale sufletului şi ale trupului său, cu atât Îl află pe Acela mai mult purtând grijă faţă de el, încât se socoteşte pe sine mai jos decât toată zidirea, din pricina multelor daruri ale lui Dumnezeu, arătate şi nearătate, sufleteşti şi trupeşti. Căci fiind cu multe dator, nu se poate mândri câtuşi de puţin din ruşine, cu ceva în faţa binefacerilor lui Dumnezeu. Şi cu cât Îi mulţumeşte mai mult lui Dumnezeu şi se nevoieşte să se silească de sine spre dragostea Lui, cu atât Dumnezeu se apropie mai mult de el prin darurile Sale şi doreşte să-l odihnească şi să-l facă să preţuiască liniştirea şi neaverea mai presus decât toate împărăţiile pământului, afară de răsplata veacului viitor. Căci sfinţii Mucenici sufereau dureri fiind munciţi de vrăjmaşi, dar dorul împărăţiei şi dragostei lui Dumnezeu biruia durerile, şi însuşi faptul de a primi putere să biruiască vrăjmaşii, îl socoteau o mare mângâiere şi îndatorire, că s-au învrednicit să sufere moarte pentru Hristos. Prin aceasta adeseori ajungeau nesimţitori. De asemenea şi Sfinţii Părinţi, silindu-se mult la început prin nevoinţe de tot felul şi prin războaiele ce li se făceau de către duhurile răutăţii, biruiau prin dorul şi nădejdea nepătimirii. Fiindcă după multă osteneală, cel fără patimă ajunge fără grijă, ca unul ce a biruit patimile.
• Şi dacă toată ţinta lui este să placă lui Dumnezeu îl va învăţa Dumnezeu Însuşi voia Lui, încunoştiinţându-l fie prin înţelegere, fie prin vreun om sau prin Scriptură. Şi dacă îşi va tăia voile sale pentru Acela, Însuşi Acela îl va face să ajungă cu bucurie negrăită la desăvârşire, cum nu ştie el; iar văzând aceasta se minunează cum începe să izvorască de pretutindeni bucuria şi cunoştinţa, şi cum din tot lucrul găseşte folos. Iar Dumnezeu va împărăţi în el, ca în cel ce nu mai are voie proprie, fiindcă s-a supus voii Lui celei sfinte. Şi se face ca un împărat, încât orice gândeşte se săvârşeşte fără osteneală şi îndată de către Dumnezeu, Cel ce are grijă de dânsul. Aceasta este credinţa de care a grăit Domnul: „De veţi avea credinţ㔠şi celelalte. Şi pe această credinţă se zidesc celelalte virtuţi, după Apostol. De aceea vrăjmaşul încearcă orice meşteşug ca să desfacă pe om de isihie (linişte) şi ca să-l facă să cadă în ispită şi să se afle în oarecare fel necredincios, nădăjduind în puterea şi în înţelepciunea sa, fie cu totul, fie în parte. Iar de sici îşi ia vrăjmaşul prilej ca să-l biruiască şi să-l facă rob pe el ticălosul. Dar cel ce a cunoscut acestea, după ce a părăsit toată desfătarea şi odihna lumii, ca pe unele ce nu sunt nimic., se grăbeşte spre lipsa de griji, fie întru ascultare, având pe povăţuitor în locul lui Hristos şi încredinţându-i lui tot gândul, cuvântul şi fapta, ca nimic să nu aibă al său, fie întru linişte, din credinţă tare, fugind de toate. Şi în loc de toate are pe Hristos şi El i se face lui toate, cum zic Gură de Aur şi Damaschin, în veacul de acum şi în cel viitor, hrănindu-l, îmbrăcându-l, mângâindu-l, veselindu-l, odihnindu-l, învăţându-l, luminându-l. Şi simplu grăind, precum a avut grijă de ucenicii Săi, aşa are şi de acesta. Căci măcar că nu are a se osteni ca aceia, dar are credinţă tare din pricina  căreia nu-şi face grijă de sine ca ceilalţi oameni. Ci de teama duhurilor, ca Apostolii de frica iudeilor, şade în chilie, aşteptând pe Învăţătorul Său, ca prin vederea cea adevărată, adică prin cunoaşterea făpturilor Lui, să-l ridice duhovniceşte din patimă şi să-i dăruiască pacea, ca Apostolilor, care stăteau cu uşile încuiate, cum zice Sfântul Maxim.
• Iar cele scrise mai înainte, la începutul cuvântului, despre cele şapte fapte trupeşti şi morale, trebuie să le păzească pururi, şi nici să nu le micşoreze prin lipsă, nici să le mărească prin prisosire, dacă nu cumva e vreme de război trupesc din pricina căreia tinereţii, sau a vigorii prisositoare din pricina căreia e nevoie de o strădanie prisositoare; sau iarăşi, dacă nu e nevoie din pricina neputinţei, de o mică odihnă. Dar, în cazul din urmă, să nu se facă o dezlegare deplină, căci aceasta poate vătăma şi pe cei nepătimitori, cum zice Sfântul Isaac. Ci odihna să fie după trebuinţă, ca o doctorie a slăbiciunii, ca nu cumva luând-o sufletul ca prilej să slăbească încordarea. Această slăbire a încordării apare când cineva vrea din tot sufletul odihna. Iar odihna obişnuieşte să vatăme mai ales pe cei tineri şi sănătoşi. Sfinţii Părinţi Vasile şi Maxim spun că pentru potolirea foamei şi a setei sunt necesare numai pâinea şi apa, dar pentru sănătatea şi tăria trupului s-au dăruit de Dumnezeu cu iubire de oameni şi celelalte; şi pentru ca nu cumva mâncându-se pururi un singur fel, cel neputincios să ajungă la scârbire, sunt de folos şi aceasta să se mănânce una câte una, cum s-a zis. Căci înfrânarea totală şi neînfrînarea sunt cele care aduc neputinţele. Iar înfrânarea şi schimbarea mâncărurilor de fiecare dată, se fac pricinuitoare ale sănătăţii, ca să se păstreze trupul fără plăceri şi fără boală şi să fie împreună-lucrător spre dobândirea virtuţilor. Acestea sunt pentru cei ce se nevoiesc, precum s-a zis. Dar cei nepătimitori, adeseori nu mănâncă multe zile, uitând de trup, ca Sfântul Sisoe, care după ce mânca cerea să se împărtăşească cu preacuratele Taine, din pricina răpirii către Dumnezeu, sau cum zice Apostolul, spre folosul multora: „Ori de ne-am ieşit din minţi, lui Dumnezeu, ori de suntem cu mintea întreagă, vouă”; şi cum zice Vasile cel Mare, ca şi alţii oarecare despre unii. Sau când mănâncă multe mâncăruri cu alţii, nu le simt pe acestea, ci se află cu sufletul ca unii ca nu mănâncă nimic. Căci mintea unora ca aceştia nu este în trup, ca să simtă odihna sau osteneala lui. Aceasta se vede la mulţi Părinţi şi sfinţi mucenici, ca şi la sfântul acela de care a scris Sfântul Nil. Acesta era un oarecare bătrân pe care, rugându-se în pustiu cu mintea, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, spre folosul lui şi al multor altora, îl luau dracii de mâini şi de picioare şi-l aruncau în sus, şi apoi, ca să nu se vatăme trupul lui când cădea de la atâta înălţime, îl primeau într-o rogojină; şi aceasta o făceau multă vreme, ca să cerce dacă se coboară mintea lui din cer şi n-au putut izbuti aceasta. Când simţea, aşadar, unul ca acesta mâncarea sau băutura sau altceva din cele trupeşti? Iar Sfântul Efrem, după ce a biruit cu harul lui Hristos toate patimile trupeşti şi sufleteşti, ca să nu se afle în afară de războaiele vrăjmaşului şi să fie osândit din pricina aceasta, cum socotea dintr-o smerenie  negrăită, cerea să se ia lucrul nepătimirii de la el. Despre acesta a scris Scărarul uimit, că sunt unii dintre cei fără patimi mai nepătimitori, ca Sirul acela, şi celelalte.
• Pentru aceea la tot lucrul avem trebuinţă de dreapta socoteală, ca să judecăm potrivit cu vremea toată fapta. Căci dreapta socoteală este o lumină care arată celui ce o are: vremea, fapta, destoinicia, tăria, cunoştinţa, vârsta, puterea, hotărârea slobodă, râvna, zdrobirea, obişnuinţa, neştiinţa, puterea şi tocmirea trupului, sănătatea şi oboseala, modul, locul, purtarea, educaţia, credinţa, starea dinăuntru, scopul, petrecerea, slobozenia, ştiinţa, cuminţenia firească, sârguinţa, privegherea şi cele asemenea. Pe urmă firea lucrurilor, trebuinţa câtimea, felurile lor, scopul lui Dumnezeu aflător în dumnezeieştile Scripturi, înţelesul fiecărui cuvânt, ca de pildă al aceluia din Evanghelia lui Ioan: că au venit elinii, căutând să vadă pe Domnul, şi îndată au zis: „Sosit-a ceasul”, şi celelalte, ceea ce înseamnă că a sosit vremea de chemare a neamurilor.  Căci a început vremea patimilor. Iar aceasta o pune ca semn. Dreapta  socoteală lămureşte toate acestea.
• Dar nu numai aceasta, ci şi scopul tâlcuirii Părinţilor. Fiindcă nu lucrul care se face este ceea ce se caută, ci prin ce se face, zice Sfântul Nil. Iar cel ce face ceva fără cunoştinţa celor spuse se osteneşte poate mult, dar nu poate izbuti nimic, cum zice marele Antonie şi Sfântul Isaac despre cei ce se nevoiesc în virtuţile trupeşti, dar se lenevesc în lucrarea minţii, cu toate că mai ales aceasta este ceea ce se caută. Pentru că zice Sfântul Maxim: „Dă trupului tău lucrarea după putere şi toată nevoinţa ta întoarce-o spre minte. Căci cel ce lucrează trupeşte, zice, uneori e biruit de lăcomia pântecelui, de somnul mult, de împrăştiere şi de vorbărie şi prin acestea îşi întunecă mintea. Iar alteori îşi tulbură înţelegerea prin postul prelungit, prin privegheri şi prin osteneli peste măsură. Dar cel ce are grijă de tine, contemplă, se roagă, cunoaşte pe Dumnezeu şi poate dobândi toată virtutea”. Fiindcă omul înţelept se nevoieşte cu pricepere să-şi micşoreze, pe cât se poate, micile trebuinţe ale trupului, ca prin aceasta să ajungă să se îngrijească de puţine, sau să nu aibă grijă de loc, ca să păzească poruncile. Căci zice Domnul: „Nu vă îngrijiţi …” şi celelalte. Fiindcă în grija de multe, nici pe sine însuşi nu se poate vedea cineva. Cum poate să vadă atunci cursele vrăjmaşului, gătite înainte de vreme? Căci vrăjmaşul nu obişnuieşte totdeauna să facă războiul la arătare, cum zice Domnul. De aceea când vrea să-l arunce pe cineva în cele mari, îl face să nesocotească întâi cele mici şi nearătate: înainte de curvie, privirea deasă şi neînfrînată; înainte de ucidere, mânia uşoară; înainte de întunecarea cugetării, împrăştierea scurtă; şi înainte de aceasta iarăşi, aşa-zisa trebuinţă neapărată a trupului. Pentru aceea Domnul, ştiind mai dinainte toate, ca unul ce este înţelepciunea Tatălui, luând înaintea uneltirilor diavolului, porunceşte oamenilor să taie dinainte de vreme pricinile, ca nu cumva socotind că cele mici sunt fără primejdie, să cadă jalnic în păcatele cele mari şi înfricoşate. Şi zice: „S-a zis celor de demult”, adică celor din Lege, acestea şi acestea; „Iar Eu vă zic vouă”. Deci cel ce a învăţat din Sfânta Evanghelie, e dator să ia seama la cele ce le învaţă Mântuitorul şi să le facă, spre a se izbăvi de cursele vrăjmaşului şi să aibă poruncile în mare cinste şi în bună lucrare, căci numai cu multă înţelepciune îşi poate mântui sufletul. Căci poruncile sunt daruri ale lui Dumnezeu. Şi cu adevărat „toate darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este”, zice fratele Domnului. Iar Damaschin zice: „Pune nouă mijlocitoare neînfruntată pe cea care Te-a născut pe Tine Hristoase şi cu rugăciunile ei, dăruieşte-ne nouă, ca un milostiv, Duh de bunătate, ce se pogoară de la Tatăl Tău”.
• Căci cel ce a primit darul luării aminte la dumnezeieştile Scripturi, cum zic Părinţii, află tot binele ascuns în toate Scripturile. Căci zice Domnul: „Cel învăţat în ale Împărăţiei cerurilor” şi celelalte. Sau în liniştea cea după Dumnezeu şi în citirea dumnezeieştilor Scripturi, ştie că altă faţă arată Scriptura celorlalţi oameni, chiar dacă par că o cunosc, şi altă faţă celui ce s-a închinat pe sine rugăciunii neîncetate, sau are gândul tot timpul la Dumnezeu, încât să-l aibă în loc de răsuflare în toate, chiar dacă pentru lume este simplu şi neînvăţat în ştiinţele omeneşti, cum zice marele Vasile. Dumnezeu se arată mai degrabă simplităţii şi smereniei, zice Scărarul, şi nu ostenelilor şi înţelepciunii ajunsă fără folos. Mai degrabă o leapădă Dumnezeu pe aceasta, dacă nu are smerenie. Căci mai bun e cel simplu la cuvânt şi nu la cunoştinţă, după Apostol. Fiindcă cunoştinţa duhovnicească este un dar, iar ştiinţa cuvântului este o învăţătură omenească ca celelalte învăţături ale lumii acesteia, şi nu ajută la mântuirea sufletului. Aceasta se vede de la elini. Iar citirea se face spre a aminti celor ce ştiu cele spuse din cercare şi spre a învăţa pe cei necercaţi. Marele Vasile zice că atunci când Dumnezeu află o inimă curată de toate lucrurile şi învăţăturile lumeşti. Îşi scrie în ea dogmele Sale ca pe o tăbliţă nescrisă. Iar aceasta o spun, ca să nu citească cineva cele ce nu slujesc la a bineplăcea lui Dumnezeu. Dar dacă neştiind aceasta a citit vreodată, să se nevoiască degrabă să şteargă amintirea lor, prin citirea duhovnicească a dumnezeieştilor Scripturi, mai ales a celor ce îl ajută la mântuirea sufletului, după starea la care a ajuns. Dacă este încă făptuitor, să citească vieţile şi cuvintele Părinţilor, iar dacă harul l-a ridicat la cunoştinţa dumnezeiască, să citească toate Scripturile dumnezeieşti. Prin aceasta va putea, după Apostol, „să surpe toată înălţarea ce se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi să pedepsească toată neascultarea şi nesupunerea”, prin făptuire şi prin cunoaşterea adevărată a poruncilor dumnezeieşti şi a dogmelor lui Hristos. În afară de acestea să nu citească nimic. Căci ce trebuinţă este să ia duh necurat în loc de Duh Sfânt? Fiindcă în cuvântul cu care se îndeletniceşte cineva, vrea să aibă duhul acelui cuvânt; şi că lucrul nu i se pare greu, ca celor cercaţi. Să se facă deci citirea cea după Dumnezeu, ca să nu rătăcească mintea, pentru că ea este începutud mântuirii. Căci Solomon zice că vrăjmaşul urăşte sunetul adeveririi. Adică rătăcirea gândului este începutul păcătuirii, cum zice Sfântul Isaac. Iar cel ce vrea să fugă de aceasta cu desăvârşire, se cade să petreacă mult în chilie. Şi dacă este supus trândăviei, să lucreze puţin, ca şi cel nepătimitor şi cunoscător, spre folosul altora şi spre ajutorul celor neputincioşi. Fiindcă aşa făceau şi părinţii cei mari din pogorămînt, asemănându-se cu cei pătimaşi, de dragul cugetării smerite, ca unii ce puteau să aibă pretutindeni pe Dumnezeu în ei, atât când se îndeletniceau cu contemplaţia în Dumnezeu, cât şi în lucrul mâinilor şi în târg, cum zice marele Vasile către cei desăvârşiţi, ca şi în mulţime de norod, ca unii ce sunt totdeauna numai în ei înşişi şi în Dumnezeu. Iar cel ce nu a ajuns încă aici, ci vrea să-şi ia rămas bun de la trândăvie, e dator să lepede de la sine toată vorbirea de prisos şi somnul peste trebuinţă, şi să o lase pe aceasta (privegherea) să-i topească trupul şi sufletul, până ce, săturându-se trândăvia se va depărta, văzându-i răbdarea în gândirea neîncetată cea după Dumnezeu, în citire şi în rugăciunea curată. Căci tot războinicu-l, văzându-se pe sine că poate să izbândească ceva, rămâne războindu-se, iar de nu, se retrage, fie de tot, fie pentru o vreme. De aceea, cel ce vrea să biruiască pe cei ce-l războiesc, e dator să aibă toată răbdarea. Iar „cel ce rabdă până la sfârşit, se va mântui”. „Drept este, zice Apostolul, să dea necaz celor ce ne întristează pe noi, iar nouă celor necăjiţi, uşurare”.
• Mă minunez de înţelepciunea Făcătorului de bine, cum lucrurile cele mai trebuincioase pot fi aflate uşor de toţi, ca aerul, focul, apa şi pământul. Dar nu numai acestea, ci şi cele care pot să mântuiască sufletul, le-a făcut mai uşor de dobândit decât celelalte lucruri. Iar cele ce-i aduc pietre, mai greu. Astfel, sărăcia mântuieşte mai multe suflete, iar bogăţia se face piedică celor mulţi; şi cea dintâi o poate afla oricine, cealaltă însă nu ne este la îndemână. Pe urmă ocara, smerenia, răbdarea, ascultarea, supunerea, înfrânarea, postul, privegherea, tăierea voii proprii, neputinţa trupească, mulţumirea pentru toate acestea, ispitele, păgubirile, lipsa celor trebuincioase, lipsa celor dulci, golătatea, îndelunga-răbdare, şi, simplu, toate lucrurile care se fac pentru Dumnezeu, sunt fără piedică şi nimeni nu se luptă pentru ele, ci mai degrabă le lasă celor ce le aleg să le aibă, fie că vin asupră-le cu voia sau fără voia lor. Iar celor ce duc spre pieire sunt greu de aflat, ca bogăţia, slava, fala, semeţia, stăpânirea, puterea, neînfrânarea, multa mâncare, somnul mult, împlinirea voii proprii, sănătatea şi tăria trupului, viaţa fără necazuri, câştigurile, împlinirea tuturor poftelor după cele plăcute, hainele şi acoperămintele multe şi de mare preţ şi cele asemenea, pentru care e mare lupta şi anevoie se află şi trecător le e folosul şi mult e necazul şi puţină bucuria. Fiindcă celor ce le au şi celor ce nu le au, dar poftesc să le aibă, le pricinuiesc tot felul de necazuri, cu toate că nu este nici una rea, ci e rea numai folosirea lor cum s-a zis.
• Cel ce a luat, prin harul lui Dumnezeu, darul deosebirii din multă smerită cugetare, e dator să păzească acest dar cu toată puterea, ca să nu facă nicidecum ceva fără drept socoteală. Ca nu cumva aflându-se în cunoştinţă, să greşească din neglijenţă şi să-şi pricinuiască sieşi o mai mare osândă. Iar cel ce n-a luat darul acesta, încă e dator să nu aleargă nici în gând sau cuvânt sau lucru fără întrebare, credinţă tare şi rugăciune curată, fără care nu poate să ajungă în chip nemincinos la dreapta socoteală. Căci aceasta se naşte din smerita cugetare. Iar ea naşte în cel ce o are, puterea de a străvedea, cum zice Moise şi Scărarul, încât cel ce o are, prevede uneltirile ascunse ale vrăjmaşului şi retează pricinile lor înainte de vreme, cum zice David: „Şi a văzut ochiul meu întru vrăjmaşii mei”. Semnele darului deosebirii sunt: a cunoaşte în chip nemincinos cele bune şi cele contrare; pe urmă a şti voia dumnezeiască în toate cele întreprinse. Iar a puterii de a străvedea: a-şi cunoaşte cineva greşelile sale înainte de a porni la faptă, şi cele ce se fac de draci prin furarea atenţiei; apoi şi tainele cele ascunse în dumnezeieştile Scripturi şi în făpturile sensibile. Dar şi maica acestora, smerenia, are un semn, cum s-a zis mai înainte despre ea. Şi ce se cunoaşte din aceasta? Dacă este cineva smerit cu cugetul, trebuie să aibă toată virtutea şi să creadă că este cu adevărat mai prejos decât toată făptura, ca unul ce datorează mai mult. Iar de nu are simţirea aceasta, însăşi aceasta este dovada, că e mai rău decât toată făptura, chiar dacă s-ar părea că are petrecere întocmai ca Îngerii. Fiindcă îngerul adevărat nu a putut să placă Făcătorului fără smerenie, măcar că avea atâtea virtuţi şi înţelepciune. Deci ce are să spună cel ce-şi închipuie că este înger, fără smerenie, care e pricina tuturor bunătăţilor celor sunt şi vor fi? Din ea se naşte darul deosebirii care luminează sfârşiturile şi fără de care sunt întunecoase. Căci ea se şi zice lumină înaintea oricărui cuvânt şi faptă, ca văzând celelalte, să ne minunăm. Dar ne minunăm şi de Dumnezeu, cum în ziua cea dintâi şi doamna celorlalte, a făcut întâi lumina, ca cele ce se vor face după ea, să nu rămână nevăzute, ca şi cum n-ar fi, zice Damaschin. Aşadar lumina, precum s-a zis mai înainte, este darul deosebirii. Iar cel mai trebuincios din toate darurile, este puterea străvederii, născută din ea. Căci ce este mai trebuincios decât a vedea cineva cum vrea să-l fure dracii şi a-şi păzi sufletul cu ajutorul harului. Dar mai trebuincioasă iarăşi decât toate lucrările este curăţia conştiinţei, zice Sfântul Isaac şi sfinţenia trupului, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”, cum zice Apostolul.
• Dar nu trebuie să deznădăjduim, dacă nu suntem cum se cuvine să fim. Rău este că ai păcătuit, omule! Dar de ce nedreptăţeşti pe Dumnezeu şi-L socoteşti neputincios din neştiinţă? Oare nu poate să mântuiască sufletul tău Cel ce a făcut pentru tine lumea cea atât de mare, pe care tu o vezi? Iar de zici că mai degrabă şi aceasta îmi este spre osândă, precum şi pogorârea Lui, pocăieşte-te şi-ţi va primi pocăinţa ta, ca şi pe cea a fiului risipitor şi a păcătoasei. Dacă însă nici aceasta nu o poţi şi greşeşti din obişnuinţă, chiar în cele ce nu vrei, ai smerenie ca vameşul, şi-ţi va ajunge ţie spre mântuire. Căci cel ce păcătuieşte fără puterea de a se pocăi, dar nu deznădăjduieşte, neapărat se va socoti pe sine mai prejos decât toată zidirea şi nu va îndrăzni să osândească sau să ocărască pe vreun om, ci mai degrabă se minunează de iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi e plin de recunoştinţă faţă de Făcătorul de bine şi poate avea şi alte bunătăţi. Acesta, măcar că se supune diavolului întru a păcătui, dar iarăşi, de frica lui Dumnezeu, nu-l ascultă pe vrăjmaş, care-l împinge să deznădăjduiască şi prin aceasta este parte a lui Dumnezeu, având recunoştinţă, mulţumire, răbdare, frică de Dumnezeu, nejudecând pe alţii, şi prin aceasta nefiind judecat, lucruri care sunt trebuincioase foarte. Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre gheenă că ne este binefăcătoare aproape mai mult decât împărăţia cerurilor, fiindcă prin ea mulţi intră în împărăţie, iar prin împărăţie puţini, dar aceasta datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Cea dintâi îi alungă cu frica, cea de a doua îi îmbrăţişează, şi prin amândouă ne mântuim cu harul lui Hristos. Căci precum cei războiţi de multe patimi sufleteşti şi trupeşti, dacă le rabdă şi nu renunţă la libertate, din negrijă, nici cu deznădăjduiesc, se încununează, aşa şi cel ce a aflat nepătimirea cu eliberarea şi uşurarea ei, cade degrabă, dacă nu dă pururi mulţumită, prin aceea că nu judecă pe nimeni. Iar dacă îndrăzneşte să facă aceasta, arată că foloseşte cu puterea, bogăţia pentru sine, zice Sfântul Maxim. Şi precum cel încă pătimaş şi nepărtaş de lumina cunoştinţei se află în mare primejdie, dacă are stăpânire peste vreunii, zice Damaschin, aşa şi cel ce a luat nepătimire de la Dumnezeu şi cunoştinţă duhovnicească, dacă nu foloseşte şi alte suflete. Căci nimic altceva nu foloseşte celui neputincios, ca alergarea la linişte, nici celui pătimaş şi fără cunoştinţă, ca supunerea în ea. De asemenea nimic nu e mai bine, ca a-şi cunoaşte cineva neştiinţa şi neputinţa proprie; şi nimic nu e mai rău, ca a nu le cunoaşte pe acestea.
• Iar când cineva este bolnav, atunci trebuie să fie cu şi mai multă luare-aminte la mărturia conştiinţei, ca să-şi slobozească sufletul de toată osânda, ca nu cumva ajungându-l sfârşitul vieţii, să se căiască în deşert şi să se tânguiască veşnic. Deci cel ce nu poate să rabde pentru Hristos moartea sensibilă, ca Acela, trebuie să o rabde măcar pe cea duhovnicească, prin libera alegere. Şi va avea despre ea mărturia conştiinţei, prin aceea că nu s-a supus dracilor ce-l războiesc, sau voilor acelora, ci i-a biruit pe el. Căci aşa au făcut şi Sfinţii mucenici şi cuvioşii Părinţi: cei dintâi au mucenicit sensibil, cei de al doilea au răbdat duhovniceşte. Deci cel ce s-a silit puţin, a biruit pe vrăjmaşi, iar cel ce s-a lenevit puţin, s-a întunecat şi s-a pierdut.
• Nimic nu obişnuieşte, zice marele Vasile, să întunece cugetarea aşa de mult, ca răutatea; nici să aducă o durere mai năpraznică sufletului, ca gândul morţii; nici să pricinuiască sporirea nevăzută, ca ocărârea de sine şi tăierea voilor proprii; sau pierderea nevăzută, ca părerea de sine şi plăcerea de sine. Nimic nu pricinuieşte depărtarea lui Dumnezeu şi pedepsirea omului credincios cum o face cârtirea; nici nu duce aşa de uşor la păcătuire, ca zăpăceala şi vorba multă. Nu este lucru care să ducă aşa de repede la dobândirea virtuţii, ca singurătatea şi adunarea minţii; nici la recunoştinţă şi mulţumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu şi la răutăţile noastre. Nimic nu sporeşte facerile de bine, ca vestirea lor cu laudă; şi nimic nu obişnuieşte să aducă mântuire fără voie, ca ispitele. Nu este calea mai scurtă către nepătimire şi înţelepciunea Duhului cum e calea împărătească, ce se ţine departe în toate, atât de ceea ce e prea mult, cât şi de ceea ce e prea puţin. Şi nu este altă virtute care să poată cuprinde voia dumnezeiască, ca smerita cugetare şi părăsirea oricărui gând şi oricărei voiri proprii.
• Şi precum mare prăpastie este necunoaşterea Scripturilor, cum zice Sfântul Epifanie, la fel şi mai mare rău este neascultarea întru cunoştinţă. Mai mare este facerea de bine pe seama unui suflet prin cuvânt sau rugăciune, precum mai mare lucru este când cineva rabdă pe aproapele, ca să nu fie necăjit cel care-l nedreptăţeşte, ci să i se liniştească voia în vremea tulburării sale, cum zice Sfântul Doroftei. Prin aceasta face milă cu sufletul lui, purtându-i povara, şi se roagă pentru el, dorindu-i mântuirea şi orice alt bine trupesc şi sufletesc. Aceasta este răbdarea cea curată a răului, care ne curăţă sufletul şi-l ridică spre Dumnezeu. Fiindcă slujirea omului e mai mare decât orice lucrare şi virtute. Căci nu este ceva mai mare între virtuţi şi mai desăvârşit ca dragostea aproapelui. Iar semnul acesteia e nu numai să ţii un lucru de care are lipsă altul, ci să rabzi moartea pentru el, cu bucurie, după porunca Domnului şi să socoteşti aceasta ca o datorie. Şi pe drept cuvânt. Căci suntem datori să iubim pe aproapele până la moarte, nu numai pentru dreptul firii, ci şi pentru preacinstitul sânge vărsat pentru noi al lui Hristos, care ne-a poruncit aceasta. Nu fii iubitor de tine, zice Sfântul Maxim şi vei fi iubitor de Dumnezeu; nu-ţi fii plăcut ţie, şi vei iubitor de frate.
• Cel ce vrea, zice, să afle voia dumnezeiască, trebuie să moară lumii întregi şi voilor sale întru toate. De aceea, nici un lucru îndoielnic nu trebuie să-l facă cineva, sau să-l hotărască ca bun, afară de cazul că nu poate să trăiască sau să se mântuiască fără el. Să întrebe pe cei încercaţi, sau să-şi câştige asigurarea din credinţa cea tare şi din rugăciune, înainte de a fi ajuns la desăvârşita nepătimire, care face mintea nebiruită şi nemişcată în tot drumul bun. În felul acesta încleştarea poate fi mare, dar omul rămâne nevătămat. Căci „puterea mea întru neputinţă se desăvârşeşte”, zice Domnul. Iar Apostolul: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Căci a fi cineva nerăzboit, nu e bine. Fiindcă dracii se depărtează adeseori, zice Scărarul, pentru multe pricini, părăsindu-l pe monah, fie pentru a-i întinde curse, fie pentru a-i stârni părerea de sine, sau înălţarea, sau vreun alt rău, cu care se mulţumesc, ştiind că acestea pot să umple locul celorlalte patimi.
• Aşadar, toţi creştinii suntem datori să mulţumim lui Dumnezeu, precum s-a zis: „Pentru toate mulţumiţi”. De la aceasta ajungem la alt cuvânt al Apostolului, care zice: „Neîncetat vă rugaţi”, adică să avem pomenirea lui Dumnezeu în toată vremea, locul şi lucrul. Pentru că orice ar face cineva, e dator să aibă pomenirea Celui ce a făcut lucrul acela. De pildă, tu cel dintre noi când vezi lumina, nu uita pe Cel ce ţi-a dăruit-o; când vezi cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt, dă laudă şi slavă Cerului ce le-a făcut; când îmbraci o haină, cunoaşte al cui e darul şi măreşte pe Cel ce poartă grijă de viaţa ta. Şi simplu, orice mişcare să-ţi fie prilej pentru slava lui Dumnezeu şi iată te rogi neîncetat, şi prin aceasta sufletul se „bucură totdeauna”, după Apostol. Căci pomenirea lui Dumnezeu îl veseleşte pe el, zice Sfântul Doroftei, aducând mărturie cuvântul lui David: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit”.
• Şi nu numai în acestea, dar şi când îl momesc dracii cu vreun gând de mândrie, ca să-l înalţe, să-şi aducă aminte de lucrurile de ruşine, vorbite de el mai înainte, şi va surpa acest gând şi va veni la smerenie. Iar când iarăşi îl momesc cu ceva de ruşine, aducându-şi aminte de acel gând de mândrie, să-l înlăture. Deci să le înlăture unul prin altul, cu ajutorul harului, prin aducere-aminte, ca să nu vină niciodată nici la descurajarea pentru cele de ruşine, nici la nebunie, pentru părerea de sine. Ci când îi vor înălţa vrăjmaşii mintea, să fugă la smerenie, şi când îl vor smeri, să şi-o înalţe prin nădejdea la Dumnezeu, ca niciodată să nu cadă tulburându-se, nici să nu deznădăjduiască înfricoşându-se până la cea mai de pe urmă răsuflare. Aceasta este marea lucrare a monahului, cum zice Patericul. Când vrăjmaşii aduc înainte pe aceasta, el scoate înainte la cealaltă; şi când aceia aduc pe cealaltă, el scoate la arătare pe aceasta, cunoscând că nimic nu rămâne în viaţa aceasta cu totul neschimbat, ci „cel ce rabdă până la sfârşit se va mântui”.
• Dar pe cei drepţi nu-i atinge nici una din cele două primejdii, deoarece iubesc cu bucurie cele ce ni se par nouă neplăcute, şi aflându-se ca un mijloc de câştig, îmbrăţişează încercările şi rămân nerăniţi de ele. Căci nu cel ce a primit o săgeată şi n-a fost rănit obişnuieşte să moară, ci cel ce a primit o rană de moarte de la ea, acela s-a pierdut. Sau a vătămat pe Iov rana, şi nu mai degrabă l-a încununat? Sau i-a înspăimântat pe Apostoli şi pe mucenici vreodată? Se bucurau, zice, că s-au învrednicit să fie batjocoriţi pentru numele Lui. Cu cât e războit biruitorul mai mult, cu cât se încununează mai mult, şi de aceea are multă bucurie când aude glas de trâmbiţă. Unul ca acesta nu se înspăimântă de ea, ca de una ce-i vesteşte moartea, ci mai degrabă se veseleşte ca de una ce-i prezice împărtăşirea cununilor.
• Nimic nu obişnuieşte să pregătească mai fără osteneală biruinţa ca buna cu credinţă tare, nici înfrângerea nu obişnuieşte să o aducă ceva atât de uşor ca iubirea de sine şi ca frica din necredinţă. De asemenea, nimic nu călăuzeşte spre bărbăţie, ca sârguinţa şi ca experienţa lucrurilor, nici spre subţirimea gândurilor, ca citirea în linişte. Nimic nu pricinuieşte uitarea ca starea degeaba; nici nu duce aşa de repede la iertarea păcatelor ca neţinerea în minte a răului. Nimic nu pricinuieşte ştergerea greşelilor ca pocăinţa şi tăierea răului; nici sporirea mai grabnică a sufletului ca tăierea voilor şi cugetărilor proprii. Nu e lucru mai bun, ca acela de a te arunca pe tine înaintea lui Dumnezeu ziua şi noaptea, şi a-L ruga să se facă voia Lui întru toate; nici mai rău, ca a iubi libertatea şi rătăcirea sufletului sau a trupului.
• De aceea suntem datori să învăţăm cu lucrul virtuţile şi nu numai cu cuvântul, ca prin deprinderea cu ele, să se păzească amintirea binelui. Căci: „Nu este, zice Apostolul, Împărăţia lui Dumnezeu în cuvânt, ci în putere”. Fiindcă cel ce caută cu lucrul, acela vede paguba şi câştigul în lucrul cu care se îndeletniceşte, zice Sfântul Isaac, şi acela poate da sfat altora, ca unul ce l-a păţit adeseori şi l-a învăţat cu cercarea. Pentru că sunt, zice, lucruri bune la arătare, dar ascund o pagubă destul de însemnată; şi sunt altele rele la arătare, dar cuprind în ele cel mai mare câştig. De aceea nu este, zice, tot omul vrednic de încredere, ca să dea un sfat celor ce-l caută, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii şi a dobândit din stăruirea în nevoinţă, o minte străvăzătoare, cum zice Sfântul Maxim. Iar acesta trebuie să fie cu multă smerenie şi să nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le ofer de bunăvoie, şi-l întreabă nesilit, şi învaţă după rânduială. Să facă aşa, pentru că prin smerenie şi prin întrebarea de bunăvoie a celui ce întreabă, să se întipărească cuvântul în sufletul celui ce-l aude, şi să încălzească din credinţă, văzând pe sfătuitor, bun, asemenea sfătuitorului aceluia minunat, pe care L-a numit Isaia Proorocul: „Dumnezeu tare, biruitor” … şi celelalte, adică asemenea Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Acesta a zis către cel ce-l chema: „Cine M-a pus pe Mine judecător şi împărţitor peste voi?”. Măcar că zice altădată: „Toată judecata a dat-o Tatăl, Fiului”. Prin aceasta ne-a arătat, ca în toate, şi în privinţa aceasta este calea mântuirii, prin sfânta Lui smerenie. El nu sileşte pe nimeni, ci zice: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-Mi urmeze Mie”; adică să nu-şi facă despre sine nici o grijă, ci precum Eu fac şi rabd moartea sensibilă şi de bunăvoie pentru toţi, aşa şi acela să-Mi urmeze cu lucrul şi cu cuvântul ca Apostolii şi mucenici, iar de nu să rabde măcar moartea voii sale proprii. Iar către bogatul acela zice: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile …” şi celelalte. Despre acesta zice Sfântul Vasile, că a minţit zicând că a păzit poruncile. Căci dacă le-ar fi păzit, nu ar fi avut averi multe, odată ce Legea spune mai întâi de toate: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău”. Căci zicând: „din tot sufletul tău”, nu a lăsat pe cel iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi altceva, pentru care întristându-se, să rămână în robia lui. Şi iarăşi zice: „Să iubeşti pe aproapele tău”, adică pe orice om, „ca pe tine însuţi”. Dar cum păzeşte această poruncă, dacă în vreme ce mulţi alţii sunt lipsiţi de hrana zilnică, el are averi multe şi aceasta cu împătimire? Căci dacă le-ar avea ca Avraam, Iov şi ceilalţi drepţi, ca averi ale lui Dumnezeu, nu s-ar fi depărtat întristându-se. De asemenea şi Gură de Aur zice: „A crezut că cele zise lui de către Domnul sunt adevărate, pentru aceea s-a şi depărtat întristându-se; dar n-a avut putere să le împlinească. Că mulţi sunt cei ce cred cuvintele Scripturilor, dar n-au putere să împlinească cele scrise”.
• Căci cel ce vrea să îndrume sau să dea vreun sfat cuiva sau să-i aducă aminte de ceva, cum zice Scărarul, e dator mai întâi să se curăţească de patimi, ca să cunoască în chip nemincinos scopul lui Dumnezeu şi starea celui ce cere de la el cuvânt. Fiindcă nu tuturor li se potriveşte acelaşi leac, chiar dacă neputinţa este poate aceeaşi. Pe urmă să se încredinţeze de la cel ce cere sfat, dacă face aceasta din faptul că e supus cu trup şi suflet, sau se roagă de la sine cu căldura credinţei şi caută sfat, fără să-l aducă dascălul la aceasta, sau dimpotrivă îl sileşte fără altă trebuinţă spre a se preface că e dornic să audă un sfat. Să se încredinţeze de aceasta, ca nu cumva să cadă amândoi în minciună şi vorbărie, în vicleşug şi în alte multe. În acest caz, unul e silit de cel ce-l învaţă, zice-se, pe el, să spună lucruri pe care nu le voieşte şi minte cu neruşinare şi se preface că vrea să facă binele. Iar celălalt linguşeşte cu vicleşug pe cel pe care-l învaţă, ca să afle cele ascunse în cugetul lui, punând în mişcare orice meşteşug şi cât mai multă vorbă. Din vorba multă însă, cum zice Solomon, nu lipseşte păcatul. De asemenea şi marele Vasile a scris care sunt păcatele acesteia. Iar acestea s-au zis nu ca să ne oprim de s sfătui pe cei ce vin la noi supuşi şi cu credinţă tare, mai ales când suntem nepătimitori, ci ca să nu învăţăm cu înfumurare, din slavă deşartă, pe cei ce nu vor să asculte cu lucrul şi din credinţă fierbinte, cum o facem când suntem încă pătimaşi. Nici să nu facem aceasta ca nişte stăpâni, ci cum ziceau Părinţii: Fără întrebare de la fraţi, nu trebuie să grăiască cineva, de dragul folosului, ca binele să se facă din hotărâre liberă. Căci Apostolii ne cer să fim nu ca unii ce stăpânesc peste turmă, ci ca unii ce ne facem chip turmei. Iar către Sfântul Timotei zice Apostolul: „Trebuie ca mai întâi plugarul să se împărtăşească din roade”; prin aceasta cere ca cele ca vrea să le înveţe cineva, să le împlinească întâi el însuşi. Sau iarăşi: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea ta”, adică să nu faci nimic ca un tânăr, ci să fii ca un desăvârşit în Hristos. Asemenea şi în Pateric se zice că fără întrebare de la fraţi, nu grăiau Părinţii pentru mântuirea sufletului, ci socoteau această grăire deşartă. Şi pe drept cuvânt. Căci noi ne pomenim dând drumul cuvântului, prin aceea că ne închipuim că avem o cunoştinţă mai presus de alţii. Şi de fapt cu cât suntem mai vinovaţi, cu atât socotim că avem mai multă slobozenie. Pe când sfinţii, cu cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se ţin pe ei mai păcătoşi, zice Sfântul Dorotei. Căci fiind copleşiţi de cunoştinţa despre Dumnezeu, ca unii ce s-au împărtăşit de ea, simt că nu mai ştiu ce să spună.
• Dar fiindcă ne-am învrednicit să aflăm de la sfinţi scopul acestei lucruri, să învăţăm şi scopul fiecărei părţi a acestui cuvânt, de la început. Scopul acesta mai întâi să spunem numele cărţilor şi ale sfinţilor, ca să ne aducem aminte totdeauna de cuvintele lor, spre râvnirea vieţii lor, cum zice marele Vasile, şi spre cunoştinţă celor neştiutori, ca cel ce cunoaşte acestea, să-şi aducă aminte, iar cel ce nu le cunoaşte, să vină la cercetarea cărţii care le cuprinde; căci numirea după loc a sfântului şi a cărţii lui serveşte la o mai deasă aducere-aminte. Pe urmă să pomenim prin puţine cuvinte faptele şi învăţăturile fiecăruia, spre a înţelege cele ce urmează din fiecare zicere a dumnezeieştii Scripturi, sau lămurirea şi sfatul cel bun al Învăţătorului. Fiindcă fiecare zice: „că nu sunt ale mele cele spuse, ci ale dumnezeieştilor Scripturi”. Prin aceasta, cunoscând negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu, ne minunăm cum prin hârtie şi cerneală, ne-a pregătit mântuirea sufletelor noastre şi ne-a dăruit atâtea cărţi şi dascăli ai învăţăturii celei drepte; şi cum eu, neînvăţatul şi trândavul, m-am învrednicit să străbat atâtea cărţi, neavând nici o carte a mea, sau altceva peste tot, şi fiind străin şi lipsit totdeauna şi de aceea petrecând întru toată liniştirea şi lipsa de griji cu toată bucuria trupească. Iar dacă am lăsat unele fără nume, aceasta este din negrija mea, şi ca să nu se lungească cuvântul. Iar întrebările şi dezlegările lucrurilor de obşte s-au arătat pentru cunoştinţă şi pentru mulţumire către Cel ce a dăruit sfinţilor noştri Părinţi cunoştinţa şi pătrunderea, şi prin ei nouă nevrednicilor, precum şi spre mustrarea noastră, a celor neputincioşi şi neştiutori. S-a vorbit şi despre drepţii ce s-au mântuit odinioară întru multă bogăţie şi în mijlocul oamenilor păcătoşi şi necredincioşi, măcar că erau oameni de aceeaşi fire ca şi la noi, care nu vrem să ajungem la măsura desăvârşirii, deşi am luat o mai mare cercare şi cunoştinţă a binelui şi a răului, ca unii ce am învăţat din viaţa lor şi ne-am învrednicit de un mai mare har şi de atâta cunoştinţă a Scripturilor. S-au înfăţişat apoi datoriile noastre ale monahilor, spre a cunoaşte că ne putem mântui pretutindeni, dacă părăsim voile noastre. Fiindcă de nu vom face aşa, nu vom putea avea odihnă, precum nu putem avea cunoştinţa voilor dumnezeieşti şi împlinirea lor.
• Iar troparele scrise mai înainte, s-au adus pentru înţelegerea acestora şi a altor scripturi, şi ca îndemn spre străpungerea inimii celor ce au mintea neputincioasă, cum zice Scărarul. Căci cântarea, zice marele Vasile, atrage cugetul omului spre ceea ce vrea, fie spre plâns, fie spre dor, fie spre întristare, fie spre veselie.
• De aceea e dator mai întâi ca cineva să dobândească nepătimirea, prin fuga de lucruri şi de oameni nefolositori şi numai după aceea, când o cere vremea, să povăţuiască pe alţii şi să chivernisească lucruri fără osândă şi fără vătămare, în urma deprinderii întru neîmpătimire, odată ce a ajuns la desăvârşita lipsă de patimi; dar numai dacă a primit de la Dumnezeu o chemare, zice Damaschin, ca Moise, Samuil şi ceilalţi prooroci şi sfinţi Apostoli, spre mântuirea celor mulţi. Chiar şi atunci să nu primească uşor, ca Moise, Avacum, Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu şi alţii, şi cum a zis Sfântul Prohor despre Sfântul Ioan, că nu voia să părăsească liniştea lui scumpă, măcar că avea datoria ca Apostol să propovăduiască, nu să vieţuiască în linişte. Dar nu îmbrăţişa liniştea ca un pătimaş, acest preanepătimitor, să nu fie, ci ca unul ce nu voia să se despartă de preadulcea linişte. Alţii iarăşi, fiind nepătimitori, din smerita cugetare, au fugit în pustiurile cele mai dinăuntru, temându-se de tulburare. De pildă, marele Sisoe, chemat fiind de ucenicul său la odihnă, nu a ascultat, ci a zis: „Unde nu sunt oameni, acolo vom merge”, măcar că ajunsese la atâta nepătimire încât se făcuse rob al dragostei dumnezeieşti şi ajunse nesimţitor din pricina aceasta, neştiind de mâncase sau nu. Dar simplu grăind, toţi îşi tăiau voile lor întru toată liniştea, încât, fiind încă ucenici, erau rânduiţi unii de învăţătorul lor să înveţe pe alţii, să primească gânduri şi să stăpânească peste alţii, fie prin artilerie, fie prin stăreţie, primind printr-o simţire a minţii pecetea de la Duhul Sfânt, prin pogorârea Lui, asemenea sfinţilor Apostoli şi cei dinainte de ei, Aaron, Melchisedec şi ceilalţi. Dar cel ce încearcă să păşească cu îndrăzneală la o astfel de treaptă, se osândeşte, zice Damaschin. Căci dacă cei ce ocupă cu îndrăzneală, fără firman împărătesc, dregătoriile, au să sufere cea mai mare osândă, cu cât mai mult se vor osândi cei ce cutează să le ocupe pe ale lui Dumnezeu, fără porunca Lui? Şi mai ales dacă îşi închipuie din neştiinţă şi părere de sine, că această îndeletnicire înfricoşătoare este fără osândă, sau socot să o folosească pentru cinstea şi odihna lor şi nu mai degrabă să se apropie de ea ca de adâncul smereniei şi de moartea pentru cei supuşi şi pentru vrăjmaşi, când vremea o cere. Căci aşa au făcut sfinţii Apostoli, învăţându-i pe alţii; şi aceasta, fiind nepătimitori şi înţelepţi în chip covârşitor. Iar dacă nici măcar aceasta nu o cunoaştem, că suntem neputincioşi şi nedestoinici, la ce să mai şi grăim? Căci părerea de sine şi neştiinţa fac orbi pe cei ce nu vor să vadă nicidecum neputinţa şi neştiinţa lor.
• Dar sufletul să fie în afară de toată răutatea, mai cu seamă în afară de ţinerea minte a răului, cum zice Domnul, în vremea rugăciunii. De aceea şi marele Vasile, osândind împotrivirea în cuvânt, zice către egumen, să-i dea celui ce se împotriveşte în cuvânt multe metanii, până la o mie. Iar schimbând numărul, a zis: sau o mie, sau una. Aceasta înseamnă: cel ce grăieşte împotrivă e dator să facă o mie de metanii înaintea lui Dumnezeu, sau una către stareţ, zicând: „Iartă-mă, Părinte”. Şi dezlegare de legături primeşte numai cea una, care este propriu-zis pocăinţa şi tăierea patimii împotrivirii în cuvânt. Nu este împotrivirea în cuvânt, zise Sfântul Isaac, proprie vieţuirii creştinilor. El a preluat cuvântul de la Apostolul care zice: „Iar dacă cineva încearcă să se împotrivească în cuvânt, noi nu avem o astfel de obişnuinţă”. Şi ca să nu pară cuiva că leapădă numai de la sine pe cel ce se împotriveşte în cuvânt, adaugă: „nici Bisericile lui Dumnezeu”. Din acestea poate cunoaşte cineva că este în afară de toate Bisericile lui Dumnezeu, şi de Dumnezeu, când se împotriveşte în cuvânt şi are trebuinţă de acea unică şi minunată pocăinţă (metanie), care nefăcându-se, nici cele o mie nu-i folosesc celui ce are o purtare nepocăită. Căci metania (pocăinţa) este tăierea voii rele, zice Gură de Aur, iar aşa-zisele metanii sunt mai degrabă plecări de genunchi, şi arată înfăţişarea de supunere a celui ce cade fără îngâmfare înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dacă s-a împotrivit cuiva. Prin ele îşi află loc de apărare, dacă nu se împotriveşte nicidecum în cuvânt, nici nu încearcă să se îndreptăţească pe sine, ca fariseul acela, ci mai degrabă imită pe vameş, socotindu-se pe sine mai rău decât toţi şi nevrednic să caute în sus. Fiindcă dacă ar socoti că face pocăinţă, dar încearcă să se împotrivească în cuvânt celui ce-l judecă pe el, întemeiat sau neîntemeiat, nu este vrednic de iertarea cea după har, ca unul ce caută judecătorie şi dreptăţi şi aşteaptă să ia folos de la harul dreptăţii. Dar această faptă este străină poruncilor Domnului. Şi pe drept cuvânt. Căci unde se duc dezvinovăţiri, se caută dreptatea şi nu iubirea de oameni. Acolo a încetat harul, care îndreptează pe cel care a făcut rău, fără faptele dreptăţii, numai prin recunoaşterea şi răbdarea cu mulţumire a mustrărilor celor ce-l mustră, şi prin suferirea celor ce-l învinovăţesc fără punere de rău la inimă. Numai atunci i se face rugăciune curată şi pocăinţă lucrătoare. Căci cu cât se roagă cineva mai mult pentru cei ce-l bârfesc şi învinovăţesc pe el, cu atât îi înştiinţează Dumnezeu mai mult pe cei ce-l duşmănesc pe el, şi-i dăruieşte lui odihnă prin rugăciunea curată şi stăruitoare.
• Deci cel cu mintea sănătoasă leapădă momeala vicleană şi născătoare de rău, ca să taie dintr-odată toate relele ce urmează din ea; iar momeala bună o are totdeauna gata spre lucrare, ca sufletul şi trupul să ajungă la deprinderea virtuţii şi să se izbăvească de patimi, cu harul lui Hristos. Pentru că nu avem peste tot ceva ce n-am primit de la El, nici n-avem ceva ce să-I aducem Lui decât hotărârea noastră cea bună, pe care neluând-o, nu aflăm nici cunoştinţă, nici putere pentru a lucra binele. Şi aceasta o vrea iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ca să nu ne osândim ca nişte leneşi. Căci lenea este începutul a tot răul.
• Dar şi pentru a lucra binele, zice Patericul, e trebuinţă de dreaptă socoteală. Căci fecioara care a postit şase săptămâni, cugetând pururea şi la legea veche şi la cea nouă, nu a socotit la fel lucrurile grele şi cele uşoare. De aceea, cu toată că trebuia să-şi rodească din atâtea socoteli, nepătimirea, dar nu s-a întâmplat, fiindcă binele nu este bine, dacă nu are ca scop voia dumnezeiască. Căci găsim în dumnezeiasca Scriptură, că adeseori Dumnezeu se supără împotriva cuiva care face un lucru ce pare tuturor bun. Şi iarăşi primeşte pe altul, care pare că face rău. Martor ne este Proorocul acela care cerea unora să lovească. Iar cel ce n-a ascultat, făcând – chipurile-bine, a fost mâncat de fiare. De asemenea Petru, socotind că face ceva bun neprimind să fie spălat, a fost certat. De aici urmează că suntem datori să aflăm şi să facem cu toată puterea voia dumnezeiască, chiar dacă ni s-ar părea că nu e bine. De aceea lucrarea binelui nu se face fără osteneală, ca să nu ne pierdem pe lângă libertate şi lauda pentru silinţă.
• Căci zice marele Vasile: „Cel ce vrea să aibă întru sine această credinţă mare, nu trebuie să-şi mai facă nicidecum vreo grijă despre viaţa sau despre moartea sa, ci de ar vedea chiar fiară sălbatică, sau ridicări de draci, sau de oameni răi, nu se mai înspăimântă deloc, ca unul ce cunoaşte că sunt făpturi ale unuia şi aceluiaşi Făcător şi împreună roabe cu el şi nu au putere asupra sa, de nu va îngădui Dumnezeu”. Numai de El se mai teme, ca de Cel ce are stăpânire, precum a zis Însuşi Domnul: „Vă voi arăta vouă de cine să vă temeţi” şi a adăugat: „Temeţi-vă de Cel ce are putere să arunce şi sufletul şi trupul în gheenă”; şi ca să-şi întărească cuvântul, spune: „zic vouă: de Acesta să vă temeţi”. Şi pe drept cuvânt. Căci dacă ar fi altul care să aibă stăpânire afară de Dumnezeu, ar trebui să ne temem de acela. Dar odată ce Acesta singur este Făcătorul şi Stăpânul celor de sus şi celor de jos, cine este cel ce ne poate face fără El?
• De aceea, eu, ticălosul, sunt mai rău ca un necredincios că nu vreau să lucrez ca să aflu credinţa cea mare şi prin ea să vin la temerea de Dumnezeu şi la începutul înţelepciunii Duhului, ci acum calc legea închizând ochii sufletului cu voia, acum vin la desăvârşita neştiinţă, întunecându-mă de o uitare desăvârşit. Pentru aceasta nu cunosc ce foloseşte sufletul meu şi venind la cunoştinţa cea rea, câştig deprinderea păcatului. Ca urmare, chiar dacă aş vrea să mă întorc de unde am căzut, nu pot, pentru că voia se face peretele din mijloc. Căci dacă aş fi avut credinţa, care viind din faptele pocăinţei, aş fi putut să zic: „În Dumnezeul meu voi trece zidul”, şi nu m-aş fi înfricoşat din îndoială, zicând în mine însumi: „Oare cine mă va întâmpina, când mă voi repezi să sar înălţimea zidului? Oare nu cumva e vreo prăpastie acolo? ( Precum voia proprie este peretele din mijloc, aşa credinţa surpă acest perete, pentru că credinţa este voia care vrea să se surpe pe ea însăşi ca voie autonomă. Realităţile spirituale dumnezeieşti se fac vădite în viaţa noastră şi pătrund în noi şi noi înaintăm şi creştem în ele, dacă credem în ele, adică dacă vrem să le socotim reale. Ele nu sunt iluzii, dar depinde de voinţa noastră de a le socoti reale, ca ele să devină reale pentru noi. Spiritul este putere şi dacă nu punem noi la contribuţie efortul spiritual al credinţei, nu putem descoperi şi experia spiritul ca putere. Dar faptul că depinde de voie, de efortul voinţei noastre, manifestat în credinţă, descoperirea realităţilor spirituale face posibilă pentru noi ispita de a le socoti iluzii, autosugestii, precum şi faptul ca ele să se evaporeze îndată ce slăbim efortul credinţei noastre. Ele sunt pentru noi până ce credem în ele, adică până ce vrem să fie şi nu mai sunt pentru noi, când nu mai credem cu tărie, când nu mai vrem să fie. Existând totdeauna ca virtualitate pentru noi, în mod actual există numai când credem şi în măsura în care credem. În acest sens credinţa e vedere, e experienţă. Iar voia noastră opusă credinţei, e un perete care ne desparte de ele.) Nu cumva nu voi putea să-l trec, ci, rostogolindu-mă, mă voi întoarce iarăşi jos, după ce m-am ostenit?” Şi alte multe de acestea, pe care cel ce are credinţă că Dumnezeu este aproape şi nu departe, nu le socoteşte niciodată. Acela aleargă drept spre Dumnezeu, Cel ce are toată puterea şi stăpânirea, toată bunătatea şi iubirea de oameni, ca să-l ajungă, nu ca unul ce bate aerul, ci ca unul ce vâsleşte, căutând cele de sus. Lăsând toată voia sa jos, îşi face călătoria spre voia dumnezeiască, până ce va auzi şi el graiuri noi, sau chiar va grăi şi el tainele, cunoscându-le.
• Cine sunt eu? Şi ce este fiinţa mea, dacă nu un lucru de scârbă? La început e pământ pe urmă putreziciune, iar mijlocul e plin de toată urâciunea. Iar mai departe: Ce este viaţa mea? Şi câtă este? Un ceas şi apoi moartea. Ce-mi pasă mie de aceasta sau de aceea? Iată degrabă voi muri pentru că viaţa şi moartea o stăpâneşte Hristos. La ce mă îngrijesc eu şi mă gâlcevesc în deşert? N-am trebuinţă decât de puţină pâine. Iar ceea ce-mi prisoseşte, de ce îmi trebuie? Dacă o am pe aceasta, a încetat orice grijă. Iar dacă n-o am, să mă îngrijesc numai de ea, pentru nedesăvârşirea cunoştinţei mele, măcar că este Dumnezeu care poartă grijă.
• Zis-a Domnul: „Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui”. Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtuţilor. Căci nici una dintre virtuţi nu stă fără ea. Deoarece „tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împărăţia cerurilor”. Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtăşeşte de toate virtuţile, dacă nu va răbda până la sfârşit şi nu se va izbăvi de cursele diavolului, nu este vrednic să ajungă în împărăţia cerurilor. Fiindcă şi cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare, ca să primească răsplata desăvârşită în veacul viitor. În toată ştiinţa şi cunoştinţa este nevoie de răbdare. Şi pe drept cuvânt. Pentru că nici lucrurile cele sensibile nu se fac fără ea, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de răbdare ca să-i rămână ceea ce i s-a făcut. Şi simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face şi odată făcut, prin ea rămâne şi fără de ea nu stă, nici nu se desăvârşeşte. Pentru că dacă este bun, ea îl prilejuieşte şi îl păzeşte; iar dacă este rău, ea dă uşurare şi tărie de suflet şi nu lasă pe cel ispitit să fie strâmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei. Ea are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învaţă sufletul să se mângâie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavând-o Iuda, a găsit moartea cea îndoită, ca un lipsit de experienţa războiului. Pe ea având-o fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o monahul acela care a căzut în curvie, a biruit pe cel ce l-a biruit, nesupunându-se gândului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia şi pustiul, ci cu răbdare zicând către gânduri: n-am păcătuit şi iarăşi zic vouă n-am păcătuit. O dumnezeiască înţelepciune şi răbdare a viteazului bărbat! Această fericită virtute l-a desăvârşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintâi. Căci numai puţin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintâi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui, a îngăduit bătaia spre desăvârşirea lui şi spre folosul multora. Deşi cel ce-şi cunoaşte interesul se nevoieşte întâi de toate să o aibă pe aceasta. Căci zice marele Vasile: „Să nu porţi război deodată cu toate patimile, că poate slăbind, te vei întoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla pregătit pentru Împărăţia Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rând, începând de la răbdarea celor ce vin asupră-ţi”. Şi pe drept cuvânt. Căci dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci îşi va pricinui sieşi şi altora fuga şi pierzarea, prin slăbire, după cuvântul care l-a spus Dumnezeul lui Moise: „Fricosul să nu iasă la război” şi celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămână cineva acasă şi să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile şi cununile, rămânând poate numai cu sărăcia şi cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie în război, chiar dacă ar străbate cineva toată creaţia. Şi oriunde ar merge, află război. În pustie, fiare şi draci şi celelalte greutăţi şi spaime; în linişte, draci şi ispite; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni care ispitesc. Nu se află loc fără supărare. De aceea fără răbdare nu poate avea odihnă. Iar aceasta vine din frică şi credinţă şi începe de la înţelepciune. Cel ce dreapta judecată cântăreşte lucrurile în minte şi aflându-le strâmbe, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Căci a zis această fericită către Dumnezeu: „Toate îmi sunt strâmbe. De voi face voia bătrânilor nelegiuiţi, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, mă vor învinovăţi de preacurvie şi ca judecători ai poporului, mă vor osândi la moarte. Ci mai bine îmi este să alerg la Cel atotputernic, chiar dacă îmi stă înainte moartea”. O, înţelepciune a fericitei acesteia! Judecând aşa, nu a înşelat-o nădejdea. Ci, după ce s-a adunat poporul şi au şezut judecătorii nelegiuiţi ca să o învinovăţească pe ea şi să o osândească la moarte ca pe o adulteră, pe cea nevinovată, îndată Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a arătat proroc de la Dumnezeu şi a izbăvit-o pe ea de la moarte, întorcând moartea peste bătrânii nelegiuiţi, ce voiau să o judece pe ea. Prin aceasta a arătat Dumnezeu că aproape este de cei ce vor să rabde pentru El încercarea şi să nu părăsească virtutea cu nepăsare, de frica durerii, ci să preţuiască mai mult legea lui Dumnezeu, prin răbdarea celor ce vin asupră-le, veselindu-se cu nădejdea mântuirii. Şi cu drept cuvânt. Căci dacă stau înainte două primejdii, una vremelnică, iar alta veşnică, oare nu e bine să fie aleasă cea dintâi? De aceea zice Sfântul Isaac: „Mai bine este a răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu şi a alerga la El cu nădejdea vieţii veşnice, decât a cădea cineva de la Dumnezeu în mâinile diavolului de frica încercărilor şi a se duce împreună cu acela la munci”. De aceea bine este dacă se bucură cineva, asemenea sfinţilor, în încercări, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca aceştia, să alegem ce e mai uşor, pentru sila ce ne stă în faţă? Fiindcă ne stă în faţă necesitatea sau să ne primejduim aici trupeşte şi să împărăţim cu Hristos duhovniceşte în veacul de acum prin nepătimire şi în cel viitor, sau să cădem de frica încercărilor cum s-a zis, şi să mergem la munca veşnică. Să ne izbăvească Dumnezeu de această muncă prin răbdarea celor neplăcute. Căci răbdarea este piatră neclintită în faţa vânturilor şi a valurilor vieţii şi cel ce o are pe ea nu slăbeşte şi nu se întoarce înapoi în vremea revărsării lor. Iar aflând uşurare şi bucurie, nu e furat de părerea de sine, ci e la fel pururi, la vreme bună şi în greutăţi. De aceea rămâne nerănit în cursele vrăjmaşului. În vreme de furtună rabdă cu bucurie aşteptând sfârşitul, iar când se face vreme bună aşteaptă ispita, până la cea din urmă suflare, asemenea marelui Antonie. Căci nici unul ca acesta cunoaşte că nu este în viaţa aceasta ceva care să nu se schimbe, ci toate trec. De aceea nu-şi face nici o grijă pentru vreuna din acestea, ci le lasă pe toate lui Dumnezeu, căci are El grijă de noi. Lui se cuvine toată slava, cinstea şi stăpânirea, în veci. Amin.
• Pentru aceea zice Domnul, c㠄împărăţia cerurilor se ia cu sila”, nu prin fire, ci pentru obişnuinţa cu patimile. Căci dacă ar fi prin fire luată cu sila, nu ar intra nimeni în ea. Dar pentru cei ce vor cu hotărâre, „jugul Domnului este blând şi sarcina uşoară”, în vreme ce pentru cei ce nu vor ca toată hotărârea, „strâmtă e poarta şi îngustă calea” şi cu silă (cu anevoie) de luat împărăţia. Căci celor dintâi împărăţia le este înăuntru şi aproape, pentru că o vor pe ea şi degrabă dobândesc nepătimirea. Pentru că ceea ce ajută şi împiedică pe om să se mântuiască este voia sa şi nimic altceva. Nu poţi ceva? Voieşte şi vei avea ce nu ai. Şi aşa obişnuinţa face pe om de la sine, pe încetul, fie bun, fie rău. Căci dacă n-ar fi aşa, nici un tâlhar nu s-ar fi mântuit. Dar nu numai că s-au mântuit, ci au şi luminat mulţi dintre tâlhari. Gândeşte cât e de lung drumul de la tâlhar la sfânt. Dacă n-a fost în stare să-l străbată obişnuinţa, l-a biruit voinţa hotărâtă. Iar pe cel ce este prin harul lui Hristos evlavios, sau chiar monah, ce-l împiedică să se facă asemenea acelora? Acela e departe, acesta aproape şi cea mai mare parte a drumului a primit-o prin har, sau prin fire, sau a moştenit evlavia şi buna cinstire de la părinţi. Nu este, aşadar, ciudat că sânt tâlhari şi jefuitori de morminte care se fac sfinţi, în vreme ce sânt monahi care se osândesc.
• Vai, cum uităm cât pătimesc şi se ostenesc ostaşii şi tâlharii numai pentru pâine! Şi cât se înstrăinează cărăuşii şi marinarii! Câtă osteneală rabdă toţi oamenii fără nădejdea împărăţia cerurilor ! Măcar că de multe ori nu ajung nici la scopul pentru care ostenesc. Iar noi nu vrem să răbdăm pentru împărăţia cerurilor şi pentru bunătăţile veşnice un lucru aşa de mic. Şi doar n-am simţi multă osteneală, dacă am vrea cu hotărâre aceasta; şi împlinirea virtuţilor nu e un lucru împovărător şi de nepurtat, ci e mai degrabă o bucurie şi o odihnă, prin nădejdea, negrija şi cinstea fără de voie ce urmează virtuţii. (Căci şi duşmanul se sfiieşte şi se minunează de ea). Iar sfârşitul ei este veselie şi fericire. Dar nu numai atât, ci chiar în ea însăşi nepătimirea are amestecată bucuria, precum viaţa lipită de cele materiale are întristarea în patimile necinstite. Fie deci să ne izbăvim de aceasta şi să avem parte de viaţa nematerială şi de veşnica neîmpătimire, care naşte mortificarea trupului, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată cinstea şi închinarea în veci. Amin!
• Căci lacrimile venite poate înainte de aceasta şi aşa-zisele cugetări dumnezeieşti, şi străpungerea şi cele asemenea sunt ca o bătaie de joc şi o înşelăciune a dracilor, mai ales dacă li se întâmplă acestea celor ce petrec în mijlocul oamenilor şi-n împrăştiere cât de mică. Pentru că nu este cu putinţă celor ca mai au încă vreo legătură cu ceva din cele sensibile, să biruiască patimile. Iar dacă amândouă, să ştie că de fapt, le-au avut, dar nu sau folosit în chip pătimaş de nici una din ele. Acestea e vădit din aceea că îşi luau femei, dar le cunoşteau numai după mulţi ani, cum se scrie în vechea curte a neamurilor. Ei având, erau la fel ca şi cum nu aveau.
• Căci diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găseşte în faţa sufletului, fie cu bucurie şi cu părere de sine, fie cu întristare şi cu deznădejde, fie cu oboseală covârşitoare, fie cu desăvârşită nelucrare, fie cu lucruri şi cugetări nelavreme şi fără folos, fie cu întunecime şi ură nesocotită faţă de toate cele ce sunt. Şi simplu grăind, cu materia pe care o află în fiecare suflet, cu aceea îl atacă spre a nu-i fi de folos, chiar dacă este bună poate şi plăcută lui Dumnezeu, dacă e folosită cu măsură de cei ce pot să judece lucrurile şi să afle scopul lui Dumnezeu ascuns la mijloc între cele şase patimi care-l înconjoară, adică între cea de deasupra lui, de dedesubt, de-a dreapta şi de-a stânga, de afară şi dinăuntru. Căci fie că e faptă voită de Dumnezeu, fie că e cunoştinţă, ea are un scop bun, aflător între cele şase patimi potrivnice lui. De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimereşte, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva cei întrebaţi, fiind necercaţi (lipsiţi de experienţă), să cadă amândoi în groapă, după pilda Evangheliei. Pentru că fără dreapta socoteală nu se face nici un lucru bun, chiar dacă li se pare celor neştiutori că e bun, fie pentru că se face nelavreme şi fără să fie trebuinţă, fie că nu se ţine seama de măsura lucrului sau de tăria omului, sau de cunoştinţa lui şi de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii, l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaşte după har şi la vremea sa vine la puterea străvederii.
• Smerenia este roada cunoştinţei, iar cunoştinţa roada ispitelor. Căci celui ce s-a cunoscut pe sine, i se dă cunoştinţa tuturor. Şi celui ce s-a supus lui Dumnezeu, i se vor supune toate, când va împărăţi smerenia în mădularele lui. Şi pe drept cuvânt. Căci prin multe ispite şi prin răbdarea lor se face omul încercat şi prin aceasta îşi cunoaşte neputinţa sa şi puterea lui Dumnezeu. Iar prin cunoştinţa neputinţei şi a neştiinţei sale, îşi dă seama să odinioară nu cunoştea odinioară şi nu ştia că nu le cunoaşte, aşa sunt şi alte multe de care va primi poate cunoştinţă, după marele Vasile. Căci zice acesta: „Dacă n-a gustat cineva dintr-un lucru, nu ştie că-i lipseşte. Iar cel ce a gustat din cunoştinţă, ştie din smerenie”. Şi iarăşi: „Cel ce s-a cunoscut pe sine că nimic. Fiindcă, chiar dacă are ceva, este al Făcătorului”. Căci nimeni nu laudă vreun vas că s-a făcut el pe sine bun şi trebuincios, ci pe Făcătorul lui îl laudă. Dar de se strică, învinuieşte pe cel ce i-a pricinuit stricăciunea, nu pe Făcător.
• Este foarte bine a întreba în toate. Dar pe cei cercaţi (cu experienţă); pe cei necercaţi e primejdios, neavând ei puterea de a deosebi. Căci această putere cunoaşte vremea, trebuinţa, starea omului, câtimea, puterea, cunoştinţa celui ce întreabă şi hotărârea lui, scopul lui Dumnezeu şi al fiecărui cuvânt din dumnezeiasca Scriptură şi alte multe. Iar cel ce nu are darul deosebirii osteneşte prea mult, dar nu poate izbândi nimic. De se va afla cineva având acest dar va fi călăuză orbitor şi lumină celor din întuneric. Suntem datori deci să-i încredinţăm lui toate şi să le primim de la el, chiar dacă nu înţelegem, poate cum am voi, din lipsa de cercare (experienţă). Dar ce are darul deosebirii poate face pe cineva să primească cele spuse de el fie că vrea, fie că nu vrea, fiindcă duhul cercetează şi descoperă lucrurile dumnezeieşti, putând sili mintea să creadă chiar dacă nu vrea, cum s-a întâmplat cu Iona, cu Zaharia şi cu David scăpat de tâlhari, oprindu-l îngerul să grăiască ceva afară de rânduiala cântării lui. Iar dacă nu se află cineva cu darul deosebirii între oamenii de acum, pentru că lipseşte smerenia care îl naşte, suntem datori să ne rugăm cu stăruinţă înaintea fiecărei fapte, cum zice Apostolul. Şi chiar dacă suntem lipsiţi de mâini cuvioase, sau de curăţia sufletului şi a trupului, să fim măcar în afară de pomenirea răului şi de gânduri pătimaşe. Căci aceasta vrea să spună cuvântul apostolic, care porunceşte să ridicăm „mâini cuvioase, fără mânie şi fără gânduri gâlcevitoare.” Şi dacă cugetăm ceva potrivit cu Dumnezeu, să facem aceasta fără patimă, chiar dacă nu va fi poate un lucru foarte bun. Pentru nepriceperea noastră şi pentru voinţa de a-l face, potrivit cu scopul lui Dumnezeu, ni se va socoti prin har ceea ce am făcut, ca bun, dacă nu s-a făcut din patimă, ci pentru voia lui Dumnezeu, cum s-a zis. Aceasta la caz de nevoie şi numai pentru bunătatea lui Dumnezeu.
• Până ce mintea n-a dobândit omorârea patimilor, ni-i foloseşte să vină la contemplarea celor sensibile. Iar dacă e împrăştiată de griji şi nu se adună în meditarea dumnezeieştilor Scripturi întru cunoştinţă şi linişte, omul se întunecă şi mai mult prin uitare şi vine cu încetul la neştiinţă, chiar dacă unul ca acesta a ajuns poate la cunoştinţa minţii. Aceasta i se întâmplă mai ales dacă cunoştinţa nu i-a venit de la har, fără să ştie el, ci din citire, şi află despre asemenea taine numai de la cei ce le-au trăit. Căci precum dacă plugarul nu-şi lucrează pământul, acesta se face vârtos, oricât ar fi de bun, aşa şi mintea, dacă nu se adună în rugăciune şi citire, şi nu are acestea ca lucrare, se îngroaşă şi cade în neştiinţă. Şi precum pământul chiar dacă e plouat şi străbătut de soare, nu aduce folos plugarului, dacă acesta nu-l seamănă şi nu-l păzeşte, aşa nici mintea nu poate avea cunoştinţa fără fapta morală, chiar dacă a primit-o pe aceea de la har; ci pe măsură ce se întoarce încetul cu încetul, din nepăsare, spre patimi, îndată rătăceşte. Şi chiar dacă vede întru câtva, pentru părerea de sine, e părăsită de har. De aceea Părinţii, chiar dacă au împuţinat adeseori, din bătrâneţe şi neputinţă, faptele trupeşti, niciodată nu le-au împuţinat pe cele sufleteşti. Fiindcă în loc de cele trupeşti, aveau slăbiciunea trupească ce se putea ţine trupul sub asuprire. Dar a păzi sufletul fără păcat ca să lumineze mintea fără fapta morală, este cu neputinţă. Pentru că uneltele le schimbă plugarul adeseori; poate uneori le şi scoate din întrebuinţare. Dar pământul nu-l lasă niciodată nelucrat sau nesemănat şi nesădit şi nici roada nepăzită, dacă vrea să se împărtăşească din ea. Iar dacă este cineva hoţ şi tâlhar şi nu vrea să intre pe poarta aceasta, ci se urcă prin altă parte, cum zice Domnul, de unul ca acesta nu ascultă oile, adică înţelesurile dumnezeieşti, după dumnezeiescul Maxim. Fiindcă hoţul nu intră decât  ca să fure prin auz şi să înjunghie prin explicare străină (prin alegorie), neputând ridica Scriptura, şi ca să se piardă pe sine şi înţelesurile prin cunoştinţa sa mincinoasă ce vine din părerea de sine. Dar păstorul pătimeşte relele împreună cu înţelesurile ca un bun ostaş al lui Hristos, cum zice Apostolul, prin păzirea poruncilor dumnezeieşti. El intră prin poarta îngustă, adică prin cugetarea smerită, şi prin uşa nepătimirii. Şi înainte de a se învrednici de harul de sus, se adună din împrăştiere şi învaţă din auz despre toate. Şi de câte ori vine vreun lup în chip de oaie, îl alungă prin dispreţuirea de sine, zicând: „Nu ştiu cine eşti, Dumnezeu ştie”. Iar dacă vine un înţeles cu îndrăzneală şi cere să fie primit, zicând: „Dacă nu-ţi fixezi înţelesurile şi nu deosebeşti lucrurile, eşti necredincios şi neştiutor” acesta îi răspunde, după dumnezeiescul Gură de Aur: „De zici că sunt nebun, aşa e, dar eu ştiu că nebunul în lumea aceasta se face înţelept, după Apostol; iar Domnul zice că fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi pentru neamul lor decât fiii Împărăţiei Cerurilor”. Şi pe drept cuvânt. Fiindcă cei dintâi doresc să biruiască, să se îmbogăţească, să se înţelepţească, să se preamărească, să stăpânească şi alte ca acestea. Şi chiar dacă nu ajung la ajung la acestea şi le rămâne fără folos osteneala, ei se sârguiesc totuşi mai presus de puterea lor, spre acestea. Iar ceilalţi vor să aibă celor protivnice celor pomenite înainte. Şi prin ele iau adeseori încă de aici cununa fericirii de acolo. Ei se sârguiesc, ca şi aceia dar ca mintea să câştige libertatea după har. Căci prin har pot să-şi ţină amintirea necăzută în uitare şi înţelesurile sau să le cunoască ca mărturisite de dumnezeieştile Scripturi şi de cei ce au experienţa cunoştinţei duhovniceşti, sau să nu le cunoască, chiar dacă sunt întru cunoştinţă multă, din neputinţa de a le pricepe, cunoscând că înţelesurile dinainte de acesta erau ispitite spre cercarea libertăţii lor. Cel smerit cu cugetul se sârguieşte, adică, să respingă raţionamentul şi scopul său şi să nu-i dea crezare, ci mai degrabă să se teamă şi să întrebe cu multe lacrimi şi să alerge la smerenie şi la dispreţuirea de sine, socotindu-şi spre mare pagubă cunoştinţa şi darurile; iar cel mândru se grăbeşte să-şi întemeieze înţelegerile sale, neauzind pe Scărarul care zice: „Să nu căutăm cele ale vremii înainte devreme”, şi următoarele, sau pe Sfântul Isaac, care învaţă: „Să nu intri cu îndrăzneală înăuntru, ci mulţumeşte în tăcere”, sau pe Gură de Aur, care spune, învăţând de la Apostol: „Nu ştiu”, sau pe Damaschin care zice despre Adam, că nu era vreme să purceadă la contemplarea celor sensibile. Căci simţurile poruncilor sunt neputincioase pentru hrană vârtoasă şi au trebuinţă de lapte, cum zice Apostolul. De aceea să nu căutăm contemplaţia până nu e vreme de contemplaţie, ci să dobândim mai întâi în noi înşine pe maicile virtuţilor şi cunoştinţa va veni de la sine cu harul lui Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
• Însuşirea bărbăţiei nu stă în a birui şi a asupri pe aproapele. Căci aceasta este semeţie şi se află deasupra bărbăţiei. Dar nici în a fugi de frica ispitelor de lucrările şi de virtuţile cele după voia lui Dumnezeu. Căci aceasta este laşitate şi se află dedesubtul bărbăţie. Bărbăţia înseamnă a stărui cu răbdare în tot lucrul bun şi a birui patimile sufletului şi ale trupului. Fiindcă nu este lupta noastră împotriva trupului şi a sângelui sau împotriva oamenilor, ca la iudeii de odinioară, la care cel ce biruia în războaie pe cei de alt neam făcea lucrul lui Dumnezeu, ci împotriva începătoriilor şi stăpânirilor, adică a dracilor nevăzuţi. Iar cel ce luptă biruie duhovniceşte sau e biruit de patimi. Căci războiul acela era numai chipul războiului nostru.
• „Bucuraţi-vă în Domnul”, zice Apostolul. Bine a zis „în Domnul”. Căci de nu va fi bucuria în Domnul, nu numai că nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodată nu se va bucura. Căci Iov cercetând viaţa omenească, a aflat-o cuprinzând tot necazul. Tot aşa marele Vasile. Iar Grigorie al Nisei a spus că păsările şi celelalte animale se bucură pentru că sunt nesimţitoare, pe când omul raţional nu are nici o uşurinţă din pricina plânsului. Pentru că, zice, nu ne-am învrednicit să avem nici cunoştinţa bunătăţilor de la care am căzut De aceea şi firea ne învaţă mai mult să plângem, întrucât viaţa e împreunată cu multe dureri şi osteneli şi e robită multor păcate”.
• Dar dacă are cineva neîncetat pomenirea lui Dumnezeu, se veseleşte. Căci zice psalmistul: „Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit”. Căci veselindu-se de pomenirea lui Dumnezeu, mintea uită de necazurile lumii şi prin aceasta nădăjduieşte în El şi ajunge fără grijă. Iar lipsa de grijă o face să se bucure şi să se mulţumească. La rândul ei, mulţumirea, împreunată cu recunoştinţă, face să crească darurile, şi cu cât se înmulţesc facerile de bine ale lui Dumnezeu, cu atât creşte mulţumirea şi rugăciunea curată cu lacrimile bucuriei. Astfel omul iese pe încetul din lacrimile întristării şi din patimi şi vine la bucuria duhovnicească din orice prilej. Pentru cele plăcute se smereşte şi mulţumeşte, iar prin încercări se întăreşte în el nădejdea în viitor. Şi prin amândouă se bucură şi iubeşte pe Dumnezeu şi pe toţi în chip firesc, ca pe nişte binefăcători. Şi nu află în toată zidirea ceva ce poate să-l vatăme. Ce luminat de cunoştinţa lui Dumnezeu, se bucură de toate făpturile în Domnul, minunându-se de purtarea de grijă pe care o are pentru făpturile Lui. Şi nu numai de cele arătate se minunează, ca de unele vrednice de laudă, cel ce a ajuns la cunoştinţa duhovnicească, ci se uimeşte prin simţire şi de cele nearătate celor neîncercaţi ca de cele trebuincioase. Nu se minunează numai de ziuă, pentru lumină, ci şi de noapte, căci tuturor le este noaptea de folos: celor lucrători linişte şi uşurare; pe cei ce plâng îi aduce la pomenire morţii şi a iadului; iar pe cei ce se îndeletnicesc cu purtările morale îi face să cugete şi să cerceteze mai cu de-amănuntul binefacerile şi aşezarea moravurilor. Căci zice psalmistul: „Pocăiţi-vă pe paturile voastre de cele ce grăiţi în inimile voastre”, sau pocăiţi-vă în liniştea nopţii, amintindu-vă de alunecările ce vi s-au întâmplat în tulburarea zilei şi vă sfătuit sau să învăţaţi să petreceţi în imne şi cântări duhovniceşti, adică în rugăciuni şi cântări, prin meditaţie şi luarea-aminte a citirii. Căci aşa se câştigă o deprindere morală: meditând omul la cele ale zilei, ca să ajungă la simţire în liniştea nopţii şi să se poată plânge pentru cele ce a păcătuit. Iar când harul îl duce la vreo sporire şi află cu adevărat şi nu în nălucire anumite fapte morale ale sufletului şi ale trupului, săvârşite cu lucrul sau cu cuvintele, după porunca lui Hristos, mulţumeşte cu frică şi cu smerenie, şi se nevoieşte prin rugăciune şi lacrimi multe îndreptate către Dumnezeu să păzească obiceiul acela bun, îndemnându-se pe sine spre ţinerea de minte a lui, ca să nu se piardă iarăşi prin uitare. Fiindcă numai după vreme îndelungată dobândim în noi vreo deprindere bună. Dar ceea ce s-a dobândit după vreme şi osteneală îndelungată, se poate pierde într-o clipită de timp. Acestea despre cei lucrători. Cât despre cei contemplativi, noaptea are multe vederi, cum zice marele Vasile. Ea aduce aminte de fiecare dată, despre facerea lumii, pentru pricina că toată zidirea se ascunde sub întuneric ca mai înainte şi ajută pe om să cugete cum cerul era odată singur fără stele, precum nevăzute sunt acelea acum când sunt ascunse de nori. Iar intrând în chilie şi privind numai întunericul, îşi aduce aminte de nori. Iar intrând în chilie şi privind numai întunericul, îşi aduce aminte de întunericul acela ce era deasupra adâncului. Şi făcându-se iarăşi cerul dintr-odată curat şi el stând afară din chilie, se uimeşte de lumea de sus şi aduce laudă lui Dumnezeu, cum zice Iov despre Îngeri, când au văzut stelele. Priveşte şi pământul nevăzut şi neîntocmit ca odinioară şi pe oameni cufundaţi în son ca şi când n-ar fi şi se face prin simţire singur ca Adam şi preamăreşte pe Ziditorul şi Făcătorul zidirii întru cunoştinţă cu îngerii. Din tunetele şi fulgerele ce se fac, îşi închipuie ziua judecăţii; iar din glasurile păsărilor parcă ar simţi glasul trâmbiţei de atunci. Din răsărirea luceafărului şi din arătarea zorilor, înţelege arătarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci; iar din scularea oamenilor din somn, îşi ia o dovadă despre înviere, precum răsăritul soarelui îi dă o asemănare despre venirea Domnului; şi precum cei ce întâmpină soarele prin cântare sunt ca sfinţii ce vor ieşi atunci înaintea Domnului în noi, aşa cei ce trândăvesc şi rămân dormind sunt ca cei se vor osândi atunci. Cei dintâi veselindu-se în tot timpul zilei prin cântări de laudă, prin contemplaţie, rugăciune şi prin celelalte virtuţi, petrec în lumina cunoştinţei, ca drepţii de atunci; ceilalţi rămân în patima şi în întunericul neştiinţei, ca păcătoşii de atunci. Simplu grăind, cel ce are cunoştinţă, află tot lucrul ca ajutător spre mântuirea sufletului şi spre slava lui Dumnezeu, pentru care s-au şi făcut de Domnul şi „Dumnezeul cunoştinţelor”, cum zice maica proorocului Samuil. De aceea „să nu se laude înţeleptul întru înţelepciune” şi celelalte, „ci întru aceasta să se laude cel ce se laudă, că înţelege şi cunoaşte pe Domnul”, adică Îl cunoaşte pe Domnul în înţelegere multă din făpturile Lui şi Îl imită pe El, după putere, prin păzirea dumnezeieştilor Lui porunci, „ca să poată face judecată şi dreptate în mijlocul pământului”, ca Acela (adică proorocind despre răstignirea şi învierea Domnului a zis ea acestea), şi ca să pătimească împreună cu El, prin dobândirea virtuţilor şi să se slăvească împreună, prin nepătimire şi cunoştinţă. Atunci va avea laudă în sine, ca cel ce s-a învrednicit să se facă robul unui astfel de Stăpân şi următor al smereniei lui, nevrednic fiind. Atunci i se va face lui, după Apostol, laudă de la Domnul. Când atunci? Când va zice celor de-a dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia”.
• Dacă nu se naşte în suflet răbdarea din credinţă, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute. „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”, zice Domnul, Cel ce a zidit una câte una inimile oamenilor, cum zice psalmistul. De aici este vădit că inima, adică mintea se zideşte fiecare deosebit prin răbdarea celor ce vin asupră-i. Căci cel ce crede că are pe altcineva care-i cârmuieşte nevăzut viaţa, cum va mai da crezare gândului său, care zice: aceasta vreau, sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e rău? Dacă are vreun povăţuitor văzut, e dator să întrebe la tot lucrul şi să primească prin urechi răspunsul şi să plinească cu lucrul cele spuse. Iar dacă nu are vreunul, îl are după Euhait, pe Hristos, şi e dator să-L întrebe prin rugăciune din inimă pe El şi să nădăjduiască cu credinţă răspunsul prin lucru şi prin cuvânt, ca nu cumva satana, neputând răspunde cu lucrul, să răspundă cu cuvântul, prefăcându-se pe sine în povăţuitor şi trăgând la pierzare pe cei ce n-au răbdare. Căci aceştia se grăbesc din neştiinţă să ia cele ce niciodată nu li s-au dat lor, uitând că o zi în ochii Domnului e ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi. Iar cel ce are din răbdare experienţa uneltirilor vrăjmaşului, cum zice Apostolul, lucrează, loveşte şi aleargă întru răbdare, ca să ia cunoştinţă şi să poate zice: „Nu ne sunt necunoscute gândurile lui”, adică nu ne sunt ascunse uneltirile lui, neştiute de cei mulţi. Căci se preface, zice, în general luminii. Şi nu e de mirare, odată ce şi gândurile care vin de la el în inimă, se înfăţişează ca gânduri ale dreptăţii, celor neîncercaţi, lipsiţi de experienţă. De aceea bine este ca omul să zică: nu ştiu, ca să nu se arate fără crezământ nici celor spuse de înger şi să nu creadă nici celor săvârşite de viclenia vrăjmaşului, ci să scape prin răbdare de amândouă povârnişurile şi să aştepte să i se dăruiască răspunsul cu lucrul în decurs de mulţi ani, fără de voie, făcându-se că nu ştie de i-a spus cineva despre înţelesul lucrurilor, sau al făptuirilor lui Dumnezeu, până ce nu ajunge la un liman, adică la cunoştinţa cu lucrul. Şi când o vede rămânând mulţi ani, atunci află că într-adevăr a fost şi a primit răspuns în chip nevăzut. De pildă cineva se roagă pentru biruinţă asupra patimilor care îl războiesc şi cuvânt nu aude, nici chip amăgitor nu vede. Dar chiar dacă i s-ar întâmpla poate aceasta în somn sau sensibil, nu crede nicidecum. După câţiva ani însă, vede războiul acela câştigat prin har şi anumite înţelesuri atrăgându-i mintea la smerenie şi la cunoştinţa neputinţei sale. Dar nici aşa nu crede, ci aşteaptă mulţi ani, temându-se ca nu cumva să fie şi aceasta înşelăciune. Căci zice Gură de Aur despre Apostoli că de aceea le-a spus Domnul de necazurile cele multe şi a adăugat „Cel ce va răbda până în sfârşit, se va mântui”, ca niciodată să nu rămână fără grijă, ci să se nevoiască din temere. Căci nu va folosi cineva nimic de la celelalte virtuţi, măcar de ar fi cu petrecerea în cer, dacă e stăpânit de mândrie, prin care diavolul şi Adam şi alţi mulţi au căzut. De aceea niciodată nu trebuie să părăsească temerea, până ce nu ajunge la limanul dragostei desăvârşite şi iese afară din lume şi din trup.
• Şi fiind el în lacrimile acestea, începe mintea să primească curăţia şi vine la străvechea ei stare, adică la cunoştinţa firească pe care a pierdut-o din dragoste faţă de patimi. Aceasta e numită de unii înţelepciune, pentru că mintea vede lucrurile cum sunt după fire. De alţii iarăşi e numită pătrundere, pentru că cel ce are parte de ea cunoaşte o parte din tainele ascunse, sau scopul lui Dumnezeu aşezat în dumnezeieştile Scripturi şi în fiecare făptură. Iar aceasta se naşte din darul deosebirii şi poate înţelege raţiunile celor sensibile şi inteligibile. Din această pricină se numeşte vedere (contemplare) a celor ce sunt, sau a făpturilor, dar ea este firească (naturală) şi vine din curăţia minţii. (După Părinţi starea naturală şi cunoaşterea naturală nu e cea pe care o are cel scufundat în păcat, ci cea dinainte de păcat pe care o redobândeşte acesta cu ajutorul harului, căci aşa e cum trebuie să fie. Redând această învăţătură diaconul rus G. Tsebricov zice: „Nu lumea supusă legilor logice e concepută de sufletul ortodox ca fiind lumea naturală. Dimpotrivă el străvede natura adevărată, realitatea substanţială, starea normală a lucrurilor în supranatural, în domeniul mistic deschis sfinţilor. Nu natura supusă matematicianului, nu universul unde doi ori doi fac în mod invariabil patru, şi-l reprezintă sufletul ortodox ca adevărata lume a lui Dumnezeu. Nu cosmosul în care legile par să prevaleze asupra Dătătorului de legi, în care pretinsa imutabilitate a legilor fizice pare mai degrabă să disciplineze pe Dumnezeu decât să fie disciplinată pe El. „Aspectul actual al universului nu e decât un episod”, scria Teofan Zăvorâtul. „El n-ar fi existat (acest aspect), dacă păcatul n-ar fi fost săvârşit. Şi precum păcatul, n-a fost necesar, aşa aspectul acesta al lumii nu are nimic necesar. Libertatea în creaţie nu înseamnă numai posibilitatea căderii. Deci ea neagă necesitatea căderii, a păcatului şi, în acelaşi timp, necesitatea aspectului actual al universului. Noi n-avem puterea să presupunem cum ar fi lumea, dacă n-ar fi avut loc căderea, dar putem spune că ar fi fost cu totul diferită. Astăzi totul este adaptat la starea de pedeapsă care trebuie suportată. Altfel totul ar fi fost adaptat la starea de ascultare de voia lui Dumnezeu”. Aşadar, un lucru e clar: „Noi nu vedem universul decât printr-o viziune coruptă de păcatul săvârşit împotriva lui Dumnezeu şi care ne scufundă în întuneric; universul adevărat e de fapt altul. Lumea adevărată e aceea care se deschide ochilor duhovniceşti şi credinţei, prin înrâurirea harului revărsat în noi cu plinătate. Atunci începem, sau mai vârtos, reîncepem să o înţelegem după Dumnezeu şi nu după noi. Atunci supranaturalul devine natural, în vreme ce naturalul de aici de jos devine ireal. Minunea lui Dumnezeu realizată de nu e decât starea cea mai normală a lucrurilor. În sine minunea nu e supranaturală, căci „emană din unica şi adevărata natură”.)
• Fiindcă şi elinii multe au iscodit, dar scopul lui Dumnezeu din făpturi nu l-au aflat, cum zice marele Vasile; ba nici pe Dumnezeu însuşi, pentru că n-aveau smerenia şi credinţa lui Avraam. Căci credincios se numeşte cineva atunci când crede celor nevăzute din cele văzute. Iar a crede cele văzute de el înseamnă a nu crede celui ce îl învaţă. Sau îi propovăduieşte. Pentru aceasta, spre cercarea credinţei, ispitele sunt arătate, iar ajutorările nearătate, ca cel credincios să afle, prin răbdare, după isprăvirea ispitei, cunoştinţa. Iar din aceasta să afle că nu cunoaşte şi că se împărtăşeşte de binefaceri, culegând rodul smereniei şi dragostea faţă de Dumnezeu ca binefăcător şi faţă de aproapele, pentru a sluji lui Dumnezeu. Şi aceasta socoteşte că este un lucru firesc şi o datorie, care-l face să dorească a păzi poruncile şi a urî patimile ca vrăjmaşe, iar trupul a-l dispreţui, socotindu-l ca piedică spre nepătimire şi spre cunoştinţa lui Dumnezeu, adică spre înţelepciunea cea ascunsă.
• Dar pe lângă aceasta mai trebuie spus că cunoştinţa celor ascunse, adică contemplarea Scripturilor şi a făpturilor, se dă aici şi spre mângâierea celor ce plâng, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Căci din credinţă ne naşte frica, iar din aceasta plânsul, prin care vine smerenia, din care se naşte darul deosebirii. Iar din aceasta pătrunderea şi vederea înainte cea după har. Iar cunoscătorul nu trebuie să-şi fixeze un înţeles al său, ci să voiască să aibă totdeauna mărturie Sfânta Scriptură, sau firea lucrului. O cunoştinţă care nu le are pe acestea nu e cunoştinţă adevărată, ci viclenie şi amăgire.
• Dar firea lui e în primul rând raţiunea cuvântătoare. De aceea se şi zice: raţional şi singur era acest nume propriu lui. Căci în celelalte nume ale lui are ŗi alte făpturi părtaşe. De ceea trebuie să părăsim toate şi să preţuim mai mult raţiunea şi să aducem, prin raţiune, raţiunile Cuvântului lui Dumnezeu, ca să ne învrednicim să primim de la el în minte, îl loc de cuvinte, raţiunile Duhului Sfânt. Aceasta potrivit cu ceea ce s-a spus: „Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă”; adică Dumnezeu dă celui ce face bine rugăciunea trupească, rugăciunea cea din minte; şi celui ce o face cu sârguinţă pe aceasta, pe cea fără formă şi fără figuri, din frica curată de Dumnezeu; şi iarăşi celui ce o face bine pe acesta, contemplaţia făpturilor; iar din aceasta i se va dărui celui ce se odihneşte de toate şi meditează în El cu lucrul şi cu cuvântul (cu raţiunea) şi nu numai cu auzul, răpirea minţii spre cunoaşterea lui Dumnezeu (spre teologie) şi spre facerea de bine. Aşadar, cunoştinţa dacă e fără de voie şi duce spre smerenie pe cel ce o are, prin ruşine, pentru că a primit-o fără să fie vrednic, şi dacă acela caută să o depărteze de la sine ca vătămătoare, chiar dacă e dată de la Dumnezeu, prin mâna smereniei, cum zice Scărarul  e bună. Altfel să ne amintim de cel luat odinioară în furci de nişte chipuri negre. Ce nenorocire! Acela avea nume mare şi era iubit aşa de mult de oameni, că toţi au plâns moartea lui şi au socotit mare pagubă pierderea lui, dar din pricina mândriei ce o avea ascunsă, cel ce a văzut acestea, a auzit din înălţime: „nu-l voi odihnit pe el, căci nici el nu m-a odihnit pe Mine nici un ceas”. Vai, cel numit de toţi sfânt şi cu ale cărui rugăciuni nădăjduiau să se mântuiască mulţi din tot felul de ispite, aşa a avut sfârşitul, din firea îngâmfării. Şi că aceasta a fost pricina, e vădit oricui. Căci dacă era alt păcat, nu ar fi putut rămâne tuturor ascuns şi nici nu l-ar fi putut săvârşi în fiecare ceas. Iar de ar fi fost erezie, ereticul de fapt mânie pe Dumnezeu în fiecare ceas prin blasfemia lui cu voia, dar nici aceasta nu e cu totul nearătată, ci, după iconomia lui Dumnezeu, se face arătată spre îndreptarea celui ce o are, dacă vrea să se întoarcă, iar de nu, spre păzirea altor oameni. De aceea numai cugetarea semeaţă a încântării de sine poate să rămână ascunsă tuturor, ba aproape şi celui ce o are pe aceasta, mai ales dacă nu cade în încercări prin care sufletul e dus la mustrare şi-şi cunoaşte neputinţa şi neştiinţa sa. Şi de aceea n-a avut nici Duhul Sfânt odihnă în ticălosul acela de suflet, pentru că neîncetat avea acelaşi gând şi se bucura de el, ca de o izbândă oarecare. Pentru aceea s-a şi întunecat, ca dracii, pentru că nu se arată deloc păcătuind. Şi acestea a fost de ajuns dracilor, putând să umple locul celorlalte rele, cum zice Scărarul. Şi nu eu am aflat această explicare şi înţelegere a întâmplării amintite, ci am scris-o auzind-o de la sfântul bătrân. El a spus şi despre Sfântul Pavel cel Simplu, că de aceea n-a ascultat dracul să iasă îndată dintr-un om, pentru că i-a spus aceluia marele Antonie: Avva Pavele, scoate pe diavolul din fata aceasta şi nu a făcut îndată metanie ascultând, ci oarecum s-a împotrivit zicând: „Dar tu cine eşti?” Şi când a auzit că nu fac aceasta de la mine, s-a supus. Şi de aceea a spus fericitul bătrân că n-a ieşit îndată dracul, ci după ce s-a ostenit mult. Şi aşa a trebuit să fie. Căci bătrânul merită crezare, pentru că a purtător de Dumnezeu. Dar avem şi mărturie din prilejul spălării picioarelor şi din împotrivirea lui Moise şi a proorocului care cerea să fie lovit. Dar pentru că istoria are înţelesul acesta şi nu s-a spus până acum, se va spune aici. Un rege, se spune în Paralipomene, cârmuia ţara în chip tiranic. De aceea iubitorul de oameni Dumnezeu, nesuferind tirania, a poruncit proorocului să meargă şi să mustre pe regele acela. Acesta însă, cunoscând cruzimea aceluia, nu a voit să meargă, în chip simplu, ca nu cumva văzându-l pe el de departe şi cunoscând pentru ce pricină a venit, să-l alunge şi să nu poată proorocul să-l mustre pe el; sau ca nu cumva, începând el a spune: „De Dumnezeul meu am fost trimis din pricina cruzimii tale”, acela să nu dea atenţie celor spuse. Ci a plănuit să fie lovit de cineva şi să meargă plin de sânge la rege cu pâră, pentru ca prin aceasta să înşele cu meşteşug pe rege şi să-l facă să audă cele spuse. Şi străbătând drumul a aflat pe cineva lângă cale cu o secure şi a zis către el: „Acestea zice Domnul: Ridică securea ta şi loveşte-mă în cap”. dar acela fiind temător de Dumnezeu a zis: „Nicidecum domnul meu; sânt om al lui Dumnezeu, nu voi pune mâna mea pe un uns al Domnului”. Şi a zis prorocul:  „Acestea zice Domnul, pentru că n-ai ascultat glasul Domnului, să vină un leu din pustie şi să te mănânce”. Aceasta deci n-a fost din mânie, să nu fie, ci spre folosul multora s-a făcut. Şi pentru că omul acela a fost vrednic să nu moară în chip simplu, ca ceilalţi oameni, ci ea, după cuvântul Domnului, să fie mâncat de fiară şi să ia cununa printr-o moarte amară. Zice şi Gheronticonul despre patru preoţi că s-au înţeles şi au făcut înţeles şi au făcut rugăciuni ca să fie mâncat slujitorul lor de un leu, din pricina curviei pe care a făcut-o. Dar nu a ascultat de ei Domnul, ci a judecat să asculte de pustnicul (isihastul) care s-a rugat pentru el, ca să se depărteze leul de el. Apoi aflând proorocul alt om, a zis lui: „Acestea zise Domnul: Ridică securea ta şi loveşte-mă în cap”. Iar acela auzind: „Acestea zice Domnul”, a lovit fără să mai stea la gânduri capul Proorocului cu securea lui. Iar Proorocul, ca odinioară Moise, a zis către el: „Binecuvântarea Domnului peste tine, că ai ascultat glasul Domnului”. Aşadar unul, din bunătate multă, s-a sfiit de prooroc şi n-a ascultat, ca şi Petru din prilejul spălării picioarelor. Celălalt a făcut ascultare, cum a ascultat poporul de Moise când s-au junghiat unii pe alţii. De aici vedem că cel ce ascultă la arătare de voie dumnezeiască, face un lucru mai bun. Căci socoteşte porunca de mai presus de fire a Stăpânului firii înţeleaptă şi mai dreaptă decât cunoaşterea naturală. Iar cel ce nu ascultă face un lucru mai mic, căci socoteşte cele la arătare bune pentru el mai drepte decât cele ale lui Dumnezeu. În ascuns însă nu e aşa, ci acela se judecă după intenţia de a asculta sau de a nu asculta. Căci cel ce are scopul să placă lui Dumnezeu, acela e cel ce face lucrul mai bun. Şi la arătare Dumnezeu pare să fie cu minte faţă de cel ce a ascultat. Dar în ascuns nu e aşa, ci cum s-a spus, după înţelegerea naturală erau la fel de buni amândoi, pentru că scopul amândoura era după Dumnezeu. Acestea aşa sânt. Iar proorocul mergând la rege şi stând înaintea lui, a zis: „O, rege! Venind eu, m-a întâmpinat cineva pe cale şi m-a lovit în cap”. Şi regele văzând sângele şi lovitura, s-a mâniat, după obiceiul lui, dar nu împotriva pârâşului, ci socotind că avea de judecat pe altcineva şi nu pe sine însuşi, s-a rostit cu cuvinte grele împotriva celui ce a făcut aceasta. Iar Proorocul dobândind ceea ce nădăjduia, zise: „Bine ai spus, o rege. Petru aceea, aceasta zice Domnul. Smulgând, voi smulge împărăţia din mâna ta şi de la seminţia ta, pentru că tu eşti cel ce ai făcut acestea”. Şi aşa a împlinit Proorocul porunca precum a voit şi cu meşteşug a făcut pe rege să fie atent la cele spuse de el. Şi a plecat mărind pe Dumnezeu. Aşa erau sufletele proorocilor, iubitoare de Dumnezeu şi grabnice să sufere pentru voia Lui, din cunoştinţa de Dumnezeu ce o aveau. Şi cu drept cuvânt. Căci cel ce cunoaşte cu exactitate o cale sau o ştiinţă, o ţine cu toată râvna şi uşurinţa şi învaţă şi pe alţii în chip sigur călătoria pe cale sau tainele şi înţelesurile meşteşugului, chiar dacă el, poate, tânăr cu vârsta şi simplu, iar aceia numără mulţi ani şi sânt înţelepţi în celelalte ştiinţe. Căci Proorocii, Apostolii şi Mucenicii n-au învăţat cunoştinţa de Dumnezeu şi înţelepciunea din auz ca noi, ci au dat sânge şi au primit Duh, după cum s-a spus de Bătrâni: „Dă sânge şi ia Duh”. De aceea şi Părinţii în loc de mucenicie sensibilă, au mucenicit cu conştiinţă, suferind în loc de moartea trupească, cea a voii, ca să biruiască mintea voile trupeşti şi să împărăţească în Hristos Iisus, Domnul nostru.