Isihie Sinaitul

ˇ         Trezvia e propriu zis curăţia inimii, care, din pricina măreţiei şi a frumuseţii ei, sau mai bine zis din neatenţia şi negrija noastră, e azi atât de rară printre monahi. Pe aceasta o fericeşte Hristos, zicând: „Fericiţi cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Aşa fiind, ea se cumpără foarte scump. Trezvia dăinuind mult în om, se face călăuză a vieţii drepte şi plăcute ale lui Dumnezeu. Iar urcuşul în aceasta ne deprinde cu contemplaţia şi cu felul cum trebuie să punem în mişcare, în chip cuvenit, cele trei părţi ale sufletului şi să ne păzim fără greşeală simţurile. Ea sporeşte în fiecare zi cele patru virtuţi generale, în cel ce împărtăşeşte de ea.

ˇ         Trezvia e fixarea stăruitoare a gândului şi aşezarea lui în poarta inimii, ca să privească gândurile hoţeşti care vin să asculte ce zic şi ce fac ucigaşele şi care este chipul făurit şi înălţat de diavoli, care încearcă să amăgească mintea prin năluciri. Însuşindu-se aceste osteneli, ele ne învaţă, cu multă ştiinţă, iscusinţa războiului minţii.

ˇ         Aşadar, un fel (mod) al trezviei e să-ţi supraveghezi des fantezia, adică atacul ca, neavând fantezia la dispoziţie, Satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă.

ˇ         Altul constă în a avea pururi inima tăcând adânc şi liniştită de orice gând; şi să ne rugăm.

ˇ         Altul să chemăm cu smerenie neîncetat pe Domnul Iisus Hristos în ajutor.

ˇ         Alt mod stă în a avea în suflet neîncetat amintirea morţii.

ˇ         Cel ce se luptă înlăuntru trebuie să aibă în aceeaşi clipă aceste patru: smerenie, atenţie deplină, împotrivire şi rugăciune. Smerenie – fiindcă luptă lui este faţă de dracii cei mândri, protivnici smereniei; şi ca să aibă în mâna inimii ajutorul lui Hristos, pentru că Hristos urăşte pe cei mândri. Atenţie – ca să-şi facă inima pururi fără de nici un gând, chiar bun dacă ar părea. Împotrivire – pentru ca atunci când ar cunoaşte cu agerime pe cel ce vine, îndată să se opună cu mânie celui viclean. „Şi voi răspunde, zice, celor ce mă ocărăsc: oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu?” Rugăciune – ca îndată după împotrivire să strige către Hristos într-un suspin negrăit; şi atunci cel ce luptă va vedea pe vrăjmaş risipindu-se prin numele sfânt şi închinat al lui Iisus Hristos, ca praful de vânt, sau ca fumul ce se mistuie, împreună cu nălucirile lui.

ˇ         Precum cel ce ţine în mână o oglindă, dacă stă în mijlocul multora şi priveşte în ea îşi vede faţa aşa cum este, dar vede şi pe a altora, care se apleacă spre aceeaşi oglindă, tot astfel cel ce se apleacă spre inima sa îşi vede starea sa în ea, dar vede şi feţele negre ale Arapilor spirituali.

ˇ         Dar mintea nu poate să biruiască numai prin sine. Să nu cumva să îndrăznească aceasta. Căci fiind vicleni, se prefac că sunt biruiţi, dar pe de altă parte o fac să cadă prin slava deşartă. Prin chemarea lui Iisus însă, ei nu rabdă să stea şi să te înşele nici măcar o clipă.

ˇ         Vezi să nu-ţi faci păreri înalte despre tine, ca Israel cel de odinioară, şi să te predai şi tu vrăjmaşilor spirituali. Căci acela, fiind izbăvit de Egipteni prin Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sie-şi ca ajutor idol turnat.

ˇ         Iar prin idol turnat să înţelegi mintea noastră slabă, care, câtă vreme cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor răutăţii, le izgoneşte uşor şi cu ştiinţă măiastră pune pe fugă puterile nevăzute şi războinice ale vrăjmaşului. Dar când îndrăzneşte nesăbuită să se reazeme cu totul pe sine, se rostogoleşte ca pasărea zisă Oxypteros (repede zburătoare). „Spre Dumnezeu, zice, a nădăjduit inima mea şi am fost ajutat; şi a înflorit iarăşi trupul meu”. Sau: „Cine, afară de Domnul, mă va ridica pe mine şi va sta împreună cu mine împotriva nenumăratelor gânduri uneltite cu viclenie?” Iar cel ce se nădăjduieşte în sine şi nu în Dumnezeu va cădea cădere jalnică.

ˇ         Chipul şi rânduiala liniştii inimii acesta este: Dacă vrei să lupţi, să-ţi fie mica gânganie a păianjenului pururi pildă. Iar de nu, încă nu te-ai liniştit cum trebuie cu mintea. Acela vânează muşte mici. Iar tu, dacă faci aşa şi vrei să-ţi câştigi liniştea sufletului cu osteneală, nu înceta să ucizi pururi „pruncii babiloneşti”. Căci pentru această ucidere vei fi fericit de Duhul Sfânt, prin David.

ˇ         Dacă petreci pururi în inima ta cu cuget smerit, cu pomenirea morţii, cu învinuirea de sine, cu împotrivire şi cu chemarea lui Iisus Hristos şi umbli cu luare aminte în fiecare zi cu aceste arme, pe calea strâmtă, dar aducătoare de bucurie şi de desfătare a minţii, vei ajunge la sfintele vedenii (contemplaţii) ale Sfinţilor şi ţi se vor lumina taine adânci de către Hristos, „în care sunt ascunse comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” şi „în care locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte”. Căci vei simţi lângă Iisus că Duhul Sfânt saltă în sufletul tău. Pentru că de la El se luminează mintea omului să privească cu faţa descoperită. „Căci nimeni nu numeşte pe Iisus Domn, fără numai în Duhul Sfânt”, care adevereşte în chip tainic pe Cel căutat.

ˇ         Dar iubitorii de învăţătură trebuie să mai ştie şi de aceea că pizmaşii draci adeseori ascund şi retrag de la noi războiul, pizmuindu-ne vrăjmaşii pentru folosul, cunoştinţa şi urcuşul spre Dumnezeu ce le-am avea din război şi pentru ca, nepurtând noi de grijă, să ne răpească fără de veste mintea şi să ne facă iarăşi neatenţi cu cugetul. Căci scopul necontenit şi lupta lor este să nu ne lase să fim cu luare aminte la inima noastră, cunoscând bogăţia adunată în suflet din atenţia de fiecare zi. Dar noi să ne ridicăm atunci cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos spre vederi (contemplaţii) duhovniceşti şi războiul iarăşi vine în minte; dar toate să le facem numai cu sfatul, ca să zic aşa, al Domnului însuşi, şi cu smerenie.

ˇ         Căci petrecând în chinovie, trebuie să tăiem toată voia noastră din proprie hotărâre şi cu dragă inimă, însuşi Dumnezeu fiind cu proestosul nostru. Şi aşa să ne facem şi noi ca nişte lucruri de vânzare, lipsite de voinţă. Iar ca metodă în acestea se cuvine să nu punem în mişcare iuţimea fără judecată şi împotriva firii, şi pe urmă să ne aflăm fără îndrăzneală în războiul nevăzut. Căci voia noastră, netăiată de noi de bună voie, obişnuieşte să se mânie pe cei ce încearcă să o taie fără să vrem. Iar din aceasta, iuţimea stârnindu-se cu lătrături rele, nimiceşte cunoştinţa luptei, pe care abia cu multă osteneală a putut-o dobândi. Căci iuţimea are putere stricătoare. Dacă e mişcată spre gânduri drăceşti, le strică şi le omoară pe acelea; dacă iarăşi se tulbură împotriva oamenilor, strică gândurile cele bune din noi. Aşadar iuţimea, precum văd, e stricătoare a oricărui fel de gânduri, fie rele, fie de-a dreapta, dacă se nimeresc. Căci ea ni s-a dat de Dumnezeu ca armă şi ca arc, dacă nu e folosită în amândouă părţile. Iar dacă lucrează în chip diferit, e stricătoare. Căci eu am cunoscut un câine, de altfel îndrăzneţ împotriva lupilor, care sfâşia oile.

ˇ         Astfel trebuie să fugim de semeţie, ca de veninul de aspidă şi să ocolim multele întâlniri, ca pe nişte şerpi şi pui de vipere. Căci acestea pot să ne ducă repede la desăvârşita uitare a războiului celui dinăuntru şi să coboare sufletul de la bucuria înaltă, pe care o are inima din curăţie. Fiindcă blestemata uitare se opune atenţiei ca apa focului şi în toată vremea o războieşte cu puterea. Căci de la uitare ajungem la negrijă, iar de la negrijă la dispreţ, la lâncezeală şi la pofte necuviincioase. Şi aşa ne întoarcem iarăşi îndărăt, ca şi câinele la vărsătura sa. Şi fugim aşadar de semeţie, ca de un venin de moarte. Iar râul uitării şi cele ce izvorăsc din ea le vindecă sigur paza minţii şi chemarea neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos. Căci fără El nu putem face nimic.

ˇ         Nu suntem mai tari ca Samson, nici mai înţelepţi ca Solomon, nici mai cunoscători ca David, nici mai iubitori de Dumnezeu ca Petru verhovnicul. Să nu ne încredem, aşadar, în noi. Căci zice Scriptura: „Cel ce se încrede în sine va cădea cădere jalnică”.

ˇ         Să învăţăm de le Hristos smerită cugetare; de la David umilinţă; iar de la Petru să plângem pentru căderile ce ni se întâmplă. Dar să nu deznădăjduim ca Samson, ca Iuda şi ca Solomon cel prea înţelept.

ˇ         „Căci diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită”, împreună cu puterile sale. Prin urmare, să nu înceteze niciodată atenţia inimii, trezvia, împotrivirea şi rugăciunea către Hristos Iisus, Dumnezeul nostru. Căci ajutor mai mare, afară de Iisus, nu vei afla în toată viaţa ta. Fiindcă numai Domnul singur cunoaşte, ca Dumnezeu, vicleniile, meşteşugirile şi înşelăciunile dracilor.

ˇ         Aşadar sufletul să se încreadă în Hristos şi să-l cheme pe El şi să nu se înfricoşeze nicidecum. Căci nu luptă singur, ci cu înfricoşatul Iisus Hristos, Făcătorul tuturor celor ce sunt, trupeşti şi netrupeşti, sau văzute şi nevăzute.

ˇ         Precum copilul mic şi fără răutate, văzând pe vreun făcător de năluciri, se bucură şi se ia după el din nevinovăţie, aşa şi sufletul nostru, fiind simplu şi bun (căci aşa a fost creat de bunul Stăpân) se desfată de momelele nălucirilor diavolului; şi, amăgit, aleargă spre cel rău ca la cineva bun, precum aleargă porumbiţa spre cel ce întinde curse puilor ei. Şi aşa îşi amestecă gândurile sale cu nălucirea momelii diavoleşti. Dacă întâlneşte faţa unei femei frumoase, sau altceva oprit cu totul de poruncile lui Iisus Hristos, voieşte să plănuiască ceva cu ele, ca să prefacă în faptă ceea ce i s-a arătat frumos. Şi atunci, căzând la consimţire, preschimbă, prin mijlocirea trupului, în faptă nedegiuirea din cugetare, spre osânda proprie.

ˇ         Acesta-i meşteşugul vicleanului; şi cu aceste săgeţi otrăveşte tot sufletul. De aceea nu e fără primejdie. De aceea nu e fără primejdie să lăsăm să intre în inima noastră gândurile, înainte ca mintea să ne fi fost mult cercată în război, şi mai ales la început. Fiindcă într-o clipă sufletul nostru se încântă de momelile diavoleşti, se îndulceşte de ele şi le urmează. Ci trebuie numai să le înţelegem şi îndată să le tăiem de cum răsar şi ne atacă (ne momesc). Dar după ce, prin războire îndelungată în acest lucru minunat, mintea s-a exercitat în el şi-l înţelege şi a dobândit deprinderea neîncetată a războiului, încât pătrunde cu adevărat gândurile, şi cum zice Proorocul: „Poate stăpâni uşor vulpile cele mici”, atunci trebuie să lase gândurile să vină înăuntru, apoi să le războiască în Hristos, să le vădească cu ştiinţă şi să le doboare.

ˇ         Întâi este momeala (atacul); al doilea, însoţirea sau amestecarea gândurile noastre cu ale dracilor vicleni; al treilea, consimţirea (învoirea) minţii de a afla între cele două feluri de gânduri ce se sfătuiesc în chip păcătos; al patrulea este fapta din afară, sau păcatul. Dacă, prin urmare, mintea va fi atentă prin trezvie, prin împotrivire şi chemarea Domnului Iisus, va pune pe fugă nălucirea momelii de la răsărirea ei, cele ce urmează din ele rămânând fără împlinire. Căci cel viclean, fiind minte netrupească, nu poate amăgi altfel sufletele decât prin nălucire şi gânduri. Despre momeală David zice: „În dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului” şi celelalte; iar despre consimţire, marele Moise zice: „Şi nu te vei învoi cu ei”.

ˇ         Mintea cu minte se încaieră la luptă în chip nevăzut; mintea drăcească cu mintea noastră. De aceea e de trebuinţă să strigăm către Hristos ca să depărteze mintea drăcească, iar biruinţa să ne-o dea nouă, ca un iubitor de oameni.

ˇ         Chip al liniştii din inimă să-ţi fie cel ce are o oglindă şi se uită în ea; şi atunci vei vedea cele scrise spiritual în inima ta, rele şi bune.

ˇ         Mintea atentă la lucrarea ei ascunsă va dobândi împreună cu celelalte bunuri, care izvorăsc din lucrarea neîncetată a păzirii de sine, şi izbăvirea celor cinci simţuri de relele din afară. Căci fiind neîncetat atentă prin virtutea şi prin trezvia sa, şi vrând să se desfăteze cu gândurile cele bune, nu îngăduie să fie furată prin cele cinci simţuri, când se apropie de ea gândurile materiale şi deşarte. Ci cunoscând înşelăciunea lor, le retrage de cele mai adeseori înlăuntrul său.

ˇ         Stăruie înlăuntrul minţii şi nu vei obosi în ispite; dar dacă pleci de acolo, rabdă cele ce-ţi vin asupra.

ˇ         Mintea se orbeşte prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere.

ˇ         Cunoştinţa şi credinţa, tovarăşele firii noastre, nu se slăbesc pentru nimic altceva, decât din pricina acelora.

ˇ         Iuţimea, mânia, războaiele, uciderile şi toată lista celorlalte rele, din pricina acelora s-au întărit atât de mult între oameni.

ˇ         Bunul smereniei e greu de câştigat. Aceasta fiindcă e aducător de înălţare şi iubit de Dumnezeu şi pierzător aproape al tuturor rele urâte de Dumnezeu şi aflătoare în noi. Vei afla uşor într-un om lucrările parţiale ale altor virtuţi. Dar căutând în el mireasma smereniei, anevoie o vei găsi. De aceea trebuie multă trezvie pentru a dobândi bunul acesta. Scriptura zice că diavolul este necurat, fiindcă a lepădat de la început acest bun al smeritei cugetări şi a iubit mândria. De aceea e şi numit duh necurat în toate Scripturile. Căci ce necurăţie trupească poate să-şi adune cel ce este cu totul necorporal, netrupesc, neaşezat într-un loc, ca să i se zică, din această latură, necurat? Este vădit că din pricina mândriei a fost numit necurat, deoarece din Înger curat şi luminos s-a arătat pe urmă spurcat. Căci necurat este înaintea Domnului tot cel ce se înalţă cu inima. Fiindcă primul păcat este, zice, mândria. De aceea a zis şi mândrul Faraon: „Pe Dumnezeu tău nu-l ştiu şi pe Israel nu-l voi lăsa să plece”.

ˇ         Zice gura lui Hristos, stâlpul Bisericii, marele nostru Părinte Vasile: „Mult ne ajută să nu păcătuim, nici să cădem în ziua următoare în aceleaşi greşeli, ca, după încheierea zilei, să cercetăm în conştiinţa noastră noi înşine cele ale noastre: ce am greşit şi ce am săvârşit după dreptate? Aceasta o făcea şi Iov pentru sine şi pentru copiii săi. Căci socotelile din fiecare zi luminează ceea ce se face sau e de făcut în fiecare ceas”. Şi iarăşi tot el zice: „Măsura e lucrul cel mai bun”.

ˇ         Iar altul dintre înţelepţii în cele dumnezeieşti a zis: „Începutul rodirii este floarea şi începutul făptuirii înfrânarea”. Prin urmare, să ne înfrânăm; iar aceasta, cu măsură şi cu cântar, cum ne învaţă Părinţii. Toată ziua celor douăsprezece ceasuri să o petrecem întru păzirea minţii. Căci făcând aşa, vom putea să stingem, cu Dumnezeu, păcatul şi să-l micşorăm printr-o anumită silă. Deoarece silită este şi petrecerea virtuoasă, prin care se dă Împărăţia Cerurilor.

ˇ         Cel ce se ocupă neîncetat cu cele dinăuntru este cumpătat. Dar nu numai atât, ci şi contemplă, cunoaşte pe Dumnezeu şi se roagă. Aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Umblaţi în duh, şi pofta trupului să nu o săvârşiţi”.

ˇ         Cel ce nu ştie să umble pe calea duhovnicească, nu poartă grijă de cugetările pătimaşe; ci toată preocuparea lui se mişcă în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în desfrânare, în întristare, în mânie şi pomenirea răului şi prin aceasta îşi întunecă mintea, sau se dedă la o nevoinţă fără măsură şi-şi tulbură înţelegerea.

ˇ         Nu-ţi închina toată atenţia ta trupului, ci hotărăşte-i lui nevoinţa după putere. Şi toată mintea ta întoarce-o spre cele dinăuntru. Căci „nevoinţa trupească la puţin foloseşte, iar evlavia spre toate e de folos”.

ˇ         Când patimile s-au potolit, vine mândria. Iar aceasta se întâmplă fie pentru că n-au fost tăiate pricinile, fie pentru că s-au retras dracii cu viclenie.

ˇ         Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi celor ce slujesc Lui bine le dăruieşte slobozirea. Căci zice: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”. Dar încă e slugă credincioasă cel ce se cinsteşte pe Stăpân face cele poruncite de El. Iar greşind sau neascultând, rabdă cele ce vin asupra sa ca cele ce i se cuvin. Fiind deci iubitor de învăţătură, fă-te şi iubitor de osteneală. Căci cunoştinţa simplă îngâmfă pe om.

ˇ         Încercările ce ne vin pe neaşteptate ne învaţă cu bun rost să ne facem iubitori de osteneală.

ˇ         E proprie stelei lumina din jurul ei; tot aşa e proprie cinstitorului şi temătorului de Dumnezeu simplitatea şi smerenia. Căci nu este alt semn care să facă cunoscuţi şi să arate pe ucenicii lui Hristos, ca cugetul smerit şi înfăţişarea umilită. Aceasta o strigă toate cele patru Evanghelii. Iar cel ce nu vieţuieşte aşa, adică întru smerenie, cade din părtăşia Celui ce s-a smerit pe Sine până la cruce şi moarte, care este şi legiuitorul cu fapta al dumnezeieştilor Evanghelii.

ˇ         „Iar sfârşitul cuvântului tot auzi-l: teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui” şi cu mintea şi de simţirea. Căci dacă te sileşti să le păzeşti cu mintea, puţină trebuinţă vei avea de osteneli trupeşti ca să le păzeşti. Căci zice David: „Voit-am să fac voia Ta şi legea Ta în mijlocul pântecelui meu”. De nu va face omul în mijlocul pântecelui, adică în mijlocul inimii, voia lui Dumnezeu şi legea lui, nu o poate face cu uşurinţă nici în afară. Şi va zice către Dumnezeu cel fără trezvie şi nepăsător: Nu vreau să cunosc căile Tale. Desigur o va spune aceasta pentru lipsa iluminării dumnezeieşti, de care e plin cel părtaş de ea, devenind tot mai neclintit în cele dumnezeieşti.

ˇ         Trebuie să ne ostenim pentru păzirea celor cinstite. Iar cistite cu adevărat sunt acelea care ne păzesc de tot păcatul prin simţuri şi prin minte. Acestea sunt: paza minţii, împreună cu chemarea lui Iisus Hristos; privirea neîncetată în adâncul inimii; liniştea necontenită a cugetării, ca să zic aşa chiar şi din partea gândurilor ce ni se par de-a dreapta; şi silinţa de-a ne afla goliţi de gânduri, ca să nu ne înşele hoţii. Căci deşi ne ostenim stăruind în inimă, dar şi mângâierea e aproape.

ˇ         Căci inima păzită neîncetat, chiar dacă nu i se îngăduie să primească formele, chipurile şi nălucirile duhurilor întunecate şi viclene, obişnuieşte totuşi să nască din ea gânduri luminoase. Precum cărbunele naşte flacăra, tot aşa cu mult mai mult Dumnezeu, care locuieşte în inimă de la Botez, dacă află văzduhul cugetării noastre curat de vânturile răutăţii şi păzit de supravegherea minţii, aprinde puterea noastră de înţelegere spre contemplaţie, ca flacăra ceara.

ˇ         Trebuie să învârtim pururi în cuprinsul minţii noastre numele lui Iisus Hristos, precum se învârteşte fulgerul în văzduhul tăriei, când e să înceapă ploaia. Aceasta o ştiu cu exactitate cei ce au experienţa minţii şi a războiului dinăuntru. Deci să purtăm după o ordine războiul minţii astfel: întâi atenţie; pe urmă cunoscând că vrăjmaşul a aruncat un gând, să-l lovim în inimă cu cuvinte de mânie şi de blestem; în al treilea rând, să ne rugăm îndată împotriva lui, adunându-ne inima în chemarea lui Iisus Hristos, ca îndată să se risipească năluca drăcească, ca să nu se ia mintea după nălucire, ca un prunc amăgit de oarecare făcător de năluciri (scamator).

ˇ         Precum cel ce priveşte la soare e cu neputinţă să nu-şi umple privirile de lumină îmbelşugată, la fel cel ce se apleacă să privească văzduhul inimii nu se poate să nu se lumineze.

ˇ         Dracii ne duc pururi spre păcătuire prin nălucire şi minciună. De fapt, prin nălucirea iubirii de argint şi a câştigului l-au făcut pe ticălosul de Iuda să vândă pe Domnul şi Dumnezeu tuturor. Şi prin minciuna unei odihne trupeşti fără preţ, a cinstei, a câştigului şi a slavei, l-au dus la spânzurătoare şi i-au pricinuit moartea veşnică. Ticăloşii l-au răsplătit cu ceea ce era contrar nălucirii sau momelii lor.

ˇ         Ştiinţa ştiinţelor şi meşteşugul meşteşugurilor e meşteşugul gândurilor viclene. Deci este nu mod desăvârşit şi un meşteşug minunat împotriva lor. El stă în a privi în Domnul nălucirea momelii şi a păzi cugetarea, precum păzim ochiul sensibil şi privim ager cu el la ceea ce vine, poate, să-l lovească şi depărtăm, cât putem, orice gunoi din el.

ˇ         Suntem datori să mişcăm cele trei părţi ale sufletului în chip cuvenit şi potrivit cu firea, cum au fost create de Dumnezeu: Mânia, împotriva omului nostru din afară şi a şarpelui Satan. Mâniaţi-vă, zice, împotriva păcatului, adică mâniaţi-vă pe voi înşivă şi pe diavolul. „Mâniaţi-vă, ca să nu păcătuiţi împotriva lui Dumnezeu”. Pofta trebuie să o mişcăm spre Dumnezeu şi virtute. Iar raţiunea să o punem în fruntea acestora amândouă cu înţelepciune şi cu ştiinţă, spre a porunci, a sfătui, a pedepsi şi a stăpâni cum stăpâneşte împăratul peste robi; şi atunci raţiunea din noi le cârmuieşte pe acestea după Dumnezeu. Iar dacă patimile se răscoală împotriva raţiunii şi vreau să o conducă, să punem raţiunea peste ele. Căci zice fratele Domnului: „Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela e bărbatul desăvârşit, puternic să înfrâneze şi întreg trupul” şi celelalte. Fiindcă, vorbind adevărat, toată nelegiuirea şi păcatul se săvârşesc prin acestea trei, precum toată virtutea şi dreptatea se susţin iarăşi prin acestea trei.

ˇ         Mintea se întunecă şi rămâne neroditoare atunci când grăieşte cuvinte lumeşti, sau când, primindu-le în cuget, stă de vorbă cu ele, sau cânt trupul împreună cu mintea se ocupă în deşert cu niscai lucruri supuse simţurilor, sau când monahul se dedă la deşertăciuni. Căci atunci îndată pierde căldura, străpungerea, îndrăznirea în Dumnezeu şi cunoştinţa. Căci cu cât suntem mai atenţi la minte, ne luminăm, şi cu cât suntem mai neatenţi, ne întunecăm.

ˇ         Călătorul, care începe să facă o cale lungă, anevoie de umblat şi plină de necazuri, gândindu-se să nu se rătăcească la întoarcere, aşează nişte semne şi nişte ţăruşi în drumul său, ca să-i facă uşoară întoarcerea la ale sale. Iar bărbatul care călătoreşte cu trezvie îşi înseamnă cuvintele (auzite), gândindu-se şi el la acelaşi lucru.

ˇ         Sfinţii Părinţi privesc pe legiuitorul Moise ca pe un chip al minţii. Căci el vede pe Dumnezeu în rug, i se umple faţă de slavă, e făcut Dumnezeu al lui Faraon de către Dumnezeul Dumnezeilor, bate Egiptul, scoate pe Israel şi dă legea, care luate figurat, după duh, sunt fapte şi drepturi de-ale minţii.

ˇ         Iar Aaron, fratele legiuitorului, este socotit chip al omului din afară. De aceea şi noi, mustrându-l pe acesta cu mânie, ca Moise pe Aaron care a greşit, îi zicem: „Ce ţi-a greşit Israel, că te-ai grăbit să-i depărtezi pe ei de la Domnul Dumnezeul cel viu, Atotţiitorul?”

ˇ         Precum fără corabie mare nu e cu putinţă a trece marea, aşa fără chemarea lui Iisus Hristos nu e cu putinţă a izgoni momeala gândului rău.

ˇ         Împotrivirea obişnuieşte să aducă la tăcere, iar chemarea (lui Iisus Hristos) să izgonească din inimă gândurile. Căci atunci când momeala ia chip în suflet prin nălucirea lucrului sensibil, de pildă când faţa celui ce ne-a supărat, sau nălucirea frumuseţii femeieşti, sau a aurului, sau a argintului, vin una câte una în cugetul nostru, îndată ni se dau pe faţă gândurile ţinerii de minte a răului, ale curviei şi ale iubirii de argint care pricinuiesc nălucirile inimii. Şi dacă mintea noastră e încercată şi disciplinată, având deprinderea de a observa şi de a vedea curat şi limpede nălucirile şi înşelăciunile amăgitoare ale celor răi, stinge cu uşurinţă, prin împotrivire şi prin rugăciunea lui Iisus Hristos, săgeţile aprinse ale diavolului îndată, ce s-au arătat, neîngăduind fanteziei pătimaşe să se mişte deodată cu momeala şi să modeleze cu patimă gândurile noastre după forma ce ni s-a arătat, sau să stea de vorbă cu ea în chip prietenos, sau să gândească mult la ea, sau să-şi dea învoire cu ea. Căci din acestea urmează neapărat, ca nopţile zilelor, faptele rele.

ˇ         Dacă însă mintea noastră este neîncercată în iscusinţa trezviei, îndată se amestecă în chip pătimaş cu chipul ce i s-a nălucit, oricare ar fi, şi stă de vorbă cu el, primind întrebări necuvenite şi dând răspunsuri. Şi atunci gândurile noastre se amestecă nu nălucirea drăcească, aceasta crescând şi sporind şi mai mult, ca să pară minţii, care a primit-o şi pe care a prădat-o, vrednică de iubit, frumoasă şi plăcută. Mintea păţeşte atunci acelaşi lucru care s-ar întâmpla, de pildă, dacă s-ar arăta un câine undeva într-o livadă, unde se nimeresc şi nişte miei, care, fiind fără răutate, aleargă la câinele ce li se arată ca la maica lor, necâştigând din apropierea câinelui altceva, decât că se umplu de necurăţia şi de putoarea aceluia. În acelaşi chip şi gândurile noastre aleargă prosteşte spre toate nălucirile drăceşti din minte şi amestecându-se, precum am spus, cu acelea, pot fi văzute voind împreună să dărâme Troia, ca Agamemnon cu Menelaos. Căci aşa se sfătuiesc şi ele ce trebuie să facă spre a trece ćn faptă, prin trup, frumoasa şi dulcea nălucire ce li s-a arătat în chip amăgitor prin înrâurirea drăcească. Aşa se înfăptuiesc înăuntru căderile sufletului. Pe urmă cele dinăuntru ale inimii se prelungesc şi în afară în chip necesar.

ˇ         Mintea e un lucru uşor şi fără răutate, care lesne se ia după năluciri şi anevoie se reţine de la nălucirile nelegiuite, dacă nu are gândul stăpânitor peste patimi, care să o împiedice necontenit şi să o ţină în frâu.

ˇ         Greu şi neplăcut lucru pare oamenilor a se linişti sufleteşte de orice gând. Şi într-adevăr e anevoios şi ostenitor. Nu e greu numai pentru cei neînvăţaţi cu războiul să-şi închidă şi să-şi îngrădească partea netrupească, ci şi pentru cei ce au dobândit iscusinţa luptei nemateriale dinăuntru. Dar cel ce L-a sălăşluit în pieptul său pe Domnul Iisus prin rugăciune neîncetată nu va osteni urmându-l Lui, după cuvântul Proorocului. Şi unul ca acesta nu va dori zi petrecută omeneşte, pentru frumuseţea, desfătarea şi dulceaţa lui Iisus; iar pe duşmanii săi, necredincioşii draci, care umblă împrejur, nu se va teme, grăindu-le din poarta inimii şi, prin Iisus, izgonindu-i din spate.

ˇ         „Întru mulţimea păcii se va desfăta”, după David, cel ce nu primeşte faţă de om, judecând nedreptate în inima sa, adică primind chipuri de ale duhurilor rele şi prin chipuri cugetând păcatul; sau judecând rău în pământul inimii sale şi prin aceasta predând păcatului pe cele drepte. Căci marii şi cunoscătorii Părinţi au numit într-unele scrieri de ale lor şi pe draci oameni, pentru facultatea lor raţională, cum este locul din Evanghelie, unde zice Domnul: „Un om rău a făcut aceasta” şi a amestecat în grâu neghină. Iar răul de la aceştia ne vine pentru că nu ne împotrivim repede; de aceea suntem biruiţi de gândurile rele.

ˇ         Lucrul trezviei necontenite, sau folosul şi marele câştig pe care-l aduce ea sufletului, este să vadă îndată nălucirile gândurilor care au luat chip în minte; iar al împotrivirii este să respingă şi să dea pe faţă gândul care încearcă să intre în văzduhul minţii noastre prin nălucirea (închipuirea) vreunui lucru supus simţurilor. Dar ceea ce stinge şi împrăştie îndată orice intenţie a vrăjmaşilor, orice gând, orice nălucire, orice formă şi orice statuie rea, este chemarea Domnului. Căci de fapt şi noi înşine vedem în minte înfrângerea lor prin Iisus, marele nostru Dumnezeu, şi izbăvirea noastră, a smeriţilor, a neînsemnaţilor şi a netrebnicilor.

ˇ         Cei mai mulţi nu ştim că toate gândurile nu sunt nimic altceva decât numai năluciri de ale lucrurilor sensibile şi lumeşti. Iar dacă stăruim mult timp în rugăciune, cu trezvie, rugăciunea goleşte cugetarea de toată nălucirea materială a gândurilor rele. Iar pe de altă parte îi face cunoscute gândurile vrăjmaşilor şi marele câştig al rugăciunii şi al trezviei. „Şi cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor spirituali vei vedea” şi tu însuţi cu mintea, şi vei înţelege, zice David, dumnezeiescul cântăreţ.

ˇ         Orice monah va avea frică şi va sta departe de lucrul duhovnicesc, înainte de a se îndeletnici cu trezvia minţii, fie pentru că nu cunoaşte frumuseţea ei, fie pentru că, cunoscând-o, nu o poate urmări, din pricina lenii. Dar frica se va risipi fără doar şi poate, când va începe lucrarea de păzire a minţii, care este şi se numeşte filosofia activă a minţii. Căci atunci va fi ca unul care a aflat calea care a zis: „Eu sunt calea, învierea şi viaţa”.

ˇ         Şi iarăşi va fi înfricat văzând mulţime de gânduri şi mulţime de prunci babiloneşti. Dar şi această frică o risipeşte Hristos, dacă ne bazăm necontenit pe El, ca pe fundamentul cugetării; iar pruncii babiloneşti îi aruncăm la pământ, izbindu-i de această Piatră, împlinindu-ne, potrivit cuvântului, pofta noastră cu privire la ei: „Cel ce păzeşte, zice, porunca, nu va cunoaşte cuvânt rău”. „Căci fără de mine, zice, nu puteţi face nimic”.

ˇ         Gândurilor simple şi fără patimă le urmează cele pătimaşe, precum am aflat într-o îndelungată experienţă şi observare. Precum şarpele urmează porumbelului ce intră în cuibul lui, socotesc că cele dintâi deschid intrarea celor de al doilea, şi cele nepătimaşe celor pătimaşe.

ˇ         Cu adevărat omul trebuie să se taie, prin hotărâre liberă, în două; şi trebuie să se rupă cu cea mai înţeleaptă înţelegere, precum am spus. Se cuvine cu adevărat să se facă el însuşi duşman neîmpăcat al său. Deci trebuie să avem faţă de noi înşine dispoziţia ce o are cineva faţă de un om care l-a necăjit şi nedreptăţit cumplit, ba chiar mai mult decât atâta, dacă vrem să împlinim marea şi cea dintâi poruncă, adică să dobândim vieţuirea lui Hristos, fericita smerenie, felul vieţii din trup a lui Dumnezeu. De aceea zice Apostolul: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” Căci nu se supune legii lui Dumnezeu. Arătând apoi că a supune trupul voii lui Dumnezeu face parte din cele ce stau în puterea noastră, a zis: „Căci dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am fi judecaţi; dar judecându-ne Domnul, ne pedepseşte”.

ˇ         Începutul rodirii este floarea, iar începutul observării minţii înfrânarea în mâncări şi băuturi, lepădarea şi respingerea oricărui fel de gânduri şi liniştea inimii.

ˇ         Dacă omul din lăuntru petrece în trezvie, cum zic Părinţii, este în stare să păzească şi pe cel din afară. Dar noi şi dracii făcători ai răutăţii săvârşim în comun amândouă felurite de păcate. Aceia dau chip păcatului în gânduri numai, sau în zugrăviri de năluciri în minte, precum voiesc. Iar noi îl săvârşim şi prin gânduri înăuntru şi prin fapte în afară. Dracii, fiind lipsiţi de grosimea trupurilor, îşi pricinuiesc şi lor şi nouă muncile numai prin gânduri, prin viclenie şi prin înşelăciune. Dacă n-ar fi lipsiţi, blestemaţii, de grosimea trupului, n-ar întârzia să păcătuiască şi prin fapte, păstrându-şi de-a pururi voia liberă gata de a necinsti pe Dumnezeu.

ˇ         Rugăciunea de un singur cuvânt (sau gând) omoară şi preface în cenuşă amăgirile lor. Căci Iisus, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, chemat de noi necontenit şi fără lenevie nu le îngăduie acestora să-şi arate minţii în oglinda cugetării, nici începutul intrării, pe care unii o numesc momeală, nici vreun chip oarecare şi nici să grăiască niscai cuvinte în inimă. Iar nepătrunzând vreun chip drăcesc în inimă, ea va fi goală, precum am spus, şi de gânduri. Căci dracii au obiceiul să vorbească cu sufletul şi să-l înveţe păcatul prin gânduri, ascunzându-se de el.

ˇ         Cele opt gânduri mai generale ale răutăţii, în care se cuprinde tot gândul şi din care se nasc toate (ca din Hera şi Zeus toţi dracii blestemaţi, cinstiţi ca zei de greci, după miturile lor), se suie toate în poarta inimii şi, aflând mintea nepăzită, intră unul câte unul la vremea sa. Apoi oricare dintre cele opt gânduri, suindu-se şi intrând în inimă, aduce cu sine un roi de alte gânduri neruşinate. Şi aşa, întunecând mintea, aţâţă trupul, îndemnându-l la săvârşirea de fapte ruşinoase.

ˇ         Deci cel ce păzeşte capul şarpelui şi prin mânioasă împotrivire se foloseşte de cuvinte, curajoase, lovindu-l cu pumnul în faţă, a alungat vrăjmaşul de la sine. Căci zdrobind capul, a pus pe fugă multe gânduri rele şi fapte şi mai rele. Şi astfel cugetarea rămâne netulburată, Dumnezeu primind privegherea ei asupra gândurilor şi dăruindu-i, în schimb, să ştie cum trebuie să biruiască pe cei ce o războiesc şi cum trebuie inima să se cureţe pe încetul de gândurile care spurcă pe omul dinăuntru. Căci zice Domnul Iisus: „Din inimă ies gândurile rele, curvie, preacurvie … şi acelea sunt care spurcă pe om”.

ˇ         Deci aşa poate sufletul să stea, întru Domnul, în cuviinţa, în frumuseţea şi în dreptatea sa, cum a fost zidit de la început de Dumnezeu, bun foarte şi curat, precum zice marele slujitor al lui Dumnezeu, Antonie: „Sufletul având minte după fire, se susţine în virtute”. Sau iarăşi zice: „Dreptatea sufletului stă în a păstra mintea după fire, precum a fost zidită”. Iar peste puţin zice iarăşi: „Să ne curăţăm cugetarea, căci eu cred că dacă sufletul s-a curăţit din toate părţile şi rămâne în starea firească, poate, ajungând străvăzător, să vadă mai mult şi mai departe decât dracii, având în el pe Domnul, care-i descoperă”. Acestea le spune vestitul Antonie, cum zice marele Atanasie în „Viaţa” lui.

ˇ         Orice gând este o nălucire a unui lucru sensibil, apărută în minte. Căci Asirianul fiind minte, nu poate să ne amăgească astfel, decât folosindu-se de lucrurile cunoscute de noi prin simţuri şi obişnuite nouă.

ˇ         Sufletul e întunecat deopotrivă de acestea două: de vorbirile gândurilor în cugetare şi de întâlnirile şi vorbele deşarte de ocară. Cei ce vreau să fie feriţi de păgubirea minţii trebuie să se întristeze atât de gândurile cât şi de oamenii cărora le place să vorbească degeaba, pentru o pricină foarte binecuvântată: ca nu cumva, întunecându-se mintea, să i se moleşească trezvia. Căci întunecându-ne din pricina uitării, ne pierdem mintea.