Teognost

ˇ         Cel ce a dobândit supunerea mintală (inteligibilă) şi şi-a supus trupul duhului nu mai are trebuinţă de supunere omenească, căci aceasta se supune Cuvântului şi legii lui Dumnezeu, ca un supus recunoscător. Dar noi, cei întru care se află lupta şi războiul împotriva sufletului, trebuie să ne supunem şi să avem o căpetenie de oaste şi un cârmaci, care să ne cârmuiască cu ştiinţă şi să ne înarmeze cât mai bine, ca nu cumva să fim biruiţi de vrăjmaşii inteligibili şi să fim înghiţiţi de patimi, din neiscusinţă (din lipsa de experienţă).

ˇ         Când nu mai eşti supărat de nici o patimă şi dorul după Dumnezeu sporeşte în inima ta şi când socotim moartea ca un somn, nu te mai temi de ea, ci mai degrabă doreşti dezlegarea, atunci ai câştigat precum trebuie arvuna mântuirii şi porţi înăuntru Împărăţia Cerurilor, bucurându-te cu o bucurie negrăită.

Despre preoţie – I –

ˇ         Nimic nu este mai de trebuinţă şi mai de folos decât cuvântul drept şi decât cunoştinţa. Căci de aici vine frica lui Dumnezeu şi dorul după El. Iar din acestea, cea dintâi curăţeşte prin evlavie şi sfială, iar celălalt desăvârşeşte prin deprinderea luminătoare‚ şi din dreapta socoteală şi face mintea să călătorească pe culmi, prin înalta suire şi vedere. Dar fără frică este nu neputinţă minţii să ajungă la dragostea dumnezeiască şi prin ea să zboare spre cele nădăjduite şi să se odihnească în ele.

ˇ         Deci vino şi ascultă-mă pe mine, cel ce doreşti aprins şi fără şovăire mântuirea. Aleargă până ce vei primi, căutând cu încordare, cerând neîncetat şi bătând cu răbdare, până ce vei dobândi, împlântând ca temelie neclintită credinţa tare şi smerenia. Atunci vei primi ceea ce doreşti, nu când vei primi numai iertarea păcatelor, ci când nu te vei mai speria, nici nu te vei mai teme de răscoala vreunei patimi, despărţindu-te fără frică şi cu îndrăznire de trup.

ˇ         Când iese sufletul din trup, vrăjmaşul vine asupra lui cu obrăznicie, luptându-se şi osândindu-l şi făcându-se un pârâş amarnic şi înfricoşat pentru greşeli. Dar sufletul iubitor de Dumnezeu, chiar dacă a fost mai-nainte rănit adeseori de multe păcate, nu se înspăimântă de repezirile şi de ameninţările aceluia, ci mai vârtos se întăreşte întru Domnul şi zboară cu bucurie, încurajat de sfintele Puteri care îl călăuzesc şi îngrămădit de lumina credinţei, strigând cu multă îndrăzneală vicleanului: Ce este ţie şi nouă, fugarule din cer şi slugă vicleană? Nu tu ai stăpânirea peste noi, căci Hristos Fiul lui Dumnezeu are stăpânirea peste noi şi peste toţi. Lui I-am păcătuit, Lui îi vom răspunde, având zălog al milostivirii Lui faţă de noi şi al mântuirii Lui faţă de noi şi al mântuirii noastre, cinstita Lui cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule. Căci nimic nu este ţie şi slugilor lui Hristos. Zicând aceasta sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce spatele tânguindu-se cu glas mare, neputând să tea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul aflându-se deasupra, zboară asupra vrăjmaşului, pălmuindu-l ca pasărea numită Oxypteryx (repede zburătoare) pe corb. După aceasta e dus cu veselie de Sfinţii Îngeri la locurile potrivite lui, potrivit cu starea lui.

ˇ         Chiar dacă ai îndeplini toată făptuirea, să nu te încrezi în tine, socotind că ai ajuns la nepătimire, şi să nu petreci în lume fără grijă; ca nu cumva, încărcându-te cu întipăriri de patimi de aici, să-ţi fie grea retragerea din ea. Ci călăuzindu-te pururi de frică, ai grijă de firea ta schimbăcioasă şi nestatornică. Depărtează-te cu înţelepciune de pricinile patimilor. Căci nepătimirea statornicită la culme nu se află decât în cei ce au ajuns la dragoste desăvârşită şi prin complementare neîntreruptă s-au ridicat deasupra celor supuse simţurilor şi au depăşit trupul smereniei. De aceştia nu se mai atinge văpaia patimilor, căci a fost tăiată de glasul Domnului, pentru faptul că aceştia s-au preschimbat întru nestricăciune.

ˇ         Nu pofti nepătimirea înainte de vreme, ca să nu păţeşti ceea ce a păţit cel dintâi zidit, împărtăşindu-se fără vreme de pomul cunoştinţei. Ci lucrând cu răbdare prin înfrânare cuprinzătoare şi prin cerere stăruitoare şi păzind dispreţuire de sine şi prin smerenie desăvârşită cele înfăptuite, aşteaptă după acestea, la vreme bine rânduită, darul nepătimirii, ca pe un liman de odihnă, după multă furtună şi tulburare. Căci nu este nedrept Dumnezeu, ca să nu le deschidă, când trebuie, uşa nepătimirii, celor ce au umblat drept.

ˇ         Luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, cu o încredinţare neîndoielnică, ca să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat, când nu mai ai inima osândindu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepându-te pentru supărări; când s-a domesticit sălbăticia patimilor fiară în tine, cu harul lui Dumnezeu; când îşi izvorăsc lacrimile de mângâiere şi mintea se roagă curat şi neîmprăştiat; şi când primeşti cu bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată, de care fug mulţi.

ˇ         Cuvintele vieţii veşnice, pe care le-a mărturisit verhovnicul apostolilor că le are Dumnezeu Cuvântul, sunt raţiunile celor făcute de El, pe care cel ce le primeşte tainic de la El, ca un neîntinat, a dobândit încă de aici, deodată cu ele, viaţa veşnică şi arvuna Duhului şi nădejdea neruşinată a mântuirii. Dar nu se învredniceşte de aceasta cel ce preţuieşte mai mult trupul decât sufletul şi e împătimit şi legat de cele pământeşti.

ˇ         Cuvântător nu este cel ce are putinţa cuvântului vorbit, căci aceasta o are tot omul, ci cel ce prin puterea raţiunii caută să afle urmele lui Dumnezeu. Dar ceea ce este fiinţa Celui mai presus de fiinţa nu va afla nicidecum. Căci acesta este un lucru cu neputinţă întregii firi. Ci Îl va cunoaşte din înţelepciunea ziditoare a lucrurilor, din purtarea de grijă, din îndrumarea, ţinerea la un loc, cârmuirea şi susţinerea lor. Prin acestea se află şi oarecum se vede minunatul meşter, în chipul în care zidarul se vede din lucrul mâinilor sale.

ˇ         Credinţa şi nădejdea nu sunt nişte lucruri simple şi întâmplătoare. Ci credinţa are nevoie de un suflet tare, iar nădejdea de o socotinţă şi de o inimă dreaptă. Căci cum va crede cineva cu uşurinţă în cele ce nu se văd, fără har? Şi cum va nădăjdui în lucrurile viitoare neînvederate, de nu va avea prin curăţie vreo experienţă a darurilor Domnului, prin care primeşte adeverirea acelora, ca a unora ce sunt de faţă? Deci pentru amândouă este nevoie de virtute, dar şi de înrâurirea şi de ajutorul lui Dumnezeu, pe care dacă nu le avem, în zadar ne ostenim.

ˇ         Mântuindu%te în dar, mulţumeşte Mântuitorului Dumnezeu. Iar de vrei să aduci şi daruri, adu-l din sufletul tău văduvit, cu recunoştinţă, cei doi bănuţi, adică smerenia şi dragostea. Şi ştiu bine că le va primi pe acestea mai mult decât mulţimea virtuţilor aruncate de mulţi în vistieria mântuirii. Făcând aşa, chiar de vei avea trebuinţă ca Lazăr de înviere, după ce ai fost omorât de patimi, trimite-le pe acestea, ca pe nişte surori bune, ca mijlocitoare către El şi vei dobândi fără îndoială ceea ce cauţi.

ˇ         Nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul ce va să vie pentru că am păcătuit, o dată ce am primit o fire nestatornică şi schimbăcioasă. Ci fiindcă, păcătuind, nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, după ce-am primit putere şi vreme pentru pocăinţă, ca să arătăm şi mai mult că dumnezeirea e bună şi nu, dimpotrivă, pătimaşă, ca una ce pedepseşte şi se mânie. Dar el pedepseşte păcatul şi nu pe noi. Căci El este în afară de orice patimă şi pedeapsă, deşi se zice că se conformează faptelor şi dispoziţiilor noastre, întorcând fiecăruia după valoarea celor făcute în viaţă.

Despre preoţie – II –

ˇ         Dacă nu poţi să te desfaci de deprinderea pătimaşă a curgerii de sămânţă, din pricina obişnuinţei îndelungate, cum cutezi, nenorocitule, să te apropii de cele pe care nici Îngerii nu le ating? Deci sau tremură şi stai departe de aici înainte de slujbă dumnezeiască şi aşa vei câştiga îndurarea lui Dumnezeu, sau aşteaptă-te să cazi cu urgie, ca un nesimţit şi ca un îndreptat, în mâinile Dumnezeului celui viu, care nu te va cruţa cu iubire de oameni, ci te va pedepsi fără milă, fiindcă ai cutezat cu neruşinare să intri la nunta împărătească cu sufletul şi cu haina întinată, deşi nu eşti vrednic nici măcar de intrare, dar încă de aşezare.

ˇ         Am cunoscut un preot care îndrăznea să săvârşească cele dumnezeieşti cu nevrednicie, ca unul ce căzuse în patima curviei. Acesta căzu mai întâi într-o boală grea şi de nevindecat, şi se apropia de moarte. După ce făcu totul pentru tămăduirea bolii, dar nu folosi nimic, ci boala se întindea şi mai tare, veni la conştiinţa că are să moară din pricină că a slujit cele sfinte cu nevrednicie. Drept aceea oprindu-se îndată cu jurământ de la sfânta Liturghie, a urmat degrabă şi tămăduirea, încât nici urmă de boală n-a mai rămas în el.

ˇ         Mântuirea se câştigă prin umilinţă şi virtute, nu prin slăvita preoţie, care cere o vieţuire întocmai cu a Îngerilor. Deci fă-te nepătimitor ca Îngerii, petrecând afară de lume şi de trup cu cugetul, şi aşa păşeşte pe această scară cerească, sau recunoscându-ţi neputinţa ta, teme-te de înălţime, ca de una ce pricinuieşte mare cădere celor ce sunt în stare să rămână pe ea, şi alege vieţuirea iubită de mulţi, care apropie de Dumnezeu nu mai puţin ca aceea. Căci întru aceasta, chiar dacă ţi s-ar întâmpla să cazi, uşoară îţi va fi iarăşi ridicarea prin căinţă, cu mila şi cu harul lui Dumnezeu.

ˇ         Nefiind înaintea ochilor tăi frica lui Dumnezeu, socoteşti că e un lucru simplu să săvârşeşti cele sfinte cu nevrednicie, amăgit de iubirea de sine şi închipuindu-ţi pe Dumnezeu bun. Aceasta au pătimit-o şi Datan şi Aviron odinioară, până ce i-a înghiţit pământul. Temându-te de aceasta şi înfricoşându-te Cel de care trebuie să-ţi fie frică, cugetă la măreţia lucrului şi sau săvârşeşte cu vrednicie şi curăţie, ca să nu zic întocmai ca un Înger, lucrul dumnezeieştii preoţii, sau opreşte-te, ca un om chibzuit, de la slujba înfricoşată, ca nu cumva, dispreţuind aceasta şi nesocotindu-ţi conştiinţa care te mustră, să zici cu durere atunci când vei fi osândit, şi când toate se vor judeca şi îndrepta: „Frica de care m-am temut a venit peste mine”, şi „aceea ce mă va înfricoşa mi s-a întâmplat mie”.

ˇ         Îţi spun un cuvânt străin, şi nu te minuna: Chiar dacă nu ai dobândit nepătimirea, pentru obişnuinţele care poate te stăpânesc, dacă te afli în vremea ieşiri în adâncul smereniei, dacă te afli în vremea ieşirii în adâncul smereniei, te vei înălţa, nu mai puţin ca cel fără patimă, mai presus de nouri. Căci deşi comoara celor nepătimitori s-a adunat în toate virtuţile, piatra preţioasă a smereniei e mai de preţ decât toate. Ea nu prilejuieşte numai împăcare de la Dumnezeu celui ce o are, ci şi intrare împreună cu cei aleşi în locaşurile de nuntă ale Împărăţiei Sale.

ˇ         Primind ispăşire de păcate de la Dumnezeu, slăveşte pe Cel ce nu ţine minte răul şi nu se răzbună, asigurându-te dinspre greşelile cu voia, din toată puterea. Căci deşi este ispăşire şi pentru ele, până la moarte, prin pocăinţa de fiecare zi, dar te arăţi nemulţumitor, dacă păcătuieşti cu uşurinţă întru cunoştinţă. Alungând câinele deznădejdii cu piatra bunei nădăjduiri şi cerând totdeauna cu îndrăznire şi cu stăruinţă, ţi se vor ierta multe păcate, ca îndatorat, să iubeşti şi tu mult în veacul ce va să vie, pe Cel împreună pătimitor şi prea bun.

ˇ         Fiind purtător de trup, nu încerca să iscodeşti cum sunt cele inteligibile, chiar dacă partea mintală a sufletului tinde spre acelea prin curăţie. Căci până ce partea netrupească, legată de suflare şi de sânge, nu se va desface de grosime şi nu va fi în cele inteligibile, nu va putea cugeta şi înţelege cum trebuie acelea. Prin urmare, pregătindu-te să ieşi din materie, ca dintr-un al doilea pântece întunecat al mamei, către cele nemateriale şi luminoase, bucură-te slăvind pe Binefăcătorul care ne trece prin moarte spre cele nădăjduite. Şi veghează pururi pentru dracii necinstitori care dau târcoale în jurul nostru şi uneltesc împotriva cinstei noastre şi păzesc cu viclenie călcâiul nostru, adică săvârşirea vieţii. Tremură până la ieşire, necunoscându-ţi viitorul şi neavându-l sigur, ca unul ce eşti zidit schimbăcios şi nestatornic, din pricina voii slobode.

ˇ         Când vrăjmaşul simte că sufletul nostru a ajuns la mari măsuri ale virtuţii, ne întâmpină cu ispite sălbatice şi înfricoşate. Această stare ne-o cunoaşte el din cuvintele rugăciunii şi din ridicarea mai presus de perechea materială: trupul şi simţurile. Şi atunci cu atâta pizmă ne ispiteşte urâtorul de oameni, încât ne face să ne scârbim chiar şi de viaţă. Dar nu ştie, deşertul, câtor bunătăţi ni se face pricinuitor, făcându-ne în chipul acesta cereşti prin răbdare şi împletind mai strălucite cununile noastre.

ˇ         Nu este altă luptă mai mare decât a neprihănirii şi a fecioriei. Chiar şi Îngerii se minunează de cel ce cinsteşte nenuntirea, care se încununează nu mai puţin ca Mucenicii. Căci cel ce, legat fiind cu trupul şi cu sângele, se străduieşte să imite necontenit viaţa nematerială a celor netrupeşti, prin curăţie, de câte osteneli şi sudori nu are trebuinţă? Atât de mare şi de înaltă este cu adevărat această virtute, încât puţin lipseşte ca să-i pară cu neputinţă, ca fiind mai presus de fire, dacă nu ar ajuta Dumnezeu de sus, întărind neputinţa firii şi proptind putreziciunea ei şi uşurând-o în oarecare chip, ca să se ridice de la pământ, prin dragoste de Dumnezeu şi prin nădejdea bunătăţilor celor gătite ei.

ˇ         Trupul umplut de must prin multa băutură şi prin mult somn e mare piedică spre neprihănire. Iar neprihănirea adevărată rămâne nemişcată şi în faţa nălucirilor din somn. Căci alergarea minţii către ele este o dovadă că poartă încă în adânc boala patimii. Iar dacă se învredniceşte prin har să vorbească cu Dumnezeu în somn fără de trup, înseamnă că patimile s-au liniştit şi ea rămâne neatinsă şi paşnic treaz al sufletului şi al trupului, ca un câine care veghează asupra lupilor ce stau la pândă, nelăsându-se înşelat de ei.

ˇ         Îţi spun un cuvânt străin şi să nu te minunezi. Este între Dumnezeu şi suflet o taină, ce se săvârşeşte într-ascuns. Dar este a măsurilor celor mai înalte, a curăţiei, a dragostei şi a credinţei desăvârşite. Când omul, împăcat la culme, se uneşte cu Dumnezeu prin apropiere deplină, în rugăciune şi vederea neîncetată (căci prin acestea Ilie încuie cerul cu secetă şi arde cu foc ceresc jertfa, iar Moise taie marea şi biruieşte prin întinderea mâinilor pe Amalec, şi Iona se mântuieşte din chit şi din adânc, fiindcă sila aduce pe Dumnezeu cel prea iubitor de oameni, ori unde vrea), învrednicindu-se de El, măcar că este în trup, a covârşit măsura stricăciunii care-l supune morţii, aşteptând moartea ca pe un somn obişnuit, care-l transportă dulce spre cele nădăjduite.