Ioan Carpatiul

ˇ         Precum focul învăluia rugul, dar nu-l ardea, aşa şi la cei ce au primit darul nepătimirii, chiar de ar purta un trup foarte greu şi foarte aprins, căldura trupului nu tulbură şi nu întinează întru nimic trupul sau mintea. Căci glasul Domnului a desfăcut flacăra de fire. Fiindcă voia şi cuvântul lui Dumnezeu a despărţit cele unite după fire.

ˇ         Luna crescând şi iarăşi scăzând arată starea omului, care aici face cele bune şi aici păcătuieşte, apoi se întoarce prin pocăinţă la viaţa virtuoasă. Deci nu s-a pierdut mintea celui ce a greşit, cum socotesc unii de la voi, precum nu se micşorează trupul lunii, ci lumina ei. Omul îşi recâştigă aşadar iarăşi strălucirea sa prin pocăinţă, precum luna, după ce s-a mistui, se îmbracă iarăşi de la sine cu lumina. Căci „cel ce crede în Hristos, de va şi muri, viu va fi”; „şi va cunoaşte, zice, că Eu Domnul am grăit şi voi face”.

ˇ         De se va răscula în cugetul tău roiul gândurilor urâte şi slăbind vei fi biruit, să ştii că te-ai despărţit pentru o vreme de harul dumnezeiesc. De aceea ai şi fost dat pe mâna căderii tale, după o dreaptă judecată. Drept aceea luptă să nu fii lipsit niciodată de har, din nepurtarea de grijă, nici pentru o clipă. Iar de vei putea să te ridici din alunecare şi să treci peste zidul gândurilor pătimaşe şi peste atacurile întinate necontenite, aduse de marea dibăcie a vrăjmaşilor, să nu uiţi de harul dat ţie de sus. Căci zice Apostolul: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care e cu mine”, a lucrat o astfel de biruinţă şi m-a ridicat din gândurile întinate ce s-au sculat asupra mea, şi m-a izbăvit de bărbatul nedrept, adică de diavolul, şi de omul cel vechi. Pentru aceasta, uşurat de aripa Duhului şi slobozit de povara trupului, am putut zbura deasupra dracilor ce umblă să vâneze şi să prindă mintea omenească cu patima plăcerii, pe care i-o arată, atrăgând-o cu sila spre ea. Cel ce m-a scos prin urmare din Egipt, adică din lumea pierzătoare de suflet, Acesta este cel ce, luptând pentru mine cu braţ ascuns, a biruit pe Amalec şi mi-a dat nădejdea că Domnul va zdrobi de la faţa noastră şi celelalte neamuri ale patimilor necuvioase. Acesta este Dumnezeul nostru, care ne va da înţelepciune şi putere (căci cine sunt aceia care, luând înţelepciune, nu au luat şi puterea Duhului, spre a birui pe vrăjmaşi), „acesta va înălţa capul tău peste vrăjmaşii tăi şi-ţi va da ţie aripi ca de porumb şi, zburând, te vei odihni la Dumnezeu”. Pune-va Domnul „arc de aramă în braţele tale”, arătându-te tare, ager şi viguros împotriva vrăjmaşului şi împiedicând sub tine pe toţi cei ce-ţi stau împotrivă. Pune deci în socoteala Domnului harul curăţiei, mulţumindu-I că nu te-a închis în mâinile voilor trupului tău, ale sângelui şi ale duhurilor stricăcioase şi necurate, care le întărâtă pe acestea, ci te-a întărit pe tine cu dreapta Lui. Zideşte-i jertfelnic ca Moise după ce a pus pe fugă pe Amalec. „Pentru aceasta mărturisi-mă-voi ţie, Doamne, şi numele Tău voi cânta”, mărind puterile Tale, că ai izbăvit de stricăciune viaţa mea şi m-ai răpit din cursele şi săgetăturile răutăţii viclene, învechite şi cu multe feţe.

ˇ         Dracii cei vicleni înviorează, înnoiesc, înalţă şi înmulţesc în noi patimile spurcate. Iar meditările cuvântului dumnezeiesc, şi mai ales cele ce se fac cu vărsare de lacrimi, omoară patimile şi le risipesc, chiar dacă sunt vechi, şi fac să înceteze treptat lucrările lor păcătoase, stricătoare de suflet şi de trup. Numai noi să nu ne lenevim de a stărui pe lângă Domnul prin rugăciune şi prin nădejde neslăbită şi neînfricată.

ˇ         Când, sârguindu-te pentru virtutea postirii, nu o poţi dobândi din pricina neputinţei, şi cu inima zdrobită te întorci cu mulţumire către Purtătorul de grijă şi Judecătorul tuturor, însuşi faptul de a mulţumi milostivirii lui Dumnezeu ţi se va pune la socoteală, numai să te arăţi pururi umilit înaintea Domnului şi să nu te înalţi faţă de nici un om.

ˇ         Ştiind vrăjmaşul că rugăciunea ne este nouă apărătoare, iar lui vătămătoare, şi silindu-se să ne desfacă de ea, ne împinge la pofta ştiinţelor elineşti, de la care ne-am depărtat, şi ne îndeamnă să ne ocupăm cu ele. Să nu ascultăm de el, ca nu cumva, depărtându-ne de la legile plugăriei noastre, să culegem, în loc de smochini şi struguri, spini şi mărăcini. „Căci înţelepciunea lumii acesteia s-a socotit nebunie la Dumnezeu”.

ˇ         Ai Scriptura mărturie că cineva, chiar pătimaş fiind, dacă crede cu toată inima şi cu smerenie, primeşte harul nepătimirii. Căci zice: „Astăzi vei fi cu mine în rai”; „Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace”, în pacea preafericitei nepătimiri, şi celelalte de felul acesta; sau: „Toamna se coc strugurii”; sau: „Fie vouă după credinţa voastră”.

ˇ         Când, urând patimile, suntem tulburaţi şi mai tare de gândurile neruşinate ale dracilor, să ne sprijinim şi mai mult pe credinţa în Domnul şi să ne facem şi mai întărită nădejdea în bunurile veşnice făgăduite, de care se silesc vrăjmaşii să ne lipsească şi să ne înstrăineze, din pizmă. Căci dacă n-ar fi foarte mari acele bunuri, n-ar arde dracii de o atât de mare pizmă împotriva noastră şi nu ne-ar săgeta aşa de des cu gânduri întinate, crezând că îşi vor sătura furia lor şi ne vor împinge la deznădejde, prin supărarea multă şi cu anevoie de purtat.

ˇ         Unii spun că făptuirea este cunoştinţa cea mai adevărată. Drept aceea siliţi-vă să vă arătaţi credinţa şi cunoştinţa mai mult prin fapte. Căci cel ce se mândreşte numai cu cunoştinţa va auzi: „Pe Dumnezeu mărturisesc că îl ştiu, dar prin fapte îl tăgăduiesc”.

ˇ         Dracii se silesc să spurce pe nevoitor, prin năluciri ruşinoase şi prin scurgerea sămânţei, cele mai adeseori în vremea praznicelor şi a sfintelor slujbe, şi mai ales când vrea cineva să se apropie de masa cea de taină. Dar nici prin aceasta nu vor răni sau slăbi pe cel obişnuit să poarte toate cu răbdare şi cu vitejie. „Deci să nu se laude împotriva noastră cei strâmbi ca cei drepţi”.

ˇ         Vrăjmaşii se răzbună pe purtarea şi râvna ta, pălmuindu-ţi sufletul cu încercări felurite şi negrăite. Dar din necazurile multe şi nespuse ţi se împleteşte cununa; şi „întru neputinţe se desăvârşeşte puterea lui Hristos”; şi în stările triste ale sufletului obişnuieşte să înflorească harul Duhului. „Că a răsărit celor drepţi lumina în întuneric”. Să ţinem numai îndrăznirea şi lauda nădejdii tare până la sfârşit.

ˇ         Nimic nu obişnuieşte să piardă aşa de mult virtutea, ca luarea ei în râs, batjocura şi vorbăria deşartă. Dar iarăşi nimic nu înnoieşte aşa de mult sufletul învechit şi nu îl face să se apropie de Dumnezeu, ca frica de Dumnezeu, atenţia cea bună, cugetarea neîncetată la cuvintele lui Dumnezeu, înarmarea cu rugăciunea şi urmărirea câştigului din privegheri.

ˇ         Multă destoinicie şi mult folos câştigă sufletul dacă rabdă cu tărie orice necaz, fie că vine de la oameni, fie de la draci, şi dacă ştie că suntem datori să purtăm ostenelile şi să nu învinuim pe nimeni decât pe noi înşine. Căci cel ce învinuieşte pe altul pentru necazurile sale a alunecat din dreapta judecată a ceea ce se cuvine.

ˇ         Se întâmplă uneori, ca înmulţindu-se ispitele, omul să se depărteze de la scaunul de-a dreapta, chiar dacă e sârguitor, adică să iasă din rânduiala lui, „toată înţelepciunea şi tot meşteşugul lui fiind înghiţit”, cum zice Scriptura. Aceasta, ca să nu ne încredem în noi înşine şi să nu se laude Israel, zicând: „Mâna mea m-a izbăvit pe mine”. Dar nădăjduieşte că vei fi aşezat iarăşi în starea frumoasă de mai înainte, fiind alungat şi căzând de la tine cel viclean, prin porunca dumnezeiască. Căci acesta ne aţâţă să privim şi să auzim toate cu patimă şi ne împinge spre păcat. Învăluindu-ne mintea ca într-o ceaţă groasă, el face şi trupul să simtă o greutate şi o povară negrăită. Iar raţiunea cea firească, ce e simplă şi neprefăcută, asemenea copiilor de curând născuţi, o face complicată şi foarte expertă în tot felul de păcate, otrăvind-o şi scoţând-o din firea ei prin aplecarea în două părţi.

ˇ         Când sufletul iese din trup vrăjmaşul dă năvală asupra lui, războindu-l şi ocărându-l cu îndrăzneală şi făcându-se pârâş amarnic şi înfricoşat al lui pentru cele ce a greşit. Dar atunci se poate vedea cum sufletul iubitor de Dumnezeu şi prea credincios, chiar dacă a fost mai-nainte rănit adeseori de păcate, nu se sperie de năvălirile şi ameninţările aceluia, ci se întăreşte şi mai mult întru Domnul şi zboară plin de bucurie, încurajat de Sfintele puteri care îl conduc, şi împrejmuit ca de un zid de luminile credinţei, strigând şi el cu multă îndrăzneală diavolului viclean: Ce este ţie şi nouă, înstrăinatule de Dumnezeu? Ce este ţie şi nouă, fugarule din ceruri şi slugă vicleană? Nu ai stăpânirea peste noi, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are stăpânirea peste noi şi peste toţi. Lui i-am păcătuit, Lui îi vom răspunde, având zălog al milostivirii lui faţă de noi şi al mântuirii noastre cinstita Lui cruce. Iar tu fugi departe de noi, pierzătorule. Căci nimic nu este ţie şi slugilor lui Hristos. Zicând acestea sufletul cu îndrăzneală, diavolul întoarce spatele, tânguindu-se cu glas mare, neputând să stea împotriva numelui lui Hristos. Iar sufletul aflându-se deasupra, zboară asupra vrăjmaşului, pălmuindu-l, ca pasărea numită oxypterix (repede zburătoare) pe corb. După aceasta e dus cu veselie de dumnezeieştii Îngeri la locurile hotărâte lui, potrivit cu starea lui.

ˇ         Chiar şi o ispită mică, dacă e îngăduită, împiedică pe cel ce se sârguieşte în înaintare. Să te încredinţeze despre aceasta echeneida, peştişorul cel atât de mic, care opreşte numai cu atingerea o încărcătură foarte mare, împiedicând-o să înainteze. Şi adu-ţi aminte de cel ce zice: „Eu, Pavel (cel atât de mare), am vrut să viu o dată şi încă o dată la voi, dar ne-a împiedicat Satana”. Dar să nu te tulburi pentru aceasta, ci luptă-te mai departe prin răbdare şi vei avea parte de har.

ˇ         Poate fi cineva foarte bogat în virtuţi, dar dacă din nepăsare se abate de la ceea ce se cuvine, se ridică asupra lui fiii răsăriturilor rele de la Amalec şi mai ales de la Madiam, puterea cea iubitoare de curvie, împreună cu cămilele lor, adică cu amintirile pătimaşe, cărora nu este număr, şi nimicesc toate roadele pământului, adică ale făptuirii şi ale deprinderii celei prea bune. Atunci sărăceşte Israel şi se împuţinează cu sufletul şi se vede silit să strige către Domnul. Iar din cer ce trimite gând bun, care imită pe Ghedeon prin multa credinţă şi smerita cugetare. „Căci mia mea, zice, este cea mai smerită în Manase”, ca să lupt împotriva atâtor mulţimi cu trei sute de oameni slabi şi să dobândesc în chip minunat biruinţa împotriva vrăjmaşilor, cu ajutorul harului.

ˇ         Nu vei putea să calci peste aspidă şi vasilisc, şi celelalte, dacă nu vei primi de la Dumnezeu, prin multă rugăciune, Îngeri apărători, care să te ridice cu mâinile lor şi să te facă să fii mai presus de cugetul trupesc.

ˇ         Când cineva, chiar dacă se luptă cu putere, va fi biruit, să nu se întristeze şi să nu slăbească nicidecum, ci ridicându-se să se încurajeze cu cuvintele lui Isaia, cântând unele ca acestea: „Întărindu-vă aţi fost înfrânţi, o, draci vicleni. Deci dacă iarăşi veţi izbândi, iarăşi veţi fi biruiţi”; şi „Sfatul pe care-l veţi plănui, îl va împrăştia Domnul, căci cu noi este Dumnezeu, cel ce ridică pe cei căzuţi şi face să fie tăiaţi vrăjmaşii noştri, când ne pocăim”.

ˇ         Este cu neputinţă celui povăţuit prin încercări să treacă prin ele fără întristare. Dar după acestea, de multă bucurie se umplu unii ca aceştia, şi de lacrimi dulci şi de gânduri dumnezeieşti toţi câţi au cultivat osteneala şi necazurile în inimile lor.

ˇ         Deşi Isaac a voit să binecuvânteze, iar Essau a alergat spre dorinţa binecuvântării, totuşi n-au izbutit. Dumnezeu a miluit şi a binecuvântat şi a uns în duh nu pe acela pe care l-am voit noi, ci pe care l-a rânduit spre slujire mai înainte de a-l voit noi, ci pe care l-a rânduit spre slujire mai înainte de a-l fi făcut. Deci să nu ne tulburăm, nici să pizmuim când vedem niscai fraţi vrednici de plâns şi prea mici, înaintând în virtute. Ai auzit doar şi pe Domnul zicând: „Dă acestuia locul” să se aşeze la masă mai sus. Mă minunez mai degrabă de judecătorul care a judecat aşa de înţelept şi de negrăit în privinţa acestora, ca acela este cel mai mic şi mai de pe urmă să fie primul şi să povăţuiască, iar noi cei ce stăm înaintea aceluia cu nevoinţa şi cu vremea, să rămânem la urmă. Deci pe fiecare om să-l privim după cum i-a împărţit Domnul. Căci s-a scris: „Dacă în Duhul trăim, în Duhul să umblăm”.

ˇ         Nu primi niciodată ca cel ce este sub ascultarea ta să-ţi zică: dă-mi pentru o vreme stăpânirea (libertatea) ca să dovedesc lucrul cutare sau cutare în privinţa virtuţii şi voi izbândi. Căci cel ce zice aşa e vădit că-şi face voia sa şi înlătură rânduielile celei mai bune ascultări.

ˇ         Se întâmplă uneori că învăţătorul e dat spre necinstire, suferind încercările pentru cei ce s-au folosit duhovniceşte. Căci „noi, zice, suntem necinstiţi şi ocărâţi şi neputincioşi, iar voi v-aţi făcut slăviţi şi puternici întru Hristos”.

ˇ         Gândul pătimaş este izvor şi pricină a stricăciunii prin trup. Cel ce cultivă însă trezvia îl alungă din suflet, după greşeală prin pocăinţă, dar şi înainte de greşeală. Bine este deci căci aţi plâns mai mult, ca să se scoată din mijlocul vostru gândul viclean şi necuvios, care v-a îndemnat să faceţi acest lucru. Prin urmare plânsul se împotriveşte duhului stricăciunii.

ˇ         Cine va vesti celui întristat de lipsa de slavă şi de neputinţă în virtuţi că va vedea pe Iisus, nu numai în viitor, ci încă şi aici, venind la el cu putere şi cu slavă multă, prin nepătimire? Acesta va putea zice ca Sara, sau ca sufletul ce-a îmbătrânit în nerodire şi a născut, împotriva aşteptării, fiu al dreptăţii: „râs a făcut mie Dumnezeu”, adică mi-a dăruit cea mai mare bucurie, mie celui întristat ani îndelungaţi de mulţimea patimilor, sau, cum zice alt tâlcuitor: „desfătare mi-a făcut mie Dumnezeu”, adic㠄s-au înnoit tinereţile mele ca ale vulturului”. Căci, după ce am îmbătrânit în păcate şi în patimi de necinste, acum m-am născut din nou şi întineresc şi mă înfrăgezesc, eu cel ce mă înăsprisem la fire, şi văd acum luminos lucrurile din lume, fiindcă am primit din nou simplitatea şi necomplicaţia cea după fire, însănătoşindu-mi-se mintea, prin mila cea mare a lui Dumnezeu. Trupul meu s-a făcut ca al lui Neeman Sirianul, asemenea celui al pruncilor, pentru că m-am spălat în Iordanul cunoştinţei. Şi prin harul lui Dumnezeu vieţuiesc acum într-un singur mod, izbăvit fiind de voia şarpelui şi de roiul gândurilor mult ştiutoare şi prea materiale ale păcatului, pe care le câştigasem mai înainte împotriva firii.

ˇ         Presupune că Domnul zice către tine: Am luat pentru o vreme de la tine harul acesta şi acela, de care socoteai că mintea ta e plină şi se poate odihni, şi ţi-am dat în locul lor darul acesta şi acela, de acelaşi preţ. Tu însă, gândindu-te la cele luate şi neprivind la cele date în locul acelora, eşti posomorât şi îndurerat şi te topeşti de întristare. Dar întristat de mine, tu îmi produci bucurie. Căci eu întristez spre folos, urmărind mai degrabă să mântuiesc, decât să pierd pe cel ce l-am socotit să-mi fie fiu.

ˇ         Socoteşte că-ţi porunceşti să nu mănânci peşte şi vei vedea după acestea că vrăjmaşul te împinge neîncetat spre poftirea peştelui, iar tu de asemenea tinzi cu patimă spre înfruptarea cu lucrul neîngăduit, ca să înţelegi cele ce s-au întâmplat lui Adam ca tip. Căci auzind acela: numai din acest lucru să nu mănânci, mai ales spre acest lucru oprit a alergat cu multă poftă.

ˇ         Dacă ţi-ai ales să te îmbraci cu nepătimirea, să nu fii fără grijă, ci sileşte-te cu toată puterea să o dobândeşti. Căci „suspinăm, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră din cer”, ca să fie înghiţit muritorul de viaţă, nu numai trupeşte, după sfârşitul veacului, ci încă de aici, în chip spiritual (inteligibil), ca arvună. Căci „înghiţitu-s-a moartea în biruinţă”, şi înghiţiţi vor fi toţi Egiptenii care ne necăjesc, urmărindu-ne în valurile puterii trimise nouă din cer.

ˇ         Să nu uiţi pe cel ce a zis: Mă tem „ca nu cumva, după ce am vestit altora, eu însumi să ajung de lepădat”; şi iarăşi: „Cel ce crede că stă să ia aminte să nu cadă”; şi „Tu, cel duhovnicesc, ia seama la tine însuţi, ca să fii şi tu ispitit”. Să nu uiţi de căderea şi fărădelegea lui Solomon, după atâta har. Şi să nu dai uitării tăgăduirea neaşteptată a marelui Petru. Dacă ai uitat acestea, te vei încrede în cunoştinţa ta, te vei mândri cu vieţuirea, te vei lăuda cu vremea îndelungatei tale nevoinţe şi vi da loc trufiei. Deci nu te face nepăsător, o, frate, ci mai degrabă teme-te până la ultima răsuflare, chiar dacă ai ajuns la numărul anilor lui Moise, şi roagă-te zicând: „Doamne, să nu mă lepezi în vremea bătrâneţilor mele; când va lipsi virtutea mea să nu mă laşi pe mine. Dumnezeule, Mântuitorul meu! În Tine e cântarea mea pururi ”.

ˇ         Cum ar putea fi convins cel necredincios sau puţin credincios că furnica zboară şi cutare vierme se face pasăre şi că se întâmplă şi alte multe lucruri în zidire, ca lepădând măcar astfel boala necredinţei şi a deznădejdii, să-i crească aripi şi să înflorească în el ca într-un pom cunoştinţa prealăudată. Căci „Eu sunt, zice, cel ce înverzesc lemnul uscat şi înverzesc oasele uscate”.
Să nu ne topim de grijile celor trebuincioase trupului, ci să credem din tot sufletul lui Dumnezeu, cum a zis un oarecare bărbat minunat: „Încredeţi-vă în Domnul şi vă va întări”, şi cum scrie fericitul Apostol Petru: „Fiţi cumpătaţi şi fiţi treji în rugăciuni şi toată grija voastră aruncaţi-o asupra Domnului, căci El are grijă de voi”. Iar dacă te mai îndoieşti şi nu crezi că are grijă de tine ca să te hrănească, priveşte la păianjen şi gândeşte-te cât de mult se deosebeşte omul de păianjen. Nimic nu este mai slab ca el, nici mai fără de putere, căci nu are averi, nu face călătorii peste mări, nu se judecă, nu se mânie, nu adună în jitniţe, ci-şi duce viaţa în desăvârşită blândeţe, cumpătare şi linişte, nu iscodeşte cele ale vecinilor, ci face numai lucrurile sale, iar în ocupaţia sa rămâne într-o paşnică şi netulburată linişte, spunând, parcă, celor ce iubesc lenea, doar atâta: „Cel ce nu voieşte să lucreze nici să nu mănânce!” Atâta tace, încât îl biruieşte covârşitor şi pe Pitagora, pe care Elinii îl admiră mai mult decât pe toţi filozofii, pentru nevoinţa sa în înfrânarea limbii. Pitagora, chiar dacă nu vorbea cu toţi, dar vorbea în ascuns uneori cu cei mai apropiaţi şi adeseori îndruga către boi şi vulturi anumite bâiguieli şi aiureli; iar înfrânându-se cu totul de la vin, el se folosea totuşi de apă. Dar păianjenul a întrecut înfrânarea limbii lui Pitagora prin tăcerea covârşitoare şi totală şi dispreţuieşte deodată vinul şi apa. În această stare liniştită petrecând firavul şi neînsemnatul păianjen şi neîngăduindu-şi nicidecum să umble pe afară, nici să rătăcească încoace şi încolo cum i se năzare prin minte, nici să se ostenească şi să muncească la nesfârşit, Domnul, care „locuieşte în cele înalte şi spre cele smerite priveşte”, (căci nimic nu e mai smerit ca păianjenul), şi-şi întinde până le el purtarea Sa de grijă, îi trimite în fiecare zi mâncarea aproape de ungheţul lui, făcând să cadă în pânza lui micile musculiţe de care are trebuinţă.

ˇ         Dar va zice cineva dintre cei robiţi lăcomiei de mâncare că eu mănânc foarte mult şi, fiindcă cheltuiesc mult, sunt silit să mă încurc în nenumărate treburi ale vieţii. Dar şi acesta să privească la chiţii cei mari, care pasc în Oceanul Atlantic, cum sunt hrăniţi de Dumnezeu din belşug şi niciodată nu ştiu ce-i foamea. Căci fiecare din ei înghite atâta hrană cât nu poate cheltui zilnic nici o cetate cu mulţi locuitori. „Toate, zice, către Tine aşteaptă, să le dai lor hrană la bună vreme”. Prin urmare Dumnezeu este cel ce hrăneşte şi pe cel ce mănâncă mult şi pe cel ce mănâncă puţin. Auzind acestea, lasă-te întreg în seama lui Dumnezeu şi a credinţei, şi tu cel ce ai un pântec larg şi încăpător, lepădând orice fel de împrăştiere lumească şi cugetul mult îngrijat, şi „nu fi necredincios, ci credincios”.

ˇ         Cum am putea răpune păcatul, care a pus stăpânire pe noi? E trebuinţă de silă. Căci bărbatul, zice, osteneşte întru nevoinţe şi alungă cu sila pierzania de la el, râvnind întotdeauna să se înalţe spre sfinţenia gândurilor sale. Iar a depărta sila prin silă nu-i oprit de legi. Dacă deci punem la lucru sila vreunei străduinţe, chiar foarte slabe, şi şezând în Ierusalim, adică în rugăciune neîncetată şi în celelalte virtuţi, aşteptăm apoi puterea care ne vine de sus, va veni la noi o silă puternică, ce nu mai lucrează ca sila noastră slabă, ci este o silă ce nu poate fi arătată fi arătată prin buze trupeşti. Ea va birui cu marea ei putere şi va înfrânge obişnuinţa cea rea şi răutatea dracilor. Va birui şi pornirea spre mai rău a sufletelor noastre, precum va birui şi mişcările necuvenite ale trupului. „Şi s-a făcut, zice, sunet din cer, ca de vijelie ce vine cu putere”, ca să alunge cu sila păcatul ce ne sileşte puterea spre mai rău.

ˇ         Vrăjmaşul stă la pândă ca un leu în culcuşul său şi ne întinde pe ascuns curse şi laţuri de gânduri necurate şi necredincioase. Dar şi noi, dacă nu dormim, putem să-i punem curse şi laţuri, încă mai mari şi mai înfricoşate. Căci rugăciunea, cântarea, privegherea, smerenia, slujirea aproapelui, mila, mulţumirea şi ascultarea cuvintelor dumnezeieşti, i se fac vrăjmaşului curse, laţuri, frânghii şi gropi în care cade.

ˇ         Precum pentru lucrurile din afară sunt zarafi, ţesători, vânători, oameni de război şi meşteşugari, aşa şi pentru cele dinăuntru cugetă că sunt între gânduri unele care se ocupă cu jocurile de noroc, altele otrăvesc, altele tâlhăresc, altele vânează, altele murdăresc, altele omoară şi aşa mai departe. Tuturor trebuie să le interzicem scurt intrarea, prin împotrivire evlavioasă şi rugăciune, şi mai ales celor ce murdăresc, ca să nu spurce locul cel sfânt şi să întineze pe omul lui Dumnezeu.

ˇ         Nu numai cu limba este furat Domnul spre mântuire, precum a făcut tâlharul care a strigat de pe cruce, ci şi cu gândul. „Căci zicea în sine cea cu curgere de sânge, de mă voi atinge chiar şi numai de marginea hainelor Lui, mă voi mântui”; iar sluga lui Avraam grăia lui Dumnezeu despre Rebeca în gând”.

ˇ         Aproape păcatul însuşi împinge pe cel ce se căieşte spre ‚Dumnezeu, dându-i un fel de simţire a putorii, a poverii şi a nebuniei lui. Dar pe cel ce nu vrea să se aplece spre pocăinţă nu-l împinge spre Dumnezeu, ci ţinându-l mai degrabă în puterea sa, îl leagă cu lanţuri de nedezlegat, făcând mai tari şi mai năpraznice poftele pierzaniei.

ˇ         Zice legea: „Iar de vor fi mărturisite şi nu-l va pierde pe el, va ispăşi plătind”. Se întâmplă uneori la vreun ospăţ că sare înainte gândul slavei deşarte, vrând să vorbească fără vreme. Dar gândurile îngereşti se vor împotrivi, cerându-ţi să înăbuşi gândul iubitor de vorbărie şi nelalocul lui. Dacă deci nu-l vei înăbuşi prin tăcerea cea bună, ci-l vei lăsa să iasă afară, după ce te vei fi umplut de fumul mândriei, vei plăti gloaba, fiind predat de judecată fie unui păcat mare, fie unor dureri grele trupeşti, fie loviturilor îndesate ale fraţilor, fie osândei din veacul viitor. Căci şi pentru cuvântul fără rost şi iubitor de slavă deşartă vom da socoteală, din pricina lipsei de disciplină a limbii. De aceea trebuie să ne păzim limba cu trezvie.

ˇ         Nu îngădui celor ce slujesc beţiei şi robesc meselor fără rânduială să fie cu îndrăzneală faţă de tine; nici ce vreau să-ţi grăiască cu neruşinare, chiar dacă ar fi cu părul alb, sau chiar dacă ar avea ani mulţi în viaţa monahală, ca nu cumva să te acopere cu putreziciunea, cum zice Scriptura, şi să fii dus împreună cu cei necuraţi şi netăiaţi împrejur la inimă.

ˇ         Petru primeşte întâi cheile, apoi e lăsat să cadă şi să se lepede, ca să i se înţelepţească cugetul prin cădere. Deci şi tu vei cădea în tot felul de gânduri după ce-ai primit cheia cunoştinţei, nu te mira, ci slăveşte pe singurul înţelept, pe Domnul nostru, care înfrânează prin diferite strâmtorări părerea de sine ce se înalţă pe sine pentru cunoştinţa dumnezeiască. Căci ispitele sunt un frâu, care poate să înfrâneze mândria omului, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

ˇ         Cel ce porneşte împotriva dracilor, fie prin înfrânare, fie prin rugăciune, fie prin orice virtute, mai tare şi mai cu râvnă, va primi şi de la ei lovituri tot mai grele, până ce se va descuraja văzând osânda morţii spirituale (inteligibile) în sufletul său, încât să ajungă să zică: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia”, căci sunt silit să mă supun fără voie legilor vrăjmaşilor?

ˇ         Nu degeaba s-a scris că ziceau unii dintre ei: „Sculaţi-vă şi să mergem la poporul cel întărit întru nădejde şi liniştit”; sau iarăşi: „Veniţi să ne suim şi să vorbim cu ei o limbă de gând (inteligibilă) vicleană, şi-i vom întoarce pe ei de la adevăr spre noi”. Căci cumpliţii draci obişnuiesc în toată vremea vieţii să-şi ascută suliţele ispitelor împotriva celor ce şi-au ales viaţa de linişte. Şi mai furios luptă ei împotriva celor mai cuvioşi şi mai cinstitori de Dumnezeu, împingându-i spre păcatul cu fapta prin războaie greu de răbdat, doar vor putea astfel să-i desfacă pe cei războiţi de credinţa în Hristos, de rugăciune şi de buna nădejde. „Dar noi, cum zice David, nu ne vom depărta de la Tine, până ce nu te vei milostivi spre noi şi nu se vor depărta de la noi cei ce vreau să ne înghită pe noi; nu ne vom depărta de la Tine, până ce nu vei porunci să fugă de la noi cei ce ne ispitesc pe noi şi nu vom fi făcuţi iarăşi vii prin răbdare şi prin nepătimire fermă”. Căci mijloc de ispitire este viaţa omului şi adeseori ni se găteşte de către conducătorul luptei vreme rânduită spre a cădea sub picioarele celor de alt neam. Dar e propriu sufletului mare şi viteaz să nu deznădăjduiască în nenorociri.

ˇ         Dacă dracul e aşa de tare, că chiar dacă nu vrea omul, îl schimbă şi-l duce spre pierzania sa, scoţându-l din starea cea bună a firii, cu cât nu va fi mai tare Îngerul, care primeşte la vremea hotărâtă poruncă de la Dumnezeu să întoarcă spre bine toată dispoziţia omului? Dacă vântul cel foarte rece de la Miazănoapte a fost aşa de tare că a putut să facă firea moale a apei vârtoasă ca pe a pietrelor, ce nu va putea face vântul cel foarte cald de la Miazăzi? Dacă aerul cel foarte rece le face pe toate să se retragă din calea lui (căci „cine va sta în faţa gerului”), cum nu va întoarce căldura toate spre sine. Să credem deci că mai curând sau mai târziu cărbunele rece şi negru al cugetării noastre se va face fierbinte şi luminos, prin atingerea focului atotdumnezeiesc.

ˇ         Am auzit pe unii fraţi care sunt neîncetat bolnavi cu trupul şi nu pot să se folosească de post, zicând către mine: Cum putem să ne izbăvim de diavoli şi de patimi, fără post? Acestora trebuie să li se spună: Nu numai prin înfrânare de la mâncări, ci şi prin strigarea inimii veţi putea zdrobi şi izgoni gândurile rele şi pe cei ce le strecoară. „Strigat-am către Domnul, zice, întru necazul meu şi m-ai auzit”; şi iarăşi s-a scris: „Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea şi glasul meu”; şi „să se ridice din stricăciune viaţa mea”. De aceea „până ce va trece fărădelegea”, adică tulburarea păcatului, „striga-voi, zice, către Dumnezeu cel prea înalt”, ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimicească cu puterea Lui însăşi momeala păcatului şi să surpe idolii cugetării pătimaşe şi să golească de idoli Atena noastră ocupată de idoli. Deci n-ai primit darul înfrânării, cunoaşte că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune şi nădejde când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinţa nevoinţei. Ci mai degrabă stăruieşte în lucrarea izbăvirii de vrăjmaşi prin rugăciune şi răbdare, împreunată cu mulţumire. Deci de vă vor alunga gândurile neputinţei şi ale suferinţei din cetatea postirii, fugiţi în alta, adică în rugăciune şi mulţumire.

ˇ         Zice Faraon, rugându-se: „Să ia Dumnezeu de pe mine moartea aceasta”. Şi a fost ascultat. Asemenea şi dracii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimişi în adânc, au primit împlinirea cererii. Cu cât mai vârtos nu va fi ascultat creştinul, rugându-se să primească slobozenie de moarte mintală (inteligibilă, spirituală)?

ˇ         Când a lăsat diavolul de Domnul, au venit Îngerii şi Îi slujeau Lui. Să ştim deci că precum nu s-a scris că în vremea ispitirii Lui erau de faţă Îngerii, aşa ca şi când suntem noi ispitiţi se retrag pentru o vreme Îngerii lui Dumnezeu, nu departe de noi. Apoi, după retragerea ispititorilor, vin iarăşi la noi, slujindu-se de gânduri dumnezeieşti, cu sprijiniri, cu luminare, cu străpungere, mângâiere, răbdare, îndulcire şi cu toate câte mântuie, întăresc şi refac sufletul ostenit. Căci s-a spus lui Natanail: „Vei vedea Îngerii suindu-se şi pogorându-se peste Fiul Omului”, adică slujirea şi ajutorul Îngerilor se va revărsa din belşug peste neamul omenesc.

ˇ         David a preţuit râvna celor ce au ieşit împreună cu el din Sichelag împotriva celor de alt neam, deşi slăbind au rămas la râul Bosor. Căci întorcându-se la ei după biruinţa asupra barbarilor şi auzind pe cei ce ziceau că nu trebuie să se dea parte din prăzi celor ce au şezut, din pricina slăbirii, la pârâu, iar aceştia ruşinându-se şi negrăind nimic, i-a apărat prea bunul David, zicând că au stat ca să păzească uneltele. De aceea le-a dat o parte egală cu cea dată luptătorilor viteji şi curajoşi. Ia seama deci dacă la fratele care a arătat la început căldură, iar mai pe urmă a slăbit puţin, se află uneltele mântuirii: credinţa, smerenia şi plânsul, răbdarea, nădejdea, îndelunga răbdare şi celelalte? Dacă vreunul slăbuţ în ale vieţuirii (slăbuţ după mod), şade şi stăruie lângă ele în aşteptarea lui Hristos, primeşte după cuviinţă un oarecare dar veşnic.

ˇ         Loviturile ce ni le dă vrăjmaşul fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simţim şi le vedem. Dar chinurile şi durerile ce le suferă el de la noi, când devenim uneori virtuoşi, sau ne căim pentru greşeli, sau răbdăm îndelung şi rezistăm în necazuri, sau ne rugăm şi împlinim cu râvnă toate celelalte prin care el e chinuit, pedepsit, fără să se tânguie, lovit, - toate acestea, după iconomia dumnezeiască noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim şi moleşim. Căci „drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi”.

ˇ         Dumnezeu nu deznădăjduieşte de mântuirea noastră. Căci sufletelor care s-au descurajat de ele înşile, pentru mulţimea covârşitoare a ispitelor şi a păcatelor, şi au zis: „S-a pierdut nădejdea noastră, ne-am omorât”, le-a grăit: „Veţi trăi şi veţi cunoaşte că eu sunt Domnul!” Iar către sufletul care nu pricepea cum va putea să nască pe Hristos prin virtuţi măreţe, i-a zis: ”Duhul Sfânt va veni peste tine”. Iar unde este Duhul Sfânt de faţă, să nu cauţi înlănţuirea şi legea firii şi a obiceiului. Căci Duhul cel sfânt şi închinat este atotputernic şi pe cele nefăcute ţi le face ţie, ca să te minunezi. Dar şi mintea biruită mai înainte o face acum biruitoare. Căci Mângâietorul care vine de sus peste noi, pentru milostivirea Lui, e mai presus de toate şi te aşează mai presus de toate mişcările fireşti şi patimile drăceşti.

ˇ         Nevoieşte-te să păstrezi nepătată strălucirea luminii din puterea cârmuitoare a sufletului. Căci de ai început să priveşti cu patimă, te-a întunecat Domnul şi a trimis zăbranic peste obrazul tău şi lumina ochilor tăi nu mai este cu tine. Dar chiar dacă s-ar întâmpla acestea, nici atunci să nu descurajezi şi să nu slăbeşti. Ci să te rogi, împreună cu sfântul David: „Trimite lumina Ta şi adevărul Tău, mie celui mâhnit, mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu”. Căci „trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului”.

ˇ         Fericit cel ce mănâncă şi bea în viaţa aceasta fără să se sature, rugăciuni şi psalmi, ziua şi noaptea şi se întăreşte pe sine cu slăvita cetire a Scripturii. Căci această împărtăşire va da sufletului o bucurie nemicşorată în veacul ce va să vie.

ˇ         Asigură-te din toată puterea să nu cazi. Căci nu se cuvine luptătorului puternic să cadă. Dar dacă ţi s-ar întâmpla să cazi, ridică-te îndată şi stai iarăşi la lupta cea bună. Chiar dacă ţi s-ar întâmpla aceasta de zeci de mii de ori, prin retragerea harului, de zeci de mii de ori să faci şi aceea, adică să te ridici până la sfârşitul tău. Căci s-a scris: „De şapte ori de va cădea dreptul, adică toată viaţa, de şapte ori se va ridica”. Până ce ţii arma sfintei schime cu lacrimi şi cu rugăciune către Dumnezeu, te socoteşti între cei ce stau, chiar dacă ai căzut de multe ori. Până ce rămâi între monahi, primeşti ca un ostaş viteaz rănile în faţă şi ele îţi aduc mai degrabă laudă, că nici rănit fiind n-ai suferit să cedezi sau să te lepezi. Dar dacă vei ieşi dintre monahi, vei fi rănit pe la spate, ca un fugar şi ca un fricos, ca unul ce ai dezertat din rânduri şi eşti lipsit de curaj.

ˇ         Mai cumplit lucru este a deznădăjdui decât a păcătui. Iuda trădătorul, fiind mic la suflet şi neîncercat în lupte şi de aceea deznădăjduind, a venit la el vrăjmaşul şi i-a pus cureaua în jurul gâtului. Dar Petru, piatra cea tare, suferind o cădere înfricoşată, fiindcă era cercat în lupte, n-a slăbit, nici n-a deznădăjduit, descurajându-se, ci ridicându-se îndată a adus lacrimi amare din inimă mâhnită şi smerită, şi vrăjmaşul nostru, văzând acestea, a sărit ca ars la faţă de o văpaie mare şi a fugit departe, văitându-se cumplit.

ˇ         Un rege israelitean oarecare a biruit neamul celor ce locuiesc în peşteri şi pe alţi barbari cu psalmi, cu imne şi cu cântări duhovniceşti prin cuvinte şi organele lui David. Ai şi tu ca barbarii ce locuiesc în peşteri pe dracii care pătrund în simţurile şi mădularele tale ţi-ţi muncesc trupul cu fierbinţeală şi te fac să priveşti, să asculţi şi să miroşi cu patimă, să grăieşti cuvinte necuviincioase, să ai „ochi plin de desfrânare”, şi să fii înăuntru şi în afară zăpăcit ca o babilonie. Deci sileşte-te şi tu să nimiceşti pe barbarii din peşteri, care îţi lucrează cele rele, cu credinţă mare, cu psalmi, cu imne şi cu cântări duhovniceşti.

ˇ         Precum voieşte Domnul ca om prin om să se mântuiască, aşa se sârguieşte Satana ca om prin om să se piardă. De aceea nu te lipi de bărbatul dispreţuitor, viclean şi limbut, ca să nu mergi cu el la munci. Căci de abia dobândeşte cineva mântuirea stând în preajma celui drept. Dar dacă trăieşte cu cel viclean, va cădea în valuri, cum se umple cineva de lepră, fără să bage de seamă. Şi cine va avea milă de cel ce s-a apropiat voios de balaur? Fugi deci de cei neînfrânaţi la limbă, de cei porniţi spre sfadă şi de cei ce tulbură cu mădularele dinăuntru şi din afară.

ˇ         Un singur cuvânt bun l-a făcut pe tâlharul scelerat de odinioară curat şi sfânt şi l-a dus în rai; şi un singur cuvânt necuvenit i-a închis lui Moise pământul făgăduinţei. Deci să nu socotim mică mâncărimea de limbă. Căci bârfitorii şi flecarii îşi închid lor înşişi Împărăţia cerurilor. Bărbatul limbut, chiar dacă merge drept în unele privinţe, dar în aceea nu merge drept, ci mai degrabă strâmb şi-l vor vâna relele ca să-l piardă. Drept a zis deci un oarecare bărbat înţelept că mai bine este a cădea de pe o înălţime de pământ, decât de pe limbă. Să credem de aceea lui Iacob Apostolul, care scrie: „Să fie tot omul grabnic la auzire şi zăbavnic la grăire”.

ˇ         Ca să nu ne înălţăm din deşertăciune, amăgiţi de simţuri, bine este să luăm aminte la cel ce zice: Mergi, poporul meu, intră în cămara inimii tale, ascunsă oricărei închipuiri sensibile, în locaşul acela fără idoli, luminat de nepătimire şi de umbrirea sfântului har. Închide uşa ta tuturor celor ce te văd, ascunde-te câtuşi de puţin, căci puţină este toată viaţa omenească, şi după aceea zi: „Până ce va trece mâna Domnului”, precum altul a zis: „Până ce va trece fărădelegea”. Căci mânia Domnului şi fărădelegea sunt dracii, patimile şi păcatele, precum zice Isaia către Dumnezeu: „Iată Tu te-ai mâniat şi noi am păcătuit”. Iar de mânia această scapă omul, dacă ia neîncetat aminte la inima sa în rugăciune şi se străduieşte să se ţină înlăuntrul celor ascunse. „Trage, zice, înţelepciunea peste cele mai dinăuntru”. Fiindc㠄toata slava fiicei Împăratului e dinăuntru”. Deci mă voi osteni „până ce voi intra în locul sfinţit al lui Dumnezeu”, muntele moştenirii, la locuinţa gătită, pe care ai pregătit-o, Doamne, loc sfânt pe care l-au gătit mâinile Tale.

ˇ         Când ajungi să înţelegi că Amoreul s-a întărit în tine ca un stejar, roagă-te Domnului cu stăruinţă ca să uşte rodul lui de sus, adică păcatul cu fapta, şi rădăcinile lui de jos, adică gândurile necurate, şi ca să nimicească Domnul pe Amoreu de la de la faţa ta.

ˇ         Focul rugăciunilor către Dumnezeu şi sfânta meditaţie a cuvintelor Duhului să ardă pururi pe altarul sufletului tău.

ˇ         Să nu te gândeşti vreodată să fericeşti pe mirean mai mult decât pe monah, ca pe unul ce are femeie şi copii şi e bucuros că face bine multora, că dă din belşug milostenie şi nu este ispitit nicidecum de draci, socotindu-te astfel că placi mai puţin lui Dumnezeu decât acela. Şi să nu te plângi pe tine ca un pierdut. Nu zic că vieţuieşti fără prihană stăruind între monahi. Dar chiar dacă eşti foarte păcătos, necazul şi reaua pătimire a sufletului tău sunt mai de cinste la Dumnezeu decât virtutea covârşitoare a mireanului. Multa ta întristare, descurajarea, suspinele, sentimentul de înăbuşire, lacrimile, chinuirea conştiinţei, strâmtorarea gândurilor, osânda cugetării, oftarea, plânsul minţii, tânguirea şi zdrobirea inimii, mizeria, mâhnirea şi umilirile, toate acestea şi cele asemenea, care se întâmplă adeseori celor aruncaţi în cuptorul de fier al ispitelor, sunt neasemănat mai cinstite şi mai bine primite decât viaţa neplăcută a mireanului. Ia seama deci să nu cazi în cuvinte de cârtire pe care le spune Scriptura în numele tău: „Ce-am folosit că am umblat rugându-te înaintea Domnului şi am petrecut în casa Lui pururi?” E vădit că orice slugă, care e aproape de stăpân, primeşte uneori şi bătăi şi palme şi ocări şi înfruntări. Iar cei ce sunt afară sunt departe de bătăi, ca unii ce sunt străini şi nebăgaţi în seamă. Dar atunci unde este folosul nostru, vei zice, dacă trebuie să răbdăm necazuri cu sufletul şi cu trupul, noi cei ce totdeauna ne rugăm şi cântăm, iar cei ce nici nu se roagă, nici nu priveghează, se bucură, se veselesc, propăşesc şi-şi petrec viaţa cu mulţumire? Sau cum zice Proorocul: „Iată se zidesc case străine şi noi fericim pe cei străini”, adăugând: „acestea le grăiau împotrivă robii lui Dumnezeu, cei ce au cunoştinţă”. Dar trebuie să se ştie că nu pătimesc nimic străin cei asupriţi şi întristaţi în felurite chipuri, ci rabdă prin multe încercări cele ale Stăpânului lor. Căci L-au auzit grăind în Evanghelii: „Amin zic vouă, că veţi plânge şi vă veţi tângui, voi ce sunteţi aproape de mine, iar lumea se va bucura”. Dar încă puţin şi vă voi cerceta pe voi prin Mângâietorul şi voi alunga întristarea voastră şi vă voi întări pe voi iarăşi prin gândurile vieţii şi odihnei cereşti şi prin lacrimi dulci, de care aţi fost lipsiţi puţine zile fiind ispitiţi. Şi vă voi da vouă sânul harului meu, precum mama pruncului care plânge suspinând, şi vă voi întări cu putere de sus, pe voi ce aţi slăbit în războiul ce-l purtaţi; şi vă voi îndulci pe voi cei ce aţi fost amărâţi, cum zice Ieremia în „Plângeri”, despre Ierusalimul tău cel ascuns. „Ci vă voi vedea pe voi şi se va bucura inima voastră”, pentru cercetarea cea ascuns㠄şi necazul vostru în bucurie se va întoarce”, „şi bucuria voastră nimenea nu o va putea lua de la voi”. Deci să nu fim scurţi la vedere, şi nici să închidem ochii, fericind pe mireni mai mult decât pe noi. Ci cunoscând deosebirea dintre fiii adevăraţi şi cei nelegitimi, să îmbrăţişăm mai degrabă păruta nefericire a monahilor şi marea lor osteneală, al cărei sfârşit este viaţa veşnică şi cununa neveştejită a slavei Domnului. Să îmbrăţişăm viaţa necăjită a asceţilor, ca să nu zic a drepţilor care se socotesc păcătoşi, şi „lepădarea în casa lui Dumnezeu”, adică în ceata celor ce slujesc neîncetat lui Hristos, şi „nu locuirea în locaşurile păcătoşilor”, sau petrecerea împreună cu mirenii, chiar de ar face aceştia mari dreptăţi. Căci zice către tine, o, monahule, Tatăl tău cel ceresc, care te iubeşte pe tine mai presus de toţi şi te necăjeşte şi te osteneşte pe tine cu felurite ispite: bine să ştii monah amărât că, precum am grăit prin Proorocul, voi fi ţie povăţuitor aspru şi te voi întâmpina pe calea Egiptului, întărindu-te prin necazuri; şi căile tale de ocară ţi le voi închide cu ţăruşii ascuţiţi ai proniei Mele, înţepându-te cu nenorociri neaşteptate şi împiedicându-te ca nu cumva să aduci la faptă cele ce vrei în inima ta nesocotită. Şi voi împrejmui marea patimilor tale cu porţile îndurărilor mele. Şi voi fi ţie ca o panteră, care te mănâncă cu gânduri de înfruntare, de descurajare şi de căinţă, aducându-ţi în conştiinţă cele neştiute de tine. Dar toate aceste necazuri sunt cel mai mare har al lui Dumnezeu. Ba nu-ţi voi fi numai panteră, ci şi ac ce te răneşte cu gânduri de căinţă şi cu dureri în inimă; şi nu va lipsi durerea din casa ta, adică din sufletul şi din trupul tău, care vor fi ospătate bine şi cu folos de chinurile dulci ca mierea ale lui Dumnezeu. Iar sfârşitul chinurilor, al ostenelilor, al tulburării, al ruşinii, al temerilor, al deznădejdilor ce obişnuiesc să vină peste cei ce şi-au ales nevoinţa, sfârşitul tuturor acestor mâhniri este o bucurie cerească, o desfătare nespusă, o slavă negrăită şi o veselie neîncetată. Căci de aceea te-am necăjit, ca să te hrănesc cu mana cunoştinţei; şi de aceea te-am chinuit cu foamea, ca să-ţi fac bine în vremile cele de apoi şi să te duc în împărăţia cea de sus. Că atunci veţi sălta, voi smeriţi monahi, ca nişte viţei sloboziţi din legături, adică din patimile trupului şi din ispitele vrăjmaşilor. Şi atunci veţi călca peste dracii nelegiuiţi, care vă calcă acum. Şi vor fi cenuşă sub picioarele voastre. Căci dacă eşti cinstitor de Dumnezeu şi smerit în cuget, neînălţîndu-te întru mândrie deşartă şi în mare cutezanţă, ci simţindu-te străpuns cu inima şi socotindu-te rob netrebnic şi zdrobit cu duhul, mai de preţ este, o, monahule, greşeala ta, decât dreptatea mirenilor şi mai de trebuinţă sunt petele tale, decât marea curăţie acelora.
Căci ce este aceea pentru care rabzi necazuri? Desigur vreo pată oarecare. Dar priveşte pe un om care şi-a pătat mâinile sale, cum şi le curăţă cu puţin untdelemn. Cu atât mai vârtos te poţi curăţa tu prin mila lui Dumnezeu. Căci precum nu-ţi este ţie greu să-ţi speli cămaşa, tot aşa cu mult mai mult nu-i este greu lui Dumnezeu să te spele pe tine de orice pată, chiar dacă ţi-a venit în fiecare zi vreo ispită cu sila. Căci zicând tu: „am păcătuit Domnului”, ţi se şi dă răspunsul: „Iartă-ţi-se ţie păcatele”. „Eu sunt cel ce şterg, şi nu-mi voi aduce aminte”. Pe cât sunt de departe răsăriturile de apusuri, depărta-s-au de la tine păcatele tale; şi precum se îndură tatăl de fii mă îndur eu de tine. Numai tu să nu te depărtezi şi să nu fugi de la Cel ce te-a ales pe tine ca să cânţi şi să te rogi. Ci lipeşte-te de El toată viaţa ta, fie prin îndrăzneală curată, fie prin neruşinare cucernică şi prin mărturisire fermă. Şi El te va curăţa cu bunăvoinţa Lui. Căci pe cele ce Dumnezeu le curăţeşte cu voia Sa, nici Petru, nici marele Apostol nu le vor putea spurca sau osândi. Fiindcă s-a zis către el: „Cele ce Dumnezeu le-a curăţit, tu să nu le spurci”. Căci dacă Dumnezeu este cel ce ne-a îndreptat pe noi cu iubirea sa de oameni, cine este cel ce ne va osândi pe noi? Căci chemând noi numele Domnului nostru Iisus Hristos, uşor se curăţeşte conştiinţa noastră şi nimic nu ne mai deosebeşte pe noi de Prooroci şi de ceilalţi sfinţi. Că nu ne-a pus pe noi Dumnezeu spre mânie, ci spre a ne câştiga prin Domnul nostru Iisus Hristos, care a murit pentru noi, ca ori de vom priveghea, între virtuţi, ori de vom dormi în vreo împrejurare, cum se întâmplă, din niscai scăderi, împreună cu Hristos să vieţuim, căutând spre El, cu mari suspine, tânguindu-ne neîncetat şi respirându-L pe El.

ˇ         Dar zici: mă mânii şi mă tulbur cumplit când văd că mirenii nu sunt ispitiţi. Să ştii, iubitule, că nu are nevoie Satana să ispitească pe cei ce singuri se ispitesc şi sunt traşi pururi spre cele de jos prin lucrurile lumeşti. Mai cunoaşte şi aceasta, că pentru cei ispitiţi se păstrează răsplătirile şi cununile, nu pentru cei ce nu au grijă de Dumnezeu sau pentru mirenii care zac pe spate şi horcăie.

ˇ         Dar marele doctor este aproape ce cei ce se ostenesc. „El poartă neputinţele noastre şi cu rana Sa ne-a tămăduit” şi ne tămăduieşte. De faţă este şi acum, punându-şi leacurile sale mântuitoare. Căci eu, zice, am lovit prin părăsire, dar eu voi şi tămădui. Deci să nu te temi, căci când mânia iuţimii mele va curge, iarăşi voi vindeca. Că precum nu va uita femeia să aibă milă de pruncii pântecelui ei, aşa nici eu nu voi uita de tine, zice Domnul. Dacă mila păsării se revarsă peste puişorii ei şi-i cercetează în fiecare ceas, le grăieşte şi le dă hrană în ciocurile lor, cu mult mai mult se vor revărsa îndurările mele peste făpturile mele. Dar şi mai mult se revarsă mila mea peste tine şi te cercetez în taină şi-ţi grăiesc în minte şi las în cugetarea ta hrană, ca într-un cioc de pui de rândunică. Căci te hrănesc cu frica mai înaltă, cu dorul ceresc, cu suspine de mângâiere, cu străpungere, cu cântare, cu cunoştinţă mai adâncă şi cu anumite taine dumnezeieşti. Iar dacă mint grăindu-ţi acestea, eu Stăpânul şi Părintele tău, mustră-mă şi voi răbda.