Filotei Sinaitul

ˇ         Deci toţi cei ce luptă mintal sunt datori să culeagă cu toată silinţa puteri duhovniceşti din dumnezeieştile Scripturi şi să le pună pe minte ca nişte plasturi de însănătoşire. Şi de dimineaţa, zice, să stea cu bărbăţie şi hotărâre în poarta inimii, cu pomenirea strânsă a lui Dumnezeu şi cu rugăciunea neîntreruptă a lui Iisus Hristos în suflet şi să omoare prin străjuirea minţii pe toţi păcătoşii pământului, iar prin stăruinţa în pomenirea credincioasă a lui Dumnezeu, să taie capetele celor puternici, pentru Domnul, şi începuturile gândurilor ce ne războiesc.

ˇ         Însă foarte rar se găsesc cei ce se liniştesc cu cugetul. Şi aceasta o pot numai cei ce se silesc să-şi apropie harul şi mângâierea dumnezeiască prin această lucrare. Deci dacă vrem să umblăm întru filozofia cea după Hristos, întru lucrarea cugetătoare pentru păzirea minţii şi cu trezvie, să începem această cale prin înfrânare de la mâncările cele multe, primind mâncările şi băuturile cu măsură, pe cât e cu putinţă.

ˇ         Nimic nu aduce mai multă tulburare ca vorba multă, şi nimic nu e mai rău ca vorba neînfrânată, care poate să strice starea sufletului. Căci cele ce le zidim în fiecare zi ea le surpă, şi cele ce le adunăm cu osteneală, sufletul le risipeşte prin mâncărimea de limbă. Ce e mai rău decât ea? E un râu fără frâu. Deci trebuie să-i punem hotar, să o ţinem cu sila, să o sugrumăm, ca să zic aşa, ca să slujească numai spre cele de trebuinţă. Dar cine ar putea povesti toată paguba sufletească ce poate veni la limbă.

ˇ         Cea dintâi poartă care duce la Ierusalimul mintal (inteligibil), la atenţia minţii, este tăcerea gurii întru cunoştinţă, chiar dacă mintea încă nu s-a liniştit. A doua este înfrânarea cu măsură de la mâncări şi băuturi. A treia, care curăţeşte mintea şi trupul, este amintirea şi gândul neîncetat al morţii. Eu, văzând o dată, pentru o clipă, frumuseţea acesteia, şi rănindu-mă şi desfătându-mă cu duhul, nu cu privirea, am voit să mi-o câştig soţie pentru toată viaţa, îndrăgostit de frumuseţea şi de cuviinţa ei: cât este de smerită, cu câtă bucurie se mâhneşte, cât e de gânditoare, câtă frică are de dreapta cercetare viitoare, temându-se de sorocul vieţii; din ochii ei sensibili obişnuieşte să curgă apa vie cea vindecătoare, din ochii cugetători (inteligibili) un izvor de gânduri prea înţelepte, care curgând şi săltând veseleşte cugetul. Pe această fiică a lui Adam, adică pomenirea morţii, însetam, cum am zis, pururi să mi-o câştig soţie, să dorm cu ea şi să vorbesc cu ea şi să discut ce se va întâmpla după lepădarea trupului? Dar adeseori nu m-a lăsat blestemata uitare, fiica întunecată a diavolului.

ˇ         Este un război întru ascunsul nostru, susţinut de duhurile răutăţii, care se poartă prin gânduri cu sufletul. Căci aceasta fiind nevăzut, puterile acelea răuvoitoare, fiind asemenea cu fiinţa lui, se apropie de el prin războiul nevăzut. Astfel se pot vedea între ele şi suflet: arme, rânduire de bătaie, înşelăciuni viclene, război înfricoşat, ciocniri de luptă şi biruinţe şi înfrângeri din amândouă părţile. Numai un lucru nu îl are acest război al minţii (inteligibil), pe care-l are războiul văzut (sensibil): vremea hotărâtă a războiului. Căci războiul văzut îşi hotărăşte o vreme şi o rânduială, pe când celălalt atacă fără veste şi ţintind dintr-o dată în cele mai dinăuntru părţi ale inimii, omoară sufletul prin păcat. Pentru ce se porneşte împotriva noastră lupta şi bătălia aceasta? Ca să nu se facă prin noi voia lui Dumnezeu, precum ne rugăm zicând: „Facă-se în noi voia ta”. Iar aceasta stă în poruncile lui Dumnezeu. Dacă cineva şi-a hotărât (şi-a fixat) cu trezvie mintea sa în Domnul împotriva amăgirii dracilor şi urmăreşte cu dinadinsul intrările ce se nasc din năluciri, va dobândi cunoştinţa lor prin experienţă. De aceea şi Domnul, îndreptându-şi atenţia împotriva blestemaţilor dracii şi văzând de mai înainte, ca un Dumnezeu, gândurile lor, a rânduit poruncile Sale împotriva scopului lor, înfricoşând pe cei ce le vor călca.

ˇ         Vorbirile fără rost uneori ne pricinuiesc ura celor ce ne ascultă, alteori batjocuri şi râs, defăimând prostia cuvintelor. Altele întinarea cunoştinţei şi iarăşi altele osânda de la Dumnezeu şi întristarea duhului Sfânt, ceea ce este mai înfricoşat decât toate celelalte.

ˇ         Şi să vezi că e tocmai aşa. Toate poruncile dumnezeieştii Evanghelii urmăreşte să îndrepte cele trei părţi ale sufletului şi să le facă sănătoase prin cele ce le poruncesc. Mai bine zis, nu numai urmăresc, ci le şi însănătoşează cu adevărat. Deci aceste trei părţi ale sufletului le războieşte şi diavolul ziua şi noaptea. Iar dacă Satana războieşte cele trei părţi, este vădit că războieşte poruncile lui Hristos. Căci prin porunci Hristos pune legi celor trei părţi ale sufletului, adică inimii şi raţiunii. Priveşte: „Cel ce se mânie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii” şi celelalte porunci ale lui care urmează. Prin aceasta tămăduieşte iuţimea. Iar vrăjmaşul încearcă să strice porunca aceasta şi cele în legătură cu ea înăuntru, prin gânduri de vrajbă, de pomenirea răului şi prin gânduri de pizmă. Căci ştie vrăjmaşul şi el că povăţuirea iuţimii este partea raţională, şi de aceea săgetând, precum am spus, raţiunea prin gânduri de bănuieli, de pizmă, de vrajbă, de ceartă, de viclenie, de slavă deşartă, o înduplecă să-şi părăsească rolul de stăpânitoare şi să predea iuţimii frânele fără cârmaci. Iar iuţimea, lepădând pe cârmaci, scoate prin gură, în cuvinte, cele ce i-au fost aşezate mai-nainte în inimă, îngrămădite acolo în inimă, îngrămădite acolo prin gândurile vrăjmaşului şi prin nepurtarea de grijă a minţii, lăsând să se vadă atunci ca inima, în loc să fie plină de Duhul dumnezeiesc şi de gânduri dumnezeieşti, e plină de păcat, precum a zis Domnul; „Din plinătatea inimii vorbeşte gura”. Căci dacă va izbuti vicleanul să scoată afară în cuvinte cele cugetate înăuntru, fratele chinuit de ură nu-i va zice fratelui numai „raca” şi numai „nebun”, ci de la cuvinte de batjocură va cădea adesea şi la ucidere. Iar de aceasta se foloseşte vicleanul, fiindcă Dumnezeu a dat porunca să nu ne mâniem în deşert. Şi s-ar fi putut să nu ne mâniem în deşert. Şi s-ar fi putut să nu se ajungă la cuvinte de batjocură şi la cele ce urmează lor, dacă îndată de la momeală s-ar fi alungat acelea din inimă, prin rugăciune şi atenţia cea dinăuntru. Astfel îşi ajunge blestematul scopul său, dacă cele furişate de el prin gânduri în inimă găsesc pe unul care nesocoteşte porunca dumnezeiască.

ˇ         Dar care sunt cele rânduite pe seama părţii poftitoare, prin dumnezeiasca poruncă a Domnului? „Cel ce caută la femeie spre a o pofti pe ea, a şi curvit cu ea în inima sa”. Văzând vicleanul şi această poruncă, aruncă în om ca un fel de mreajă împotriva poruncii. Căci depărtând aceasta pe om de materia care îl aprinde, vicleanul face să nască războiul înăuntru. Şi astfel se pot vedea în minte, zugrăvite de el, figuri şi întipăriri curveşti şi se pot auzi cuvinte care aprind spre patimă şi alte lucruri pe care cei ce au cercarea minţii le ştiu.

ˇ         Care este acum porunca ce îndeamnă partea raţională? „Iar eu vă zic vouă să nu vă juraţi nicidecum, ci să fie cuvântul vostru: da şi nu”; sau: „Cel ce nu se leapădă de toate ca să-mi urmeze mie nu este vrednic de mine”; sau: „Intraţi pe poarta strâmtă”. Acestea sunt poruncile pe seama părţii raţionale. Deci vrăjmaşul iarăşi, vrând să prindă pe generalul cel mai bun, care este raţiunea, îl scoate din minţi şi de la conducere prin gânduri de lăcomie a pântecelui şi de nepăsare. Şi râzând de el ca de un general beat, dracul se foloseşte, prin mânie şi poftă, de voile lui, ca de nişte slugi ale sale. Iar aceste puteri, adică partea poftitoare şi iuţimea, lăsate slobode de raţiune, se folosesc de cele cinci simţuri ale noastre, ca de nişte slugi, pentru a păcătui la arătare. Acestea sunt căderile. Atunci şi ochii sunt iscoditori, neavând mintea care să-i lege înăuntru şi auzul iubeşte să audă lucruri deşarte, şi mirosul se moleşeşte, şi gura e neînfrânată, şi mâinile ating ce nu trebuie. Acestora le urmează nedreptatea în loc de dreptate, nebunia în loc de înţelepciune, necumpătarea în loc de cumpătare, robia în loc de bărbăţie. Căci acestea sunt cele patru virtuţi generale: dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea şi bărbăţia, care cârmuiesc cele trei părţi ale sufletului, însănătoşindu-le. Iar cele trei părţi bine cârmuite opresc simţuri de la cele necuvenite. Şi astfel mintea având linişte, o dată cu puterile ei sunt cârmuite după Dumnezeu şi i se spun, luptă cu bărbăţie în războiul mintal (inteligibil). Dacă i se tulbură puterile, din neatenţie, fiind biruită de atacurile celui viclean, calcă poruncile dumnezeieşti. Iar călcării îi urmează în chip sigur, sau pocăinţa pe măsura ei, sau osânda în veacul ce va să vie. Bine este deci ca mintea să fie pururi trează, prin ceea ce, statornicindu-se în rânduiala ei cea după fire, se face păzitoarea adevărată a poruncilor dumnezeieşti.

ˇ         Cel ce-şi răscumpără viaţa sa bine, îndeletnicindu-se cu gândul şi cu pomenirea morţii, şi furându-şi cu înţelepciune mintea de la patimi, obişnuieşte să vadă îndată venirea momelilor drăceşti, mai ager decât acela care s-a hotărât să petreacă fără gândul morţii. Acesta vrând să-şi curăţească inima numai de dragul cunoştinţei şi nemântuind-o printr-un gând întristător, închipuindu-şi uneori că-şi stăpâneşte prin dibăcie toate patimile pierzătoare, este legat, fără să ştie, de cea mai rea decât toate şi cade adeseori, neavând pe Dumnezeu, în mândrie. Aceasta trebuie să vegheze cu tărie, ca nu cumva, înfumurându-se, să-şi piardă minţile. Căci, precum zice Pavel, sufletele care adună cunoştinţele de ici de colo obişnuiesc să se trufească faţă de cei pe care îi socotesc mai mici. În sufletele acestea cred că nu se află nici măcar scânteie din dragostea ziditoare. Iar cel ce cugetă cu zăbovire la moarte, văzând năvălirile dracilor mai ager decât cel ce face altfel, le aruncă izgonindu-le.

ˇ         Deci să păzim cu toată străjuirea inima noastră în tot ceasul, chiar şi în clipa cea mai mică, dinspre gândurile care întunecă oglinda sufletului, în care obişnuieşte să se întipărească şi să se zugrăvească luminos Iisus Hristos, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu Tatăl. Şi să căutăm neîncetat înlăuntrul inimii Împărăţia Cerurilor, grăuntele de muştar, mărgăritarul şi aluatul, şi toate celelalte le vom afla în chip tainic, de ne vom curăţa ochiul minţii. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru”, arătând dumnezeirea care se află înlăuntrul inimii.

ˇ         Fericitul Apostol, vasul alegerii, care grăieşte în Hristos, având o mare experienţă a războiului lăuntric şi mintal (inteligibil), care ne este nouă înşine nevăzut, scrie Efesenilor: „Nu este lupta noastră împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, a stăpâniilor, a căpeteniilor întunericului veacului acestuia, a duhurilor răutăţii întru cele cereşti”. Iar Apostolul Petru zice: „Staţi treji, privegheaţi, că potrivnicul nostru diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia staţi împotrivă, tari în credinţă”. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, vorbind despre feluritele dispoziţii ale celor ce ascultă cuvintele Evanghelie, zice: „Apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inimă”, săvârşind adică furtul prin uitarea cea rea, „ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Iar Apostolul zice iarăşi; „Căci mă veselesc întru omul dinăuntru cu legea lui Dumnezeu, dar văd o altă lege oştindu-se împotriva legii minţii mele şi robindu-mă”. Toate acestea le-au spus ca să ne înveţe şi să ne facă cunoscută uitarea.

ˇ         Atacul spun că este gândul simplu, sau chipul lucrului născut de curând în inimă, ce se arată minţii. Însoţirea stă în convorbirea cu ceea ce s-a arătat, fie cu patimă, fie fără patimă. Consimţirea este învoirea bucuroasă a sufletului cu ceea ce s-a arătat, robirea este ducerea fără voie a inimii, sau amestecarea hotărâtă şi nimicitoare a celei mai bune stări a noastre, cu lucrul respectiv. Iar patima este ceea ce se află cuibărit de multă vreme cu împătimire în suflet. Dintre toate, cea dintâi e fără păcat; a doua nu totdeauna; a treia după starea celui ce luptă. Iar lupta e pricină sau de cununi sau de pedepse.

ˇ         Robirea se face în alt chip în vremea rugăciunii, şi în alt chip când ne rugăm. Iar patima supusă, fără îndoială, sau pocăinţei potrivnice, sau muncilor viitoare. Prin urmare, cel ce se împotriveşte, sau nu se supune începutului, adică atacului, a tăiat dintr-o dată toate relele ce urmează. Aceasta e lupta dracilor vicleni împotriva monahilor şi a celor ce nu sunt monahi. Aceasta e înfrângerea şi biruinţa, precum am zis. Şi din biruinţă vin sau cununile sau pedepsele pentru cei ce au greşit şi nu s-au pocăit. Să luptăm deci cu mintea împotriva lor, ca să nu aducem la fapte sensibile păcătoase voile lor rele, ci, tăind păcatul din inimă, să aflăm înlăuntrul nostru Împărăţia Cerurilor. Să păzim curăţia inimii noastre şi căinţa (străpungerea) statornică faţă de Dumnezeu, prin această prea frumoasă lucrare.

ˇ         Mulţi dintre monahi nu cunosc amăgirea minţii ce le vine de la draci. Se îndeletnicesc cu făptuirea, neavând grijă de minte. Fiind simpli şi neformaţi, plutesc în viaţă fără să guste, socot, curăţia inimii, ignorând nu totul întunericul patimilor dinăuntru. Drept aceea toţi câţi nu cunosc lupta de care vorbeşte Pavel, şi nu sunt îmbibaţi de bine prin cercare, socotesc căderi numai păcatele cu lucrul, neluând în seamă înfrângerile şi biruinţele cu gândul. Deoarece nici privirea nu le poate vedea, fiind tăinuite şi cunoscute numai de Dumnezeu, Conducătorul luptei şi conştiinţei celui ce luptă. Acestora socot că li s-a spus cuvântul din Scriptură: „Şi au spus pace, dar nu era pace”. Deci sunt între fraţi, din simplitate, unii de felul acesta. Ei doresc şi se silesc cât pot să se ferească de faptele rele cu lucrul. Dar în cei ce au dorinţa să-şi cureţe vederea sufletului e o altă lucrare a lui Hristos şi o altă taină.

ˇ         Pomenirea limpede a morţii cuprinde cu adevărat multe virtuţi. Ea naşte plânsul, îndeamnă la înfrânarea de la toate, aduce aminte de gheenă, neîmpătimirea de ţărână, ţâşnire de înţelegere şi dreaptă socoteală, ale căror roade sunt frica îndoită de Dumnezeu şi curăţirea gândurilor pătimeşte din inimă. Ea deci cuprinde multe porunci ale Domnului. Prin ea a văzut războiul cel greu de fiecare ceas, care face grijă multora dintre luptătorii lui Hristos.

ˇ         O întâmplare sau o supărare ce vine pe neaşteptate întinează nu puţin atenţia cugetării. Scoţând mintea din preocuparea cea înaltă, virtuoasă şi bună, ea o abate spre gâlcevi şi certuri păcătoase. Iar pricina acestei pierderi a noastre stă în aceea că nu suntem cu grijă la cele ce ni se întâmplă.

ˇ         Nu ne va întina şi nu ne va întrista nici una din supărările ce ne vin în fiecare zi, odată ce vom şti şi vom cugeta aceasta întotdeauna. De aceea zice dumnezeiescul Apostol Pavel: „Sunt mulţumit întru neputinţe, întru batjocuri şi întru nevoi” şi: „Toţi cei ce vor să vieţuiască cu bună cinstire întru Hristos Iisus vor fi prigoniţi”. A lui să fie slava, în veci, Amin.