Teodor al Edesei

ˇ         Trei sunt patimile cele mai generale, din care se nasc toate: iubirea de plăcere, iubirea de argint şi iubirea de slavă. Acestora le urmează alte cinci duhuri ale răutăţii. Iar din acestea se naşte un roi mare de patimi şi toate chipurile răutăţii cu multe feţe. Deci cel ce a biruit pe aceşti trei conducători şi fruntaşi a suportat împreună cu ei şi pe cei cinci şi a supus apoi toate patimile.

ˇ         Toate câte le-am făcut cu patimă ne asupresc apoi sufletul în chip pătimaş prin amintirile lor. Iar când se vor şterge amintirile pătimaşe cu totul din inimă, ca să nu o mai momească pe ea, apare semnul iertării păcatelor de mai înainte. Căci până ce sufletul se mişcă cu patimă, se arată şi stăpânirea păcatului în el.

ˇ         Patimile trupeşti şi materiale se micşorează şi se vestejesc prin suferinţele trupului. Iar cele sufleteşti şi nevăzute se ating prin smerita cugetare, prin blândeţe şi dragoste.

ˇ         Unii au întrebat cu nedumerire: oare gândul stârneşte patima, sau patima gândul? Şi între ei, unii zic că aceea, alţii că acesta. Eu zic că din patimi se stârnesc gândurile. Căci dacă n-ar fi fost patimile în suflet, nu l-ar fi tulburat gândurile lor.

ˇ         Pe cei ce petrec în lume şi sunt aproape de materiile patimilor, dracii îi războiesc şi-i luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei din pustie, pentru raritatea lucrurilor, îi supără cu gândurile, dar e cu mult mai cumplit războiul al doilea, ca cel dintâi. Căci războiul prin lucruri are trebuinţă de vreme, de loc şi de iscusinţă. Dar cel al minţii este uşor de oprit. Ajutor împotriva acestei lupte netrupeşti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a şi rânduit să se facă neîncetat. Ea întăreşte mintea pentru luptă, ca una care poate să se săvârşească fără trup.

ˇ         Arătând omorârea desăvârşită a patimilor, dumnezeiescul Apostol zice: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele lui”. Căci când omorâm patimile şi stingem poftele şi supunem cugetul trupesc Duhului, atunci luăm crucea şi urmăm lui Hristos. Fiindcă retragerea nu e nimic altceva decât omorârea patimilor şi arătarea vieţii celei ascunse în Hristos.

ˇ         Îngerii, fiind slujitori ai dragostei şi ai păcii, se bucură de pocăinţa noastră şi de sporirea în virtute. De aceea se sârguiesc să ne umple de vederi duhovniceşti şi ne-ajută la tot ce e bun. Dimpotrivă, dracii, fiind pricinuitorii mâniei şi ai răutăţii, se bucură de scăderea virtuţii şi se străduiesc să ne abată sufletele spre năluciri urâte.

ˇ         Credinţa este un bun lăuntric. Ea naşte în noi frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu ne învaţă păzirea poruncilor, care se numeşte făptuire. Iar din făptuire odrăsleşte cinstita nepătimire. Iar rodul nepătimirii este iubirea, care e plinirea tuturor poruncilor, strângându-le ţi ţinându-le pe toate.

ˇ         Precum simţirea trupului, când e sănătoasă, simte boala care îl stăpâneşte, iar cel nu o simte boleşte de nesimţire, aşa şi mintea, câtă vreme are nevătămată lucrarea sa, cunoaşte puterile sale şi ştie unde îi vin patimile cu mai multă silnicie şi spre acea parte îşi îndreaptă lupta cu tărie. Dar e trist când îşi cheltuieşte zilele în nesimţire, asemănându-se celui ce luptă noaptea şi nu vede gândurile vrăjmaşilor.

ˇ         S-a scris că vinul înveseleşte inima omului. Dar tu, care ai făgăduit să te tânguieşti şi să plângi, ocoleşte această veselie şi te vei veseli de daruri duhovniceşti. Căci înveselindu-te de vin, vei convieţui cu gânduri de ruşine şi vei ajunge în multe supărări.

ˇ         Ia seama să nu petreci sărbătorile în băuturi de vin, ci în înnoirea minţii şi curăţia sufletului. Căci umplându-ţi pântecele şi îmbătându-te de vin mai degrabă vei mânia pe înainte stătătorul sărbătorii.

ˇ         Am auzit de la bătrâni încercaţi în făptuire că gândurile rele se nasc din frumuseţea hainelor, din săturarea stomacului şi din întâlniri vătămătoare.

ˇ         De locuieşti cu un Părinte duhovnicesc şi ai simţit folosul de la el, nimeni să nu te despartă de dragostea lui şi împreună locuirea cu el. Să nu-l judeci în ceva, să nu-l vorbeşti de rău dacă eşti mustrat sau lovit, să nu dai ascultare vreunuia care-l defaimă, să nu te însoţeşti cu cel ce-l batjocoreşte, ca să nu se mânie Domnul asupra ta şi să te şteargă din cartea celor vii.

ˇ         Să nu fii judecătorul faptelor Părintelui tău, ci împlinitorul poruncilor lui. Căci dracii au năravul să-ţi arate lipsurile lui, ca să-ţi astupe urechile de la cuvintele lui şi aşa să te scoată din luptă ca pe un ostaş slab şi fricos, sau să te fure prin gânduri de necredinţă şi să te facă neputincios pentru orice virtutea.

ˇ         Cel ce nu ascultă de poruncile Părinţilor calcă cele mai însemnate datorii ale făgăduinţei. Iar cel ce a luat în braţe ascultarea, junghiindu-şi voia sa cu sabia smeritei cugetări, împlineşte, după puterea sa, cele ce le-a făgăduit lui Hristos în faţa multor martori.

ˇ         Luând seamă, am cunoscut şi am învăţat limpede că vrăjmaşii vieţii noastre, dracii, pizmuiesc foarte tare pe cei ce se nevoiesc în ascultarea Părinţilor, scrâşnind din dinţi împotriva lor şi născocind tot felul de uneltiri. Ce nu fac şi ce nu le furişează în minte, ca să-i desfacă din braţele pământeşti? Le dă prilejuri aşa zise binecuvântate, stârnesc întăriri, ridică ură împotriva Părintelui, înfăţişează sfaturile lui ca săgeţi ascuţite. Ce, zic, din om liber te-ai făcut rob şi încă rob al unui despot fără milă? Până când te vei lăsa ros de jugul robiei şi nu vei vedea lumina judecăţii? Apoi te împing la primiri de oaspeţi, la cercetări de bolnavi şi la îngrijirea de cei săraci. Pe urmă laudă peste măsură nevoinţa liniştirii şi a singurătăţii celei mai de pe urmă şi seamănă tot felul de neghină rea în inima ostaşului evlaviei, numai ca să-l scoată din turma duhovnicească şi să-l tragă de la limanul neînviforat, spre a-l arunca în vârtejul pierzător de suflet al mării înfuriate. La urmă, luându-l ca pe un rob în stăpânirea lor îl, folosesc după voile lor cele rele.

ˇ         Dar ţie, celui ce eşti în ascultarea Părintelui, să nu-ţi scape nebăgată în seamă viclenia vrăjmaşilor şi a potrivnicilor. Nu uita nici de făgăduinţa ce ai dat-o lui Dumnezeu. Să nu te laşi biruit de ocări, să nu te înfricoşezi de mustrări, de batjocuri şi de luare în râs, să nu te supui gândurilor rele, care umflă lucrurile, să nu fugi de asprimea părintească şi să nu necinsteşti jugul blând al smereniei prin îndrăzneala plăcerii de sine şi a încăpăţânării. Ci punându-ţi la inimă cuvântul Domnului, că: „Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui”, poartă cu răbdare lupta ce-ţi este dată ţie, privind la Iisus, căpetenia şi desăvârşitorul credinţei noastre.

ˇ         Credinţa dreaptă şi lăuntrică naşte frica de Dumnezeu. Iar frica de Dumnezeu ne învaţă păzirea poruncilor. „Căci frica Lui, zise, naşte păzirea poruncilor”. Din păzirea poruncilor, se naşte virtutea cu fapta, care e începutul virtuţii contemplative. Iar roada acestora e nepătimirea. Din nepătimire apoi se naşte în noi dragostea. Iar despre dragoste zice învăţăcelul iubit: „Dumnezeu este dragoste şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el”.

ˇ         Cel ce te-ai lepădat de grijile vieţii şi ai îmbrăcat lupta nevoinţei, să nu pofteşti a avea bogăţie spre a împărţi săracilor. Căci şi aceasta este o amăgire a celui rău, care ne împinge la slava deşartă, ca să încurce mintea în tot felul de ocupaţii. Chiar dacă ai numai pâine şi apă, poţi să îţi câştigi cu ele plata iubirii de străini. Iar de nu ai nici aceasta, ci primeşti pe străin numai cu gândul bun şi-i dai cuvânt de mângâiere, de asemenea poţi să-ţi câştigi plata iubirii de străini. Ai pentru aceasta ca pildă pe văduva, pentru mărturiseşte Domnul în Evanghelie şi care a întrecut prin cei doi bănuţi gândul şi puterea bogaţilor.

ˇ         Acestea au spus pentru cei ce se îndeletnicesc cu liniştirea (isihia). Iar cei ce se află sub ascultarea Părintelui un lucru numai să aibă în minte: să nu cadă întru nimic din porunca părintească. Făcând dimpotrivă, cei ce vor cădea din această poruncă şi petrecere vor fi nevrednici de orice virtute şi petrecere duhovnicească.

ˇ         Ca prieteni trebuie să ai, iubitorule de Hristos, pe cei ce-ţi sunt de folos şi să-ţi ajută la vieţuirea ta. „Bărbaţi paşnici, zice, să-ţi fie prietenii tăi, fraţi duhovniceşti şi Părinţi sfinţi”; despre care şi Domnul nostru a zis: „”Mama mea şi fraţii mei aceştia sunt, care fac voia Tatălui meu celui din ceruri”.

ˇ         Să nu pofteşti mâncări felurite şi de mult preţ şi desfătări aducătoare de moarte. Căci „cea dedată desfătărilor, zice, a murit fiind încă vie”. Dacă e cu putinţă, fugi chiar de săturarea cu cele uşor de găsit. Căci s-a scris: „Nu vă amăgiţi cu săturarea stomacului”.

ˇ         Petrecerea deasă afară de chilia ta să o lepezi, dacă ţi-ai ales să te linişteşti. Căci este foarte păgubitoare, ia harul, întunecă judecata, vestejeşte dorul. De aceea s-a zis: „”Rătăcirea poftei schimbă mintea cea fără răutate”. Prin urmare taie legăturile cu cei mulţi (afecţiunile faţă de cele multe) ca să nu se împrăştie mintea şi să nu-ţi tulburi putinţa (modul liniştirii).

ˇ         Şezând în chilia ta, să nu faci lucrul tău fără judecată şi plin de lene. Căci cel ce călătoreşte fără ţintă se va osteni în deşert. Ci ţine-te de lucrarea cea bună: adună-ţi mintea, ţine mereu înaintea ochilor ceasul din urmă al morţii, adu-ţi aminte de deşertăciunea lumii, cât de înşelătoare, de neputincioasă şi fără de preţ este, cugetă la înfricoşată dare de seamă, cum au să înfăţişeze duşmănoşii purtători de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ei ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ţi aminte şi de muncile iadului şi cum stau acolo închise sufletele, aminteşte-ţi şi de aceea mare şi înfricoşată zi, adică de învierea cea de obşte şi de înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urmă hotărâre a Judecătorului care nu greşeşte. Gândeşte-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoşi, la ruşinea, la mustrarea cunoştinţei, la scoaterea afară de la Dumnezeu şi la aruncarea în focul cel veşnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat, unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. La acestea şi la toate celelalte chinuri gândindu-te, să nu lipseşti a-ţi uda obrajii, haina, locul unde şezi cu şiroaie de lacrimi, căci cu asemenea gânduri am văzut pe mulţi dobândind mare mulţime de lacrimi şi curăţindu-şi în chip minunat toate puterile sufletului.

ˇ         Dar gândeşte-te şi la bunătăţile care aşteaptă pe cei drepţi: la înfăţişarea de-a dreapta lui Hristos, la glasul Stăpânului, care-i binecuvântă, la moştenirea Împărăţiei Cerurilor, la darul cel mai presus de minte, la lumina aceea a tot dulce, la bucuria care nu are sfârşit şi nu e întreruptă de întristare, la locaşurile acelea cereşti, la petrecerea cu Îngerii şi la toate celelalte bunătăţi făgăduite celor ce se tem de Domnul.

ˇ         Aceste gânduri să stea la masă cu tine, să doarmă cu tine şi să se scoale cu tine. Ia seama să nu le uiţi pe acestea niciodată, ci oriunde ai fi să nu-ţi desfaci mintea de amintirea lor, ca să fugă gândurile rele. Şi vei fi plin de mângâiere dumnezeiască. Iar sufletul care nu e îngrădit de aceste gânduri nu poate dobândi liniştea. Căci izvorul care nu are apă, în zadar poartă acest nume.

ˇ         Pentru cei ce caută liniştirea, s-a legiuit această rânduială: post, cât e cu putinţă, priveghere, culcare pe jos şi toate celelalte rele pătimiri, pentru odihna ce va să vie. Căci „nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, faţă de slava ce ni se va descoperi nouă”. Dar mai ales rugăciunea curată, să zic aproape neîntreruptă şi neîntreruptă. Căci aceasta este zid sigur, liman liniştit, paznică a virtuţilor, omorâre a patimilor, întărire a sufletului, curăţire a minţii, odihnă a celor osteniţi, mângâiere a celor ce plâng. Rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu, vedere a celor nevăzute, încredinţare despre cele dorite, petrecere a îngerilor, îndemn la virtuţi, ipostas al celor nădăjduite. Prinde-te cu toată puterea de această împărăteasă a virtuţilor, o, nevoitorule! Roagă-te cu frică şi cu cutremur, cu minte trează şi veghetoare, ca să fie primită de Domnul rugăciunea ta. Căci: „Ochii Domnului, zace, peste cei drepţi şi urechile Lui la cererea lor”.

ˇ         S-a zis de cineva dintre cei vechi cu multă dreptate şi foarte nimerit, că cei dintâi dintre dracii care ni se împotrivesc cu război sunt cei cărora li s-au încredinţat dorinţele lăcomiei pântecelui, cei ce ne pun în minte iubirea de argint şi cei ce ne îmbie spre slava deşartă. Iar toţi ceilalţi vin pe urma acestora, luând în primire pe cei răniţi de ei.

ˇ         Mai uşor este a curăţa un suflet necurat decât a reduce la sănătate un suflet odată curăţit şi iarăşi rănit. Căci celor ce s-au lepădat de curând de tulburarea lumii, în orice greşeli ar fi căzut, le e mai uşor să ajungă la nepătimire. Dar celor ce au gustat din cuvintele bune ale lui Dumnezeu şi au umblat pe calea mântuirii, dar apoi iarăşi s-au întors la păcat, anevoie le este să dobândească nepătimirea, pe de o parte pentru reaua deprindere şi pentru urâta obişnuinţă, pe de alta pentru că darul întristării sare mereu înaintea ochilor şi le aduce în faţă idolul păcatului. Dar sufletul sârguincios şi iubitor de osteneală izbândeşte uşor şi în acest lucru greu de izbândit, cu împreună lucrarea harului dumnezeiesc. Căci acesta ne iubeşte cu îndelungă răbdare, ne cheamă la pocăinţă, iar pe cei ce se întorc îi primeşte cu mila negrăită a îndurărilor, cum am învăţat din Evanghelie prin parabola fiului risipitor.

ˇ         Nimeni dintre noi nu e în stare să biruiască cu de la sine putere uneltirile şi meşteşugurile celui viclean, ci cu puterea nebiruită a lui Hristos. Deci în zadar s-au amăgit cei ce se mândresc, lăudându-se că au desfiinţat păcatul prin nevoinţele săvârşite de ei şi prin voia lor liberă. Acesta nu poate fi desfiinţat decât prin harul lui Dumnezeu, ca unul ce a şi fost omorât prin taina de pe cruce. De aceea şi luminătorul Bisericii, Ioan Gură de Aur, zice că: „nu ajunge râvna omului, dacă nu se bucură şi de revărsarea ajutorului de sus”, dar iarăşi c㠄nu câştigăm nimic din revărsarea harului de sus, dacă nu este râvnă”. Acestea amândouă le arată Iuda şi Petru. Cel dintâi bucurându-se de mult ajutor, n-a folosit nimic, fiindcă n-a adus cele ale sale. Iar Petru, cu toate că a râvnit, fiindcă nu s-a bucurat de nici un ajutor, a căzut. Din acestea două se ţese virtutea. De aceea vă rog, zice, nici să nu dormiţi aruncând totul asupra lui Dumnezeu, nici sârguindu-vă să nu socotiţi că dobândiţi totul prin ostenelile voastre.

ˇ         Careva dintre cei vechi a spus un cuvânt foarte înţelept şi lesne de priceput despre gânduri, zicând: „Judecă gândurile în divanul inimii, dacă sunt ale noastre, sau ale potrivnicilor. Şi pe cele ale noastre şi bune aşează-le în cămara cea mai dinăuntru a sufletului, păzindu-le închise în vistieria cea nejefuită. Iar cele protivnice alungă-le, pedepsindu-le cu loviturile cugetării raţionale, nedându-le nici loc nici sălaş în cuprinsul sufletului tău, sau mai bine zis, junghie-le desăvârşit cu sabia rugăciunii şi a cugetării dumnezeieşti, ca prin omorârea tâlharilor să se înfricoşeze căpetenia tâlharilor. Căci cel ce cercetează cu de-amănuntul gândurile, acela şi iubeşte cu adevărat poruncile”.

ˇ         Vrăjmaşul vieţii noastre, diavolul, micşorează păcatele noastre prin multe gânduri, şi adeseori le acoperă cu uitarea, ca micşorându-le ostenelile să nu ne mai gândim la plânsul pentru greşeli. Noi însă, fraţilor, să nu uităm de greşelile noastre, chiar dacă ni se pare prin pocăinţă ni s-au iertat. Ci să ne amintim necontenit de păcate şi să nu încetăm a plânge pentru ele; ca să câştigăm smerenia ca soţie bună şi să scăpăm de cursele slavei deşarte şi ale mândriei.

ˇ         Cel ce a împreunat făptuirea cu cunoştinţa este un plugar vrednic de laudă, care îşi udă locşorul sufletului din două izvoare foarte limpezi. Căci cunoştinţa înaripează fiinţa tânără prin contemplarea celor mai înalte, iar făptuirea omoară mădularele cele de pe pământ: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea. Iar fiind omorâte acestea, odrăslesc frumos florile virtuţilor, rodind roadele Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea. Şi atunci acest înţelept plugar, după ce şi-a răstignit trupul său împreună cu patimile şi cu poftele lui, va zice împreună cu patimile şi cu poftele lui, va zice împreună cu propovăduitorul de Dumnezeu purtător: „Nu mai trăieşte în mine Hristos”; ceea ce trăiesc, trăiesc prin credinţă, prin aceea a Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine.

ˇ         Să nu uiţi nici aceea, iubitorule de Hristos, că patima, aflând în tine un locşor şi înrădăcinându-se ca deprindere, aduce cu sine în acelaşi ocol şi altele. Chiar dacă patimile se împotrivesc între olaltă şi făcătorii lor, dracii, la fel, dar toţi caută în unire pierzania noastră.

ˇ         Cel ce-şi vestejeşte floarea trupului prin nevoinţă (asceză) şi taie toată voia lui, acela poartă semnele lui Hristos în trupul său cel muritor.

ˇ         Alungă departe de la tine duhul vorbăriei. Căci în el zac patimi foarte cumplite. De aici vine minciuna, îndrăzneala, glumele proaste, neruşinarea, vorbele nebuneşti şi, scurt grăind, „din vorbă multă nu va lipsi păcatul; iar bărbatul tăcut este scaun al simţirii”. Ba „vom da şi socoteală pentru orice cuvânt deşert”, cum a zis Domnul. Aşadar tăcerea e foarte trebuincioasă şi folositoare.

ˇ         Ni s-a poruncit, ca pe cei ce ne defaimă şi ne ocărăsc, sau ne necăjesc în oricare alt chip, să nu-i defăimăm şi supărăm la rândul nostru, ci mai degrabă să-i vorbim de bine şi să-i binecuvântăm. Căci câtă vreme trăim în pace cu oamenii ne luptăm cu dracii; iar câtă vreme ţinem minte răul şi ne luptăm cu fraţii, petrecem în pace cu dracii, pe care am învăţat să-i urâm cu o ură desăvârşită şi să avem către ei război neîncetat.

ˇ         Fereşte-te de a vătăma pe aproapele cu o limbă vicleană, ca să nu fii vătămat de ucigaşul. Căci am auzit pe Proorocul care strigă: „Pe bărbatul sângeros şi viclean îl urăşte Domnul; şi va pierde Domnul toate buzele viclene, toată limba ce spune vorbe mari”. De asemenea fereşte-te de a osândi greşeala fratelui tău, ca să nu cazi din bunătate şi dragoste. Căci cel ce nu are bunătate şi dragoste pentru fratele nu a cunoscut pe Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu iubire este, cum strigă Ioan, fiul tunetului, şi ucenicul iubit al lui Hristos. Dacă Hristos, zice, Mântuitorul tuturor şi-a pus sufletul Său pentru noi, datori suntem şi noi să ne punem sufletele pentru fraţii noştri.

ˇ         Patriarhul, împlinind lucrarea iubirii de străini, şedea înaintea cortului, poftind pe cei ce treceau; şi întindea masa tuturor, necredincioşilor şi barbarilor, fără să deosebească. De aceea s-a învrednicit şi de acea minunată masă, ospătând pe Îngeri şi pe Stăpânul tuturor. Deci şi noi să grijim de iubirea de străini cu multă sârguinţă şi râvnă, ca să primim nu numai pe Îngeri, ci şi pe Dumnezeu. Căci zice Domnul: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, mie aţi făcut”. Deci se cuvine să facem bine tuturor, dar mai ales celor ce nu pot să întoarcă.

ˇ         Să ne silim de-a ajunge să cârmuim simţurile prin raţiune şi mai ales să nu îngăduim ca ochii, urechile şi limba să privească, să asculte şi să grăiască în chip pătimaş, ci spre câştigul nostru. Căci nimic nu alunecă mai uşor spre păcat ca aceste mădulare, dacă nu sunt stăpânite de raţiune; şi nimic nu ajută mai mult la mântuire ca ele, dacă le cârmuieşte şi le duce raţiunea spre cele ce trebuie şi spre cele ce vrea ea. Dacă acestea nu lucrează cu rânduială, atunci şi mirosul se moleşeşte şi pipăitul se întinde cutezător şi un roi întreg de patimi se adaugă. Dar ţinute în rânduială de raţiune, se iveşte pace multă şi linişte statornică de pretutindeni.

ˇ         Precum mirul de mult preţ, chiar închis în vas, răspândeşte în aer buna sa mireasmă şi umple de ea nu numai pe cei ce stau aproape, ci şi pe cei dimprejur, aşa şi buna mireasmă a sufletului virtuos şi iubitor de Dumnezeu, răspândindu-se prin toate simţurile trupului, arată privitorilor virtutea aşezată înăuntru. Căci cine văzând limbă care nu grăieşte nimic fără rânduială şi nepotrivit, ci tot ce-i bun şi folositor ascultătorilor, ochi înfrânaţi, ureche ce nu primeşte nimic din cântările şi cuvintele necuvenite, picioare care umblă necuviincios şi faţă care nu se strâmbă de râs, ci mai degrabă e gata de lacrimi şi de plâns, nu va cunoaşte că înăuntru se află şi multă bună mireasmă a virtuţilor? De aceea şi Mântuitorul zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vază faptele voastre cele bune şi să mărească pe Tatăl vostru cel din ceruri”.

ˇ         Calea pe care Hristos şi Dumnezeul nostru a numit-o în Evanghelie „strâmtă”, pe aceasta iarăşi a numit-o „jug blând şi sarcină uşoară”. Cum se vor număra aceste două împreună, odată ce par a fi potrivnice? Pentru fire, această cale este desigur aspră şi cu suiş, dar pentru intenţia şi nădejdile bune ale celor ce o bătătoresc, este vrednică de dorit şi de iubit şi pricinuieşte mai degrabă plăcere decât greutate sufletelor iubitoare de virtute. De aceea, cineva poate vedea pe cei ce şi-au ales calea strâmtă şi necăjicioasă, că umblă pe ea cu mai multă râvnă decât ar umbla pe una largă şi lată. Auzi-l pe fericitul Luca spunând că, după ce au fost bătuţi, Apostolii „au plecat de la faţa sinedriului bucurându-se”, cu toate că nu aceasta e firea loviturilor, căci nu obişnuiesc să aducă plăcere şi bucurie, ci durere şi suferinţă. Iar dacă loviturile au născut plăcere pentru Hristos, de ce să ne mirăm dacă şi celelalte pătimiri şi chinuri ale trupului au acelaşi efect din pricina lui Hristos.

ˇ         Dintre cunoştinţele de aici, una este după fire, iar alta mai presus de fire. A doua se va limpezi din cea dintâi. Cunoştinţă după fire numim deci pe toată aceea pe care o poate câştiga sufletul prin cercetare şi căutare, folosindu-se de părticelele şi puterile firii: despre zidire şi despre cauza zidirii, atâta cât poate înţelege sufletul legat de materie. Căci s-a spus în „Cuvântul despre simţire şi închipuirea minţii”, că lucrarea minţii s-a tocit prin unirea şi amestecarea cu trupul şi de aceea nu poate ajunge în atingerea cu formele inteligibile, ci are trebuinţă, pentru a le cugeta, de închipuire, care are o fire idolească, de despărţire materială şi de grosime. Prin urmare e trebuinţă de forme pe măsura minţii din trup, ca să le poată sesiza pe acestea. Deci mintea fiind astfel, orice cunoştinţă ar primi prin metoda ei naturală, o numim naturală. Iar cunoştinţă mai presus de fire este aceea care se iveşte în minte într-un chip mai presus de metoda şi de puterea ei, adică atunci când cele cugetate întrec (depăşesc, transcendent) măsura (analogia) minţii împreunată cu trupul, fiind cunoştinţa care se potriveşte minţii fără trup. Aceasta vine numai de la Dumnezeu, când află o astfel de minte bine curăţită de toată împătimirea materială şi stăpânită de dragostea dumnezeiască. Dar nu numai cunoştinţa se împarte aşa, ci şi virtutea. Căci alta este virtutea care nu întrece firea şi care se numeşte, pe drept cuvânt, şi naturală, şi alta cea lucrată numai de Primul Bine, care e mai presus de puterea şi starea naturală şi care trebuie numită, cu dreptate, supranaturală. Deci astfel împărţindu-se acestea, cunoştinţa şi virtutea naturală le are poate şi cel neiluminat. Dar pe cele supranaturale, nicidecum. Căci cum le-ar avea, nefiind părtaş de cauza care le produce? Iar cel iluminat le poate avea pe amândouă. Mai bine zis virtutea supranaturală n-o dobândeşte nicidecum, dacă n-a dobândit mai întâi pe cea naturală. Dar nimic nu-l împiedică să câştige cunoştinţa supranaturală, fără cea naturală. Numai trebuie ştiut că precum simţire şi închipuire au şi necuvântătoarele, dar are şi omul aceste puteri, însă cu mult mai bune şi mai înalte, la fel despre virtuţile şi cunoştinţele naturale se poate spune că le au amândoi, dar cu mult mai bune le are pe acestea cel iluminat, decât cel neiluminat.

ˇ         Cunoştinţa numită naturală, care se ocupă cu virtuţile şi cu cele contrare, e şi îndoită. Una e simplă, când cel ce filosofează despre aceste dispoziţii nu are experienţa lor: aceasta se întâmplă când e îndoielnică. Iar alta e cu lucrul şi aşa zicând însufleţită, când cunoştinţa ăstor fel de dispoziţii e întărită prin experienţă; aceasta e limpede şi sigură, necunoscând nicidecum îndoiala şi nesiguranţa. Acestea aşa fiind, patru sunt lucrurile care împiedică mintea să dobândească virtutea. Unul e obişnuinţa deprinderilor contrare, care s-a zis că încearcă să o convingă prin obiceiul îndelungat să tindă spre cele pământeşti. Altul e lucrarea simţurilor, care trage mintea cu sine spre frumuseţile sensibile. Al treilea e tocirea lucrării mintale, pe care o suferă din pricina împletirii cu trupul. Căci nu stă lucrul mintal în faţa minţii ca lucrul văzut în faţa vederii sau, scurt vorbind, ca lucrul sensibil în faţa simţirii; vorbesc de mintea sufletului care e în trup, fiindcă minţile nemateriale ating mai efectiv cele mintale, ca vederea cele văzute. Ci precum vederea slăbită a celor ce pot să vadă nu vede chipurile limpezi, nici clare, ci mai degrabă tulburi şi neclare, la fel şi mintea din noi priveşte cele inteligibile. Ba nu le poate nici dori. Căci după măsura cunoştinţei e şi măsura dorinţei. În acelaşi timp e trasă spre frumuseţile sensibile, care i se par mai clare. Căci e necesar să se umple de o frumuseţe ce i se arată, fie ea adevărată sau nu. Pe lângă aceasta e ispita dracilor necuraţi şi de oameni urâtori. Nu se poate spune câte curse întind şi aceştia pe drumul sufletelor, în multe chipuri şi moduri, prin simţuri, prin cuvânt, ba aşa zicând prin toate lucrurile, încât dacă n-ar fi Cel ce a luat oaia rătăcită pe umerii Săi, ca să-i facă pe cei ce privesc spre El mai înalţi printr-o nesfârşită purtare de grijă, n-ar putea scăpa nicidecum nici un suflet.

ˇ         Al doilea, care socotesc că pricinuieşte şi pe cel dintâi, e hrănirea necontenită a sufletului prin ştiinţă. Iar prin ştiinţă înţeleg atât pe cea a lucrurilor sensibile, cât şi pe a celor inteligibile, fie privit în ele înşile, fie în raport cu primul principiu, ca fiind din el şi spre el, cât şi contemplarea cauzei lucrurilor din cele din jurul ei, atât cât e cu putinţă. Căci cercetarea firii lucrurilor ajută foarte mult la curăţire. Ea izbăveşte de afecţiunea pătimaşă faţă de ele şi înalţă la principiul tuturor, îngăduind să se vadă din cele frumoase şi minunate şi mari. Cel mai frumos, cel mai minunat şi cel mai mare, mai bine zis Cel mai presus de frumuseţe, de minunăţie şi de mărime. Cugetarea învârtindu-se în jurul lor, e cu putinţă să nu dorească pe Cel cu adevărat bun? Căci dacă e dusă spre ceea ce-i străin, cu atât mai mult spre ceea ce e familiar ei, iar îndrăcindu-se sufletul de acestea, în care din cele de jos ar răbda să zăbovească? Şi în care din cele ce obişnuiesc să o tragă de la Cel iubit? Oare nu se va sătura şi de viaţa în trup, ca de una ce-l împiedică de la cele frumoase? Căci deşi s-a zis că mintea din materie vede neclar frumuseţea inteligibilă, dar bunurile inteligibile sunt de aşa fel şi aşa de mari, încât şi numai o licărire scurtă a lor şi o arătare neclară a acelui noian de frumuseţe poate convinge mintea să se ridice poate toate cele neinteligibile şi să se întindă numai spre acelea şi să nu mai sufere să se despartă de desfătarea aceea, chiar dacă ar ajunge în lucruri de întristare.

ˇ         Dar nici lucrul care ne stăpâneşte mai mult, adică grijile, nu convine raţiunii. Căci pentru ce s-ar îngriji cel ce nu e împătimit şi nici tinde spre nimic din cele de aici? Fiindcă nourul grijilor se naşte din tămâia patimilor cele mai generale, adică a iubirii de plăcere, a iubirii de argint şi a slavei deşarte. Aşa că cel ce e liber de aceasta e străin şi de grijă.

ˇ         Dar nici chibzuinţa, care e încredinţată că nu e altceva despre înţelepciunea şi care e cel mai puternic mijloc dintre cele ce aduc spre cele de sus, nu lipseşte din cele spuse. Căci în ştiinţa virtuţilor se cuprinde şi discernământul exact al binelui şi al contrariului lui, pentru care e trebuinţă de chibzuinţă. Iar modurile întrebuinţării şi ale luptei ne învaţă experienţa şi lupta cu trupul. Iar raţiunea fricii nu lipseşte din raţiune. Căci cu cât e mai mare dragostea, cu atât creşte şi frica. Fiindcă cu cât e mai mare nădejdea binelui, cu atât muşcă mai mult pe cei răniţi de el, decât zeci de mii de ameninţări. Pe cât de mare e fericirea când e ajuns, pe atât de mare e frica de a nu-l înţelege, care e cea mai mare nenorocire.

ˇ         Este un fel de cerc veşnic ce începe de la acelaşi loc şi iarăşi în acelaşi loc sfârşeşte. Căci cât înţelege cineva atâta doreşte; şi cât doreşte atâta primeşte, atâta foloseşte iarăşi pentru a-şi întări înţelegerea. Şi iarăşi începe mişcarea nemişcată sau nemişcarea mişcată. Deci sfârşitul e astfel, pe cât putem noi pricepe. Iar cum trebuie să mergem spre acest sfârşit, trebuie să băgăm de seamă. Pentru sufletele raţionale, care sunt fiinţe cugetătoare şi puţin mai prejos decât minţile Îngerilor, viaţa de aici este o luptă, viaţa în trup o nevoinţă impusă. Iar răsplata este starea pomenită, care e în acelaşi timp un dar al bunătăţii dumnezeieşti şi o răsplată a dreptăţii. Este răsplata dreptăţii, fiindcă bunurile acestea ni se arată ca dobândite prin sudoarea noastră. Iar, fiindcă puterea darului nesfârşit întrece orice osteneală şi fiindcă însuşi faptul de-a putea binele şi de a-l face este un dar al Lui.

ˇ         Care este lupta de aici? Sufletul raţionat a fost înjugat cu un trup animalic, care-şi are fiinţa din pământ şi atârnă spre cele de jos. Şi a fost împleticit cu el astfel încât din acestea două, din suflet şi din trup, care-şi sunt cu totul contrare, să se facă unul, neurmând de aici nici o schimbare sau amestecare a părţilor, ci din cele două, care rămân după firea lor, făcându-se un ipostas în două firi depline. Şi aşa omul, această vieţuitoare amestecată (mixtă), având o fire îndoită, fiecare fire îşi lucrează în parte cele ale sale. Astfel propriu trupului este să dorească cele asemenea. Căci toate făpturile au dragoste firească spre cele asemenea, dăinuirea lor fiind, se zice, ajutată de unirea cu cel asemenea. Propriu lui mai este să se împărtăşească de gustarea lui prin simţire, iar fiind greoi, îi place odihna. Acestea sunt potrivite şi plăcute firii animalice. Iar sufletului raţional, ca fiinţă cugetătoare, îi sunt fireşti şi dorite cele inteligibile şi gustarea din ele, după modul său. Dar înainte şi mai presus de toate îi este înrădăcinată în chip firesc dragostea către Dumnezeu. El vrea să se bucure de gustarea Lui şi a celorlalte bunuri inteligibile, dar nu poate face această fără piedică. Primul om poate să cunoască şi să se bucure neîmpiedicat de gustarea celor inteligibile prin minte, precum a celor sensibile prin simţire (percepţie simţuală), dar era dator să nu se îndeletnicească cu cele de mai jos, ci cu cele mai de sus. În el era puterea pentru amândouă, fie să fie împreună cu cele inteligibile, prin minte, fie cu cele sensibile prin simţire. Şi nu zic că Adam nu trebuia să se folosească de simţire, căci nu în zadar era îmbrăcat în trup, ci că nu trebuia să se desfăteze cu cele sensibile, ci, privind prin simţire frumuseţea făpturilor, trebuia să se înalţe spre cauza lor şi să se desfăteze de El cu uimire. Având două căi pentru a se minuna de Făcător, nu trebuia să se lipsească de cele sensibile şi să se minuneze de ele şi nu de Făcător, păstrând frumuseţea cea inteligibilă. Dar Adam aşa a făcut. Folosindu-se rău de simţire, s-a minunat de frumuseţea sensibilă, părându-i fructul frumos la vedere şi bun la mâncare. Şi aşa gustând din el, a părăsit gustarea celor inteligibile. De aceea dreptul Judecător, judecându-l nevrednic de Sine, L-a lipsit pe el de cele pe care însuşi le-a dispreţuit, adică contemplarea lui Dumnezeu şi a celor ce sunt şi a pus întuneric care să-L ascundă de El şi fiinţele nemateriale. Căci nu trebuiau lăsate cele sfinte celor întinaţi. Ci i-a îngăduit gustarea celor de care s-a îndrăgit, lăsându-l să trăiască prin simţire şi prin mici urme ale minţii. Din această pricină s-a făcut lupta noastră faţă de cele de aici mai grea. Căci precum s-a zis, nu ne stă în putere să gustăm din cele inteligibile, ca din cele sensibile prin simţire, măcar că prin botez suntem ajutaţi foarte mult, fiind curăţiţi şi înălţaţi.

ˇ         Aceasta trebuie făcut. Dar cum o putem face, trebuie să chibzuim bine. S-a spus că trupul doreşte să se desfăteze de cele ale sale prin simţire, lucru care e contrar intenţiei sufletului. Şi cu cât mai mult se întăreşte, cu atât mai mult le doreşte. Deci aceasta s-a dat în grija sufletului, ca să pună frâu tuturor simţirilor, ca să nu ne desfătăm, cum s-a zis, de cele supuse simţurilor. Iar fiindcă trupul întărindu-se se porneşte şi mai mult e greu de înfrânat, s-a dat în grija sufletului mortificarea lui prin post, priveghere, stare în picioare, culcare pe jos, neîmbăiere şi prin toată cealaltă rea pătimire, ca vestejind puterea lui să-l aibă uşor de strunit şi ascultător spre faptele sale cugetătoare. La această stare trebuie să se ajungă. Dar fiindcă acestea sunt uşor de dorit, dar greu de făcut şi multe sunt greşelile faptelor, căci oricât ar fi de atent cineva, simţirea îl fură adeseori, s-a iscodit şi un al treilea leac: rugăciunea şi lacrimile. Rugăciunea este mulţumirea pentru bunurile primite şi cererea iertării greşelilor şi a puterii care împuterniceşte pentru viitor, întrucât fără ajutorul dumnezeiesc, cum s-a spus şi mai înainte, n-ar putea face sufletul nimic. Ea mai este unirea cu Cel dorit şi împărtăşirea de El şi învoirea deplină a întregi puteri a voinţei cu El. Iar partea cea mai însemnată a ţintei urmărite era să înduplece voinţa, să vrea aceasta cât se poate de mult. Iar lacrimile au multă putere. Ele câştigă îndurarea stăpânului pentru greşelile noastre şi spală petele ce n-au venit din plăcerea simţurilor. De asemenea întraripează dorul spre cele de sus. Aşa stau acestea.

ˇ         Căci stăpânit de neştiinţă sufletul nu pricepe cum trebuie firea lucrurilor, de unde a venit fiecare şi unde se întoarce. Şi dispreţuindu-şi scopul său se întoarce spre cele pământeşti. Căci sufletul nu se doreşte după binele văzut. Iar dacă e stăpânit de vreo obişnuinţă, el poate să biruiască şi obişnuinţa. Deci când nu era încă obişnuinţa, a fost amăgit de neştiinţă. Drept aceea trebuie să năzuiască spre cele dintâi şi să cugete drept despre făpturi, pe urmă să-şi înaripeze voinţa spre primul bine şi să dispreţuiască toate cele de faţă, cunoscând marea lor deşertăciune. Căci ce ajutor ne dau ele pentru sfârşitul (scopul) nostru? Şi ca să rezum totul pe scurt, un singur lucru are de făcut sufletul raţional în trup: să se dorească după scopul său propriu. Iar fiindcă lucrarea voinţei fără înţelegere rămâne nemişcată, avem datoria să lucrăm cu mintea. Deci fie că a cugeta este pentru a voi, fie că atât pentru sine cât şi pentru a voi, ceea ce pare mai adevărat, căci fericirea, căreia viaţa nevoitorului de aici îi este nu numai pricinuitoare, ci şi chip, are amândouă lucrările: cugetarea şi dorirea (dacă amândouă sunt acolo la fel, sau una din el e mai de căpetenie, n-au decât să filosofeze cei ce vreau), fapt e că pentru vremea de acum ne mişcăm prin amândouă lucrările, dintre care una o numim contemplaţie, iar pe alta făptuire. Şi este cu neputinţă să se afle una din ele fără cealaltă pe culmile acestor lucrări. Pe treptele cele mai de jos însă şi după acelea, se poate. Iar toate piedicile acestor lucrări, sau acelea care caută spre cele contrare, le numim păcate. Precum toate cele ce ajută sau izbăvesc de piedici, le numim virtuţi. Iar fapte săvârşite prin virtuţi le numim izbânzi, precum ale celor potrivnice, căderi şi greşeli. Iar ceea ce modelează fiecare lucrare, fie spre mai rău, fie spre mai bine, este ţinta cea mai din vârf pe care o ştim că este o lucrare compusă din cugetare şi voire.