Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptura - 3 :: Maxim Marturisitorul

Iarăşi s-a scris în a doua carte a lui Ezdra: Şi auzind duşmanii seminţiei lui Iuda şi Veniamin, au venit să vadă ce este cu sunetul trâmbiţelor şi au aflat că cei din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel. Şi apropiindu-se de Zorobabel şi de Iisus şi de capii familiilor lui Israel, le grăiră lor: Să clădim împreună cu voi, căci asemenea vouă ascultăm de Domnul nostru şi jertfim lui din zilele lui Asardaham, regele Asirienilor, care ne-a strămutat aici. Şi le-a zis lor Zorobabel şi Iisus şi capii familiilor lui Israel: Nu putem zidi împreună casa Domnului Dumnezeului nostru. Noi vom zidi singuri Domnului Dumnezeului lui Israel (I Ezdra 4,1-3). Ce înseamnă aceasta şi mai ales ce înseamnă gelozia pentru care n-au voit să zidească împreună cu acei ce se închinau Domnului Dumnezeu?

Iuda înseamnă mărturisire. Iar înţelesul mărturisirii este îndoit. Şi anume există o mărturisire de mulţumire pentru bunurile primite în dar şi există una pricinuită de mustrare şi de certarea pentru relele săvârşite. Căci mărturisire se numeşte şi înşirarea cu mulţumire a binefacerilor dumnezeieşti de către cei vinovaţi. Şi amândouă produc smerenia, căci atât cel ce mulţumeşte pentru cele bune, cât şi cel ce se cercetează pentru fărădelegi se mulţumeşte. Cel dintâi socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea rugându-se să primească iertare pentru greşeli. Veniamin se tălmăceşte, după înţelesul exact al acestui cuvânt la Evrei, plânsul sau suspinarea mamei, sau îndrumarea mamei, sau fiul dreptei, sau zidirea poporului.

Deci tot ce se mărturiseşte într-unul din cele două chinuri arătate, este de seminţia lui Iuda. Şi tot ce se plânge pentru virtute, sau are dreptatea ca pe o mamă, care îi îndrumă cu pricepere viaţa şi raţiunea, sau este multora cale spre zidire şi mântuire pentru bogăţia virtuţii şi revărsarea învăţăturii sale în cuvânt, face parte din seminţia lui Veniamin. Aşa i-a definit Scriptura pe cei care i-au eliberat din robia patimilor şi au părăsit afecţiunea faţă de cele sensibile şi s-au făcut, prin deprinderea cu nepătimirea, capabilă să zidească casa lui Dumnezeu. Iar casă numesc mintea zidită din diferite virtuţi şi raţiuni prin făptuire şi contemplaţie, spre a fi locuinţă lui Dumnezeu în duh. În sfârşit duşmanii acestora sunt cele patru neamuri mutate în pământul lui Israel de către Azvacafat, regele Asur. Căci acesta a fost primul care a adus în pământul lui Israel Babiloneni, Hutei, Ematei şi Evrei (IV Regi 17,24).

Babilonenii închipuie mândria, tălmăcindu-se prin fire confuză (zăpăcită). Huteii închipuie slava deşartă întrucât îşi mută cugetarea de la virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă ieşirea din acestea.

Căci Emat se tălmăceşte vederea celor de dinafară. Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultivă virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor.

În sfârşit Evreii închipuie înşelăciunea făţărnicie. Căci se tălmăcesc şerpuitori. Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înşelăciune şi făţărnicie prietenoasă, aşa cum a făcut şarpele dintâi cu Adam.

Iar Asarhadon, care i-a strămutat pe aceştia în pământul lui Israel, se tălmăceşte cel ce robeşte pe la spate, adică în chip ascuns şi neobservat; sau cel ce robeşte în lanţuri. Dar e vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omeneşti şi pe care îl strânge în lanţurile propriilor păcate. Aceasta a adus ćn pământul lui Israel, adică în deprinderea cunoştinţei şi a virtuţii, mândria, slava deşartă, voinţa de a plăcea oamenilor şi făţărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea şi cunoaşterea, ca să fure ostenelile celor ce trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activităţii lor.

Poate tocmai pentru că ştia că aceşti draci vicleni se ţin pe urmele celor virtuoşi, scrie dumnezeiescul Apostol Tesalonicenilor (Tesaloniceni 2, 4-6) că nu s-a dus la ei cu cuvinte de linguşire, ca un făţarnic (cum poate credeau ei despre dânsul), nici cu ascunse porniri de lăcomie, vrând să placă oamenilor, nici căutând mărire de la cineva, ca un iubitor de slavă. Căci nu şi-a arătat nici o mândrie, fiind vădite trăsăturile smereniei sale: nenumăratele prigoniri şi pătimirile cu trupul, sărăcia desăvârşită şi simplitatea în rostirea cuvântului. Căci deşi sunt simplu în cuvânt, dar nu şi în cunoştinţă.

Deci aceea auzind sunetul trâmbiţelor, au venit să vadă ce e cu acest sunet şi au aflat că cei scăpaţi din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel. Trâmbiţele, al căror sunet îl aud dracii necuraţi, sunt cuvintele despre virtute şi cunoştinţă. Iar sunetul acestor cuvinte sunt faptele virtuţilor şi buna statornicie în modul de comportare a celor ce s-au întors prin pocăinţă de la păcat la virtute şi s-au ridicat de la neştiinţă la cunoştinţa de Dumnezeu.

Şi au venit la Zorobael şi la Iisus şi la capii familiilor şi le-au zis lor: Să clădim împreună cu voi, căci la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru şi-i jertfim Lui. Zorobael este mintea activă, Iisus mintea contemplativă, iar capii familiilor sunt puterile (facultăţile) sufletului, din care răsar modurile virtuţii şi raţiunile cunoştinţei. De aceasta se apropie dracii necuraţi ai mândriei, ai slavei deşarte, ai voinţei de a plăcea oamenilor şi a făţărniciei, zicând: Să clădim împreună cu voi templul Domnului. Căci nici unul dintre aceşti draci vicleni nu întâmpină vreodată râvna omului virtuos, ci înlăturând mai degrabă lipsurile virtuţilor îndeamnă la şi mai mari silinţe, făcându-se împreună râvnitor cu cei ce se nevoiesc ca să tragă la sine inima celui ce se străduieşte după ce a pierdut măsura constantă a moderaţiei şi să-l ducă pe neobservate spre altă ţintă decât cea spre care credea că merge. De aceea spun viclenii: la fel cu voi ascultăm pe Domnul vostru. Căci nu urăsc neprihănirea şi nu se scârbesc de post, nici de împărţirea de ajutoare, sau de primirea de străini, sau de cântarea de psalmi, sau de citiri, sau de învăţăturile cele mai înalte, sau de culcarea pe jos, sau pe veghere, sau de toate celelalte prin care se caracterizează viaţa lui Dumnezeu, până ce scopul şi cauza celor care se săvârşesc le slujeşte lor. De aceea pe ceilalţi draci îi observă ascetul mai repede şi scapă mai uşor de vătămarea ce vine de la ei.

Dar aceştia, care au aparenţa că ajută omului să umble pe calea virtuţii şi că zidesc împreună cu el templul Domnului, ce minte înaltă i-ar putea descoperi? Ea poate aceasta numai prin cuvântul viu şi lucrător care pătrunde în toate şi străbate până la despărţirea sufletului şi a duhului, adică cunoaşte care dintre fapte şi gânduri sunt sufleteşti, sau forme şi mişcări naturale ale virtuţii, şi care duhovniceşti sau forme şi mişcări mai presus de fire şi proprii lui Dumnezeu, date firii prin har; prin cuvântul care străbate până la despărţirea dintre încheieturi şi măduvă, cunoscând potrivirea sau nepotrivirea dintre modurile virtuţii şi raţiunile duhovniceşti; prin cuvântul care judecă cugetările şi intenţiunile inimilor, adică afecţiunile ascunse ale adâncului nostru faţă de cele spuse şi pricinile nevăzute ale acestora din suflet.

Căci nu este înaintea Lui nici o făptură ascunsă; se înţelege între noi, care credem că ne putem ascunde. Fiindcă toate sunt goale şi descoperite, nu numai cele ce s-au făcut şi s-au gândit, ci şi cele ce se vor face şi se vor gândi. Căci poate de faptele şi gândurile viitoare spune Scriptura că nu este făptură ascunsă, şi nu despre cele ce s-au săvârşit. Fiindcă acestea ne sunt şi nouă înşine şi le sunt şi altora descoperite. Cu atât mai mult lui Dumnezeu, care a cunoscut de mai înainte toate veacurile nesfârşite care au fost, sunt şi vor fi, şi care are de mai înainte prin fire cunoştinţa facerii tuturor; şi care nu din lucruri, ci de la Sine a primit în Sine de mai înainte cunoştinţa lucrurilor. Căci El este cunoştinţa fiinţială a lucrurilor, fiind Făcătorul lor; e însăşi cunoştinţa, ca cel ce are cunoştinţa Sa prin fire, mai presus de orice cauză. Dar chiar şi de faţă de aceasta se află mai presus în tot chipul, conform unei raţiuni suprainfinite care depăşeşte de infinite ori însăşi infinitatea. Căci El este Făcătorul şi al aşa zisei cunoştinţe în orice sens şi chip, şi nu este accesibil nici unei cunoştinţe ce poate fi cugetată sau rostită.

Cine deci, neavând acest cuvânt sălăşluit în adâncul inimii, va putea să scape de vicleniile ascunse ale făţărniciei dracilor împotriva noastră şi să stea de sine, cu totul singur, fără nici un amestec cu ei, şi să zidească templul Domnului, asemenea marelui Zorobael, a lui Iisus şi a capilor de familii, care spun hotărât şi cu glas mare duhurilor amăgitoare ale mândriei, ale slavei deşarte, ale plăcerii de la oameni şi ale făţărniciei: Nu vom zidi cu voi templul Domnului Dumnezeului nostru, ci vom zidi singuri Domnului lui Israel? Numai cel ce are acest cuvânt poate cunoaşte că amestecul dracilor cauzează stricăciunea şi surparea întregii clădiri şi întinează harul şi frumuseţea stăruitoarelor închinate lui Dumnezeu. Căci nimeni nu poate, având ca ajutor la virtute pe vreunul din dracii pomeniţi, să o zidească pe aceasta lui Dumnezeu. Pentru că nu are pe Dumnezeu ca scop în cele ce face, ca să se exercite în virtute privind spre El. Deci nu din gelozie n-au primit cei ieşiţi din robie pe Babilonieni, pe Huteni, pe Ematei şi pe Evrei să zidească împreună cu ei templul Domnului, ci fiindcă au cunoscut cursele ce se ascundeau în aparenţa de prietenie a dracilor, care voiau să le aducă prin bine pe neobservate moartea păcatului.

Fie deci ca şi noi să zicem totdeauna duhurilor răutăţii, care ne vădesc în chip nevăzut cu înfăţişarea prieteniei duhovniceşti şi ne spun: Să zidim împreună cu voi templul Dumnezeului nostru: Nu putem să zidim împreună casa Domnului Dumnezeului lui nostru, ci noi vom zidi singuri Domnului lui Israel. Singuri într-o anumită privinţă, deoarece o dată ce ne-am eliberat de duhurile care ne războiau din lipsa virtuţii şi de la care am ieşit, nu vrem ca, înălţându-se prin excesele voastre, să fim iarăşi străpunşi şi să cădem cu atât mai cumplit ca întâia oară, cu cât din cea dintâi cădere exista nădejdea întoarcerii în temeiul unei iertări pentru slăbiciune, dar din cea de-a doua întoarcere este cu neputinţă sau foarte grea, deoarece acum suntem urâţi din pricina mândriei ce ne vine din faptul că am săvârşit, în loc de cele de-a dreapta, altele ca ei sunt şi mai la dreapta. Dar totuşi nu singuri în altă privinţă, deoarece îi avem pe Sfinţii Îngeri, ca ajutoare la cele bune, dar şi mai mult pe Dumnezeu, care se arată El însuşi pe Sine în noi prin faptele dreptăţii şi ne zideşte pe noi Sieşi templu sfânt şi slobod de toată patima.

Scolii

Cel ce plânge pentru păcatele de mai înainte şi are în sine în chip desăvârşit credinţa lui Dumnezeu, care-l naşte mereu spre dreptate, şi-şi oferă viaţa şi raţiunea ca să se întipărească în ele toată virtutea, s-a făcut pe sine mădular al seminţiei duhovniceşti a lui Veniamin, arătându-şi naşterea după Dumnezeu ca faptă a voinţei, nu a necesităţii. Căci cel ce poartă de bunăvoie naşterea lui Dumnezeu este fiul dreptei. (3)

Prin Babilonieni înţelege mândria, dat fiind că aceasta produce o cugetare confuză. Căci patima mândriei constă în două neştiinţe. Iar aceste două neştiinţe împreunându-se, dau o cugetare confuză. Căci numai este acela mândru, care ignoră atât ajutorul dumnezeiesc cât şi neputinţa omenească. Deci mândria este lipsa cunoştinţei de Dumnezeu şi de om. Căci prin negarea celor două extreme ia fiinţă o afirmare mincinoasă. (4).

Prin Hutei înţelege slava deşartă. Căci slava deşartă este abaterea de la scopul cel după Dumnezeu şi îndreptare spre alt scop decât cel dumnezeiesc. Fiindcă iubitorul de slavă deşartă este cel ce urmăreşte virtutea pentru slava sa, nu pentru a lui Dumnezeu şi care plăteşte prin ostenelile sale laudele goale de la oameni. (5)

Prin Ematei înţelege dorinţa de a plăcea oamenilor. Căci cel ce voieşte să placă oamenilor are grijă numai de purtările de dinafară şi de cuvinte linguşitoare, ca prin cele dintâi să fure vederea, iar prin cele de-al doilea să fure auzul acelora care se lasă îndulciţi şi impresionaţi numai de cele ce văd şi se aud şi mărginesc virtutea numai la ceea ce cade sub simţuri. Deci voinţa de a plăcea oamenilor se arată în înfăţişarea unor purtări şi cuvinte care vor să fie cinstite de oameni ca virtuoase. (6)

Prin Evrei înţelege făţărnicia. Iar făţărnicia este afectarea prefăcută a prieteniei, sau ura acoperită sub înfăţişarea prieteniei, sau duşmănia ce se arată ca bunăvoinţă, invidia ce-şi dă o faţă iubitoare, sau dispoziţia păcătoasă ce înşeală pe privitori prin afişarea chipurilor virtuţii, sau o viaţă care are forma virtuţii dar nu şi podoaba ei de fapte, sau afectarea unei dreptăţi ce constă numai în aparenţă, sau chipul filosofiei lucrătoare care acoperă golul ascuns al voinţei virtuoase, sau amăgirea cu chip de adevăr pe care o cultivă cei ce imită pe şarpe prin şiretenia năravurilor. (7)

Cauza lucrurilor şi a bunurilor din lucruri este Dumnezeu. Deci cel ce se osteneşte pentru virtute şi cunoştinţă şi nu sporeşte; pe măsura creşterii sale în har, în recunoaşterea nevredniciei proprii, nu a scăpat de răul mândriei. Iar cel ce cultivă binele pentru slava proprie, se cinsteşte pe sine mai mult decât pe Dumnezeu, fiind străpuns de pilonul slavei deşarte. De asemenea cel se săvârşeşte sau urmăreşte virtutea pentru a fi văzut de oameni, pune aprobarea omenească mai presus de cea Dumnezeiască, bolind de patima de a plăcea oamenilor. Iar cele ce îşi vopseşte în chip viclean purtările sale cu buna cuviinţă a virtuţii şi-şi acoperea dispoziţia rea a voinţei cu înfăţişarea văzută a cuvioşiei, spre amăgirea oamenilor, cumpără virtutea cu viclenia făţărniciei. Deci, Azvacat cel spiritual îndreaptă intenţia fiecăruia din aceştia, de la cauza propriei spre alte scopuri. (8)

Prin Zorobael se înţelege aici mintea activă, dat fiind că este mai războinic, iar prin Iisus, mintea contemplativă, dat fiind că e preot şi a fost rânduit să facă necontenit rugăciuni către Dumnezeu. (10)

Despărţirea sufletului şi a duhului indică deosebirea dintre virtuţile din fire, ale căror raţiuni le avem în chip firesc, şi dintre cele de la Duhul, al căror har îl primim în dar. Deosebirea acestora o face Scriptura în chip clar. (11)

Măduva este cuvântul dumnezeiesc, care nutreşte ca pe nişte oase gândurile dumnezeieşti din noi, care la rândul lor susţin trupul virtuţilor. Iar încheietura este modul făpturii, în care se realizează unirea gândurilor cu raţiunile Dumnezeieşti spre a da întregul virtuţii. (12)

Cugetările şi intenţiunile, pe care zice că le judecă cuvântul sunt legăturile dumnezeieşti şi cu gândurile şi cauzele acestor legături. Căci cugetarea mişcă amintirea, care este prin fire şi afecţiune, iar intenţia priveşte spre sfârşit, ceea ce e propriu cauzei. (13)

Dracii care războiesc sufletul în lipsa virtuţii sunt aceia care îl învaţă desfrâul şi beţia, iubirea de argint şi cele asemenea. Iar cei care îl războiesc din pricina excesului de virtute sunt acei care îl învaţă părerea de sine, slava deşartă, mândria şi cele asemenea, strecurând prin cele de-a dreapta în chip ascuns ispitele celei de-a stânga. (15)

Definiţia virtuţii este unirea prin cunoştinţă a neputinţei omeneşti cu puterea dumnezeiască. Deci cel ce se închide pe sine în neputinţa firii, încă nu a ajuns la hotarul virtuţii. Din această pricină el păcătuieşte, ca unul ce n-a primit încă puterea ce întăreşte neputinţa. Iar cel ce prezintă cu îndrăzneală în loc de puterea dumnezeiască neputinţa proprie ca putere, a sărit pe hotarul virtuţii. El păcătuieşte prin aceea că nu recunoaşte ceea ce s-a făcut mai pe urmă prin el în chip suprafiresc. El socoteşte păcatul drept virtute. E mai de iertat deci ce s-a închis în neputinţa sa naturală, pătimind mai bine căderea de la virtute din trândăvie, decât cel ce prezintă în loc de puterea dumnezeiască neputinţa proprie ca putere în stare să împlinească datoriile. Căci mai degrabă îşi pricinuieşte căderea prin îndrăzneala sa. (16)

Eu ştiu că rugăciunea este lucrătoare în două feluri. Într-unul, când cel ce se roagă aduce rugăciunea sa lui Dumnezeu împreună cu faptele poruncilor, când deci rugăciunea lui nu cade de pe limbă numai ca un cuvânt simplu şi ca un sunet gol al vocii, zăcând leneşă şi fără consistenţă, ci când este lucrătoare, vie şi însufleţită prin împlinirea poruncilor. Căci rugăciunea şi cererea îşi împlinesc consistenţa când le umplem prin virtuţi. Această umplere face rugăciunea dreptului tare, încât toate le poate, lucrând prin porunci.

Într-altfel este lucrătoare, când cel ce are lipsă de rugăciunea dreptului săvârşeşte faptele rugăciunii, îndreptându-şi viaţa de mai înainte şi făcând tare cererea dreptului, întru-cât o împuterniceşte prin purtarea sa cea bună. Căci nu foloseşte rugăciunea dreptului celui care, având trebuinţă de ea, se desfată mai mult cu păcatele decât cu virtuţile. De pildă marele Samuil plângea odinioară pe Saul care păcătuise, dar nu putea să-l facă pe Dumnezeu îndurător, neavând în ajutorul plânsului său îndreptarea cuvenită a păcătosului. De aceea Dumnezeu, oprind pe slujitorul Său de la plânsul de prisos, îi zice: Până când vei plânge pentru Saul? Căci Eu l-am lepădat pe el, ca să nu mai împărăţească peste Israel (I Regi 16,1).

De asemenea Ieremia, care suferea tare pentru poporul Iudeilor înnebunit de amăgirea dracilor, nu este auzit când se roagă, întrucât nu are ca putere a rugăciunii întoarcerea necredincioşilor Iudei de la rătăcire. De aceea, oprindu-l şi pe Dumnezeu de la rugăciunea în zadar zice: Şi nu te mai ruga pentru poporul acesta şi nu-mi mai cere să am milă de ei; nu te mai ruga şi nu mai veni la mine pentru ei, că nu voi auzi (Ieremia 7,16).

Este cu adevărat o mare nesimţire, ca să nu zic nebunie, să ceară mântuire prin rugăciunile drepţilor acela care-şi desfată sufletul în cele stricăcioase, şi să ceară dreptate pentru acele fapte cu care se laudă, întinându-se cu voinţa. Cel ce are trebuinţă de rugăciunea dreptului trebuie să nu o lase nelucrătoare şi inertă, dacă urăşte cu adevărat cele rele, ci să o facă lucrătoare şi tare, într-aripând-o prin propriile sale virtuţi, şi în stare să ajungă la Cel ce poate să dea iertare pentru greşeli.

Prin urmare mult rugăciunea dreptului când e lucrătoare, fie prin dreptul care o face, fie prin cel ce o roagă prin drept s-o facă. Când e lucrătoare prin dreptul care o face, îi dă lui îndrăzneală către Cel ce poate să împlinească cererile drepţilor; iar când e lucrătoare prin cel ce o roagă prin drept s-o facă, îl echilibrează pe el de ticăloşia de mai înainte, schimbându-i dispoziţia spre virtute.

Cuvântul adevărului cunoaşte două feluri de întristări: una ascunsă în suflet, iar alta arătată prin simţire. Cea dintâi cuprinde tot adâncul sufletului, lovit de biciul cunoştinţei; iar cea de-a doua se întinde peste toată simţirea, care se adună din revărsarea ei naturală, sub povara durerilor. Cea dintâi este urmare a plăcerii trăită cu simţurile, iar cealaltă a bucuriei din suflet⁴²². Mai bine zis, una este urmarea patimilor de bună voie ale simţurilor, iar cealaltă a celor fără de voie⁴²³.

Căci întristarea este, după părerea mea, o dispoziţie din care lipseşte plăcerea. Iar lipsa plăcerilor e adusă de osteneală. Osteneala, la rândul ei, e provocată în chip vădit de lipsa deprinderii naturale, sau pierderea ei. Iar lipsa deprinderii naturale, e produsă de îmbolnăvirea puterii ce se află prin fire la dispoziţia deprinderii vine din reaua întrebuinţare a lucrării ei naturale. În sfârşit reaua întrebuinţare a lucrării ei constă în mişcarea puterii spre ceea ce nu este potrivit cu firea şi nu are consistenţă.

Dar precum cunoaşte Scriptura două feluri de întristări, la fel cunoaşte două feluri de ispite. Unul cu voie şi unul fără de voie, unul creator de plăceri voite, celălalt aducător de dureri fără voie. Ispita cu voia dă fiinţă plăcerilor voite, iar cea fără de voie aduce durerile fără de voie⁴²⁴. Una este cauza întristării din suflet, iar cealaltă a întristării după simţuri.

De aceea socotesc că Domnul şi Dumnezeul nostru, învăţând pe ucenicii săi cum trebuie să se roage, le spuse să se roage să nu le vină felul ispitelor cu voia: Şi nu ne duce pe noi în ispită, adică îi învaţă pe ucenicii Săi să se roage să nu fie lăsaţi să facă experienţa ispitelor plăcerii, adică a celor voite şi poftite. Iar marele Iacob, zis fratele Domnului, învăţând pe cei ce luptă pentru adevăr să nu se ferească de felul ispitelor fără de voie, zice: Mare bucurie să socotiţi fraţii mai când cădeţi în felurite ispită, adică în încercările, care nu sunt voite şi poftite şi produc dureri. Şi Domnul o arată aceasta limpede adăugând: ci ne izbăveşte de cel rău, iar marele Iacob zicând: Ştiind că cercarea credinţei voastre lucrează răbdarea, iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, fără nici o lipsă. Desăvârşit este cel ce luptă împotriva ispitelor cu voia, prin înfrânare, şi cele fără de voie stăruie cu răbdare, iar întreg este cel ce-şi însoţeşte făptuirea cu cunoştinţa şi a cărui contemplaţie nu este lipsită de fapte.

Aşadar întristarea şi plăcerea fiind împărţite între suflet şi simţire, cel ce caută plăcerea sufletului, primeşte întristarea simţurilor şi devine cercat, desăvârşit şi întreg. Cercat întrucât a experimentat prin simţire cele contrare; desăvârşit, întrucât a luptat neobosit cu plăcerea din simţuri, prin înfrânare şi răzdare; întreg, întrucât păstrează neştirbite, statornice şi constante deprinderile care luptă cu dispoziţiile simţirii opuse întreolaltă; acesta deprinderi sunt făptuitoarea şi contemplaţia, care rămân legate întreolaltă şi nedespărţite, făptuirea vădind prin modurile ei cunoştinţa contemplaţiei, iar contemplaţia purtând, ca şi raţiunea, platoşa virtuţii cu fapta.

Deci fiindcă Scriptura spune că întristarea ca şi plăcerea sunt de două feluri şi una se află în suflet, iar alta în simţuri, să privim pe scurt şi cauzele lor.

Întristarea din suflet este îndoită. Una este pentru greşelile proprii, alta este pentru greşelile străine. Iar cauza acestei întristări este în chip vădit plăcerea după simţuri a celui ce se întristează, sau a celor pentru care se întristează. Căci judecând drept, aproape că nu este păcat în oameni, care să nu-şi aibă ca început al naşterii sale afecţiunea neraţională a sufletului faţă de plăcerea simţurilor.

Iar cauza plăcerii din suflet este, în chip vădit, întristarea după simţuri a celui ce se veseleşte şi se bucură de virtuţile proprii sau ale altora. Căci după judecata cea dreaptă, aproape că nu este virtute între oameni, care să nu aibă ca început al naşterii sale întoarcerea înţeleaptă a sufletului de la simţire. Dobândind sufletul, care urmăreşte virtutea, această desfacere de simţire, aceasta din urmă se va afla în chip necesar în dureri şi osteneli, nemaiavând unită cu ea puterea care ne născoceşte diferite plăceri în temeiul afecţiunii voluntare a sufletului faţă de ele. Dimpotrivă această putere respinge acum bărbăteşte, prin înfrânare, năvala plăcerilor fireşti ale simţurilor. Iar faţă de ostenelile şi durerile fără de voie şi potrivnice firi ce vin asupra-i, rămâne cu totul neînduplecată, neputând fi abătută de la deprinderea şi de la frumuseţea dumnezeiască a virtuţii, de la plăcerea cea fără consistenţă. Şi nu cade de la înălţimea virtuţilor ca să abată ostenelile ce vin asupra-i, pentru a cruţa trupul de simţirea durerilor. Iar cauza întristării după simţuri este preocuparea totală a sufletului de cele conforme firii sale, pe când plăcerea după simţuri o produce în chip vădit lucrarea sufletului contrară firii lui neputând avea alt început al naşterii ei decât abaterea sufletului de la cele conforme firii sale.

Căci plăcerea după fire a minţii şi a simţurilor sunt opuse una alteia, din pricina deosebirii extreme a celor supuse lor. Pentru că cele supuse minţii sunt entităţile spirituale şi necorporale, pe care le sesizează după fiinţă; iar cele supuse simţurilor sunt lucrurile sensibile şi corporale, pe care le percep ele de asemenea după fire.

Deci fiindcă nu e cu putinţă minţii să străbată la cele spirituale înrudite cu ea fără contemplarea lucrurilor sensibile, aşezate la mijloc, iar aceasta nu se poate face fără lucrarea simţurilor care o întovărăşeşte şi care e înrudită cu lucrurile sensibile, pe drept cuvânt dacă se lipeşte de înfăţişările cele văzute, socotind lucrarea simţurilor care o întovărăşeşte drept o lucrare naturală, care din cel spirituale şi cele conforme firii, prinzându-se zicând cu amândouă mâinile de cele corporale şi cele conforme firii. Purtate apoi de acestea în chip neraţional (din pricina simţirii care a biruit-o), mintea pe care o naşte întristarea din suflet, întrucât acesta e lovit de biciuirile dese ale conştiinţei, iar pe de alta produce plăcerea de simţire, îngrăşând-o cu născocirile mijloacelor de desfătare a trupului. Dacă însă mintea, de la prima atingere prin simţuri cu cele văzute, taie înfăţişarea acestora şi contemplă raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor, curăţite de figurile aşezate pe ele, produce plăcerea din suflet, nemaifiind reţinută de nici unul din lucrurile văzute prin simţuri, şi naşte întristarea din simţire, aceasta fiind lipsită de toate lucrurile naturale sensibile. Căci acolo unde simţurile sunt cârmuite de raţiunile în contemplarea celor văzute, trupul e lipsit de toată plăcerea după fire, neavând simţurile slobode şi dezlegate de lanţurile raţiunii, ca să slujească plăcerilor.

Dacă deci, precum am spus, întristarea sau durerea sufletului (căci sunt unul şi acelaşi lucru) e produsă de plăcerea de simţire, iar întristarea sau durerea simţirii de plăcerea din suflet, pe drept cuvânt cel ce doreşte şi nădăjduieşte viaţa păstrată în cer spre moştenire nestricăcioasă, prihănită şi neveştejită, prin învierea din morţi a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, are în suflet o veselie şi o bucurie negrăită, bucurându-se neîncetat de nădejdea bunurilor viitoare, dar în trup şi în simţire poartă întristarea, sau ostenelile cauzate simţirii de feluritele încercări şi de durerile prilejuite de ele. Căci orice virtute este însoţită de plăcere şi de durere: durere pentru trup, care se lipseşte de durerea dulce şi lină, şi plăcerea pentru suflet, care se desfată în duh cu raţiunile curăţite de tot ce cade sub simţuri.

Se cuvine deci ca mintea, întristându-se în viaţa aceasta (căci aşa cred că se înţelege acum) cu trupul pentru multe strâmtorări ce-i vin din încercările pentru virtute, să se bucure şi să se veselească cu sufletul pururea pentru nădejdea bunurilor veşnice, chiar dacă simţirea e apăsată de durere. Căci dacă nu sunt vrednice pătimirile sufletului de acum de slava viitoare, ce se va descoperi nouă zice Apostolul.

În felul acesta se poate omul bucura, după părerea mea, pentru ceea ce se întristează. Căci întristându-se cu trupul de virtute din pricina ostenelilor, se bucură cu sufletul de aceeaşi virtute, privind la frumuseţea celor viitoare ca la ceva prezent. Pentru această frumuseţe, cel ce se înnoieşte necontenit prin naşterea sufletului în duh, moare în fiecare zi, asemenea marelui David (Psalmi 43, 24), prin renunţarea de bunăvoie la trup, având atâta plăcerea mântuitoare, cât şi întristarea folositoare. Iar prin întristare nu înţelegem pe cea neraţională, a celor mulţi, care apasă sufletul pentru că e lipsit de plăceri sau de bunuri materiale ce stârnesc în om în om porniri contrare firii spre cele care nu trebuie şi îl fac să fugă de cele ce nu trebuie să fugă, ci pe cea raţională şi încercată de înţelepţi în cele dumnezeieşti şi pe cea care descoperă răul prezent. Căci întristarea este un rău prezent ce se află în suflet când plăcerea simţirii împiedică discernământul raţiunii, sau în simţire când drumul sufletului înaintează neîmpiedicat în virtute, aducând cu atât mai multe strâmtorări simţirii, cu cât procură mai multă plăcere şi bucurie sufletului închinat în Dumnezeu, prin lumina înrudită a virtuţii şi cunoştinţei.

Scolii

Domnul ne învaţă să ne rugăm să nu ajungem în ispitele cu voia, care produc plăcere trupului şi durere sufletului. Iar marele Iacob ne îndeamnă să ne bucurăm de încercările cele fără de voie, care alungă plăcerea trupului şi durerea sufletului. (7)

Cercat este cel ce a făcut experienţa durerii şi plăcerii trupului, întrucât a încercat atât la latura favorabilă a celor trupeşti. Desăvârşit este cel ce a biruit plăcerea şi durerea trupului prin puterea raţiunii. Iar întreg este cel ce şi-a păstrat neschimbate deprinderile făptuirii şi ale contemplaţiei, prin tăria dragostei de cele dumnezeieşti. (10)

Oricărei întristări din suflet îi premerge, zice, o plăcere a trupului. (11)

Fără legătura pătimaşă a sufletului cu simţurile nu este în oameni păcat. (12)

Puterea născocitoare de care vorbeşte este puterea cugetătoare (mintală) a sufletului. Aceasta ieşind din legătura cu simţurile, nu mai are cine să se îngrijească de plăceri pe seama sufletului, printr-o afecţiune de bunăvoie faţă de el. Ea nu se mai ocupă nici cu uşurarea durerii sufletului, din pricina preocupării totale şi afectuoase a voinţei de cele dumnezeieşti. (15)

Preocuparea sufletului de cele conforme cu firea se face începutul durerii simţurilor. Căci sufletul ostenindu-se pentru cele bune după fire, nu mai este nici o putere care să născocească mijloacele ce procură plăcere simţurilor. (16)

Mintea îndată ce socoteşte lucrarea simţurilor ca proprie, se încâlceşte în înfăţişările lucrurilor sensibile şi născoceşte plăceri pe seama trupului, neputând străbate dincolo de natura celor văzute, fiind reţinută de legătura pătimaşă cu simţurile. (18)

Cel ce preface legile lucrurilor prin imitare în legea sa, este un virtuos, făcând raţională mişcarea celor lipsite de raţiune. Iar cel ce preface legea sa în legile altora prin imitare, e un pătimaş, schimbând raţiunea în ceea ce-i lipsit de raţiune. (19)

Trupul e al sufletului, iar nu sufletul al trupului. Căci cel mai mic este al celui mai mare, nu cel mai mare al celui mai mic. Deci fiindcă pentru greşeala dintâi a răsărit în noi legea păcatului, care este plăcerea simţurilor, iar pentru aceasta s-a hotărât moartea trupului prin osteneli şi dureri, rânduită spre desfiinţarea legii păcatului, cel ce ştie că moartea s-a ivit din pricina păcatului, spre desfiinţarea lui, se bucură pururea în sufletul său când vede cum este desfiinţată legea păcatului din trupul său prin feluritele osteneli şi dureri, ca să primească fericita viaţa viitoare în duh. Căci ştie că nu poate ajunge la aceasta dacă nu e golită mai înainte din trup, ca dintr-un vas, încă în această viaţă, legea păcatului, susţinută prin afecţiunea voinţei fără de el. (21)

Note

Bucuria duhovnicească înseamnă o comprimare a plăcerilor senzuale, precum plăcerile senzuale produc întristare în suflet. (422)

Patimile de bună voie sunt cele păcătoase. Ele produc întristare sufletului. Patimile fără de voie sunt durerile, strâmtorările. Ele produc întristarea simţurilor. (423)

Ispita fără de voie, care e o suferinţă, un necaz, o osteneală, e mai potrivit să se numească încercare. E şi ea o ispită, întrucât suferinţa îl face şi ea pe om adeseori să păcătuiască pentru a scăpa de ea. Dar pe când ispita plăcerii (ispita în sens strâns) trebuie respinsă, ispita durerii (încercarea) trebuie acceptată. Deci atitudinile faţă de ele trebuie să fie direct opuse. Rău ar fi când s-ar respinge amândouă (indiferenţa, apatia), dar şi mai rău când s-ar accepta ispita plăcerii şi s-ar respinge cea a durerii. Ispita plăcerii conduce plăcerii simţirii şi întristare sufletului, iar încercarea durerii aduce întristare simţirii şi bucurie sufletului. Nu te poţi bucura cu sufletul şi totodată desfătat cu simţirile, adică nu poţi primi deodată şi ispita şi încercarea. Deci beţia şi desfătarea pe care o simţim în vremea unei voluptăţi deşi ni se pare că ne-a pătruns toată fiinţa, e numai o plăcere a simţurilor, nu şi a sufletului. Sufletul a putut să se scufunde în acele clipe, dacă nu simţim în mijlocul acelei voluptăţi o întristare internă ca semn al prezenţei lui. Am devenit cu alte cuvinte în acele clipe în întregi ai simţurilor. În nici un caz voluptatea nu e şi a sufletului.

Pentru această mântuire au căutat cu stăruială şi au cercetat cu de-amănuntul Proorocii care au proorocit despre harul rânduit vouă, cercetând care şi ce fel de timp este acela arătat lor duhul lui Hristos dintre ei, care le mărturisea despre patimile lui Hristos şi despre măririle de după ele. (I Petru 1, 10-13) dacă fericiţii Prooroci ne-au lăsat în scris cele ce au răsunat în urechile lor de la Duhul, ca să le căutăm şi să le cercetăm, cum şi cu ce căutare şi cercetare le-au căutat şi cercetat, odată ce le-au răsunat în urechi şi au scris cele descoperite lor?

Puterile de căutare şi cercetare a lucrurilor dumnezeieşti sunt sădite în firea oamenilor, fiinţial de către Creator, prin însăşi aducerea ei în existenţă. Iar descoperirea lucrurilor dumnezeieşti le împărtăşeşte prin har puterea Preasfântului Duh. Dat fiind însă că cel viclean a ţintuit în urma păcatului aceste puteri încă de la început de firea celor văzute, şi nu mai era cine să înţeleagă şi să caute pe Dumnezeu (Psalmi 13, 2) întrucât toţi cei părtaşi de firea omenească îşi mărgineau puterea minţii şi raţiunii la înfăţişarea lucrurilor sensibile şi nu mai aveau nici o înţelegere pentru cele mai presus de simţuri, pe drept cuvântul harului Preasfântului Duh a restabilit puterea celor ce n-au îmbrăţişat rătăcirea cu intenţiile şi cu toată inima, dezlipind-o de cele materiale. Deci reprimând-o curăţită prin har, aceştia au căutat întâi şi au cercetat, apoi au căutat cu stăruinţă şi au cercetat cu de-amănuntul tainele dumnezeieşti prin acelaşi har al Domnului.

Fiindcă nu e îngăduit să zicem că numai harul de sine lucrează în Sfinţi cunoştinţele tainelor, fără puterile care primesc prin fire cunoştinţa. Căci atunci socotim că sfinţii Prooroci nu înţelegeau iluminările date lor de către Preasfântul Duh. Dar în acest caz cum ar mai fi adevărat cuvântul care zice: Înţeleptul înţelege cele din gura sa (Proverbe. 16,25). Pe de altă parte n-au primit cunoştinţa adevărată a lucrurilor nici numai căutând-o prin puterea firi, fără harul Duhului Sfânt. Căci atunci s-ar dovedi de prisos sălăşluirea Duhului în Sfinţi, neajutându-le întru nimic la descoperirea adevărului. Şi cum ar mai fi adevărat cuvântul care zice: Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Părintele luminilor; sau: Fiecăruia i s-a dat arătarea Duhului spre folos; căci unuia, zice, i s-a dat prin Duhul cuvânt de înţelepciune, altuia cuvânt de cunoştinţă prin acelaşi Duh, altuia, darul tămăduirilor ş.a. m. d. Apoi adaogă: Toate le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia îndeobşte precum voieşte. Şi voieşte ceea ce este spre folos fiecăruia, ca să împlinească dorul nepătimaş al celor ce caută cele dumnezeieşti. Căci ce caută cele dumnezeieşti, desigur va lua cele ce caută. Iar cel ce caută cu vreo patimă, nu va primi ce caută, căutând în chip rău. Căci zice: Cereţi şi nu primiţi, fiindcă cereţi rău (Iacov 4,5).

Prin urmare harul Duhului Sfânt nu lucrează înţelepciunea în Sfinţi fără mintea care să o primească; nici cunoştinţa, fără raţiunea capabilă de ea; nici credinţa, fără convingerea minţii şi a raţiunii despre cele viitoare şi deocamdată nearătate; nici darurile vindecărilor, fără iubirea de oameni cea după fire; nici vreun altul dintre celelalte daruri, fără deprinderea şi puterea capabilă de fiecare. Dar iarăşi nu va dobândi omul ceva din cele înşirate numai prin puterea naturală, fără puterea lui Dumnezeu, care să le dăruiască.

Iar aceasta o arată limpede toţi Sfinţii, care, după ce se învrednicesc de descoperirile celor dumnezeieşti, caută raţiunile celor descoperite (Daniel 12,8; Zabulon 4,5). Astfel Avram, primind făgăduinţa că va moşteni pământul arătată lui prin cuvintele ce i le spune Dumnezeu: Eu sunt Domnul care te-am scos din pământul Chaldeilor, ca să-ţi dau pământul acesta spre moştenire, nu se mulţumeşte să primească ceea ce a căutat ieşind din pământul Chaldeilor, ci a căutat cu dor să afle şi felul cum va moşteni, zicând către Dumnezeu: Stăpâne Doamne, prin ce voi cunoaşte că-l voi moşteni (Facerea 15,7)? Iar Moise, primind puterea semnelor şi a minunilor, a căutat să înveţe modurile şi raţiunile prin care avea să dobândească vrednicia de crezare a semnelor dăruite (Exod 4,1). Iar marele David zice: Şi a mai pus în ei toate raţiunile semnelor şi a minunilor lui, în pământul lui Ham. Şi tot el zice despre sine, strigând către Dumnezeu: Descoperă ochii mei şi vei înţelege minunile din legea Ta (Psalmi 118, 18). Apoi: Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele (Psalmi 118, 105). Iar marele Daniil, care dorea cu atâta putere vedeniile dumnezeieşti, pentru care a stat nemâncat trei săptămâni, căutând raţiunilor lor, aude pe un Înger zicând către alt Înger: Tâlcuieşte celui de acolo vedenia (Daniel 8,16). În sfârşi marele Prooroc Zaharia la fiecare vedenie din proorocia lui în prezintă pe îngerul ce grăia în el, arătându-i şi învăţându-l raţiunile vedeniilor, zicând: Şi mi-a arătat mie Îngerul, carte grăieşte în mine: Doamne, ce sunt acestea? (Zaharia 1,9).

E limpede din acestea că toţi Sfinţii pe de o parte au primit de la Duhul descoperirii, pe de alta au cerut să li se lămurească raţiunile celor descoperite. De asemenea că harul Duhului nu desfiinţează câtuşi de puţin puterea firii, ci mai degrabă, fie slăvită prin întrebuinţarea ei într-un mod contrar firii, o face iarăşi tare prin întrebuinţarea ei într-un mod potrivit firii, înălţând-o la înţelegerea celor dumnezeieşti.

Desigur Duhul Sfânt este cel ce caută şi cercetează în noi cunoştinţa lucrurilor. Dar nu caută pentru Sine ceea ce caută, fiindcă e Dumnezeu şi mai presus de orice cunoştinţă, ci pentru noi cei ce avem lipsă de cunoştinţă. Precum şi cuvântul făcându-se trup, nu săvârşeşte taina întrupării pentru Sine, ci pentru noi. Dar precum fără trup însufleţit mintal nu ar fi lucrat Cuvântul în chip dumnezeiesc cele ale trupului, la fel nici Duhul Sfânt nu lucrează în Sfinţi cunoştinţele tainelor, fără puterea cea după fire, care caută şi cercetează cunoştinţa. Deci ori de căutau, ori de căutau cu stăruinţă, ori de cercetau ori de cercetau cu de-amănuntul, Sfinţii aveau harul Duhului, care mişca puterea mintală şi raţională a lor spre căutarea şi cercetarea celor privitoare la mântuirea sufletului. Fără Duhul nu vedeau nimic din cele duhovniceşti, fiindcă nu poate mintea omenească să perceapă fără lumina dumnezeiască cele dumnezeieşti şi spirituale.

Căci precum nu se poate odihni ochiul perceapă cele sensibile fără lumina soarelui, la fel fără lumina duhovnicească nu ar putea primi mintea omenească niciodată vreo vedere duhovnicească. Cea dintâi luminează simţul văzului prin fire spre perceperea corpurilor, cea de-a doua luminează mintea spre contemplare pentru a înţelege cele mai presus de simţuri.

Iar mântuirea sufletelor este sfârşitul credinţei. Sfârşitul credinţei este descoperirea adevărată a Celui crezut. Iar descoperirea adevărată a celui crezut este pătrunderea (perihoreza) negrăită a Celui crezut în cel ce crede, după măsura credinţei fiecăruia. Această pătrundere, la rândul lui, este întoarcerea finală a celor ce cred la principiul propriu, este împlinirea dorinţei. Împlinirea dorinţei este odihnirea pururi mobilă a celor plini de dorinţă, în jurul Celui dorit. Iar odihnirea pururi mobilă a celor plini de dorinţă în jurul Celui dorit este bucuria veşnică şi neîncetată a Celui dorit. Bucuria veşnică şi neîntreruptă e împărtăşirea de bunurile dumnezeieşti mai presus de fire⁴⁴⁹. Iar împărtăşirea de bunurile dumnezeieşti mai presus de fire, este asemenea celor ce se împărtăşesc. Asemănarea celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc, atât cât este cu putinţă. Iar identitatea actualizată prin asemănare a celor ce se împărtăşesc cu Cel de care se împărtăşesc, este îndumnezeirea celor ce se învrednicesc de îndumnezeire. Îndumnezeirea, ca să spun sumar, este concentrarea tuturor timpurilor şi veacurilor şi a celor din timp şi din veac. Iar concentrarea şi sfârşitul timpurilor şi veacurilor şi a celor din ele este unirea nedespărţită a începutului adevărat şi propriu în cei mântuiţi. Unirea nedespărţită a începutului şi sfârşitului adevărat în cei mântuiţi este ieşirea cea bună din cele naturale a celor hotărniciţi fiinţial între început şi sfârşit. Iar ieşirea cea bună din cele naturale a celor mărginiţi între început şi sfârşit, este o lucrare atotviguroasă şi supraputernică, nemijlocită şi infinită a lui Dumnezeu ce lucrează la infinit în cei învredniciţi de acea ieşire bună din cele naturale. În sfârşit lucrarea această nemijlocită, atotviguroasă şi supraputernică a lui Dumnezeu, ce lucrează la infinit, este o plăcere şi o bucurie tainică, şi supratainică a celor stăpâniţi de ea în temeiul unei uniri negrăite şi mai presus de înţelegere; o bucurie pe măsura căreia nu se poate afla minte sau raţiune, înţelegere sau cuvânt în lumina celor create⁴⁵¹.

Căci nu posedă firea raţiunilor celor mai presus de fire, precum nici legile celor contrare firii. Mai presus de fire numim plăcerea dumnezeiască şi înţeleasă, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se după har cu cei vrednici. Iar contrar firii este durerea negrăită ce se naşte din lipsa acelei plăceri, pe care Dumnezeu o procură firii, unindu-se în afară de har cu cei nevrednici. Căci Dumnezeu unindu-se cu toţi, după calitatea dispoziţiei aflătoare în fiecare, dă fiecare, precum ştie El, simţirea potrivită, după cum s-a pregătit fiecare prin sine însuşi spre primirea Celui ce se va uni cu toţi la sfârşitul veacurilor⁴⁵².

Deci socotesc că prin mântuirea sufletelor ca sfârşit al credinţei (I Petru 1,9), corifeul Apostolilor Petru înţelege îmbrăţişarea de cele mai presus de fire. Pentru această mântuire, desigur prin Duhul Sfânt au căutat cu stăruinţă Proorocii şi au cercetat cu de-amănuntul, care şi ce fel de chip este acela arătat lor de Duhului lui Hristos aflător în ei, care le mărturisea despre patimile lui Hristos şi despre măririle de după ele. Aşadar pe cel ce caută cu stăruinţă în duh mântuirea sufletelor şi cercetează cu de-amănuntul raţiunile şi modurile duhovniceşti ale acestei mântuiri, îi povăţuieşte la înţelegere Duhul Sfânt, care nu lasă să rămână în ei nemişcată şi nelucrătoare puterea prin care pot să caute cu stăruinţă cele dumnezeieşti.

Mai întâi El învaţă să caute omorârea voinţei din păcat sau a păcatului din (prin) voinţă şi învierea voinţei în (prin) virtute sau a virtuţii în (prin) voinţă. De asemenea să cerceteze modurile de omorâre a voinţei din păcat, sau a păcatului din (prin) voinţă; la fel raţiunile învierii voinţei (prin) virtute şi a virtuţii (prin) voinţă. Căci prin aceste moduri şi raţiuni obicinuieşte să se înfăptuiască omorârea păcatului din (prin) voinţă, sau a voinţei pentru păcat, precum şi învierea virtuţii în (prin) voinţă sau a voinţei în (prin) virtute. Fiindcă ei au în chip vădit, ca parte în veacul acesta (pe care Scriptura l-a numit timp), patimile în Hristos în preajma firii, patimi pe care le-a mărturisit lor Duhul Sfânt, ca să se sădească în Hristos întru asemănarea morţii Lui prin omorârea păcatului, dar şi în asemănarea învierii, prin lucrarea virtuţilor.

Căci se cuvine de fapt ca cel ce vrea să se mântuiască să omoare nu numai păcatul prin voinţă, ci şi voinţa însăşi pentru păcat (faţă de păcat) şi să învie nu numai voinţa pentru virtute, ci şi însăşi virtutea pentru voinţă. Aceasta pentru că întreaga voinţă omorâtă să fie despărţită de întregul păcat omorât, încât să nu-l mai simtă, şi întreaga voinţă înviată să simtă, şi întreaga voinţă înviată să simtă întreaga virtute înviată printr-o unire nedespărţită.

Aceasta căutând-o mai întâi Sfinţii prin Duhul Sfânt, au dobândit filozofia lucrătoare. După aceasta, devenind curaţi şi slobozio de orice întinare, şi-au mişcat ochiul mintal al sufletului spre ţinta finală a făpturilor prin acelaşi Duh, căutând cu stăruinţă, după învierea voinţei, şi nestrălucirea firii, şi cu de-amănuntul modurile şi raţiunile nemuririi celei dumnezeieşti⁴⁵⁸. Căci nu mai căutau învierea voinţei, pe care o primiseră deja prin făptuire morală de la Duhul, precum nu mai cercetau nici modurile ei, ci căutau acum cu stăruinţă nestricăciunea firii, pe care nu o aveau, şi cercetau cu de-amănuntul modurile şi raţiunile îndumnezeirii ei. Spre aceasta le era acum tot zorul, dorind slava ei în Hristos, ca precum au pătimit împreună cu El în veacul acesta (pe care, cum am zis, Scriptura l-a numit timp), aşa să fie şi slăviţi împreună cu El în veacul viitor, devenind, într-un chip mai presus de fire, moştenitori ai lui Dumnezeu după har împreună şi moştenitori cu Hristos după iconomie, prin puterea întrupării Celui ce şi-a însuşit toată firea.

Căci Hristos fiind prin fire Dumnezeu şi om, ca Dumnezeu Îl moştenim noi după har într-un chip mai presus de fire, prin participarea cea negrăită. Iar ca om care ne-a însuşit pe noi, făcându-se pentru noi în chipul nostru, se moşteneşte şi El însuşi pe Sine împreună cu noi, datorită coborârii Sale neînţelese. Pe acesta Sfinţii dorindu-L mai înainte în chip tainic în duh, au îfvăţat că slavei celei întru Hristos ce se va arăta în viitor pe urma virtuţii trebuie să-i premeargă în timpul de faţă pătimirile în timpul de faţă pătimirile în El pentru virtute. Căci cercau, zice, care şi ce fel de timp este arătat lor de Duhul lui Hristos din ei, care le mărturisea de mai înainte pătimirile în Hristos.

Deci ei căutau cu stăruinţă şi cercetau cu de-amănuntul nu numai nestricăciunea firii şi raţiunile îndumnezeirii ei, ci şi timpul în care va veni încercarea prin pătimiri de dragul ei, ca să facă vădită atât dispoziţia celor ce o doresc cu adevărat, cât şi intenţia celor ce o doresc cu făţărnicie; apoi şi timpul, adică veacul celălalt, în care se va arăta prezentă şi actualizată îndumnezeirea după har, care îi va face pe toţi întru asemănarea dumnezeiască, pe măsura în care este capabil fiecare să o primească. Poate aceasta a numit-o Scriptura mărirea ce va urma ostenelilor pentru virtute.

Acestea trebuie spuse ca răspuns celui ce ar zice: de ce n-a zis Scriptura aici căutare şi cercetare, ci căutare cu stăruinţă şi cercetare cu de-amănuntul? Răspunzând astfel, va arăta lămurit înţelesul lor cel mai apropiat. Dar eu cunosc şi alt înţeles al lor, pe care l-am auzit de la oarecare înţelept. Zicea adică acela, spunând un lucru mai tainic despre căutarea şi căutarea cu stăruinţă a originii (începutului) şi a ţintei finale (sfârşitului). Şi anume despre căutare că ea e folosită în chip natural pentru origine, iar căutarea cu stăruinţă pentru ţinta finală. Căci în mod firesc nimeni nu-şi va căuta cu stăruinţă originea, precum nimeni nu-şi va căuta în mod firesc ţinta finală. Ci originea şi-o caută, iar ţinta finală şi-o caută cu stăruinţă. Dar, zicea, de când omul a aruncat prin neascultare de îndată ce-a început să existe, îndărătul sau originea proprie, nu mai putea să caute ceea ce s-a căutat în urma lui. Şi deoarece originea circumscrie în mod natural mişcarea celor pornite din ea şi ţinta finală, în care ca într-o cauză îşi caută sfârşitul mişcarea celor ce se află în mişcare.

Deci omul căutându-şi cu stăruinţă ţinta sa finală dă de originea sa, care se află în mod natural în ţinta sa finală. Căci părăsind căutarea originii sale, a întreprins în fire căutarea cu stăruinţă a ei ca ţintă finală. Fiindcă nu era cu putinţă să scape din hotarul ei, care înconjoară din toate părţile şi-şi circumscrie mişcarea. Deci, cum am zis, nu putea căuta originea ajunsă înapoia sa, dar a trebuit să caute cu stăruinţă ţinta finală originea părăsită, după ce nu a cunoscut ţinta finală din origine.

Poate şi aceasta vrea să ne înveţe înţeleptul Solomon când zice: Ce este ce a fost însăşi ceea ce va fi. Şi ce este ce s-a făcut? Însăşi ceea ce se va face. Prin aceasta arată oarecum cu înţelepciunea originea din ţintă, căci nu se mai arată după călcarea poruncii ţinta finală din origine, ci originea din ţinta finală; nici nu mai caută cineva raţiunile originii, ci caută cu stăruinţă pe acelea care duc pe cei aflători în mişcarea spre ţinta finală.

Dar cineva ar putea spune că de multe ori cuvântul căutate în Scriptură nu are în mod sigur acest înţeles. De pildă se spune: Caută pacea şi urmăreşte-o pe ea, sau: Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Dar acela poate găsi chiar în aceste locuri, dacă le priveşte cu atenţie, întărirea celor spuse de noi. Căci spunând Scriptura: Caută pacea şi urmăreşte-o pe ea, prin aceasta a dat sfatul să se urmărească originea în ţinta finală; iar Împărăţia, care este originea, a poruncit să se caute cu stăruinţă prin dreptate, care este ţinta finală a Împărăţiei. Căci Împărăţia lui Dumnezeu este înainte de orice dreptate mai bine zis e ea însăşi dreptatea, spre care tinde ca spre ţinta finală, toată mişcarea celui ce se străduieşte. Fiindcă dreptatea înseamnă a da în mod egal fiecăruia după vrednicie; iar Împărăţia este ocrotirea după lege. Deci dreptatea e aceeaşi cu Împărăţia. Prin ea, ca prin ţinta finală, pot merge cu uşurinţă cei ce vor spre Împărăţie, ca(spre origine. Fiindcă dreptatea este Împărăţia lucrată (actualizată), iar Împărăţia, dreptatea sprijinită prin fapte. Căci a ocroti după lege făpturile, înseamnă a da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa. Iar a da fiecăreia cele potrivite cu vrednicia sa, e tot una cu ocrotirea după lege a existenţelor. Prin urmare nici o deosebire în cuvinte nu zdruncină acordurile dintre înţelesurile Sfintei Scripturi pentru cei ce înţeleg cu înţelepciune cele dumnezeieşti.

Iar dacă ar vrea cineva să înţeleagă şi altfel căutarea, sau căutarea cu stăruinţă şi cercetarea cu de-amănuntul, va afla că atât căutarea cât şi căutarea cu stăruinţă se referă la minte, iar cercetarea şi căutarea cu de-amănuntul la raţiune. Căci în mod natural caută mintea şi cercetează prin fire raţiunea. Căutarea este, ca să dau o definiţie, o mişcare simplă însoţită de dorinţă, pe care o face mintea spre ceva ce poate fi cunoscut; iar cercetarea este o distincţie simplă şi însoţită de o intenţie pe care o face raţiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut. Căutarea cu stăruinţă este mişcarea pătrunsă de cunoaştere şi de ştiinţă şi însoţită de o dorinţă de-o anumită calitate sau mărime, pe care o face mintea spre ceva care poate fi cunoscut; iar cercetarea cu de-amănuntul este distincţia prin fapte pe care o poate face raţiunea cu privire la ceva ce poate fi cunoscut, mânată de o intenţie de-o anumită calitate sau mărime. Aplicând aceste definiţii la cele dumnezeieşti, zicem despre căutare că este mişcarea primă şi simplă şi însoţită de dorinţă a minţii spre propria cauză, iar cercetarea distincţia primă şi simplă, pe care o face raţiunea cu privire la propria cauză, mânată de o anumită intenţie. Căutarea cu stăruinţă este iarăşi mişcarea pătrunsă de cunoştinţă şi de ştiinţă, pe care o face mintea spre propria cauză, mânată de o dorinţă fierbinte. Iar cercetarea cu de-amănuntul este distincţia, pe care o face raţiunea ce împlineşte virtuţile, cu privire la cauza proprie, mânată de o intenţie chibzuită şi înţeleaptă.

Deci şi Sfinţii Prooroci, căutând cu stăruinţă şi cercetând cu de-amănuntul cele privitoare la mintea sufletului, erau purtaţi spre Dumnezeu de o mişcare arzătoare şi înfocată a minţii, pătrunsă de ştiinţă şi cunoştinţă, şi făceau cu raţiunea distincţii înţelepte în vreme ce împlineau poruncile dumnezeieşti. Iar cei ce-i imită pe ei caută asemănarea stăruitor cu cunoştinţă şi ştiinţă, mântuirea sufletelor, şi cercetează amănunţit, cu chibzuinţă şi înţelepciune distincţiile din faptele dumnezeieşti.

Scolii

Cel ce cere fără patimă, primeşte harul de a lucra prin fapte virtuţile; cel ce caută în chip nepătimaş, află adevărul din lucruri prin contemplarea naturală; iar cel ce bate în chip nepătimaş la uşa cunoştinţei, va intra neîmpiedicat la harul ascuns al teologiei mistice (cunoştinţa tainică despre Dumnezeu). (2)

Mintea este organul înţelepciunii; raţiunea al cunoştinţei; încredinţarea (convingerea) amândurora, al credinţei; care este susţinută prin amândouă; iubirea naturală de oameni, al darurilor vindecărilor. Căci tot darul dumnezeiesc are în noi, ca putere sau dispoziţie, un organ corespunzător şi capabil de el. Astfel cel ce şi-a curăţit mintea de orice nălucire sensibilă, primeşte înţelepciune; cel ce şi-a făcut raţiunea stăpână peste afectele înnăscute, adică peste mânie şi poftă, primeşte cunoştinţă; cel ce are în minte şi raţiune o încredinţare neclintită cu privire la Dumnezeu, primeşte credinţa care toate le poate; iar cel ce a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primeşte darurile vindecărilor. (3)

Mai întâi cel evlavios caută să omoare păcatul pentru voinţă şi voinţa pentru păcat; pe urmă cercetează cum şi în ce chip trebuie să le fortifice pe aceasta una pentru alta. După mortificarea desăvârşită a acestora una pentru alta, caută viaţa voinţei în virtute şi a virtuţii în voinţă; pe urmă cercetează cum şi în orice chip trebuie să dea viaţă fiecăreia din acestea în cealaltă. Căutarea este, ca să dăm o definiţie, dorirea unui lucru dorit, iar cercetarea e căutarea modului de împlinire a dorinţei după lucrul dorit. (10)

Cel ce a omorât voinţa după păcat, s-a împreunat cu Hristos întru asemănarea morţii, iar cel ce a înviat-o pe aceasta pentru dreptate, s-a împreunat cu El şi întru asemănarea învierii Lui. (11)

Păcatul şi voinţa omorându-se una pentru alta, dobândesc o îndoită nesimţire una faţă de alta. Iar dreptatea şi voinţa având viaţa una în alta, dobândesc o îndoită simţire una faţă de alta. (12)

Mintea mişcându-se fără să ştie, spre cauza lucrurilor, numai prin dorinţă, caută numai; iar raţiunea scrutând raţiunile adevărate din lucruri, în chip felurit, le cercetează. (14)

Note

Bucuria, zice Sfântul Maxim, nu are nimic opus, nici trecut, nici viitor. Căci bucuria nu cunoaşte nici tristeţe trecută şi nu aşteaptă cu frică nici săturarea (plictiseala) viitoare (Ambigua). Dacă-i aşa, bucuria adevărată, care nu poate fi decât bucuria veşnică, nu poate fi procurată de bunurile create mărginite, ce numai de bunurile dumnezeieşti, care niciodată nu sfârşesc, care fac pe cel părtaş de ele să iasă din timp. (449)

Până când în făptură e Dumnezeu numai ca început, ea contribuie cu lucrarea ei la dezvoltarea darului primind ca început. De când Dumnezeu s-a făcut în sfârşit în făptură, adică începutul s-a unit cu sfârşitul, nu mai lucrează decât Dumnezeu. (451)

Orice făptură trebuie să ajungă la o încetare a lucrării ei naturale (Sâmbăta) şi la o sălăşluire în ea a lucrării exclusive a lui Dumnezeu. Făptura bună prin dezvoltarea până la limita de sus a posibilităţilor sale iar făptura rea prin coruperea totală a puterilor ei naturale. (452)

Asceza, făptuirea morală, învie voinţa. Treapta ulterioară, gnoza sau îndumnezeirea, ce urmează după încetarea activităţii morale, învie şi firea întru nestricăciune şi nemurire. Până nu se consolidează viaţa în neschimbalitatea în bine, nu poate dobândi nici firea neschimbalitatea. Între asceză şi mistică e o continuitate necesară. (458)

Prin taina lui Hristos cuvântul Scripturii a numit pe Hristos însuşi. Aceasta o mărturiseşte limpede marele Apostol, spunând: Taina cea ascunsă de neamuri, s-a descoperit acum, de unde se vede că după el taina lui Hristos e tot una cu Hristos. Iar această taină, este, desigur, unirea negrăită şi neînţeleasă a dumnezeirii şi omenităţii într-un singur ipostas. Unirea aceasta adună omenitatea la un loc cu dumnezeirea în tot chipul în raţiunea ipostasului şi face din amândouă un singur ipostas compus, fără să aducă nici un fel de micşorare a deosebirii lor fiinţiale după fire. Astfel se înfăptuieşte, precum am spus, un singur ipostas al lor, şi totuşi deosebirea firilor rămâne neatinsă, ceea ce face ca şi după unire să se păstreze micşorată integritatea lor după fire, măcar că sunt unite. Căci acolo unde prin unire nu s-a produs nici o schimbare sau alterare în cele ce s-au unit, a rămas neatinsă raţiunea fiinţială a fiecăreia după cele ce s-au unit. Iar acolo unde raţiunea fiinţială a rămas neatinsă şi după unire, au rămas nevătămate şi firile, nepierzând nici una ale sale din pricina unirii.

Căci se cădea Făcătorul a toate, ca făcându-se prin fire, potrivit iconomiei, ceea ce nu era, să se păstreze pe Sine neschimbat, atât ca aceea ce era după fire, cât şi ca ceea ce a devenit prin fire potrivit iconomiei. Fiindcă nu se poate cugeta la Dumnezeu vreo schimbare, precum nu se poate cugeta peste tot vreo mişcare, care singură face cu putinţă schimbarea la cele ce se mişcă. Aceasta este taina cea mare şi ascunsă. Aceasta este ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, gândit mai înainte de începutul lucrurilor, pe care definindu-l spunem că este ţinta finală mai înainte gândită, pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre această ţintă finală privind, Dumnezeu a adus la existenţă fiinţele lucrurilor. Acesta este cu adevărat sfârşitul. Providenţei şi al celor providenţiale, când se vor readuna în Dumnezeu cele făcute de El. Aceasta este taina care circumscrie toate veacurile şi descoperă sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, care există de infinite ori infinit înainte de veacuri. Iar vestitor (Înger) al ei s-a făcut însăşi Cuvântul fiinţial al lui Dumnezeu, devenit om. Căci acesta a dezvăluit, dacă e îngăduit să spunem, însăşi adâncul cel mai dinăuntru al bunătăţii părinteşti, însăşi adâncul cel mai dinăuntru al bunătăţii părinteşti şi a arătat în Sine sfârşitul pentru care au primit făpturile începutul existenţei. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenţei şi sfârşitul lui Hristos. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a marginii şi a nemărginirii, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării⁴⁷¹. Iar această taină s-a înfăptuit în Hristos, care s-a arătat în cele din urmă dintre timpuri, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mişcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia care este după fiinţă cu totul nemişcat, din mişcarea lor faţă de ele însele şi una faţă de alta; de asemenea ca să primească prin experienţa cunoştinţa trăită a Aceluia în care s-a învrednicit să se odihnească, cunoştinţa care le oferă posesiunea fericită, neschimbată şi constantă a Celui cunoscut de ele.

Căci Scriptura ştie de o îndoită cunoştinţă a celor dumnezeieşti. Una e relativă şi constă numai în raţionament şi în înţelesuri, neavând simţirea experiată prin trăire a Celui cunoscut. Prin ea ne călăuzim în viaţa aceasta. Cealaltă e în sen propriu adevărată şi constă numai în experienţa trăită, fiind în afară de raţionament şi de înţelesuri şi procurând toată simţirea Celui cunoscut, prin participarea la El după har. Prin aceasta vom primi în viaţa viitoare îndumnezeirea mai presus de fire, ce se va lucra fără încetare. Cunoştinţa relativă, cuprinsă în raţionament şi înţelesuri, mişcă dorinţa spre cunoştinţa trăită prin participare. Iar cea trăită, care procură simţirea. Celui cunoscut prin participare şi prin experienţă, înlătură cunoştinţa cuprinsă în raţionament şi înţelesuri.

Căci este cu neputinţă, zic înţelepţii, să existe deodată cu experienţa lui Dumnezeu, raţionamentul cu privire la EL; sau deodată cu simţirea lui Dumnezeu, înţelegerea Lui. Fiindcă prin raţionamentul despre Dumnezeu înţeleg o cunoştinţă prin analogie, scoasă din contemplarea lucrurilor. Prin simţire, experienţa prin participare a bunurilor mai presus de fire. În sfârşit prin înţelegere, cunoştinţa simplă şi unitară despre El, răsărită din lucruri. Dar poate că acestea au valoare în legătură cu orice alt lucru, dacă experienţa unui lucru opreşte raţionamentul cu privire la el şi dacă simţirea lui dă odihnă silinţei de a-l înţelege. Căci experienţă numesc cunoştinţa trăită care se iveşte după încetarea oricărui raţionament iar simţire însăşi participarea la lucrul cunoscut, care apare după încetarea oricărei înţelegeri. Poate că acestea vrea să ni le spună în chip tainic marele Apostol când zice: Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; cât despre darul limbilor, va înceta; cât despre cunoştinţă, se va sfârşi. El vorbeşte desigur despre cunoştinţa aflătoare în raţionament şi înţelesuri.

Această taină a fost cunoscută mai înainte de toate veacurile de către Tatăl, şi Fiul şi Sfântul Duh. De Tatăl ca acela care a binevoit-o, de Fiul ca acela care a îndeplinit-o, iar de Sfântul Duh ca acela care a conlucrat. Fiindcă nu este cunoştinţa Tatălui şi a Fiului şi Sfântul Duh, odată ce una este şi fiinţa şi puterea lor. Căci nu ignora Tatăl întruparea Fiului, precum nici Duhul Sfânt. Pentru că în întreg Fiul, care împlinea taina mântuirii noastre prin întrupare se afla întreg Tatăl după fiinţă, nu întrupându-Se, ci binevoind să se întrupeze Fiul se afla în întreg Duhul Sfânt după fiinţă, nu întrupându-Se, ci conlucrând cu Fiul la întruparea cea negrăită pentru noi.

Deci fie că zice cineva Hristos, fie taina lui Hristos, singura Sfânta Treime are preştiinţa ei după fiinţă; cu alte cuvinte nu mai Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Şi să nu se întrebe nimeni cu nedumerire, cum Hristos, fiind unul din Sfânta Treime e preştiut de ea. Căci nu ca Dumnezeu a fost Hristos preştiut, ci ca om, adică întruparea Lui cea după iconomie pentru om. Pentru că Cel ce este veşnic existent, din Cel veşnic existent mai presus de cauză şi de raţiune, niciodată nu este preştiut. Fiindcă preştiute sunt numai acelea, care au un început al existenţei fiind cauzate. Deci Hristos a fost preştiut nu ca ceea ce era după fire ca Sine însuşi, ci ca ceea ce s-a arătat mai pe urmă făcându-Se din iconomie pentru noi.

Căci se cădea cu adevărat ca Cel ce este după fire făcătorul fiinţei lucrurilor, să se facă şi Autorul îndumnezeirii după har a celor create, ca astfel Dătătorul existenţei să se arate ca şi Dăruitorul fericirii veşnice a existenţei. Deci dat fiind că nici una dintre făpturi nu se cunoaşte pe sine sau vreun alt lucru ca ceea ce sunt după fiinţă, pe drept cuvânt nu e făptură care să nu fie lipsită după fire şi de preştiinţa celor ce vor fi. Numai Dumnezeu, care este mai presus de cele ce sunt, se cunoaşte şi pe Sine ca ceea ce este după fiinţă şi le cunoaşte şi pe toate cele făcute de El mai înainte de-a fi. Ba va dărui după har şi făpturilor cunoştinţa despre ele însele, ca şi cunoştinţa reciprocă despre ceea ce sunt după fiinţă, şi le va descoperi raţiunile lor ce se află în El în chip unitar mai înainte de facerea lor.

Scolii

Cunoştinţa, zice, este îndoită. Una stă în raţionament şi în înţelesuri despre Dumnezeu, neavând simţirea celor cugetate printr-o prezenţă a feţei lor. Cealaltă este cea prin trăire, care singură are posesiunea adevărurilor, prin prezenţa feţei lor, fără raţionamente şi înţelesuri. (2)

Dat fiind că raţiunea indică prin cunoştinţă un lucru ce poate fi cunoscut, ea mişcă dorinţa celor ce sunt mişcaţi de ea spre posesiunea lucrului indicat. (3)

Cunoştinţa prin raţiune premerge oricărei experienţe. Căci posesiunea lucrului e dată numai prin experienţă. (4)

Note

Ideea aceasta o exprimă sfântul Maxim şi în Capitole gnostice. Comentând aceste capete Hans Urs von Balthasar spunea: Întruparea Domnului este centrul, sensul şi scopul lumii, ba moartea şi Învierea lui Hristos sunt numai forma completă a legii universale în general, chiar făcând abstracţie de păcat. Desigur Maxim nu exclude păcatul deci nu e martor direct pentru teoria seotistă a întrupării dar modelează legea întrupării după legea firii, ba aceasta e întocmită în sfatul dumnezeiesc în vederea aceleia. În acest loc sfântul Maxim spune că nu abia păcatul lui Adam, ci însăşi constituţia lumii, aşa cum a ieşit din gândul şi din actul creator al lui Dumnezeu, o îndrumă spre Hristos. În Cap. gnostice) se spune că toate cele create au fost întemeiate spre Hristos, întrucât toate se cer după cruce, mormânt şi Înviere. Acum spune că această întemeiere spre Hristos stă în aceea că toate cele create se cer după unirea cu necuratul, fapt iniţiat prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.

S-ar părea că după sfântul Maxim problema trebuie rezolvată în sensul că şi chiar fără de păcat lumea era destinată unei întrupări a Logosului în ea, a unei morţi şi a unei învieri a omenităţii Logosului şi a lumii în El. dar păcatul a dat acestei întrupări caracterul de extremă chenoză, crucii caracterul sângeros şi ispăşitor, iar Învierii caracterul de biruinţă asupra morţii. Fără păcat ar fi fost o întrupare, o cruce şi o Înviere mistică, în sensul că şi creatul ca atare (chiar ajuns la nepătimire, trebuie să primească în El pe Dumnezeu într-un mod mai deplin (întrupare), să se odihnească de activităţile şi însuşirile sale (moartea) şi să învie la o activitate exclusiv dumnezeiască (îndumnezeirea). Logosul cu omenitatea Sa ne-ar fi fost Înaintemergătorul pe acest drum. Aşadar taina lui Hristos a fost rânduită din veac şi lumea a fost creată cu o constituţie corespunzătoare cu ea, dar păcatul a modelat într-un fel nou executarea ei. Dar dincolo de sensul răscumpărător impus de păcat, întruparea, moartea şi învierea Lui au şi sensul mistic şi în acest sens ele trebuie repetate de fiecare făptură. (471)

Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu. Iar dacă începe întâi de la noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul? Ce înseamnă: Vremea este să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu?. Sau: dacă dreptul abia se mântuieşte?

Dumnezeu, care a zidit firea omenească, nu a creat împreună cu ea nici plăcerea nici durerea din simţire (din simţuri), ci a dat minţii ei o anumită capacitate de plăcere, prin care să se poată bucura în chip tainic de El. Această capacitate (care e dorinţa naturală a minţii lui Dumnezeu), lipind-o primul om de simţire îndată ce a fost creat, şi-a văzut plăcerea mişcându-se potrivnic firii, spre lucrurile sensibile, prin mijlocirea simţurilor. Dar Cel ce se îngrijeşte de mântuirea noastră a înfipt în mod providenţial în această plăcere, ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a zidit în chip înţelept în firea trupului legea morţii, ca să limiteze nebunia minţii, care-şi mişcă, potrivnic firii, dorinţa spre lucrurile sensibile.

Astfel, datorită plăcerii potrivnice raţiunii, care a pătruns în fire, a pătruns ca un antidot, şi durerea conformă cu raţiunea. Aceasta e mijlocită de multe pătimiri, între care şi din care este şi moartea, şi are rostul să înlăture plăcerea potrivnică firii, ba chiar să o desfiinţeze cu desăvârşire, ca să se arate darul plăcerii dumnezeieşti în minte. Căci toată durerea având drept cauză a naşterii sale fapta unei plăceri care îi premerge, e o datorie pe care trebuie să o plătească în chip natural, în virtutea cauzalităţii, toţi cei ce sunt părtaşi de firea omenească. Fiindcă plăcerea potrivnică firii e urmată în chip firesc de durere în toţi cei a căror naştere a fost anticipată de legea plăcerii fără cauză. Iar fără cauză numesc plăcerea primei greşeli, întrucât nu a fost urmarea unei dureri premergătoare.

Deci după cădere toţi oamenii aveau în mod natural plăcerea ca anticipaţie a venirii lor pe lume şi nici unul nu era liber de naşterea pătimaşă prin plăcere. De aceea toţi plăteau în mod natural durerile ca pe o datorie şi ca pe o datorie suportau moartea de pe urma lor, şi nu se afla chip de scăpare pentru cei tiranizaţi silnic de plăcerea nejustificată şi stăpâniţi în mod natural de durerile justificate şi de moartea cea atotjustificată de pe urma lor⁴⁷⁶. Căci pentru desfiinţarea plăcerii atotnecuvenite era trebuinţă de durerile atotcuvenite de pe urma ei care sfâşiau în chip jalnic pe om (ce-şi avea începutul facerii în stricăciunea plăcerii şi sfârşitul în stricăciunea morţii). Iar pentru îndreptarea firii ce pătimea, trebuia să se iscodească o durere şi o moarte în acelaşi timp şi necauzată; necauzată (nevinovată) prin faptul de-a nu avea plăcerea ca anticiparea naşterii, şi necuvenită prin faptul de a nu fi urmarea unei vieţi pătimaşe. Acestea pentru că durerea şi moartea atotnecuvenită, să desfiinţeze total originea atotcuvenită a firii din plăcere şi sfârşitul ei atotcuvenit prin moarte, cauzat de acea origine. Şi aşa să se facă neamul omenesc iarăşi liber de plăcere şi de durere, recăpătându-şi firea limpezimea de la început, nemaifiind întinată de trăsăturile care au pătruns în firea celor supuşi fericirii şi stricăciunii.

Pentru aceasta Cuvântul lui Dumnezeu, fiind Dumnezeu desăvârşit după fire, se face om desăvârşit, constatator din suflet mintal şi trup pătimitor după fire, asemenea nouă, afară numai de păcat, neavând câtuşi de puţin plăcerea răsărită din neascultare, ca anticipaţie a naşterii Sale în timp din femeie, dar însuşindu-şi, din iubirea de oameni, de bunăvoie, durerea de pe urma aceleia, care este sfârşitul firii. Iar aceasta a făcut-o ca, suferind pe nedrept, să desfiinţeze obârşia noastră din plăcerea necuvenită, care ne tiraniza firea; căci moartea Domnului n-a fost o datorie plătită pentru această obârşit din plăcere, ca la ceilalţi oameni, ci mai degrabă o putere opusă acestei obârşii. De asemenea ca să înlăture cuvenitul sfârşit al firii prin moarte, întrucât acesta nu avea la El ca pricină plăcerea nelegiuită, pentru care a pătruns (acest sfârşit în fire) şi care era pedepsită prin el după dreptate⁴⁴⁷.

Căci Domnul fiind înţelept, drept şi puternic după fire, se cădea ca înţelept să nu ignore modul tămăduirii, ca drept să nu înfăptuiască în chip silnic mântuirea omului stăpânit de păcat cu voia lui, iar ca atotputernic să nu se arate slab în aducerea la îndeplinire a vindecării.

Înţelepciunea şi-a arătat-o în modul tămăduirii, făcându-se om fără vreo schimbare sau ştirbire. Cumpăna dreptăţii a arătat-o în mărimea pogorârii, luând de bunăvoie osânda noastră în trăsătura pătimitoare⁴⁷⁸ a firii Sale şi făcând din această trăsătură o armă spre desfiinţarea păcatului şi a morţii de pe urma lui, adică a plăcerii şi a durerii de pe urma ei. Pentru că în trăsătura pătimitoare stătea puterea păcatului şi a morţii, adică domnia silnică a păcatului prin plăcere şi stăpânirea morţii prin durere. Căci e vădit că în trăsătura pătimitoare a firii stă puterea plăcerii şi a durerii. Pentru că vrând să scăpăm de simţirea chinuitoare a durerii, ne luăm refugiul la plăcere, încercând să ne mângâiem firea torturată de chinurile durerii. Dar grăbindu-ne să tocim împunsăturile durerii prin plăcere, întărim şi mai mult zapisul aceleia împotriva noastră, neputând ajunge la o plăcere eliberată de durere şi de osteneli.

Iar tăria puterii atotcovârşitoare şi-a arătat-o dăruind firii neschimbalitatea prin toate cele contrare suferite de El. Căci dăruind firii prin patimi nepătimirea, prin osteneli odihna şi prin moarte viaţa veşnică, a restabilit-o iarăşi, înnoind prin privaţiunile Sale trupeşti deprinderile firii şi dăruindu-i acesteia prin întruparea Sa harul mai presus de fire, adică dumnezeirea.

Făcutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevărat şi a dat firii o altă obârşie pentru o a doua naştere, obârşie care o duce prin osteneală şi durere spre plăcerea viitoare⁴⁷⁹. Căci protopărintele Adam, călcând porunca dumnezeiască, a dat firii altă obârşie decât cea dintâi, constatatoare din plăcere, dar sfârşind în moartea prin durere; şi a născocit, la sfatul şarpelui, o plăcere, ce nu era urmarea unei dureri de mai înainte, ci mai degrabă ducea la durere. Prin aceasta i-a dus, cu dreptate, pe cei toţi născuţi din el după trup, împreună cu sine la sfârşitul morţii prin durere, datorită obârşiei lor nedreptate prin plăcere. Dar tot aşa Domnul, făcându-Se om şi dând o altă obârşie firii, pentru o a doua naştere din Duhul Sfânt, şi primind moartea atotocuvenită, întrucât nu-şi avea ca obârşie a naşterii Sale plăcerea atotcuvenită de pe urma neascultării protopărintelui, a adus desfiinţarea ambelor extreme: a obârşiei şi a sfârşitului făpturii omeneşti după chipul lui Adam, ca unele ce nu au fost date de la început de Dumnezeu. Şi aşa a făcut pe toţi cei renăscuţi în El duhovniceşte, liberi de vina ce apăsa asupra lor. Drept urmare aceştia nu mai au de la Adam plăcerea naşterii, dar păstrează din pricina lui Adam durerea care lucrează în ei moartea, nu ca o datorie pentru păcat, ci ca mijloc împotriva păcatului, potrivit unei orânduiri înţelepte dintr-o necesitate naturală. Iar când moartea nu mai are plăcere ca mamă, care o naşte şi pe care trebuie să o pedepsească, se face în chip vădit pricina vieţii veşnice. Astfel, precum viaţa lui Adam din plăcere s-a făcut maica morţii şi a stricăciunii, la fel moartea Domnului pentru Adam (căci el era liber de plăcerea lui Adam), se face născătoare a vieţii veşnice⁴⁸¹.

Deci socotesc că Scriptura a deosebit bine lucrurile, arătând cum provenienţa din Adam prin plăcere, punându-şi pecetea silnică peste fire, a dat-o pe aceasta hrană morţii ce s-a ivit din pricina ei, şi cum naşterea Domnului după trup a dus desfiinţarea amândurora, adică a plăcerii din Adam şi a morţii din pricina lui Adam, ştergând odată cu păcatul lui Adam şi pedeapsa lui Ada,. Căci nu era cu putinţă să fie predat la sfârşit stricăciunii prin moarte, cel venit pe lume neatins de originea prin care s-a ivit ca sfârşit moartea. Dar dacă-i aşa, potrivit acestei deosebiri, până când au stăpânit zilnic peste fire, în ce priveşte începutul şi sfârşitul, adică naşterea şi stricăciunea, numai stricăciunile lui Adam, nu era vremea să se înceapă judecata spre deplina osândire a păcatului. Dar când s-a arătat Cuvântul lui Dumnezeu în trup şi s-a făcut om desăvârşit, afară numai de păcat, purtând prin fire, dar cu voia Sa, în trupul lui Adam numai pedeapsa, şi a osândit păcatul în trup, suferind în chip nevinovat Cel drept pentru cei drepţi, şi a răsturnat rostul morţii, prefăcând-o în osândă a păcatului din osândă a firii, a venit vremea să se înceapă judecata pentru osândirea păcatului prin răsturnarea rostului morţii.

Dar să lămuresc şi mai bine acest lucru: Păcatul, amăgind la început pe Adam, l-a înduplecat să calce porunca dumnezeiască. Prin aceasta dând fiinţă plăcerii, iar prin plăcere sălăşluindu-se pe sine în însuşi adâncul (sânul) firii, a osândit la moarte întreaga fire, împingând prin om toată firea celor create spre destrămare prin moarte. Căci aceasta a plănuit-o diavolul cel viclean, semănătorul păcatului şi tatăl răutăţii, care prin mândrie s-a înstrăinat pe sine de slava dumnezeiască, iar din invidie faţă de noi şi faţă de Dumnezeu, l-a scos pe Adam din Rai: să nimicească lucrurile lui Dumnezeu şi să împrăştie cele ce au fost aduse la existenţă. Fiindcă ne pizmuieşte păcatul nu numai pe noi, pentru slava ce-o primim de la Dumnezeu din pricina virtuţii, ci şi pentru Dumnezeu pentru puterea prealăudată ce o are în ochii noştri din pricina mântuirii.

Deci toată firea noastră este stăpânită de moarte din pricina căderii. Iar motivul stăpânirii era plăcerea, care, luându-şi începutul dintr-o neascultare, se menţine de-a lungul întregului lanţ de naşteri naturale. Din pricina acestei plăceri a fost adusă moartea ca osândă peste fire. Dar Domnul, făcându-Se om şi neprimind ca anticipaţie a naşterii sade după trup plăcerea necuvenită, pentru care a fost adusă peste fire osânda cuvenită a morţii, dar primind cu voia după fire moartea în trăsătură pătimitoare a firii, adică suferind-o, a răsturnat rostul (întrebuinţarea) morţii, nemaiavând aceea în El rolul de osândă a firii, ci a păcatului. Căci nu era cu putinţă ca în Cel ce nu şi-a luat naşterea din plăcere să fie moartea osândă a firii. Drept aceea în El a avut rostul să desfiinţeze păcatul protopărintelui, din pricina căruia stăpânea peste toată firea frica morţii.

Căci dacă în Adam moştenirea a fost osândă a firii, întrucât aceasta şi-a luat ca obârşie a naşterii ei plăcerea, pe drept cuvânt moartea în Hristos a devenit osândă a păcatului, firea recăpătând din nou în Hristos o obârşie liberă de plăcere. Astfel, precum în Adam păcatul din plăcere a osândit firea la stricăciune prin moarte şi cât a stăpânit el a fost vremea în care firea era osândită la moarte pentru păcat, tot aşa în Hristos a fost cu dreptate ca firea să osândească păcatul prin moarte şi să fie vremea în care să înceapă a fi osândit păcatul la moarte, pentru dreptatea dobândită de fire, care a lepădat în Hristos cu totul naşterea din plăcere, prin care se întinsese cu toţi cu necesitate osânda morţii ca o datorie. Deci aceeaşi moarte, în Adam este o osândă a firii de pe urma păcatului, iar în Hristos o osândă a păcatului de pe urma dreptăţii. Căci cel ce suferă moartea ca o osândă a firii de pe urma păcatului său, o suferă după dreptate. Dar cel ce nu o suferă de pe urma păcatului său, primeşte de bunăvoie moartea adusă în lume de păcat spre desfiinţarea păcatului, dăruind-o mai degrabă din iconomia firii ca un har spre osândirea păcatului.

Deci precum din pricina lui Adam, care a înfiinţat prin ascultare legea naşterii din plăcere şi drept urmare a acesteia moartea ca osândă a firii, toţi cei ce aveau existenţă din Adam, după legea naşterii din plăcere, aveau în chip necesar şi fără să vrea, împreunată virtual cu naşterea, şi moartea ca osândă a firii şi deci atunci era vremea în care firea era osândită prin păcat, întrucât stăpânea peste fire legea naşterii prin plăcere, tot aşa din pricina lui Hristos, care a smuls din fire cu totul legea naşterii prin plăcere şi prin urmare rostul morţii ca osândă a firii, primind-o de bunăvoie numai ca osândă a păcatului, toţi cei ce s-au renăscut cu voia din Hristos prin baia renaşterii în Duh şi au lepădat prin har naşterea de mai înainte prin plăcere din Adam şi păzesc harul nepăcătuirii de la Botez şi puterea nemicşorată şi neîntinată a înfierii tainice în Duh, prin legea poruncilor evanghelice, au în ei după cuviinţă moartea (întrebuinţarea morţii) ce se lucrează spre osânda păcatului⁴⁸². Ei au apucat vremea în care se osândeşte prin har păcatul în trup. Iar osândirea aceasta are loc în general după fire, pentru marea taină a înomenirii, chiar din vremea întrupării, iar în special, după plecarea prin har, din vremea când primeşte fiecare prin Botez harul înfierii. Prin acest har, lucrat (actualizat) în chip voluntar prin împlinirea poruncilor, având la început numai naşterea în duh, suportă fiecare, din multe pătimiri, moartea (întrebuinţarea morţii) spre osânda păcatului.

Pentru că cel ce a fost botezat şi primeşte Botezul, întărindu-l prin porunci, nu mai plăteşte moartea ca o datorie pentru păcat, ci primeşte întrebuinţarea morţii ca osândă a păcatului, care să-l treacă în chip tainic la viaţa dumnezeiască şi fără de sfârşit. Căci Sfinţii, care au străbătut calea vieţii de aici trecând prin multe pătimiri, pe care le-au purtat cu bărbăţie pentru adevăr şi dreptate, au eliberat firea din ei de moartea ca osândă pentru păcat, şi arma morţii, care slujea spre nimicirea firii, au folosit-o spre nimicirea păcatului, după pilda căpeteniei mântuirii lor, Iisus. Fiindcă dacă păcatul se slujea de moarte ca de o armă pentru nimicirea firii în cei ce săvârşeau păcatul asemenea lui Adam, cu atât mai mult se va sluji firea de moarte, ca de-o armă spre nimicirea păcatului în cei ce săvârşesc dreptatea prin credinţă.

Drept aceea, când s-a înfăptuit taina întrupării şi Dumnezeu cel întrupat a desfiinţat cu totul în cei născuţi cu duhul din El, naşterea firii după legea plăcerii a venit vremea să se înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu, adică să fie osândit păcatul, începând să fie osândit prin pătimiri de la cei ce cred şi au cunoscut adevărul şi au cunoscut prin Botez naşterea din plăcere. Căci pe aceştia i-a numit Petru casa lui Dumnezeu, precum mărturiseşte dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: Iar Hristos în casa Sa, a cărui casă suntem noi (Evrei 3,6). Dar şi Petru însuşi, corifeul Apostolilor, arată aceasta prin cuvântul următor: Iar dacă (începe) întâi de la noi (se înţelege judecata), care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? E ca şi cum am zice: Dacă noi, care am fost învredniciţi să devenim, din darul Domnului, casa lui Dumnezeu prin Duh suntem datori să arătăm o aşa de mare răbdare în pătimirile pentru dreptate spre osânda păcatului şi să primim cu dragă inimă mintea de ocară ca nişte răufăcători, măcar că suntem buni, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de cuvântul Evangheliei? Cu alte cuvinte, care va fi sfârşitul sau judecată celor ce nu mai ţin cu toată silinţa, până la sfârşit, vie şi lucrătoare în suflet şi în trup, în aplecarea voii şi în fire, naşterea lor de la Adam prin plăcere, ce stăpâneşte peste fire, dar nu primesc nici pe Dumnezeu şi Tatăl Fiului celui întrupat, care ne cheamă, nici pe Însuşi Mijlocitorul şi Fiul, trimis al Tatălui, care a primit, cu voia Tatălui de bunăvoie, moartea pentru noi, ca să ne împace cu Tată? Iar aceasta a făcut-o ca să ne slăvească pentru Sine de pe urma faptei Sale, luminându-se cu frumuseţea dumnezeirii proprii atât de mult, cât a primit El să fie necinstit pentru noi, prin pătimirile noastre. Căci aceasta socotesc că este Evanghelia lui Dumnezeu: solie şi îndemn a lui Dumnezeu către oameni, trimisă prin Fiul Său, care s-a întrupat şi a dăruit ca răsplată a împăcării cu Tatăl, celor ce ascultă de El, îndumnezeirea nenăscută (sau necreată).

Din pricina aceasta marele Apostol îi plânge pe cei neascultători în cele ce urmează, zicând: Iar dacă dreptul abia se mântuieşte, unde se va arăta necredinţa şi păcătosul? Drept numeşte pe cele credincios şi pe cel ce păstrează harul dat lui la Botez, păzind prin multe pătimiri nesmulsă din el înfierea prin Duhul. Iar mântuire, harul deplin al îndumnezeirii, pe care-l va da Dumnezeu celor vrednici şi pe care abia îl va primi cel ce stăruie cu toată puterea în toate cele dumnezeieşti. În sfârşit necredincios şi păcătos numeşte pe cel străin de harul Evangheliei; necredincios pentru necredinţa în Hristos, iar păcătos pentru făptura cea veche, care se menţine vie în el prin stricăciunea patimilor. Sau poate necredincios a numit Scriptura pe cel lipsit cu totul numai de cunoştinţa cea întru Hristos, iar păcătos pe cel ce crede, dar calcă poruncile evanghelice, care păstrează curată cămaşa nestricăciunii primită prin sfântul Botez. Locul acestora, al necredinciosului şi al păcătosului, nu e cunoscut cel ce cultivă cât de cât cunoştinţa tainică. Căci cuvântul unde, indică desigur un loc, care nu e lipsit de circumscriere spaţială. Faţă de locul acestora, locul dreptului se deosebeşte prin aceea că el nu mai e înfăţişat prin cuvântul unde, căci dreptul a primit prin har, ca loc mai presus de unde, pe Dumnezeu însuşi, cum i s-a făgăduit. Căci Dumnezeu nu este undeva, ci în chip absolut dincolo de orice unde şi în El este locaşul tuturor celor mântuiţi, după cum s-a scris: Fii mie Dumnezeu ocrotitor şi loc întărit, ca să mă mântuieşti. Şi tot cel ce nu se va împărtăşi de El, spre a primi din relaţia cu El fericirea, va fi asemenea unui mădular al trupului lipsit cu totul de lucrarea de viaţă dătătoare a sufletului.

Sau iarăşi, odată ce Dumnezeu va fi locul necircumscris, nedistanţat şi nesfârşit al tuturor celui ce se vor mântui, făcându-se pe Sine fiecăruia pe măsura patimilor însoţite de cunoştinţă pe care le-a suportat aici pentru dreptate, aşa cum se arată sufletul în mădularele trupului, lucrând în ele după capacitatea proprie fiecărui mădular şi legându-le la un loc ca să poată exista şi susţine viaţa unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul, care sunt lipsiţi de acest har? Căci cel ce nu poate să primească pe Dumnezeu în sine ca să lucreze în el fericirea, unde se va arăta, odată ce a căzut de la viaţa dumnezeiască cea mai presus de veac, de loc şi de timp?

Dacă rămânem deci la înţelesul dintâi, la cel afirmativ, credinciosul şi păcătosul care se va arăta undeva, nu va fi câtuşi de puţin liber de viaţă circumscrisă, el neavând viaţa cea slobodă de orice circumscriere şi dincolo de orice loc. Iar dacă primim înţelesul al doilea, cel negativ, e cazul să întrebăm unde se va arăta necredinciosul şi păcătosul, odată ce nu va avea pe Dumnezeu, care îmbrăţişează toată viaţa fericită şi care va fi locul tuturor celor drepţi? Dacă n-are pe Dumnezeu însuşi ca loc, cum se va afla în locaşul şi în aşezământul fericirii din Dumnezeu? Şi simplu vorbind, dacă dreptul se mântuieşte cu multă greutate, ce se va înţelege de cel ce nici gând n-a avut de credinţă şi de virtute în viaţa de aici.

Scolii

Plăcerea şi durerea nu au fost create, zice, deodată cu firea trupului, ci călcarea poruncii a născocit-o pe cea dintâi, spore coruperea voinţei, iar pe a doua adus-o ca osândă spre destrămarea firii, ca plăcerea să lucreze moartea de bunăvoie a sufletului din pricina păcatului, iar durerea să pricinuiască, prin destrămare, nimicirea formei trupului. (1)

Dumnezeu a dat, prin Providenţă, firii durerea fără voie şi moartea de pe urma ei, spre pedepsirea plăcerii de bunăvoie. (2)

Căutarea ostenelilor de bunăvoie şi suportarea celor fără de voie, desfiinţează plăcerea, oprind mişcarea ei actuală. Dar nu smulg puterea ei, sălăşluită ca o lege împotriva firii în vederea naşterii. Căci filozofia care cultivă virtutea produce nepătimirea voii, dar nu pe a firii. Iar prin nepătimirea voii se sălăşluieşte harul plăcerii dumnezeieşti în minte. (3)

Osteneala şi moartea Domnului au fost mijlocul care a desfiinţa extremele, întrucât naşterea Lui a fost liberă de plăcere, iar moartea trupului Său dumnezeiesc, luptă pentru noi, curaj de viaţa pătimaşă. Răbdând pentru noi cu trupul naşterea şi moartea de bunăvoie, s-a făcut mijloc care a desfiinţat naşterea noastră din plăcere şi moartea de pe urma vieţii pătimaşe şi ne-a mutat la o altă viaţă, liberă de început temporal şi de sfârşit, pe care nu firea, ci harul o creează. (5)

Era cu neputinţă ca firea noastră, supusă plăcerii de bunăvoie şi durerii fără de voie să fie readusă iarăşi la viaţa de la început, dacă nu se făcea Dumnezeu om, primind de bunăvoie, pentru pedepsirea plăcerii voluntare a firii durerea ce nu era anticipată de naşterea din plăcere. În chipul acesta a slobozit firea de osânda naşterii, primind o naştere ce nu-şi avea începutul în plăcere. (6)

Domnul, smulgând în cei născuţi în El prin harul Duhului plăcerea pornită din legea păcatului şi prin acesta desfiinţând naşterea după trup, le îngăduie să primească moartea, care înainte era spre osânda firii, spre osânda păcatului. (11)

Firea oamenilor a avut după cădere, ca început al existenţei, zămislirea din sămânţă împreunată cu plăcere, iar ca sfârşit moartea prin stricăciune împreunată cu durere. Domnul însă, neavând un asemenea început al naşterii după trup, n-a fost supus după fire nici sfârşitului, adică morţii. (12)

Diavolul, pizmuind pe Dumnezeu şi pe noi, şi convingând cu viclenie pe om că e pizmuit de Dumnezeu, l-a făcut să calce porunca. Pe Dumnezeu L-a pizmuit ca să nu se arate în fapt (actual) puterea Lui prealăudată, care îndumnezeieşte pe om; iar pe om, ca să nu ajungă părtaş al slavei dumnezeieşti prin virtute. (14)

Osânda generală a legii ce stăpânea peste fire după cădere este întruparea cea adevărată a lui Dumnezeu, iar osânda specială a legii este renaşterea fiecăruia prin voinţă. (15)

Cel ce nu va dobândi viaţa dumnezeiască curată, cea nescrisă împrejur, nu va fi liber de durere, căci va avea necontenit viaţa născută care îi va circumscrie existenţa sau i-o va mărgini, dar nu viaţa nenăscută şi liberă de toată situarea în spaţiu şi de toată mişcarea în timp, ce nu poate fi cuprinsă şi de aceea nici circumscrisă⁴⁸⁶& Căci viaţa dumnezeiască şi neînţeleasă, deşi dă bucurie celor ce se împărtăşesc de ea după har, nu poate fi cuprinsă. Ea rămâne pururi necuprinsă, chiar celor ce o posedă prin participare, deoarece ca nenăscută este prin fire infinită. (18)

Dumnezeu prin una şi aceeaşi voinţă nesfârşit de puternică a bunătăţii va cuprinde pe toţi Îngerii şi oamenii, fie buni, fie răi. Dar nu toţi aceştia se vor împărtăşi la fel de Dumnezeu, care se află în toţi în chip nesilit, în conformitate cu firea, şi au făcut-o în stare să primească în mod actual raţiunile firii, conform cu raţiunea întreagă a fericirii veşnice, se împărtăşesc, pentru consimţirea voilor cu voia dumnezeiască, în întregime de bunătate, prin viaţa dumnezeiască ce luminează în ei ca în Îngeri, sau ca în oameni. Iar cei ce şi-au făcut în toate voinţa neconformă cu firea, prefăcând-o în factor de risipire a raţiunilor firii în opoziţie cu raţiunea fericirii, vor cădea din întreaga bunătate dumnezeiască din pricina dezbinării voii lor de voia dumnezeiască prin împrietenirea acestei voi cu o existenţă ticăloasă. Făcând aşa, aceştia pun o distanţă între ei şi Dumnezeu, neavând raţiunea fericirii fecundată de voinţă prin lucrarea binelui, prin care obişnuieşte să se arate viaţa dumnezeiască. Deci raţiunea firii este acul balanţei, care dă pe faţă mişcarea voinţei fiecăruia, dacă aceasta de apleacă spre rău sau spre bine, urmând ca în conformitate cu această mişcare să se împărtăşească de viaţa dumnezeiască, sau să nu se împărtăşească. Căci sub raportul existenţei şi al existenţei veşnice, Dumnezeu va cuprinde pe toţi, fiind în toţi prezent; dar sub raportul fericirii veşnice, va cuprinde în chip deosebit numai pe Îngerii şi pe oamenii sfinţi, lăsând celor ce nu sunt aşa nefericirea veşnică ca rod al voinţei lor. (19)

Note

Se mai pot traduce: plăcerea nedreaptă şi durerea sau moartea dreaptă. Sau plăcerea necuvenită şi durerea şi moartea cuvenită. (476)

Durerea şi moarte în general sunt un flux menit să spele începutul din păcat al firii, care întinează întreaga ei existenţă. Dar la omul de rând ele nu reuşesc să urnească acest nămol. La Iisus însă acest flux nu se izbeşte de zidul unei origini pătimaşe proprii. De aceea la El trece dincolo de persoana Sa, curăţând cu impetuozitatea Lui originea din păcat a celor ce sunt copărtaşi la firea Lui omenească şi ca urmare înlăturând şi moartea ce rezultă din această origine. (477)

Traducerea cea mai bună ar fi: modul pătimitor, căci e un mod care influenţează întreaga fire. E o existenţială în sensul filosofiei lui Heidegger. (478)

Precum prima obârşie, plăcerea împreunării trupeşti, mâna firea, prin perpetuarea iubirii de plăcere, spre durere, corupţie şi moarte, aşa noua obârşie, a harului, îndemnând-o la dureri şi osteneli potrivnice plăcerii, o duce spre plăcerea adevăratei vieţi. (479)

Moarte fiind în greceşte de genul masculin, iar plăcerea de genul feminin, textul grec poate permite jocul de cuvinte: când moartea nu mai are plăcere ca mamă se face tată al vieţii veşnice. (480)

Viaţa lui Adam e pricină de moarte obştească. Moartea Domnului e pricină de viaţă obştească şi veşnică. Pentru că viaţa lui Adam era o falsă viaţă, o consumare a adevăratei vieţi prin viermele plăcerii. Iar moartea Domnului nu înseamnă o omorâre a vieţii, ci a viermelui care rodea sâmburele adevărat al vieţii. (481)

moartea lui Adam, ca şi moartea lui Hristos e nu numai un eveniment final care încheie viaţa pământească a omului, ci o putere activă, care omoară pe încetul, cea dintâi firea, cea de-a doua păcatul. Fiecare din aceste morţi e dată ca putere, cea din Adam în naşterea din plăcere, cea din Hristos în înfierea după har. Şi fiecare trece din potenţă în realitate actuală, lucrându-se cea dintâi prin continuarea vieţuirii în plăcere, cea de-a doua prin împlinirea poruncilor. Mai bine zis nu e altă şi altă moarte, ci moartea cea dintâi, a firii, suferă o schimbare a întrebuinţării, a rostului ei. (482)

Aici cauza durerii e văzută în circumscriere. Mărginirea pune o limită a bucuriei. Desigur simplul fapt de a fi creat nu implică pentru om durerea. Altfel durerea ar fi de la Dumnezeu. Căci omul îşi învinge mărginirea prin comuniunea cu Dumnezeu. Numai păcatul împietreşte în mărginire. (486)

Ce înseamnă ceea ce zice Sfântul Proroc Zaharia: Şi am ridicat ochii mei şi am văzut: şi iată o seceră zburând, lungimea de douăzeci de coţi, iar lăţimea de zece coţi. Şi a zis către mine: Acesta este blestemul, care este peste faţa a tot pământul. Iar după puţin: Şi o voi scoate pe ea, zice Domnul Atotţiitorul, şi va intra în casa furului şi în casa celui ce jură strâmb întru numele meu în chip mincinos, şi se va aşeza în mijlocul casei lui şi o va pierde pe ea, şi lemnele ei şi pietrele ei (Zaharia 5, 1-4). Ce este secera şi măsura lungimii şi a lăţimii? Şi de ce zboară? Şi cine este furul şi cel ce jură strâmb; şi care este casa lui? Ce sunt lemnele şi pietrele?

Dumnezeu care a zis: Am înmulţit vedeniile şi în mâinile Proorocilor m-am asemănat (Osea 9, 10), a trimis de mai înainte, închipuite prin simboluri, diferite ştiri despre minunata Sa venire în trup, în vederea mântuirii noastre, descoperindu-ne prin fiecare Proroc, altă şi altă ştire, după puterea de înţelegere a fiecăruia. Deci dăruind şi marelui Proroc Zaharia înţelegerea tainelor Sale viitoare în trup, , i-a înfăţişat în chip înţelept spre contemplare o seceră. Prin aceasta a arătat că, după ce se va întruchipa pe Sine, în mod diferit şi tainic, în figurile cuprinse în vedeniile Proorocilor, va primi El însuşi cu adevărat şi de bunăvoie făptura noastră prin fire, ca să arate că adevărul prevestit prin figuri a venit la noi în mod real.

Deci secera este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul cel unul născut al Tatălui, cel ce pentru Sine este şi rămâne pururi simplu după fire, iar pentru mine se face compus după ipostas, precum numai El ştie, prin primirea trupului însufleţit mintal, fără ca prin unirea deplină, cu trupul după ipostas să primească contopirea într-o singură fire şi fără ca prin deosebirea deplină faţă de trup după fire să se taie în doi fii. Iar unire deplină după ipostas numesc desăvârşita neîmpărţire, precum deosebire deplină după fire, desăvârşita necontopire şi neschimbare. Căci taina dumnezeieşti întrupări nu introduce prin deosebirea după fire a celor din care constă şi o deosebire după ipostas, nici prin unirea după ipostas o contopire într-o singură fire. Primul lucru nu se întâmplă ca să primească taina Treimii în adaos; iar al doilea, să nu fie după fire nimic de un neam şi de o fiinţă cu dumnezeirea. Căci cele două firi s-au împreunat într-un ipostas, dar nu într-o singură fire. Iar aceasta ca să se arate prin unire atât unitatea ipostasului, rezultată din adunarea laolaltă a firilor, cât şi deosebirea firilor ce s-au întâlnit într-o unitate nedespărţită, fiecare din ele rămânând, în ce priveşte însuşirea naturală, în afară de orice schimbare şi contopire.

Căci dacă împreunarea firilor s-ar fi făcut ca să dea naştere unei singure firi, taina mântuirii noastre ne-ar fi rămas cu totul necunoscută, neavând de unde sau cum să putem afla coborârea lui Dumnezeu de la noi. Pentru că în asemenea caz, sau că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeiască din pricina unirii dumnezeieşti, sau s-ar fi schimbat fiinţa dumnezeiască în firea trupului, sau s-ar fi contopit amândouă prin cine ştie ce amestec, producând vreo alta deosebită de ele, nemaipăstrând nici una din firile din care constă, raţiunea ei neştirbită. Dar fie că s-ar fi schimbat trupul în firea dumnezeirii, fie că s-ar fi schimbat firea dumnezeirii în trup, sau fie că unirea într-o singură fire ar fi împins firile spre producerea vreunei alte firi decât ele, eu n-aş cunoaşte taina întrupării dumnezeieşti, neputând constata după unire o deosebire de natură între trup şi dumnezeire. Iar dacă există în Hristos după unire vreo deosebire după fire între trup şi dumnezeire (căci nu sunt după fiinţă unul şi acelaşi lucru dumnezeirea şi trupul), aceasta înseamnă că unirea fiilor împreunate în El nu s-a făcut pentru a da naştere unei singure firi, ci pentru a face să rezulte un singur ipostas în privinţa căruia nu aflăm în Hristos nici o deosebire în nici un chip. Căci după ipostas Cuvântul este unul şi acelaşi cu trupul Său. Fiindcă dacă Hristos primeşte cu referire la ceva vreo deosebire oarecare, nu poate fi după acel ceva una în tot chipul. Dar dacă cu referire la altceva nu primeşte nici o deosebire, după acel altceva este şi se zice cu evlavie una în tot chipul şi totdeauna.

Deci dat fiind că orice deosebire, întrucât este deosebire, are ca bază câtimea celor ce se deosebesc (căci fără această câtime n-ar fi deosebire), iar câtimea nu poate fi indicată fără număr, bine este să folosim numărul numai pentru arătarea deosebirii firilor din care constă Hristos după unire, indicând după aceasta că firile se păstrează neschimbate după unire, dar nu divizând prin număr unitatea celor ce concurg într-un singur ipostas. Iar gândul acesta ni-l arătăm neadăugând nici un număr la cuvântul ipostas. Căci în ceea ce nu se cugetă nici o deosebire, nu se introduce nici o câtime. Iar unde nu poate fi introdusă câtimea, nu-şi are locul nici numărul, care indică deosebirea. Deci după ipostas este compus. Căci după ipostas este unul şi acelaşi şi singur. Astfel pe de-o parte păzim unitatea şi identitatea ipostasului, pe de alta mărturisim deosebirea firilor ce concurg într-un singur ipostas. Acesta este cel pe care l-a văzut minunatul Zaharia zburând în chip de seceră. Căci cuvântul lui Dumnezeu este secerătorul a toată răutatea şi neştiinţa.

Lungimea ei, zice, era de douăzeci de coţi, iar lăţimea ei de zece coţi. Căci Hristos, ca Dumnezeu şi Cuvântul, se lărgeşte progresiv sub chipul providenţei până la zece coţi, adică în cele zece porunci dumnezeieşti ale vieţii active. Căci în zece porunci se lărgeşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin care legiferând împlinirea celor ce trebuie făcute şi reţinerea de la cele ce nu trebuie făcute, a îmbrăţişat toată mişcarea voii libere a celor providenţiaţi. Iar ca Cel ce s-a făcut trup şi s-a întrupat în chip desăvârşit, tot El se lungeşte până la douăzeci de coţi din pricină că trupul se alcătuieşte prin înmulţirea elemeftelor cu simţurile. Căci cinci sunt simţurile şi patru elementele din a căror împreunare se alcătuieşte firea oamenilor. Dar cinci înmulţit cu patru dă numărul douăzeci. Iar prin lungime a indicat Scriptura modul iconomiei, pentru înălţimea ei şi pentru faptul că taina dumnezeieşti întrupări este mai presus de toată firea.

Secera a fost văzută zburând, pentru faptul că nu are nimic pământesc, ca şi pentru iuţimea, agerimea şi, într-o vorbă, pentru scurtimea cuvântului. Căci circumscrie toată mântuirea oamenilor numai în inima celor ce se mântuiesc, dat fiindcă aceasta constă numai în credinţă şi bună cunoştinţă. Şi de fapt nimic nu poţi face mai iute decât să crezi şi mai uşor decât să mărturiseşti cu gura harul Celui în care crezi. Primul lucru arată iubirea însufleţită a celui ce crede faţă de Făcătorul lui, iar al doilea dispoziţia credincioasă faţă de aproapele. Iar iubirea şi dispoziţia sinceră, sau credinţă şi buna cunoştinţă, sunt mişcări nevăzute ale inimii, care nu au lipsă ca să se producă de nici o materie din afară : Căci cuvânt scurt va face Domnul pe pământ (Isaia 10, 22; Romani 9,28).

Acesta este blestemul, pe care l-a trimis Dumnezeu şi Tatăl peste faţa a tot pământul. E blestemul adevărat peste blestemul adevărat. Deoarece neascultarea lui Adam s-a făcut blestem prin greşeala lui, întrucât n-a lăsat poruncă să crească spre a duce roadele dreptăţii, ca să ia creaţiunea binecuvântătoare, peste blestemul lui Adam vine binecuvântarea firească a lui Dumnezeu şi Tatăl, care se face astfel blestem al blestemului provenit din păcat, spre desfiinţarea neascultării ce-a crescut aducând roade ale nedreptăţii, ca să fie oprită creaţiunea de a mai creşte în păcat (Galateni 3,13). Căci s-a făcut pentru mine blestem şi păcat, Cel ce a dezlegat blestemul meu şi a ridicat păcatul lumii.

Fiindcă două blesteme aveam eu: unul era robul voinţei mele, adică păcatul, prin care sămânţa roditoare a sufletului, adică puterea virtuţii, căzuse în pământ; iar altul era moartea firii, adusă asupra ei pe dreptate, din pricina voii mele. Moartea aceasta a împins firea cu sila şi fără să vrea acolo unde se semănase mişcarea voinţei mele de bunăvoie. Deci Dumnezeu, care a creat firea, a luat asupra Sa de bună voie blestemul cu care a fost osândită firea, adică moartea, şi astfel a omorât prin propria Sa moarte de pe cruce blestemul păcatului ce trăia în mine prin voia mea. Şi aşa blestemul Dumnezeului meu s-a făcut blestem şi moarte a păcatului meu, neîngăduind să ajungă neascultarea la roadele nedreptăţii; dar totodată s-a făcut binecuvântare a dreptăţii dumnezeieşti prin împlinirea poruncilor, şi viaţă fără de sfârşit.

Această seceră, adică Domnul şi Dumnezeu nostru Iisus Hristos, nimiceşte pe fur şi pe cel ce jură strâmb şi casa lui o surpă. Dar furul şi cel ce jură strâmb este diavolul cel viclean. E fur fiindcă a scos cu vicleşugul înşelăciunii pe om din Rai, adică a răpit un lucru şi o făptură şi o avuţie de preţ a lui Dumnezeu, trăgându-l în locul acesta al necazurilor, şi a murdărit icoana slavei dumnezeieşti cu multe pete ale păcatelor. Prin aceasta a căutat să-şi facă dintr-o avuţie străină, o avuţie proprie, poftind cu răutate bunurile străine, nu ca să le păstreze, ci ca să le fure, să le sfâşie şi să le piardă (Iosua 10,10). Iar jurător pe strâmb este fiindcă e mincinos şi înşelător. Căci făgăduind să dea lui Adam slava dumnezeirii, l-a tras spre cinstea şi batjocura necuvântătoarelor, ba ca să spun mai drept, l-a făcut mai de ocară decât orice dobitoc (Psalmi 84,12), făcându-l să fie cu atât mai de ocară decât dobitoacele prin lipsa lui de raţiune, cu cât este mai greţos ceea ce-ai contra firii decât ceea ce-i conform cu firea. Ba l-a înstrăinat şi de nemurire, îmbrăcându-l în haina spurcată a stricăciunii.

Iar casă a acestui fur şi jurător pe strâmb, s-a făcut lumea de aici a stricăciunii şi a confuziei necontenite, pe care şi-a însuşit-o tâlhărindu-l pe om şi în care i s-a îngăduit să tâlhărească mai departe, pentru pricinile pe care le ştie Dumnezeu, care l-a îngăduit să tâlhărească până ce dăinuieşte cursul ciclic al timpului.

Dar Cuvântului lui Dumnezeu, aşezându-se în această lume ca într-o casă, prin întruparea Sa negrăită, şi legând pe diavolul (Matei 12, 9), a surpat-o, iar lemnele şi pietrele ei, adică statuile şi altarele şi soclurile statuilor le-a dărâmat şi le-a nimicit. Căci prin ele diavolul, tatăl minciunii, îşi închipuia că e cinstit de cei rătăciţi ca un fel de Dumnezeu pocit şi multiform, datorită faptului că făcuse din nebunia lor un mijloc de slăvire proprie, ca unul ce e cu mult mai nebun decât cei astfel prostiţi. Fiindcă ce e mai nesocotit decât a-şi închipui cineva un lucru care prin fire nu există cu adevărat. Deci Mântuitorul sufletelor şi trupurilor noastre, care s-a făcut om din iubire de oameni, aşezându-se prin trup în această casă a furului şi a jurătorului pe strâmb, care este diavolul, adică în această lume, a surpat-o întreagă, adică a nimicit modul ei rătăcit de mai înainte şi a îndreptat-o iarăşi potrivit cu raţiunea cunoştinţei adevărate. Şi scurt vorbind, alungând pe tâlhar din avuţiile străine, s-a făcu iarăşi El stăpân peste ai săi prin virtute, zidind peste tot pământul de sub cer, în chip măreţ, Sfânta Lui Biserică.

Sau poate fur diavolul, fiindcă unelteşte până astăzi cum să atragă prin vicleşugul înşelăciunii dorinţa fiecăruia spre el. Iar jurător pe strâmb şi mincinos, fiindcă e înşelător şi amăgeşte pe cei uşuratici să se despartă de bunurile din mână în nădejdea altora şi mai bune şi fiindcă pricinuieşte pe neobservate, prin lucrurile socotite dulci, tot felul de greutăţi, celor ce ascultă de el. Iar casa acestui fur şi mincinos este dispoziţia iubitoare de păcat a inimii fiecăruia. Ea are ca pietre învârtoşarea şi nesimţirea inimii faţă de cele buhne, iar ca lemne amintirile ce aprind uşor focul necurat al patimilor.

Sau poate Scriptura numeşte lemne, în chip figurat, pofta. Aceasta fiindcă s-a scris că lemnul a corupt prima dată mişcarea ei (Geneza 2,2), îndreptând-o împotriva firii; apoi fiindcă ea este puterea sufletului care se aprinde de orice patimă, ca materia lemnoasă de foc. Iar prin pietre se indică poate duritatea şi nesimţirea mişcărilor iuţimii, care nu ascultă de raţiunea virtuţii. Pe toate acestea, împreună cu casa în care se găsesc, adică cu dispoziţia lăuntrică, le surpă şi le nimiceşte Cuvântul lui Dumnezeu, prin sălăşluirea Sa, scoţând din ea, mai întâi prin credinţă, pe diavolul, care îşi făcuse odinioară prin amăgire locuinţa în ea şi care se socotea că e tare. Pe acesta îl leagă cu lanţuri de nesfărămat şi-i prădează casa, scoţând din inimă deprinderea lesne de aprins a patimilor împreună cu învârtoşarea faţă de cele bune (Luca 12,22).

Sau poate numeşte pietre nepăsarea sufletului faţă de cele bune, adică nesimţirea faţă de virtuţi. Iar prin lemne râvna faţă de cele rele. Toate acestea alungându-le Cuvântul din inimile credincioşilor, nu încetează să împăciuiască şi să unească într-un singur trup al virtuţilor pe cei de departe şi pe cei de aproape, surpând peretele din mijloc al despărţiturii, adică păcatul şi rupând zapisul care ne obliga voinţa spre rău, şi supunând cugetul trupesc legii duhului (Coloseni 2,7). Prin cei de departe a înţeles, cred, mişcările simţirii, care sunt după fire cu totul străine de legea lui Dumnezeu. Iar prin cei de aproape lucrările cugetătoare (mintale) ale sufletului, care după rudenie nu sunt departe de Cuvântul. Pe acestea le adună Cuvântul după surparea legii trupeşti, unindu-le laolaltă în duh după virtute. Căci prin peretele din mijloc cred că a înţeles legea trupului cea după fire, afecţiunea faţă de patimi, sau păcatul. Pentru că numai afecţiunea cea de ocară faţă de patimi se face zid al legii firii, adică al părţii pătimitoare a firii, despărţind trupul de suflet şi de raţiunea virtuţilor, neîngăduind să se facă cu ajutorul făptuirii trecerea la trup prin mijlocirea sufletului. Dar venind Cuvântul şi biruind legea firii, adică trăsătura pătimitoare a firii, a desfiinţat afecţiunea faţă de patimile contrare firii.

Acesta este Domnul meu şi Dumnezeul meu Hristos Iisus, pe care L-a văzut Proorocul ca pe o seceră, având douăzeci de coţi lungime, ca unul ce îmbrăţişează toată lucrarea simţurilor îndreptată spre cele sensibile, şi zece coţi lăţime, întrucât Dumnezeul şi Mântuitorul meu cuprinde toată mişcarea raţională. Căci spun unii că a număra e o faptă ce aparţine prin fire numai raţiunii. Iar decada este îmbrăţişarea şi sfârşitul oricărui număr. Prin urmare Cuvântul lui Dumnezeu îmbrăţişează nu numai puterile simţurilor ci şi lucrările mintale ca unul ce e Făcător nu numai al corpurilor, ci şi al celor necorporale.

Iar seceră a fost numit în vedenie, nu numai fiindcă seceră din firea raţională răul pe care nu El L-a semănat şi adună firea pe care nu El a împrăştiat-o. Ci şi pentru că seceră aşează în hambarele dumnezeieşti pe cei mântuiţi; în sfârşit şi pentru că, fiind mânuit de lucrările virtuţilor, se uneşte cu puterile făptuitoare ale sufletului.

Dar pentru cel ce vrea să vadă, cuvântul Scripturii indică aici două persoane şi două case pe care le desfiinţează secera. Căci se zice: Şi va intra în casa furului şi în casa celui ce jură strâmb în numele Meu. Prin cele două persoane a indicat cele două lucrări generale ale amăgirii diavoleşti, care le cuprind pe toate celelalte, sau cele două moduri ale lucrărilor. Iar prin cele două case a indicat cele două dispoziţii generale ale omului, favorabile rătăcirii, care le conţin pe toate celelalte. De pildă când cel rău răpeşte prin vicleşugul amăgirii cunoştinţa înnăscută a firii despre Dumnezeu, atrăgând-o spre sine, e fur întrucât încearcă să se facă stăpân peste închinarea datorată lui Dumnezeu, sau cu alte cuvinte abate vederea mintală a sufletului de la raţiunile duhovniceşti din făpturi şi circumscrie puterea cugetării numai la privirea înfăţişării din afară a lucrurilor sensibile. Iar când abuzează de mişcările fireşti, atrăgând puterea de activitate a sufletului în chip sofistic spre cele contrare firii şi prin cele părute bune ispiteşte prin plăcere dorinţa sufletului spre cele rele, jură strâmb pe numele Domnului, ducând sufletul amăgit spre alte lucruri decât spre cele făgăduite. Deci este fur fiindcă răpeşte la sine cunoştinţa firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de neştiinţă a celor amăgiţi. Şi jură strâmb, fiindcă înduplecă puterea de activitate a sufletului să se ostenească zadarnic cu cele contrare firii, având drept casă dispoziţia iubitoare de păcat a voii celor care îl ascultă.

Aşadar diavolul este fur, fiindcă strâmbă cunoştinţa firii şi jură strâmb, fiindcă abate puterea de activitate a firii de la săvârşirea virtuţii. Casa furului este dispoziţia sufletească ce stă la baza unei cunoaşteri mincinoase, iar casa celui ce jură strâmb este dispoziţia străbătură de necurăţia patimilor de ocară. În acestea pătrunzând cu iubire de oameni cuvântul mântuitor al lui Dumnezeu, le face locaş al lui Dumnezeu prin Duhul, aducând cunoştinţa adevărului în locul rătăcirii şi al neştiinţei şi virtutea şi dreptatea în locul răutăţii şi al viclenei. În felul acesta îşi face prin ele arătarea în cei drepţi.

Deci prin persoane Scriptura a indicat modurile vicleniei variate a unuia şi aceluiaşi diavol rău, iar prin case dispoziţiile corespunzătoare cu aceste moduri ale celor stăpâniţi de diavol.

Dacă fur mai este şi cel ce foloseşte cuvintele dumnezeieşti spre amăgirea celor ce-l ascultă, fără să fie cunoscut puterea lor prin fapte. E cel ce se îndeletniceşte cu rostirea goală a lor pentru a cumpăra slavă şi vânează prin cuvântul limbii lauda ascultătorilor, adică renumele de drept. Simplu vorbind, fur este cel a cărui viaţă nu corespunde cuvântului şi a cărui dispoziţie sufletească este în contrazicere cu limba, adică cel ce se ascunde sub bunuri străine. Scriptura zice cu dreptate despre acesta: Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce povesteşti dreptăţile mele şi iei asupra ta legământul meu prin gura ta ?(Psalmi 49,17)

Şi iarăşi fur este cel ce acoperă cu modurile şi cu moravurile văzute viclenia nevăzută a sufletului şi cu înfăţişări de bună cuviinţă dispoziţia dinăuntru. Căci precum fură cel de mai înainte prin declamarea cuvintelor cunoştinţei mintea ascultătorilor, la cel ce fură acesta prin făţărnicia moravurilor simţirea privitorilor (25). Către aceştia de asemenea se va zice: Ruşinaţi-vă cei ce v-aţi îmbrăcat cu veşminte străine, sau: Domnul va descoperi chipul lor în ziua aceea (Isaia 3, 17). Dar mie îmi pare că aud în fiecare zi pe Dumnezeu zicându-mi acestea în ascunsul inimii, ca unul ce mă simt vinovat de amândouă lucrurile.

Iar cel ce jură strâmb sau mincinos în numele Domnului, este acela care făgăduieşte lui Dumnezeu o viaţă virtuoasă şi face lucruri străine făgăduinţei, iar prin neîmplinirea poruncilor calcă, ca şi mine legământul ce şi l-a luat de a duce o viaţă evlavioasă. Scurt vorbind, cel ce jură strâmb şi mincinos este cel care s-a hotărât să trăiască după voia lui Dumnezeu, dar nu s-a mortificat deplin faţă de viaţa aceasta. El a jurat lui Dumnezeu, adică a făgăduit să-şi păzească cursul vieţii fără de ocară în nevoinţele dumnezeieşti, dar nu a împlinit făgăduinţa şi de aceea nu e deloc vrednic de laudă. Căci, lăudase-va tot ce se jură întru El, adică tot cel ce făgăduieşte lui Dumnezeu şi împlineşte cu adevărat jurământul bunei făgăduieli prin faptele dreptăţii. Dar dacă cel ce împlineşte făgăduinţele sale va avea laudă, fiindcă a jurat lui Dumnezeu şi şi-a ţinut jurământul, vădit este că cel ce şi-a călcat legămintele sale va ava parte de mustrare şi de ocară, ca unul ce a minţit.

Intrând secera, adică cunoştinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, care e prin fiinţă cunoştinţă şi virtute, în inimile acestora ca în nişte case, cu alte cuvinte în dispoziţia fiecăruia, le nimiceşte cu totul, desfiinţând prin schimbarea spre bine, starea de mai-înainte a inimii fiecăruia şi ducându-i pe amândoi spre împărtăşirea de binele ce le lipseşte. Astfel preface pe furul blândeţii aparente a moravurilor în cultivator destoinic al dispoziţiei ascunse a sufletului; de asemenea pe cel ce jură strâmb îl face păzitor adevărat al făgăduinţelor sale, ce-şi întăreşte făgăduinţele prin împlinirea poruncilor.

Scolii

Credinţa naşte prin nădejde iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu; iar conştiinţa cea bună naşte prin păzirea poruncilor iubirea faţă de aproapele. Căci conştiinţa cea bună nu are ca pârâş porunca călcată. Iar acestea le poate crede numai inima celor ce doresc după mântuirea adevărată. (7)

Furt viclean este robirea firii prin amăgire. Sfâşierea cu care sfâşie diavolul pe cei răpiţi de el, este junghierea voinţei îndreptate spre viaţă în Dumnezeu şi omorârea totală a amintirii acelei vieţi. Iar pierzania este neştiinţa ce se naşte în cei sfâşiaţi, din lipsa cunoştinţei lui Dumnezeu. Căci de aceea le fură gândul răpindu-i la sine, ca să-i lipsească de viaţa întru virtute şi cunoştinţă. (11)

Ar putea spune cineva că pricina pentru care s-a îngăduit diavolului să tâlhărească este aceea ca să cunoască şi oamenii din experienţă răutatea lui şi aşa arătându-se să li se facă mai urât; de asemenea ca toţi oamenii să-şi descopere unii altora, prin cercare, dispoziţia sufletului şi prin aceasta, fiecare să-şi aibă sieşi conştiinţa proprie ca apărătoare lăuntrică. Căci Dumnezeu nu are lipsă de o astfel de experienţă, ca să ne afle cum suntem, având cunoştinţa tuturor în mod fiinţial şi înainte de naşterea lor. (13)

Cuvântul se uneşte cu puterile de activitate ale sufletului, ca secera cu mâna secerătorului, pentru a tăia patimile şi a aduna virtuţile. (21)

Diavolul e fur fiindcă produce neştiinţa; şi jură strâmb, fiindcă produce răutate. El are drept case mintea amăgită a celor ignoranţi şi aplecarea spre păcat a voii celui păcătos. (22)

Cel ce simulează cunoştinţa numai prin rostire de vorbe, fură mintea ascultătorilor spre slava proprie; iar cel ce face prin purtări pe virtuosul, fură vederea privitorilor spre slava proprie. Amândoi furând prin amăgire, duc la rătăcire: unul înţelegerea sufletească a ascultătorilor, celălalt simţirea trupească a privitorilor. (25)

La acelaşi Proroc s-a scris iarăşi: Şi a zis către mine: ce vezi? Şi am zis: Am văzut , şi iată un candelabru (sfeşnic) cu totul de aur şi o lampă (făclie) deasupra lui; şi şapte candele pe el şi şapte pâlnii la candele de pe el. şi doi măslini deasupra lui, unul de-a dreapta lămpii şi altul de-a stânga (Zaharia 4, 2-3).

Ce este candelabru şi de ce e de aur; ce este lampa de deasupra lui, ce sunt cele şapte candele, ce sunt cele şapte pâlnii la cele şapte candele, ce sunt cei doi măslini şi de ce se află de-a dreapta şi de-a stânga lămpii?

Cuvântul proorocesc, descriind de departe, în chip simbolic măreţia prealuminată şi suprastrălucită a Sfintei Biserici, a zugrăvit vedenia aceasta astfel, voind să arate, cred, înţelesul tainei celei noi a ei. Deci candelabru cu totul de aur este Biserica atotlăudată a lui Dumnezeu, curată şi neîntinată, neprihănită şi nealterată, nemicşorată şi primitoare a adevăratei lumini. Căci se spune că aurul este inalterabil, dacă e scufundat în pământ nu se înnegreşte şi nu ros de rugină, iar dacă este ars nu se micşorează. Afară de aceea, el întăreşte şi înnoieşte prin forţa sa naturală puterea văzului celor ce şi-o aţintesc asupra lui. Aşa este şi Biserica atotslăvită a lui Dumnezeu, care întrece în chip real cea mai curată natură a aurului. Ea este nealterată, ca una ce nu are nici un amestec străin în învăţătura ei tainică despre Dumnezeu, mărturisită prin credinţă; este curată, întrucât străluceşte de lumina şi de slava virtuţilor; este neîntinată, nefiind pătată de nici o murdărie a patimilor, este neprihănită, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele. Trăind în împrejurările pământeşti, ea nu este înnegrită de rugina păcatului. În sfârşit ea rămâne nemicşorată şi neîmpuţinată, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de răscoalele necontenite ale ereziilor, nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătura sau viaţa, în credinţa sau disciplina sau disciplina ei. De aceea ea întăreşte prin har înţelegerea celor ce caută spre ea cu evlavie. Căci ea cheamă pe de-o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate, pe de alta păstrează pe cei ce contemplă cu iubire tainele ei, păzind nevătămată şi fără belşug pupila înţelegerii lor. Iar pe cei ce au suferit vreo clătinare îi cheamă din nou şi le reface prin cuvânt de îndemn înţelegerea bolnavă. Aşa se înţelege candelabrul văzut de Proroc, după unul din înţelesurile cuvintelor de mai sus.

Iar lampa de deasupra lui este lumina părintească şi adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume. Adică Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, prin primirea trupului nostru luat de la noi, s-a făcut şi s-a numit lampă, ca Cel ce e înţelepciunea şi Cuvântul cel după fire al lui Dumnezeu şi Tatăl care e propovăduit în Biserica lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă şi e înălţat şi dezvăluit între neamuri de vieţuirea virtuoasă prin păzirea poruncilor. El luminează ca o lampă (făclie) tuturor celor din casă, adică din lumea aceasta, precum El însuşi zice: Nimeni nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic de luminează tuturor celor din casă. Deci s-a numit pe sine făclie, pentru faptul că fiind după fire Dumnezeu şi făcându-Se trup după iconomie, ca lumină după fiinţă e ţinut în scoica trupului în chip necircumscris prin mijlocirea sufletului ca făclie, cum e ţinut focul prin feştilă. Aceasta a înţeles-o şi marele David, când a numit pe Domnul făclie, zicând: Legea ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele. Căci Mântuitorul şi Dumnezeul meu mă izbăveşte de întunericul neştiinţei şi al răutăţii. De aceea a şi fost numit de Scriptură făclie. Căci cuvântul grecesc făclie vine de la a dezlega întunericul, pentru că împrăştiind, asemenea unei făclii, negura neştiinţei şi întunericul răutăţii, s-a făcut El însuşi tuturor cale de mântuire, călăuzind prin virtute şi cunoştinţă spre Tatăl pe toţi cei ce voiesc să păşească, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, pe urmele Lui, ca pe o cale a dreptăţii. Iar sfeşnicul (candelabru) este Sfânta Biserică, pentru că în ea luminează, prin propovăduire, Cuvântul lui Dumnezeu, trimiţându-şi razele adevărului asupra tuturor celor ce se află în această lume ca într-o casă oarecare, umplându-le înţelegerea tuturor cu cunoştinţa dumnezeiască.

Pe de altă parte obrocul simbolizează sinagoga iudeilor, adică slujirea trupească a legii, care acoperă prin grosimea simbolurilor literei lumina cunoştinţei adevărate a sensurilor. Cuvântul (Raţiunea) nu vrea să fie câtuşi de puţin sub acest obroc, ci vrea să fie aşezat în vârful şi pe înălţimea Bisericii. Căci dacă Cuvântul este ţinut sub litera Legii, ca sub un obroc, îi lipseşte pe toţi de lumina veşnică nedăruindu-le vederea duhovnicească celor ce nu se străduiesc să se lepede de simţirea (percepţia) înşelătoare, care nu e capabilă decât de eroare şi nu sesizează decât aspectul coruptibil al corpurilor înrudite cu ea. El vrea deci să fie pus în sfeşnic, adică în Biserică, sau în slujire raţională în duh, ca să-i lumineze pe toţi, din toată lumea, învăţându-i să vieţuiască şi să se poarte conform cu raţiunea, şi numai atâta grijă să aibă de cele corporale, cât e de lipsă ca să taie orice afecţiune a sufletului faţă de ele; de asemenea ca toată străduinţa să le fie să nu dea sufletului nici o închipuire materială, după ce a fost stinsă prin raţiune simţirea (percepţia simţurilor), care la început a respins raţiunea (cuvântul) şi a acceptat iraţionalitatea plăcerii ca pe un şarpe alunecos (11). Căci cu dreptate a fost rânduită moartea împotriva simţirii, ca să nu mai poată oferi diavolului intrare spre suflet. Iar simţirea aceasta, fiind una după gen, se împarte în cinci specii, înduplecând prin percepţia fiecărui simţ sufletul amăgit să iubească cele sensibile înrudite cu acel simţ, în loc să-l iubească pe Dumnezeu (12). De aceea cel ce ascultă înţelepţeşte de raţiune, alege de bunăvoie moartea trupului înainte de moartea silnică şi fără voie, despărţindu-şi total voinţa de simţire.⁵⁰⁹

Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste fire simţirea (percepţia), prin care se manifestă acţiunea sufletului faţă de trup. Căci litera, dacă nu e înţeleasă duhovniceşte, mărginită în conţinutul ei de simţire, care nu ćngăduie să străbată înţelesul celor scrise până la minte. Iar dacă litera se adresează numai simţirii, tot cel ce primeşte litera în chip iudaic numai ca istorie, trăieşte după trup, suportând în fiecare zi prin aplecarea voii moartea păcatului, din pricina simţirii celei vii, neputând să omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viaţa cea fericită în duh. Căci de vieţuiţi după trup veţi muri, zice dumnezeiescul Apostol, iar de omorâţi cu duhul faptele trupului veţi trăi (Romani 8, 13). Drept aceea, aprinzând făclia, adică raţiunea care aduce lumina cunoştinţei prin contemplaţie şi fapte, să nu o punem sub obroc, ca să nu fim osândiţi, ca unii ce mărginim la literă puterea necuprinsă de minte a înţelepciunii, ci în sfeşnic, adică în Sfânta Biserică, pe culmea contemplaţiei adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina dumnezeieştilor dogme.

Despre această Sfântă Biserică legea a prevestit în chip figurat că va fi candelabru turnat în chip turnat şi cu totul de aur. Aceasta întrucât pe de-o parte nu are în ea nici o parte goală, lipsită de puterea Cuvântului, iar pe de alta e străină de toate prisosurile materiale şi nu are nimic pământesc.

Dar marele Zaharia, descriind acest candelabru în toate amânuntele, adaugă că afară de lampă mai erau pe el şapte candele (făclii). Aceste şapte candele trebuie să le înţelegem aici în alt chip, de cum am înfăţişat candela din Evanghelie. Căci nu toate persoanele şi lucrurile care sunt exprimate prin acelaşi cuvânt trebuie înţelese în unul şi acelaşi chip, ci fiecare dintre cele spuse trebuie înţeles după sensul locului din Sfânta Scriptură, dacă vrem să ţinem seama de scopul celor scrise.

Prin candele socotesc că Sfânta Scriptură înţelege aici lucrările Duhului Sfânt , sau darurile (harismele) Duhului Sfânt , pe care le dăruieşte Bisericii Cuvântul care este capul întregului trup. Căci s-a spus: Şi se va odihni peste El duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei, şi duhul temerii îl va umple pe El (Isaia 11, 2-3). Dar capul Bisericii, potrivit unei imagini omeneşti, este Hristos. Deci Cel ce are după fire pe Duhul, dăruieşte, ca Dumnezeu, Bisericii lucrările Duhului. Căci Cuvântul făcându-mi-Se mie om, îmi lucrează mie mântuirea, dându-mi prin ale mele cele proprii Lui după fire, mie celui pentru care s-a făcut şi om. Şi aşezându-se în situaţia celui ce primeşte pentru mine, scoate la arătare ale Sale proprii. Căci cerând, ca un iubitor de oameni pentru sine harul de care am lipsă eu, îmi atribuie mie meritul (puterea) isprăvilor Lui după fire. Deci pentru mine se spune că primeşte şi acum ceea ce are prin fire fără de început şi mai presus de raţiune. Căci Duhul Sfânt, precum este prin fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, după fiinţă, ca cel ce purcede fiinţial în chip negrăit din Tatăl prin fiul cel născut din Tatăl; şi dăruieşte candelabrului, adică Bisericii, ca nişte candele, lucrările proprii. Şi precum candela împrăştie întunericul, tot aşa lucrările Duhului scot şi alungă din Biserică păcatul cel de multe feluri. Astfel înţelepciunea desfiinţează nechibzuinţa, înţelegerea depărtează nepriceperea, sfatul alungă lipsa de discernământ, tăria înlătură slăbiciunea, cunoştinţa şterge neştiinţa, evlavia alungă necredinţa şi ticăloşia faptelor ei, în sfârşit temerea depărtează învârtoşarea nepăsării. Căci nu numai poruncile sunt lumină, ci şi lucrările Duhului.

Dar candele care ard toată viaţa în Biserică, răspândind lumina mântuirii, sunt şi treptele care susţin buna ei rânduială. De pildă învăţătorul înţelept al dumnezeieştilor şi înaltelor dogme şi taine, e o candelă care descoperă învăţături necunoscute înaintea mulţimii. Iar cel ce ascultă cu înţelegere şi pricepere înţelepciunea grăită de cei desăvârşiţi, e şi el o candelă, întrucât ca ascultător cuminte păzeşte în sine lumina adevărului celor grăite.⁵¹³ Cel ce deosebeşte cu bun sfat timpurile de lucruri şi acomodează modurile de activitate cu raţiunile lucrurilor, neîngăduind să se amestece întreolaltă în chip nepotrivit, fiind un sfetnic minunat se dovedeşte şi el ca altă candelă. Iar cel ce suportă cu cuget neclintit atacurile încercărilor fără de voie, ca fericitul Iov şi ca vitejii mucenici, este o candelă tare, păzind şi el cu răbdare bărbătească nestinsă lumina mântuirii, ca unul ce are pe Domnul tărie şi laudă (Psalmi 42, 2). Cel ce cunoaşte meşteşugurile vicleanului şi nu ignoră tăbărârile războaielor nevăzute, este şi el o altă candelă învăluită de lumina cunoştinţei, putând zice cu dreptate împreună cu marele Apostol: Căci nu ne sunt necunoscute gândurile lui. Iar cel ce duce o viaţă evlavioasă după porunca Domnului, îndreptând-o prin virtuţi, e o altă candelă, ca unul ce-şi adevereşte credinţa prin felul purtării sale. În sfârşit, cel ce în aşteptarea judecăţii face din înfrânare zid ce opreşte intrarea patimilor în suflet, s-a făcut o altă candelă, curăţând cu sârguinţă, prin frica de Dumnezeu, petele patimilor întipărite pe el şi făcându-şi viaţa străvezie şi luminoasă prin ştergerea întinăciunilor contrare firii.

Deci curăţirea celor vrednici de curăţia adusă de virtuţi o face Duhul Sfânt prin temere, evlavie şi cunoştinţă; iar iluminarea care hărăzeşte cunoştinţa lucrurilor după raţiunile pe temeiul cărora există, o dăruieşte celor vrednici de lumină, prin tărie, sfat şi înţelegere, în sfârşit, desăvârşirea o hărăzeşte celor vrednici de dumnezeire prin înţelepciunea atotluminoasă, simplă şi întreagă, ridicându-i în mod nemijlocit şi în tot chipul spre cauza lucrurilor, atât cât e cu putinţă oamenilor, încât strălucesc în ei numai însuşirile dumnezeieşti ale bunătăţii lui Dumnezeu. Prin aceasta cunoscându-se pe ei înşişi din Dumnezeu, iar pe Dumnezeu din ei înşişi (17), întrucât între ei şi Dumnezeu nu mai e nici un zid care să-i despartă, dat fiind că între înţelepciune şi Dumnezeu nu mai este nimic, se vor bucura de neschimbabilitatea neclintită, ca unii ce au depăşit toate cele de la mijloc, în care se ascundea odinioară primejdia de a greşi în privinţa cunoaşterii⁵¹⁶. căci ei au fost ridicaţi în chip negrăit şi neînţeles, după har, pe culmea cea mai înaltă, infinită şi de infinite ori infinit dincolo de toate după fire, printr-o neştiinţă şi o tăcere negrăită.

Şi şapte pâlnii la cele şapte candele de pe sfeşnic. Cuvântul nostru despre candele a indicat două înţelesuri ale lor. Cel despre pâlnii va începe de aici. Spun unii că pâlnia e un vas în formă de cupă, în care oamenii obişnuiesc să pună uleiul care trebuie vărsat în candelă spre hrănirea şi susţinerea luminii. Aşadar după înţelesul mai înalt, pâlniile celor şapte candele ale sfeşnicului văzut sunt deprinderile (aptitudinile) şi dispoziţiile capabile să primească diferitele raţiuni şi moduri de activitate morală care hrănesc şi întreţin cele şapte candele adică lucrările duhului; celor ce au primit în Biserică împărţirea darurilor. Căci precum fără untdelemn e cu neputinţă să se întreţină nestinsă candela, tot aşa fără o deprindere care să hrănească cele bune prin raţiuni, moduri de activitate morală, idei şi gânduri potrivite şi cuvenite, e cu neputinţă să se păzească nestinsă lumina darurilor. Pentru că tot darul duhovnicesc are lipsă de o deprindere (aptitudine) corespunzătoare cu el, care să-i toarne neîncetat, ca untdelemn, materia cugetării, fiind păstrat prin deprinderea celui ce l-a primit.

Pâlniile celor şapte candele ale candelabrului, sunt aşadar deprinderile corespunzătoare cu darurile dumnezeieşti ale Sfinte Biserici. Din ele înţelepţii şi neadormiţii paznici ai bunurilor dăruite varsă, ca din nişte vase, asemenea înţeleptelor fecioare din Evanghelie, untdelemnul bucuriei în candelele darurilor (harismelor).

Şi doi măslini deasupra lui; unul de-a dreapta lămpii şi altul de-a stânga. Cuvântul a descris foarte frumos şi potrivit toata vedenia care se referă la Sine însuşi. Căci înfăţişând candelabrul, lampa, candelele, pâlniile, adaos şi doi măslini. Aceasta fiindcă se credea cu adevărat ca deodată cu lumina să fie cugetată în chip firesc şi cauza care naşte puterea ce întreţine lumina din candelabru, nefiind alimentată. Cei doi măslini ai candelabrului de aur, adică ai Sfintei Biserici universale, sunt cele două Testamente, din care, ca din nişte măslini, se stoarce, prin căutare şi cercetare evlavioasă, ca un untdelemn, substanţa înţelesurilor, care alimentează lumina darurilor dumnezeieşti. Prin această substanţă deprinderea fiecăruia păzeşte nestinsă lumina harului ce s-a dat pe măsura lui lumină ce se întreţine ca printr-un untdelemn, prin înţelesurile Scripturilor. Căci precum fără măslin nu se poate afla untdelemn adevărat şi natural şi precum fără vas nu se poate ţine uleiul primit, iar nefiind hrănită de untdelemn lumina candelei se stinge cu siguranţă, la fel fără Sfintele Scripturi nu se poate dobândi cu adevărat substanţa dumnezeiască a înţelesurilor şi fără deprinderea capabilă să primească ca un vas, aceste înţelesuri, nu poate lua naştere o cugetare demnă de Dumnezeu, iar lumina cunoştinţei prin daruri, nealimentată de înţelesurile dumnezeieşti, nu poate fi întreţinută nestinsă de cei ce o au.

Aşadar înălţându-ne privirea la înţelesul duhovnicesc, cuvântul nostru a asemănat candelabrul cu Biserica; lampa cu Dumnezeu cel întrupat, care s-a îmbrăcat cu firea noastră în chip neschimbat, după ipostas; cele şapte candele cu darurile, sau lucrările Duhului, cum arăta limpede marele Isaia; pâlniile candelelor deprinderile capabile de înţelesurile dumnezeieşti ale Scripturii, care primesc darurile dumnezeieşti; în sfârşit cei doi măslini, cu cele două Testamente, din care se primeşte prin înţeleaptă strădanie substanţa înţelesurilor dumnezeieşti prin care se întreţine nestinsă lumina tainelor dumnezeieşti.

Unul de-a dreapta lămpii iar altul de-a stânga prin dreapta socotesc că înţelege Proorocul partea mai duhovnicească a Scripturii iar prin stânga pe cea mai trupească. Iar dacă stânga indică partea mai trupească a Scripturii iar dreapta pe cea mai duhovnicească, socotesc că măslinul de-a stânga înseamnă Vechiul Testament, care se ocupă mai mult de filozofia activă, iar măslinul din dreapta, Noul Testament, care ne învaţă taina cea nouă şi naşte în fiecare dintre credincioşi deprinderea contemplativă. Căci cel dintâi oferă celor ce se îndeletnicesc cu filozofie dumnezeiască modurile virtuţii, pe de-al doilea raţiunile cunoştinţei. Cel din urmă, răpind mintea din pâcla celor văzute, o ridică spre ceea ce e înrudit cu ea, curăţită de toată nălucirea materială, iar cel dintâi curăţeşte mintea de toată împătimirea de cele materiale, scoţând prin forţa bărbăţiei, ca printr-un ciocan, piroanele care ţintuiesc afecţiunea voii de trup. Cel Vechi ridică trupul străbătut de raţiune (raţionalizat) spre suflet, prin mijlocirea virtuţilor, împiedicând mintea să coboare la trup; iar cel Nou ridicând mintea, aprinsă de focul dragostei, spre Dumnezeu. Cel dintâi face trupul una cu mintea prin mişcarea de bunăvoie iar al doilea face mintea una cu Dumnezeu prin deprindere (cu lucrarea) harului. Prin aceasta mintea dobândeşte atât asemănarea cu Dumnezeu, încât din ea poate fi cunoscut Dumnezeu, Cel ce din Sine nu poate fi cunoscut de nimeni, ca un original dintr-o icoană (23).

În acest chip înţelegem acestea, iar dacă vrea cineva să refere sensul celor spuse şi la fiecare om, va găsi de asemenea înţelesuri frumoase şi evlavioase. De pildă va putea să înţeleagă prin candelabru sufletul fiecăruia. Acesta e întreg de aur ca unul ce după firea sa mintală şi raţională, e nestricăcios şi nemuritor şi e cinstit cu cea mai împărătească putere a voii libere. El are asupra sa lampa credinţei, adică Cuvântul care s-a făcut trup şi căruia Îi crede cu tărie şi slujeşte cu adevărat. Şi în el se aşează făclia (candela) aprinsă a cuvântului cunoştinţei, după învăţătura şi îndemnul aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, care zice: Nimeni nu aprinde făclia şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor celor din casă. Căci Domnul poate numeşte aici făclie cuvântul cunoştinţei în duh, arătat prin fapte, adică legea duhului. (26) Iar obroc cugetul pământesc al cărnii, adică legea pătimaşă a trupului. Legea harului nu trebuie pusă sub acesta, ci în suflet care cu adevărat un sfeşnic de aur, ca să lumineze prin fulgerările faptelor drepţii şi cugetărilor înţelepte, tuturor celor din casă, adică din Biserică, sau din lumea aceasta. În felul acesta cel ce poartă această lumină îi face pe privitori să imite binele şi să slăvească şi ei prin faptele virtuţii şi nu numai prin simpla rostire de vorbe, pe Tatăl din ceruri, adică pe Dumnezeu, care produce în sfinţi, pe culmile contemplaţiilor tainice ale cunoştinţei, podoaba faptelor virtuoase ale dreptăţii. Căci s-a scris: Ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru din ceruri (Matei 5, 15)⁵¹⁷

Aşa să înţelegi candelabrul şi lampa din vedenia Proorocului, iar prin cele şapte candele se va înţelege, după explicarea de mai înainte, diferitele daruri ale Duhului, care îşi coboară lumina şi se odihnesc peste cel ce se desăvârşeşte în Hristos prin virtute şi cunoştinţă. Căci scriptura înţelege aici prin Hristos , pe cel ce vieţuieşte după Hristos şi e plin de lumina aceloraşi raţiuni şi moduri de activitate, atât cât este cu putinţă omului, având şi el înţelepciune şi înţelegere, sfat şi tărie, cunoştinţă, evlavie şi temere, prin care se spune că priveşte pe Dumnezeu, ca prin nişte ochi spirituali, peste întreg pământul fiecărei inimi. Căci aceste şapte candele sunt ochii Domnului, care privesc peste tot pământul (Zaharia. 4, 10)⁵¹⁸.

Şi şapte pâlnii la candelele de pe el. pâlniile sunt deprinderile cu făptuirea şi contemplaţia celor ce sunt vrednici să li se împartă darurile dumnezeieşti. Din acestea ei varsă substanţa cugetărilor tainice, cum ar vărsa untdelemn din nişte vase, păstrând nestinsă lumina darurilor Duhului.

Prin cei doi măslini să înţelegi, precum am spus, cele două Testamente: cel de-a stânga e Testamentul Vechi, care procură neîncetat puterii cunoscătoare sau contemplative a sufletului, ca pe un untdelemn, modurile virtuţilor prin activitate (30). Iar cel de-a dreapta este Testamentul Nou, care procură neîncetat părţii pasive, sau celei active a sufletului, ca pe un untdelemn, raţiunile duhovniceşti ale cunoştinţelor prin coftemplaţie ⁵¹⁹. Şi aşa prin fiecare se desăvârşeşte frumos taina mântuirii noastre, arătându-se învăţătura prin viaţă şi slava vieţii prin învăţătură. În felul acesta activitatea apare ca o contemplaţie lucrătoare, iar contemplaţia ca o activitate cunoscătoare. Scurt vorbind, virtutea apare ca o manifestare a cunoştinţei, iar cunoştinţa ca o putere susţinătoare a virtuţii (32).

Iar dacă cineva, tare în înţelesurile spirituale, ar zice că cei doi măslini sunt cele două legi, cea naturală şi cea duhovnicească, nu s-ar abate de la adevăr. În această interpretare legea naturală, ca cea de la stânga lămpii, adică a lui Dumnezeu Cuvântul cel întrupat, ar oferi raţiunii, prin percepţia simţurilor înrudită cu ea, modurile de activitate în vederea virtuţii desprinzându-le din lucruri sensibile. Iar cea spirituală sau duhovnicească, de la dreapta, ar culege, prin cugetarea înrudită cu ea, raţiunile din lucruri, în vederea cunoaşterii duhovniceşti (34). Şi aşa, prin amândouă, umplem diferitele deprinderi corespunzătoare cu darurile duhovniceşti, cu vederi active şi contemplative, întocmai ca pe nişte pâlnii ale candelelor, păzind nestinsă lumina adevărului.

Sau, înţelegând locul acesta al Scripturii într-un sens şi mai înalt, putem vedea în cei doi măslini de la dreapta şi de la stânga lămpii ca Providenţa şi Judecata. Iar la mijloc, între ele stă, ca într-un candelabru de aur Sfânta Biserică universală, sau în sufletul fiecărui sfânt, lumina adevărului care luminează tuturor. Şi lumina aceasta este Cuvântul, care ca Dumnezeu cuprinde totul şi descoperă raţiunile adevărate şi atotgenerale ale Providenţei şi Judecăţii, prin care conservă lucrurile şi în care constă taina mântuirii noastre, hotărâtă mai înainte de toate veacurile şi înfăptuită în cele din urmă dintre timpuri. Dintre acestea, Providenţa, care stă ca un măslin la dreapta lămpii, o percepem numai prin credinţă în modul negrăit al unirii ipostatice a Cuvântului cu trupul însufleţit în chip raţional; iar Judecata, care stă la stânga, o înţelegem în chip negrăit din taina patimilor de viaţă făcătoare suportate de Dumnezeu cel întrupat pentru noi (35)⁵²⁰. căci întâi El a primit întruparea cu voia pentru bunătatea Sa, ca Cel ce este prin fire Mântuitorul tuturor; iar pe urmă a răbdat patimile de bunăvoie ca Răscumpărător (36). Căci nu s-a făcut Dumnezeu om de mai înainte ca să pătimească, ci ca să-l mântuiască pe om din patimi, întrucât se făcuse robul lor prin călcarea poruncii dumnezeieşti, după ce la început fusese nepătimitor.

Aşadar la dreapta se află taina întrupării Cuvântului, cea conformă Providenţei. Ea înfăptuieşte prin har îndumnezeirea mai presus de fire a celor ce se mântuiesc, îndumnezeire hotărâtă mai înainte de veacuri, la care nu se va putea ridica după fire nici o raţiune a făpturilor. Iar la stânga stă taina patimii de viaţă făcătoare a lui Dumnezeu, care a voit să pătimească după trup. Ea este conformă Judecăţii şi pricinuieşte pe de o parte desfiinţarea desăvârşită a tuturor însuşirilor şi mişcărilor, care au pătruns în fire împotriva firii prin neascultare, şi înfăptuieşte pe de alta restaurarea deplină a tuturor însuşirilor şi mişcărilor conforme cu firea de la început (37). În urma acestei restaurări nu se va mai afla în făpturi nici o raţiune ştirbită şi falsificată. Acestea, adică Providenţa şi Judecata, sau întruparea şi patima, pe de o parte pentru neclintirea, curăţia şi incoruptibilitatea virtuţii şi a statorniciei bărbăteşti cu fapta, iar pe de alta pentru strălucirea şi transparenţa contemplaţiei şi a cunoaşterii tainice, au fost asemănate de Proroc cu doi munţi de aramă, dintre care au ieşit, asemenea unor care cu cai(Zaharia 6, 1)⁵²¹, cele patru Evanghelii (38), care au străbătut şi au ocolit tot pământul şi au vindecat rana din neascultarea lui Adam, făcând să se odihnească prin credinţă şi bunăvieţuire în Duhul lui Dumnezeu peste ţara de miazănoapte, adică peste neamurile asupra cărora stăpânea negura neştiinţei şi peste firea asupra căreia domnea silnic întunericul păcatului (39).

Sau poate cele patru care reprezintă forţa celor patru virtuţi generale, egale la număr cu sfintele Evanghelii. Căci şi ea a străbătut, ca pe un pământ, toată inima credincioşilor şi a oblojit rana cea de ocară, pricinuită în ea de patimi, făcând să se odihnească, prin împlinirea poruncilor, Duhul lui Dumnezeu în pământul de la miazănoapte, adică în trup, întrucât a scos la arătare, prin faptele dreptăţii, legea duhului.

Sau poate prin cei doi măslini mai putem înţelege contemplaţia şi activitatea. Dintre acestea, contemplaţia este pusă în valoare de Providenţa manifestată prin Întrupare, iar activitatea e pusă în lucrare de Judecata manifestată prin patimă⁵²². cea dintâi, privind sufletul, se află la dreapta Cuvântului; cea de a doua, privind trupul, se găseşte la stânga⁵²³. Cea dintâi cheamă mintea spre înrudirea cu Dumnezeu, cea de a doua sfinţeşte simţirea (lucrarea simţurilor) cu duhul şi şterge din ea peceţile patimilor.

Sau iarăşi, prin cei doi măslini trebuie să înţelegem credinţa şi buna conştiinţă. La mijlocul acestora stă Cuvântul, căruia prin credinţă îi aduc credincioşii închinare dreaptă, iar prin conştiinţa cea bună îi slujesc cu evlavie, silindu-se să-şi facă bine unul altuia.

Sau, prin cei doi măslini, Scriptura a închipuit cele două popoare: pe cel dintre păgâni şi pe cel dintre iudei. Ele sunt numite şi fiii ungerii (Zaharia 4, 4)⁵²⁴, pentru naşterea lor în duh şi pentru harul înfierii dat lor spre îndumnezeire. La mijlocul lor se află Dumnezeu cel întrupat, stând ca într-un candelabru în Biserica universală, cea una şi singură, şi făcându-le născătoare de lumină prin virtute şi cunoştinţă.

Sau poate prin cei doi măslini Scriptura a mai indicat tainic sufletul şi trupul, întrucât cel dintâi este împodobit ca un măslin cu raţiunile cunoştinţei adevărate, iar trupul e acoperit cu faptele virtuţilor.

Iar dacă cineva ar spune că cuvântul Scripturii indică prin cei doi măslini şi cele două lumi, bun ar fi şi înţelesul acesta. Căci de fapt, Cuvântul ca Dumnezeu stă la mijlocul acestor lumi, pe cea inteligibilă făcând-o să licărească tainic în cea sensibilă prin chipuri, iar pe cea sensibilă învăţându-ne să o înţelegem ca aflându-se în cea inteligibilă prin raţiuni (47).

Şi iarăşi, dacă ar spune cineva că vedenia celor doi măslini a închipuit viaţa de aici şi cea viitoare, bună ar fi şi explicaţia aceasta. Căci şi între acestea stă Cuvântul, trăgându-ne de la viaţa de aici prin virtute şi ducându-ne la cea viitoare prin cunoştinţă. Aceasta a înţelesul minunatul Avacum când a zis: În mijlocul a două vieţi vei fi cunoscut (Avacum 3, 2)⁵²⁵. El a înţeles prin vieţi ceea ce a înţeles marele Zaharia prin munţi de aramă sau prin măslini, adică cele două lumi, sau veacuri, sau vieţile corespunzătoare lor, sau sufletul şi trupul, ori activitatea şi contemplaţia, sau deprinderea binelui şi lucrarea lui, sau Legea şi Proorocii, sau Vechiul Testament întreg şi Noul Testament, sau cele două popoare: păgânii şi iudeii, sau cele două legi: cea naturală şi cea duhovnicească, sau credinţa şi buna conştiinţă. În mijlocul tuturor acestora stă Cuvântul, lăudat şi preamărit de toate şi călăuzindu-le pe toate spre o singură armonie în bine, ca Dumnezeu al tuturor. Căci de aceea le-a făcut pe toate, ca să devină legătura nedesfăcută a tuturor, unindu-le pe toate cu binele şi întreolaltă.

Iar prin candelabrul din vedenie, Scriptura a indicat poate Biserica şi sufletul, ca cele ce prin firea lor au lumina harului ca un bun dobândit. Căci numai Dumnezeu are binele prin fire, de aceea toate cele ce sunt prin fire capabile de lumină şi bunătate, primesc lumina şi bunătatea de la El prin participare.

Acestea le-a spus cuvântul nostru despre cele scrise având grijă de măsura cuvenită. Tu însă, Cuvioase Părinte, care ai văzut prin tine însuţi, cu ajutorul lui Dumnezeu lucruri mai înalte ca acestea, luminează cu razele pururi strălucitoare ale înţelegerii tale sufletul meu tocit la vedere.

Scolii

Nu tot omul care vine în această lume e luminat numaidecât cu Cuvântul, căci mulţi rămân neluminaţi şi nepărtaşi de lumina cunoştinţei. Ci e vădit că numai omul care vine prin voia sa proprie în lumea cea adevărată, adică cea a virtuţilor. Deci tot omul care vine cu adevărat, prin naşterea cea de bunăvoie, în lumea aceasta a virtuţilor, e luminat în mod sigur de Cuvântul, dobândind o deprindere neclintită în virtute şi o cunoştinţă adevărată şi fără greşeală. (8)

Prin femeie a înţeles simţirea, prin şarpe plăcerea, căci amândouă sunt diametral opuse raţiunii. (9)

Simţirea (senzaţia) punând stăpânire peste minte, o învaţă să se închine la mulţi dumnezei, căci simţirea robindu-se prin fiecare simţ al patimilor, slujeşte lucrului sensibil corespunzător, ca lui Dumnezeu. (12)

Temerea, evlavia şi cunoştinţa dau naştere filosofiei active, precum tăria, sfatul şi înţelegerea nasc contemplaţia naturală în duh. Dar învăţătura tainică despre Dumnezeu (teologia) o dăruieşte numai înţelepciunea dumnezeiască. (17)

Vechiul Testament, fiind simbolul făptuirii şi al virtuţii, face trupul să consimtă cu mintea în orice mişcare. Iar Noul Testament, dăruind contemplaţia şi cunoştinţa, luminează mintea, care se îndeletniceşte cu ele în chip tainic, cu darurile dumnezeieşti. (23)

Dumnezeu se face şi se numeşte Tată după har al acelora care au primit de bunăvoie naşterea curată din duh. Aceştia, purtând asupra vieţii lor pecetea lui Dumnezeu, care i-a născut, pe care o arată prin virtuţi, ca pe o faţă a sufletului, îi face pe cei ce privesc la ei, să mărească pe Dumnezeu prin schimbarea modurilor lor de purtare, întrucât le oferă acelora spre imitare, viaţa proprie, ca pe o pildă aleasă de virtute. Căci Dumnezeu nu trebuie slăvit numai cu cuvântul gol, ci prin faptele dreptăţii, care vestesc cu mult mai mult decât cuvântul, majestatea dumnezeiască. (26)

Vechiul Testament procură celui ce se îndeletniceşte cu cunoştinţa (gnosticului), modurile virtuţilor, iar Noul îi hărăzeşte celui ce se îndeletniceşte cu activitatea, raţiunile cunoştinţei adevărate. (30)

Cel ce arată cunoştinţa întrupată în activitate şi activitatea însufleţită de cunoştinţă, a descoperit modul exact al adevăratei lucrări îndumnezeitoare. Iar cel ce are numai pe una din acestea, despărţită de cealaltă, sau a făcut din cunoştinţă o nălucire (fantezie) inconsistentă (fără suport), sau din activitate un idol (o formă) fără suflet. Căci cunoştinţa fără faptă nu se deosebeşte întru nimic de nălucire, neavând fapta ca temelie, iar activitatea iraţională e tot una cu un idol (o formă) fără suflet, neavând cunoştinţa care să o însufleţească. (32)

Precum sufletul şi trupul fac prin împreunare pe om, la fel activitatea şi contemplaţia dau prin unire o singură înţelepciune, iar Vechiul şi Noul Testament realizează o singură taină. (33)

Legea naturală e la stânga, fiindcă se foloseşte de simţire (de percepţia simţurilor). Ea oferă Cuvântului (raţiunii) modurile virtuţilor şi face cunoştinţa lucrătoare. Iar legea duhovnicească e la dreapta, fiindcă lucrează prin minte. Ea amestecă în simţire raţiunile duhovniceşti din lucruri şi face activitatea raţională. (34)

Providenţa s-a arătat ipostatică a Cuvântului cu trupul, iar Judecata în faptul că a primit să pătimească pentru noi cu trupul. Prin ele, adică prin unire şi patimă, s-a înfăptuit mântuirea tuturor. (35)

Întruparea s-a făcut spre mântuirea firii create, iar patimile spre răscumpărarea celor ţinuţi în moarte, din pricina păcatului. (36)

Taina întrupării depărtează însuşirile potrivnice firii de la firea omenească, iar pe cele conforme firii le restaurează. (37)

Providenţa şi Judecata, întruparea şi patima, le-a închipuit prin cei doi munţi de aramă, din care ţâşnesc cele patru Evanghelii. (38)

Prin ţara de miazănoapte a înţeles neamurile care se aflau odinioară în rătăcirea neştiinţei ca într-o ţară a întunericului, iar cum au ajuns în ţara luminii, la cunoştinţa adevărului, prin harul celor patru sfinte Evanghelii, ca elemente nestricăcioase, fiind renăscuţi după omul dinăuntru şi mintal spre viaţa veşnică, prin credinţă. (39)

Cel ce înţelege lumea văzută, contemplă pe cea inteligibilă, căci închipuindu-şi cele inteligibile, le modelează prin simţire (le îmbracă în figuri prin simţuri) şi schematizează în minte raţiunile văzute. El strămută în faţa simţurilor în chip felurit fiinţa lumii spirituale şi în faţa minţii compoziţia felurită a lumii sensibile. El înţelege lumea sensibilă prin cea inteligibilă, transferând prin raţiuni simţirea (conţinutul simţirii) în minte, şi pe cea inteligibilă prin cea sensibilă, împletind mintea cu simţirea în vreme ce contemplă figurile. (47)

Note

Moartea simţirii e menită să mântuiască pe om de moartea firii. Moartea ca osândă a fost pricinuită de creşterea lucrării simţurilor, care l-a legat pe om de lumea văzută, despărţindu-l de Dumnezeu. Moartea simţirii e moartea omului trupesc, a omului aplecat spre cele dinafară, a omului mort duhovniceşte, pentru a învia omul dinăuntru, omul adevărat, omul mintal, sinea omului. (509)

Nu numai cel ce învaţă este o treaptă de cinste în Biserică, ci şi cel ce ascultă cu atenţie. Ba el urmează imediat după prima treaptă a celor înţelepţi, aflându-se pe treapta înţelegerii. De altfel, adeseori cel ce învaţă simte cum îi creşte puterea cuvântului şi cum se luminează datorită ascultării înţelegătoare a celor pe care îi învaţă. Ascultarea cu înţelegere e şi ea un har şi harurile alcătuiesc un întreg întreolaltă ca şi cei în care se găsesc. Descoperirea adevărurilor e într-o anumită măsură rodul comuniunii dintre propovăduitor şi ascultător. Treptele acestea sunt altele decât treptele ierarhice ale hirotoniei, încredinţate cu administrarea Tainelor. Cele două sisteme se presupun reciproc. (513)

După ce s-a depăşit primejdia de-a greşi în privinţa cunoaşterii, s-a dobândit neschimbabilitatea morală. Aşadar nestatornicia morală se datorează greşelilor de cunoaştere. În primejdia acestui tip de greşeli se găseşte omul până ce se află între lucrurile create. Dar odată ajuns în nemijlocită legătură cu Dumnezeu, nu mai poate greşi. Greşeala vine din putinţa unor deducţii greşite de la lucrurile create de Dumnezeu (la Adevăr). Când Adevărul este trăit direct, mintea nu mai poate greşi, căci Adevărul e trăit direct, mintea nu mai poate greşi, căci Adevărul îi copleşeşte lucrările ei, prin care ar putea greşi. Adevărul acesta e Dumnezeu, întrucât e contemplat de mintea creată. El e contemplat direct, dar totuşi de mintea creată. Ca atare el e una cu Dumnezeu, între el şi Dumnezeu nu este nimic la mijloc, dar totuşi nu e Dumnezeu cum se cunoaşte însuşi pe Sine. Aceasta este Înţelepciunea e forma supremă în care se poate comunica Dumnezeu făpturii. În cadrul Înţelepciunii, mintea creată poate înainta la infinit, dar niciodată nu poate trece dincolo de ea. (516)

Cele două Testamente se întregesc întreolaltă, cum se întregeşte activitatea şi contemplaţia în viaţa duhovnicească a omului. Contemplaţia e întreţinută de untdelemnul virtuţilor, închipuit prin Vechiul Testament, iar virtuţile sunt întreţinute de untdelemnul contemplaţiei, închipuit prin Testamentul Nou. Sau untdelemnul celor doi măslini, activitatea virtuoasă şi contemplaţia. Testamentul Vechi şi Nou, întreţin una şi aceeaşi lumină, a vieţii duhovniceşti unitare. Neîncetat se întregesc. O nouă dovadă că cel contemplativ nu se socoteşte dezlegat de activitatea virtuoasă. (519)

Providenţa în general se arată în toate darurile pozitive pe care ni le face Dumnezeu pe cale naturală şi supranaturală, iar Judecata în toate încercările şi pedepsele ce ni le trimite Dumnezeu ca să ne îndrepte şi desăvârşească. Dar atât Providenţa cât şi Judecata au culminat în Întruparea şi Patimile Domnului. De aceea Întruparea lui este o manifestare a Providenţei, iar Patimile o manifestare a Judecăţii. Sau prin Întruparea Domnului s-au revărsat toate darurile dumnezeieşti pentru toată lumea, iar în Patimile Lui, toată asprimea pedagogică pentru toate greşelile. (520)

O traducere mai literară: Dintre acestea, Providenţa manifestată prin Întrupare face să se arate raţiunea contemplaţiei; iar Judecata manifestată în Patimă face să lucreze modul activităţii. Înţelesul propoziţiei este: Întruparea a înlesnit contemplarea lui Dumnezeu, aducându-L în legătură directă cu firea omenească. Iar Patimile fac ca să se activeze în toţi cei credincioşi străduinţa de curăţire prin faptele ascezei mortificatoare. (522)

Prin contemplare îmbogăţim sufletul, prin faptele ascezei curăţim trupul. (523)

Ce înţeles are cuvântul de la Iona Proorocul, care zice despre Ninive: În care locuiesc mai mult de douăzeci de mii de bărbaţi, care n-au cunoscut dreapta nici stânga lor? Căci eu nu aflu în literă nici un înţeles mulţumitor, fiindcă n-a zis copii, ca să cred că vorbeşte de prunci neştiutori, ci vorbeşte de bărbaţi. Dar care bărbat, avânt mintea nevătămată, nu-şi cunoaşte dreapta sau stânga lui? Deci spune-mi ce sunt bărbaţii şi ce este dreapta şi stânga, după înţelesul mai înalt

Nimic din ce scrie în Scriptură despre persoane, locuri, timpuri, lucruri însufleţite sau neînsufleţite, sensibile sau spirituale, nu trebuie să le înţelegem totdeauna în acelaşi fel, dacă vrem să nu se producă un dezacord între istorie şi înţelesul spiritual al locului. De aceea cel ce vrea să afle fără greşeală sensul dumnezeiesc al Scripturii, trebuie să ia fiecare din lucrurile înşirate de fiecare dată în alt înţeles, după deosebirile întâmplărilor petrecute sau povestite, dându-i potrivit cu locul şi cu timpul tâlcuirea cuvenită. Căci orice nume notat în Scriptură are multe înţelesuri, după diferitele etimologii ale cuvântului ebraic. Aceasta o vedem limpede şi aici, căci Iona se tălmăceşte, după diferitele etimologii: odihna şi darul lui Dumnezeu, tămăduirea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu dat lor, porumb, fuga de podoabă sau întristarea lor. Apoi el ajunge şi în Ioppe şi pe mare şi în chit şi în Ninive ori sub curcubetă. Dintre acestea, Ioppe se tălmăceşte loc unde se vede bucuria, frumuseţea minunată sau bucurie puternică. Deci Proorocul Iona închipuie sau pe Adam, sau firea cea de obşte, sau pe Hristos, sau harul proorocesc, sau pe poporul nemulţumitor al iudeilor care se întristează de orice bine şi pizmuieşte toate darurile dumnezeieşti. De pildă închipuie pe Adam şi firea cea de obşte când fuge din Ioppe pe mare, fapt pentru care, după unul din înţelesurile numelui său, se numeşte fuga de podoabă. Căci Ioppe închipuie raiul, care este şi se numeşte cu adevărat locul de unde se vede bucuria, sau bucurie puternică sau frumuseţe minunată dată fiind bogăţia nestricăciunii din el, cum era raiul sădit de mâna lui Dumnezeu. Şi a sădit Domnul rai în Eden şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Dar ce sunt pomii din el, fie că e vorba de pomi văzuţi, fie de pomi spirituali şi ce este pomul vieţii din mijlocul raiului? Ce sunt toţi aceşti pomi, din care a luat Adam poruncă să mănânce, dar poate că nici nu s-a atins de ei? Căci îi spune Dumnezeu: Din tot pomul din rai vei mânca.

Ioppe mai înseamnă însă şi virtutea şi cunoştinţa, precum şi înţelepciunea de pe urma lor. Virtutea, când se tălmăceşte frumuseţe spirituală; cunoştinţa, când se înţelege ca loc de unde se vede bucuria. Iar înţelepciunea, când se tălmăceşte bucurie puternică; căci prin înţelepciune omul desăvârşit primeşte o bucurie negrăită, adică bucuria puternică ce susţine cu adevărat viaţa după Dumnezeu, sau cea dumnezeiască a omului. Fiindcă înţelepciunea este pom ce viaţă tuturor celor ce se lipesc de ea şi temelie sigură celor ce se reazemă pe ea, ca pe Domnul (Proverbe 3, 18). Deci firea oamenilor fuge pururi din Ioppe, adică din deprinderea virtuţii şi a cunoştinţei, ca şi de harul înţelepciunii de pe urma lor, precum a fugit Adam prin neascultare din rai. Fuge, pentru că cugetarea lui zace cu plăcere în cele rele şi fugind, e târâtă cu voia ei pe mare, adică pe valurile murdare ale păcatelor, cum s-a rostogolit Adam în lumea aceasta după ce a căzut din rai, îmbrăţişând amăgirea şi confuzia nestatornică a lucrurilor materiale, pricinuite de valuri şi pricinuind alte valuri. Iar câştigul celor ce îmbrăţişează această amăgire este că se scufundă şi sunt înghiţiţi de chit şi sunt covârşiţi de apă până la suflet. Apoi sunt împresuraţi de cel mai de pe urmă adânc iar capul li se afundă în crăpăturile munţilor, ca în sfârşit să coboare pe fundul pământului, ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice (Iona 2, 7). Căci pământul acela fiind talpa celui mai de jos adânc, e cu adevărat întunecat şi neguros, pământ al întunericului veşnic, în care nu este nici o licărire şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor, cum zice undeva marele Iov, cel care a purtat cu izbândă mari războaie pentru adevăr.

Deci Proorocul înfăţişează în chip tainic pe Adam, adică firea cea de obşte a oamenilor în fiecare din stările prin care a trecut: cum a fugit de la bunătăţile dumnezeieşti, ca din Ioppe, şi e târâtă în mizeria de aici ca pe o mare, scufundându-se în oceanul agitat şi frământat al patimilor pământeşti; cum e înghiţită apoi de chit fiara cea spirituală şi nesăturată (diavolul), şi cum este covârşită din toate părţile de apa ispitelor până la suflet, adică e copleşită de ispitele vieţii; apoi cum e împresurată de cel mai de pe urmă adânc, cu alte cuvinte cum e înfăşurată mintea de neştiinţa totală şi cum e copleşită judecata de marea povară a păcatului. Pe urmă cum i se afundă capul în crăpăturile munţilor, sau cum e prinsă prima învăţătură despre monadă, întemeiată pe credinţă, care este capul întregului trup al virtuţilor, între cugetările viclene, ca între nişte crăpături întunecoase ale munţilor, şi e spartă în multe păreri şi năluciri (căci prin crăpăturile munţilor Scriptura a indicat ideile amăgitoare ale duhurilor răutăţii, ce sălăşluiesc undeva în fundul ultimului adânc al neştiinţei). În sfârşit, cum coboară până jos pe pământ, ale cărui zăvoare sunt încuietori veşnice, sau cum cade în deprinderea goală de orice simţire dumnezeiască şi lipsită de orice mişcare de viaţă a virtuţilor, adică într-o deprindere ce nu mai are nici o simţire pentru bunătate şi nici o dorinţă care să se mişte spre Dumnezeu (8). E deprinderea peste care apasă ca un abis întunericul neştiinţei şi noianul cumplit al răutăţii (9) şi în care îşi au rădăcinile munţii rătăcirii, adică duhurile răutăţii în ale căror crăpături afundându-se firea omenească, a devenit pe urmă bază pentru cea mai păcătoasă deprindere, ca una ce s-a făcut reşedinţă şi unealtă a rătăcirii şi a răutăţii lor. În această deprindere se află, ca nişte izvoare veşnice împătimirile sufletului după cele materiale, care nu lasă cugetarea să se izbăvească de întunericul neştiinţei, ca să vadă lumina adevăratei cunoştinţe (10). Această deprindere a indicat-o poate cum spuneam puţin mai înainte, în chip acoperit, marele Iov, prin cuvintele: Pământ întunecat şi neguros, pământ al întunericului veşnic (Iov 10, 21). E pământ întunecat fiindcă e pustie de orice cunoştinţă şi contemplaţie adevărată; şi neguros, pentru că este lipsită de orice virtute şi activitate. Şi continuă: În el nu este nici o licărire, se înţelege de cunoştinţă şi de adevăr, şi nu se poate vedea viaţă a muritorilor, adică o vieţuire demnă de fiinţele raţionale (11).

Proorocul ajunge în toate aceste stări, poate ca să închipuie prin sine patimile în care s-a rostogolit omenirea în chip jalnic, făcându-şi ale sale cele ale firii comune a oamenilor. De aceea când închipuie pe Adam, i se potriveşte unul din înţelesurile numelui, şi anume fuga de podoabă. Când însă preînchipuie pe Dumnezeu care s-a coborât pentru noi întru ale noastre, prin trup însufleţit mintal, făcându-Se ca noi afară numai de păcat, şi zugrăveşte anticipat taina întrupării şi a patimilor în vederea mântuirii, atunci prin plecarea sa din Ioppe pe mare indică coborârea Domnului din cer în lumea aceasta (12), iar prin înghiţirea sa de către chit şi prin aruncarea nevătămată după trei zile şi trei nopţi, prevesteşte taina morţii , a îngropării şi a Învierii⁵³⁵. De aceea i se potriveşte cât se poate de bine un alt înţeles al numelui şi anume: odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu sau harul lui Dumnezeu dat lor sau poate şi osteneala lui Dumnezeu pentru patima cea de bunăvoie a Domnului. Căci Proorocul a preînchipuit tainic prin întâmplările sale pe Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, odihnă adevărată a celor osteniţi de dureri, tămăduirea celor zdrobiţi şi harul iertării greşelilor (13). Pentru că şi Domnul şi Dumnezeul nostru făcându-Se om, a coborât din cer în oceanul vieţii noastre, ca într-o Ioppe ce se tălmăceşte locul de unde se vedea bucuria, pe marea acestei lumi, precum s-a scris: Care în locul bucuriei ce era pusă înaintea lui a răbdat crucea, nebăgând în seamă ocara. Şi coborându-Se de bunăvoie în inima pământului, unde ne ţinea închişi vicleanul, după ce ne înghiţise prin moarte, a ridicat din nou toată firea cea robită la cer, după ce a smuls-o de acolo prin Înviere. Prin aceasta El ne este cu adevărat odihnă, tămăduire şi har. Odihna, ca cel ce dezleagă prin viaţa Sa vremelnică legea robiei silnice a trupului: tămăduire, ca Cel ce tămăduieşte prin Înviere firea zdrobită prin moarte şi stricăciune: har, ca Cel ce dăruieşte prin credinţă înfierea în duh şi harul îndumnezeirii dat fiecăruia după vrednicie. Căci trebuie cu adevărat să ajungă lumina şi puterea lui Dumnezeu şi Tatăl în acel pământ, în care stăpânea întunericul şi izvoarele veşnice. Şi aceasta pentru ca Cel ce e lumină duhovnicească să împrăştie întunericul neştiinţei şi Cel ce e puterea ipostatică a lui Dumnezeu să sfărâme izvoarele păcatului şi aşa să slobozească firea celor încătuşaţi cumplit de cel viclean dăruindu-i lumina nestinsă a cunoştinţei adevărate şi putere de nedezrădăcinat a virtuţilor.

Dar Proorocul închipuie prin persoana sa şi harul proorocesc care se strămută prin Evanghelie din slujirea Legii socotită odinioară atât de slăvită la neamuri lăsând poporul iudaic, devenit necredincios, pustiu de bucuria ce o avea de acea slujire, ca prin multe necazuri, primejdii, strâmtorări, osteneli, prigoniri şi morţi să întoarcă Biserica neamurilor la Dumnezeu, ca pe o Ninive. Când închipuie acest har al proorociei, Proorocul părăseşte în chip tainic Ioppe ceea ce înseamnă că harul se depărtează de la slujirea Legii şi porneşte pe marea potrivnicilor fără de voie şi a luptelor cu ele a ostenelilor şi primejdiilor, până ce e înghiţit de moarte ca de un chit fără să fie câtuşi de puţin vătămat. Căci nimic de pe lume nu a putut împiedica mersul harului propovăduit neamurilor prin Evanghelie: Nici necaz, nici strâmtorare, nici prigoană, nici foamete, nici primejdie, nici sabie. Dimpotrivă prin aceasta harul se întărea şi mai mult, biruind pe toţi cei ce se ridicau împotrivă. Pătimind, biruia şi mai mult pe cei ce i se împotriveau şi astfel a întors firea rătăcită la Dumnezeul cel Viu şi Adevărat, cum a întors Iona cetatea Ninive. Şi deci îşi închipuia vicleanul că acoperă harul cu mulţimea prigoanelor, ca pe Prooroc chitul, nu l-a putut ţine până la sfârşit, neputând slăbi tăria puterii prin care lucra harul. Ba această putere face ca harul să lumineze şi mai strălucitor în ucenicii lui, după ce treceau prin aceste potrivnicii, aşa încât vicleanul îşi pricinuia, prin atacurile sale mai degrabă surparea puterii sale. Căci el vedea nu numai că harul nu putea fi biruit de el, ci şi că slăbiciunea naturală a sfinţilor, care îl vesteau neamurilor se prefăcea în tărie ce surpa puterea lui şi-i dobora toată înălţarea ce se ridica împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; ba tocmai când se credea că este înfrântă trupeşte prin strâmtorări, apărea şi mai împuternicită duhovniceşte. Acest lucru l-a cunoscut din experienţa pătimirilor sale Pavel marea trâmbiţă a adevărului care a devenit slujitor al harului proorocesc în Hristos către neamuri întru înnoirea duhului şi nu în vechimea literei. De aceea zice: Avem comoara aceasta în vase de lut, comoară numeşte cuvântul harului; iar vas de lut trupul acesta pătimitor, sau păruta simplitate în cuvântul rostit care a biruit toată înţelepciunea lumii, sau care cuprindea în sine, cât era cu putinţă, înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care nu o cuprindea lumea şi care a umplut toată lumea de lumina cunoştinţei adevărate cuprinsă în ea. Şi adaugă: Ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, iar nu din noi; întru toate necaz pătimind, dar nu strâmtorându-ne; lipsiţi fiind dar nu deznădăjduiţi; în toată vremea omorârea lui Iisus în trup purtând-o ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru. Că pururi noi cei vii ne dăm la moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor. Încât moartea în noi se lucrează, iar viaţa în noi. Căci cei ce propovăduiau cuvântul harului, purtând fără vină şi din toată inima moartea cea de bunăvoie, prin pătimirile lor lucrau neamurilor viaţa cea în duh, întru cunoştinţa adevărului. Aceasta a pătimit-o şi Iona, care, preînchipuind tainic harul, a îndurat atâtea primejdii, ca să întoarcă pe ninivitenii de la rătăcire la Dumnezeu. De aceea, după un alt înţeles al numelui său, se mai tălmăceşte şi darul lui Dumnezeu, sau osteneala lui Dumnezeu. Căci într-adevăr dar al lui Dumnezeu de oameni iubitori şi osteneală dumnezeiască prealăudată este harul proorocesc trimis neamurilor. E darul întrucât dăruieşte lumina cunoştinţei adevărate şi procură nestricăciunea vieţii celor ce-l primesc; şi e iar osteneală a lui Dumnezeu, întrucât înduplecă pe slujitorii săi să se împodobească cu ostenelile pentru adevăr şi-i învaţă pe cei ce se îngrijesc prea tare de viaţa în trup să crească mai mult prin pătimiri decât prin bucurii, dându-le ca dovadă a puterii covârşitoare a Duhului din ei, neputinţa naturală a trupului lor de a suporta pătimirile. Deci cuvântul harului străbătând prin multe încercări la firea oamenilor, sau la Biserica neamurilor, precum Iona prin multe necazuri la cetatea cea mare a Ninivei înduplecă legea care împărăţeşte peste fire, să se scoale de pe tronul ei, adică din deprinderea de mai înainte în rău sau din trăirea după simţuri, şi să-şi scoată haina sa, adică să lepede fumurile slavei lumeşti pentru moravurile sale, apoi să îmbrace sacul adică jalea şi asprimea neplăcută a relei pătimiri şi purtarea demnă de viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, şi să şadă în cenuşă, adică în sărăcia cu duhul în care e învăţat să şadă tot cel ce vrea să trăiască cu evlavie şi are în sine biciul cunoştinţei care-l lovea pentru greşelile sale (19). Dar nu numai pe împărat îl înduplecă cuvântul cel propovăduit al harului să creadă în Dumnezeu, ci şi pe bărbaţi, adică pe oamenii cu firea întreagă, convingându-i să mărturisească tare că unul este Dumnezeu, Făcătorul şi Judecătorul tuturor şi hotărându-i să se lepede cu desăvârşire de îndeletnicirile lor cele rele de mai înainte şi să se îmbrace în saci de la cel mai mic la cel mai mare dintre ei, adică să înceapă cu toată râvna o viaţă aspră omorâtoare de patimi. Iar mici şi mari cred că sunt numiţi aici de Scriptură, după înţelesul mai înalt, cei vinovaţi de o răutate mai mică sau mai mare.

Şi au crezut bărbaţii Ninivei lui Dumnezeu şi au hotărât să postească şi s-au îmbrăcat în saci de la cel mai mic la cel mai mare dintre ei. Şi a mers cuvântul până la împăratul Ninivei şi s-a sculat de pe tronul său şi s-a dezbrăcat de veşmântul său şi s-a îmbrăcat cu sac şi a şezut în cenuşă. Apoi s-a vestit şi s-a poruncit în Ninive de la împărat şi de la dregătorii săi, spunându-se: Oamenii şi dobitoacele, boii şi oile, să nu guste nimic nici să pască şi apă să nu bea (Iona 2, 5-7). Împărat al firii sale, cum am zis, legea firii. Dregătorii lui sunt puterea raţională, irascibilă şi poftitoare. Bărbaţii acestei cetăţi adică ai firii, sunt după unul din înţelesuri, cei ce păcătuiesc prin raţiune şi au o cunoştinţă greşită despre Dumnezeu şi despre lucrurile dumnezeieşti (20). Dobitoacele sunt cei ce păcătuiesc prin poftă şi trag la povara plăcerii prin patimile trupeşti. Boii sunt cei ce folosesc toată mişcarea mâniei pentru dobândirea bunurilor pământeşti, căci zic unii că sângele boului când e băut pricinuieşte îndată moartea celui ce îl bea: deci sângele lui este în chip vădit simbolul mâniei. Oile de ocară de aici sunt cei ce pasc fără de minte, numai prin simţuri, cele văzute, ca pe o iarbă, din pricina patimii cei stăpâneşte. Toate acestea socotim că au în acest loc al Scripturii un înţeles de ocară, până ce luându-le Cuvântul le va preface în bune. De aceea adaugă Scriptura despre ele: Să nu guste nimic, nici să pască, şi apă să nu bea. În felul acesta se vor depărta cauzele de mai înainte, care susţineau în fiecare din cele înşirate patimile. Iar după înlăturarea acestor cauze, ele îşi vor schimba îndeletnicirile rele de care erau stăpânite odinioară. Arătând aceasta, Scriptura adaugă: Şi s-au îmbrăcat în saci oamenii, iar dobitoacele n-au păscut şi au strigat către Domnul Dumnezeu cu stăruinţă; s-a întors fiecare de la calea sa cea rea şi de la nedreptatea din mâinile sale. (Iona 3, 8)

Oamenii sunt cei stăpâniţi printr-o judecată greşită a raţiunii de patimile sufleteşti; iar dobitoacele cei ţintuiţi de patimile trupeşti, prin reaua întrebuinţare a mâniei şi poftei, în vremea plăcerii. Deci toţi îmbracă, ca pe un sac, omorârea mădularelor de pe pământ, sau a întregii legi şi cugetări pământeşti şi strigă cu stăruinţă, cerând iertarea păcatelor de mai înainte şi depărtându-se de la cursul obişnuinţei, ca de la o cale oarecare, şi de la nedreptatea lucrată de faptele lor, ca de nişte mâini.

Astfel Ninive, înţeleasă ca firea cea comună a oamenilor, sau ca Biserica neamurilor, are pururi pe Iona, sau cuvântul harului proorocesc propovăduind în ea şi în fiecare zi întorcând pe cei rătăciţi la Dumnezeu. Iar dacă referim înţelesul spiritual al Ninivei la fiecare ins în parte, atunci cetatea cea mare zicem că este sufletul fiecăruia (21), la care după ce a păcătuit, este trimis cuvântul lui Dumnezeu ca să-i propovăduiască pocăinţa spre viaţă. În acest caz, prin împăratul cetăţii înţelegem mintea; dregătorii sunt puterile înnăscutei; bărbaţii, gândurile pătimaşe; dobitoacele, mişcările poftitoare ale trupului; boii, mişcările lacome ale mâniei spre bunurile materiale; iar oile, mişcările simţurilor, care percep lucrurile sensibile fără cugetare. Deci cuvântul lui Dumnezeu înduplecă mintea , adică pe împărat, să se ridice, ca de pe un tron, din deprinderea de mai înainte cu neştiinţa, şi să se dezbrace ca de o haină de părerea mincinoasă despre lucruri, apoi să se îmbrace ca pe un sac căinţa pentru cele rău cugetate şi să se aşeze, ca în cenuşă, în deprinderea sărăciei cu duhul, mai pe urmă să poruncească oamenilor, dobitoacelor, boilor şi oilor să postească, înfrânându-se de la mâncarea păcatului şi de la băutura neştiinţei, adică să se reţină de la săvârşirea păcatelor şi de la contemplarea înşelătoare prin simţuri, şi să se îmbrace în sac, adică în deprinderea prin simţuri, şi să se îmbrace în sac, adică în deprinderea care omoară patimile contrare firii, dar cultivă virtuţile şi cunoştinţele cele după fire, apoi să strige către Dumnezeu cu stăruinţă, adică să denunţe cu putere cele de mai înainte şi să se roage cu smerenie, ca să primească iertare de la Cel ce poate să o dea. De asemenea să ceară putere statornică pentru împlinirea poruncilor şi puterea statornică pentru împlinirea poruncilor şi pentru păzirea hotărârii spre cele bune de la Acela care e gata să dea celor ce o cer, pentru ca în felul acesta să-şi poată abate cugetarea de la rătăcirea de mai înainte, ca de la o cale rea, şi să lepede deprinderea de a născoci răul din puterile făptuitoare ale sufletului.

În această mare cetate, adică în firea obştească a oamenilor, sau în Biserica alcătuită din neamuri, sau în sufletul fiecăruia, mântuit prin cuvântul virtuţii şi al cunoştinţei, adică al credinţei şi al bunei conştiinţe, locuiesc mai mult de douăsprezece miriade (de douăsprezece zeci de mii) de oameni care nu-şi cunosc dreapta nici stânga lor (Iona 4, 14). Cred că Scriptura indică aici prin cele douăsprezece miriade, după un înţeles mai înalt, raţiunile timpului şi ale firii, adică cunoştinţa cuprinzătoare a firii văzute împreună cu acelea fără de care aceasta nu poate să existe. Căci dacă numărul doisprezece se formează prin adunarea lui cinci şi şapte, iar firea e încincită pentru simţuri iar timpul înşeptit, atunci numărul doisprezece indică, desigur, firea şi timpul. De notat însă că am spus mai mult de douăsprezece miriade de oameni, ca să cunoaştem că acest număr este circumscris şi depăşit în chip indefinit de mai multe, care fac prin ele o sumă superioară numărului doisprezece.

Deci Biserica prealăudată a lui Dumnezeu, având raţiunile virtuţii şi ale cunoştinţei, care întrec raţiunile timpului şi ale firii străbătând spre măreţia celor veşnice şi inteligibile, are mai mult de douăsprezece miriade de bărbaţi, care nu-şi cunosc dreapta sau stânga lor. Căci cel ce, din pricina virtuţii legiuite, şi-a uitat de patimile din trup, ca de unele ce sunt la stânga şi, din pricina cunoştinţei fără greşeală a faptelor sale, nu e stăpânit de boala părerii de sine, ca de una ce este la dreapta, a devenit bărbat ce nu-şi cunoaşte dreapta lui, întrucât nu iubeşte slava ce se destramă, nici stânga, întrucât nu se lasă aţâţat de patimile trupului (23).

Aşadar prin dreapta Scriptura înţelege slava deşartă de pe urma aşa ziselor isprăvi, iar prin stânga, neînfrânarea ce răsare de pe urma patimilor de ruşine. Pe aceşti bărbaţi ce nu cunosc dreapta şi stânga lor, îi are orice suflet luminat de vederile cele spirituale (inteligibile). Pentru că tot sufletul care îşi retrage puterea cugetării de la contemplarea naturii şi a timpului, are cugetările naturale ca pe nişte bărbaţi ce au trecut de numărul doisprezece, sau ca pe nişte raţiuni ce nu se mai ostenesc cu cele ce sunt sub fire şi sub timp, ci se îndeletnicesc cu înţelegerea şi cunoaşterea dumnezeieştilor taine şi de aceea nu cunosc dreapta sau stânga lor. Căci cunoaşterea virtuţilor după raţiunea lor, adică recunoaşterea adevărată prin trăirea a cauzei virtuţilor face pe cei părtaşi de ea să nu mai cunoască deloc din suficienţa şi excesul de virtute, care stau de cele două părţi ale mijlocului virtuţilor ca dreapta şi stânga.

Pentru că dacă în raţiune nu se află nimic contrar raţiunii (25), e limpede că cel ce s-a înălţat la raţiunea virtuţilor nu va mai cunoaşte câtuşi de puţin poziţia celor fără raţiune. Fiindcă nu e cu putinţă să privească deodată două lucruri care se contrazic şi să cunoască pe unul din ele manifestându-se deodată cu celălalt.

Căci dacă în credinţă nu se află nici o raţiune a necredinţei şi dacă prin fire lumina nu poate fi cauza întunericului şi diavolul nu se poate arăta deodată cu Hristos, e vădit că nici ceea ce-i contrar raţiunii nu poate exista la un loc cu raţiunea (26). Iar dacă ceea ce-i contrar raţiunii nu poate să se afle la un loc cu raţiunea, e vădit că cel ce s-a înălţat la raţiunea virtuţilor nu poate cunoaşte poziţia celor contrare raţiunii. El cunoaşte virtutea numai aşa cum este, dar nu cum e socotită (27). De aceea nu cunoaşte nici dreapta prin exces nici stânga prin insuficienţă fiindcă în amândouă acestea, se poate constata iraţionalul. Căci dacă raţiunea este hotarul şi măsura lucrurilor ceea ce este fără hotar şi fără măsură sau e peste hotar şi peste măsură, e lipsit de raţiune şi de aceea contrar raţiunii. Căci amândouă aceste aduc la fel celor ce se mişcă astfel, căderea de la ceea ce există cu adevărat. Una din ele prin faptul că îi face să-şi îndrume cursul vieţii spre ceva nedefinit şi nelămurit (29) şi să nu aibă pe Dumnezeu ca scop, întrucât din pricina lipsei de măsură a minţit îşi iau ca ţintă să se abată de la dreapta tot mai spre dreapta; iar cealaltă prin faptul că îi abate şi ea de la scop, îndrumându-le cursul vieţii numai spre cele ce ţin de simţuri întrucât din pricina lipsei de putere a minţii, îi face să socotească drept ţintă ceea ce se circumscrie prin simţuri. Acestea nu le cunoaşte şi nu le pătimeşte cel ce ascultă numai de raţiunea virtuţii şi hotărniceşte prin ea toată mişcarea minţi sale încât să nu poată cugeta peste raţiune sau fără raţiune.

Iar dacă cineva vrea să-şi înalţe mintea la un înţeles şi mai înalt, prin dreapta poate să înţeleagă raţiunile celor netrupeşti, iar prin stânga pe ale trupurilor. Dar mintea ce se înalţă spre cauza lucrurilor, nereţinută de nimic, nu mai cunoaşte aceste raţiuni, întrucât nu mai vede nici o raţiune în Dumnezeu Cel ce după cauză ce mai presus de orice raţiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai cunoaşte nici o raţiune a celor de care s-a despărţit, privind în chip negrăit numai Raţiunea la care s-a ridicat după har (32).

Pe aceşti bărbaţi şi pe cei asemenea lor, care într-adevăr nu cunosc dreapta şi stânga lor de ocară, îi cruţă Dumnezeu; şi pentru ei lumea toată. (Am zis: cea de ocară deoarece aproape toate cele din Scriptură au un înţeles de laudă şi unul de ocară). Dar poporul iudeu pizmaş şi vrăjmaş al oricărei iubiri de oameni, se plânge de mântuirea oamenilor şi de aceea îndrăzneşte să se răzvrătească chiar şi împotriva bunătăţii dumnezeieşti. Plin de nerecunoştinţă, de nemulţumire şi de ură faţă de oameni, el scrâşneşte din dinţi, se scârbeşte de viaţă şi-şi face pricină de întristare din mântuirea neamurilor în Hristos. Socotind din neştiinţă, mai de preţ o curcubetă decât mântuirea oamenilor, se îndurerează când o vede că se usucă roasă de vierme. Nebunia aceasta a evreilor a zugrăvit-o în sine ca tip marele Prooroc Iona fără să pătimească el însuşi ferească Dumnezeu de scăderile iudeilor, ci osândind în sine cu anticipaţie necredinţa lor, pentru care au căzut din slava de mai înainte, ca dintr-o Ioppe. De aceea i-a dat Duhul Sfânt în chip tainic acest nume capabil să arate prin diferitele lui tălmăciri starea lăuntrică a tuturor celor preînchipuiţi. Când deci dezvăluie în sine ca tip nebunia iudeilor care se întristează pentru mântuirea oamenilor şi se smintesc de minunata lor chemare dar se scârbesc de viaţă şi doresc, hulind voia lui Dumnezeu, mai bine moartea din pricina veştejirii curcubetei, numele lui se tălmăceşte la început întristarea lor. Această întristare o condamnă Scriptura când zice: A văzut Dumnezeu faptele lor, adică ale ninivitenilor, că s-au întors de la căile lor cele rele şi i-a părut rău să-i mai pedepsească pe ei şi nu i-a mai pedepsit. Şi s-a întristat Iona şi a zis: Acum Stăpâne Doamne ia sufletul meu de la mine că mai bine este mie să mor decât să trăiesc. Şi iarăşi: Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unui vierme a doua zi dimineaţă, şi a ros pe dedesubt curcubeta şi s-a uscat. Şi a fost după ce a răsărit soarele a lovit capul lui Iona şi s-a împuţinat cu sufletul şi s-a scârbit de viaţa lui şi a zis: Mai bine este mie să mor decât să trăiesc. Ninive este deci Biserica neamurilor care a primit cuvântul harului şi s-a întors de la rătăcirea de mai înainte a închinării la idoli şi de aceea s-a mântuit şi s-a învrednicit de slava cerurilor. Iar umbrarul pe care şi l-a făcut Iona după ce a ieşit din cetate, închipuie Ierusalimul de jos templul din el făcut de mâini. Curcubeta înfăţişează umbra vremelnică a slujirii trupeşti şi numai după literă a Legii, care nu e statornică şi nu poate să mulţumească mintea. Iar viermele este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, precum El însuşi zice despre Sine la Proorocul David: Sunt vierme şi nu om. Căci s-a făcut şi s-a numit cu adevărat vierme pentru trupul fără de sămânţă pe care l-a primit. Fiindcă precum viermele nu are împreunare, amestecare ca pricină premergătoare a naşterii lui, tot aşa nici naşterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai este vierme şi pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undiţa dumnezeirii spre amăgirea diavolului pentru ca dracul spiritual cel nesăturat înghiţind trupul pentru firea lui uşoară de apucat, să fie sfâşiat de undiţa dumnezeirii şi deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi să dea afară toată firea omenească, pe care o înghiţise mai înainte, cu alte cuvinte pentru ca, aşa cum înghiţise acela mai înainte pe om momindu-l cu nădejdea dumnezeirii, tot aşa, momit fiind mai pe urmă cu firea omenească, să dea afară pe cel amăgit cu nădejdea dumnezeirii, amăgit fiind el însuşi cu nădejdea că va pune mâna pe omenire; apoi ca să se arate bogăţia covârşitoare a puterii dumnezeieşti care biruie, prin slăbiciunea firii biruite, tăria celui ce a biruit-o mai înainte, şi ca să se arate că mai degrabă biruie Dumnezeu pe diavol folosindu-se de momeala trupului decât diavolul pe om cu făgăduinţa firii dumnezeieşti (35). Acest vierme a ros curcubeta şi a uscat-o, adică a pus capăt slujirii legii, ca unei umbre, şi a uscat părerea de sine a iudeilor, întemeiată pe ea.

Şi a fost a doua zi după ce a răsărit soarele. A doua zi, adică după trecerea ghicitorilor din chipurile legii şi a timpului hotărât pentru slujirea trupească a ei, a răsărit harul tainei celei noi, aducând o altă zi a unei cunoştinţe mai înalte şi a unei virtuţi dumnezeieşti, o zi care îndumnezeieşte pe cei ce o îmbrăţişează. Deci după ce viermele a ros curcubeta şi soarele acesta (căci unul şi acelaşi e şi vierme şi soare a dreptăţii: e vierme, întrucât s-a născut după trup fără sămânţă şi zămislirea lui este mai presus de orice înţelegere; iar soare, întrucât s-a coborât pentru mine sub pământ, prin taina morţii şi a mormântului şi întrucât e prin fire şi pentru sine lumina veşnică) (36) a răsărit din morţi prin înviere, a poruncit Dumnezeu unui vânt arzător şi soarele a lovit capul lui Iona. Cu alte cuvinte, după răsăritul soarelui dreptăţii, adică după învierea şi înălţarea Domnului, a venit vântul arzător al încercărilor peste iudeii rămaşi nepocăiţi şi le-a lovit capetele lor, potrivit unei drepte judecăţi, întorcând după cum s-a scris, durerea lor peste capetele lor (Psalmi 7, 17), precum înşişi ceruseră mai înainte zicând: Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Căci de fapt, după Învierea şi Înălţarea Mântuitorului, a venit peste ei ca un vânt arzător răzbunarea prin neamuri şi Soarele meu a doborât la pământ slava şi puterea întregului neam, lovind în ea ca într-un creştet. Căci închizându-şi ochii înţelegerii în faţa Lui, nu au cunoscut lumina adevărului, care le strălucea lor.

Sau vântul arzător ridicat împotriva iudeilor, care n-au ascultat de cuvântul harului, mai este şi părăsirea, care opreşte ploaia cunoştinţei şi roua proorociei şi usucă izvorul natural al cugetărilor evlavioase din inimă (37). Este părăsirea adusă cu dreptate peste ei, fiindcă şi-au pătat mâinile de sânge nevinovat şi au dat adevărul pe mâna minciunii şi au tăgăduit pe Dumnezeu Cuvântul, Cel ce pentru mântuirea neamului omenesc a venit la noi în chipul nostru, fără schimbare. De aceea au fost lăsaţi şi ei în propria lor rătăcire, în care nu se poate afla nici o dispoziţie apropiată de credinţă şi de temerea lui Dumnezeu, ci numai de o ambiţie uscată, secetoasă şi străbătută de toată patima cea rea. Este ambiţia ce poate fi caracterizată prin îngâmfare-trufie, care este o patimă blestemată ce constă în împreunarea a două rele: mândria şi slava deşartă. Dintre acestea, mândria tăgăduieşte pe Cel ce e cauza virtuţii şi a firii, iar slava deşartă falsifică firea şi însăşi virtutea (38). Căci cel mândru nu face nimic după Dumnezeu, iar cel robit de slava deşartă nu întreprinde nimic după fire. Iar din amestecarea lor se naşte îngâmfarea, care pe Dumnezeu îl dispreţuieşte, bârfind şi hulind Providenţa, iar de la fire se înstrăinează, folosind toate cele ale firii împotriva firii şi stricând frumuseţea şi buna întocmire a firii prin reaua întrebuinţare a lor. Scurt vorbind, poporul iudeu, îngăduind prin necredinţa în Hristos, dracului trufaş să-i lege mintea, a urât deopotrivă pe Dumnezeu şi pe oameni: pe Dumnezeu, întrucât îl pune mai prejos de plăcerea trupului şi de aceea respinge slujirea Lui în duh; iar pe oameni, întrucât socoteşte pe cei ce nu-şi coboară neamul după trup din Iacov cu desăvârşire străini de Făcător şi de aceea îşi închipuie că uciderile pe care le plănuieşte împotriva noastră sunt bineplăcute lui Dumnezeu. El nu ştie, pe cât se pare, în nebunia lui, că trupul şi înrudirea de neam nu se pot apropia de Dumnezeu aşa de mult cum poate apropia sufletul, care poartă aceeaşi pecete a credinţei ca şi celelalte suflete şi aceeaşi aplecare lăuntrică a voii spre bine. Iar aceasta stinge legea trupului cu totul, încât nu se mai străvede decât raţiunea lui Dumnezeu arătându-se prin duh şi făcându-i pe toţi una după minte, ca să cunoască pe Unul Dumnezeu şi ca să fie între toţi o singură iubire şi armonie (39), datorită căreia nici unul nu mai este despărţit duhovniceşte de nici unul, chiar dacă trupeşte, după locurile pe care le ocupă, sunt departe unul de altul.

Deci vântul arzător este trufia, care este patima urii de Dumnezeu şi de oameni. Fiindcă ea usucă inima necredincioşilor, veştejind cugetările evlavioase despre Dumnezeu şi raţiunile drepte despre fire, ca un vânt arzător. Căci spun unii că acest vânt se produce prin amestecarea unui vânt de răsărit şi a unuia de la miazăzi şi de aceea usucă umezeală împrăştiată de pământ. El se mai numeşte şi Evroclidonul (Vârtejul larg) sau Tifonicul (Fumegosul). Numele dintâi îl poartă fiindcă stârneşte din toate părţile furtună pe pământ şi pe mare, iar al doilea, fiindcă aduce o negură uscată. Dar pe amândouă acestea le pricinuieşte şi trufia.

Căci de fapt aceasta stârneşte mare tulburare în suflet şi umple mintea de întunericul neştiinţei. Acest vânt arzător l-a stârnit Dumnezeu, adică l-a lăsat să vină, după batjocorirea lui Hristos, asupra iudeilor, care dobândiseră o dispoziţie corespunzătoare cu el, ca să se facă vădită tuturor voia lor faţă de Dumnezeu şi oameni. De aceea, impuşi de negura neştiinţei, s-au aruncat pe ei înşişi de bunăvoie în partea opusă lui Dumnezeu, nemaiavând nimic de făcut, decât să se plângă şi să se înciudeze de mântuirea prin credinţă şi de slava de care s-au împărtăşit neamurile şi de pierderea dreptului lor ce le aveau după trup. Pentru aceea zic: Acum Doamne ia sufletele de la noi, că mai bine este nouă să murim decât să trăim. Aceasta o spun ei din pricină că s-a născut curcubeta, adică a încetat slujirea în umbrele Legii, care noaptea a crescut şi noaptea a pierit, ca una ce nu avea nici o lumină spirituală, care să poată lumina înţelegerea sufletului, fiind circumscrise numai la figurile şi la ghicitorile simbolurilor (40).

Dar noi să îmbrăţişăm duhovniceşte, prin credinţă şi prin dreptatea care o însoţeşte, duhovnicească Ninive, adică Biserica alcătuită din neamuri, care este, precum s-a scris, o mare cetate a lui Dumnezeu, mântuită după cele trei zile ce i-au fost orânduite spre pocăinţă. Şi să ne grăbim să ne facem cetăţeni ai acestei mari cetăţi a lui Dumnezeu prin pocăinţă şi prin schimbarea noastră în bine. Căci Scriptura spune în mod apriat despre ea că este o cetate mare a lui Dumnezeu: Iar Ninive era cetate mare a lui Dumnezeu. Unde poate afla iudeul respectuos faţă de adevăr, spunându-se în Scriptură un cuvânt ca acesta Ierusalimul de jos? Eu, deşi am citit de multe ori toată Sfânta Scriptură, nu am aflat spunându-se nicăieri: Şi Ierusalimul era cetate mare lui Dumnezeu. Dar cine a putea, bizuindu-se pe puterea cuvântului şi pe bogăţia ideilor, să măsoare şi să circumscrie măreţia acestei cetăţi, care este şi se numeşte a lui Dumnezeu? Mie îmi este acest lucru cu neputinţă, precum socotesc că îi este cu neputinţă oricărui om cu minte înţeleaptă, care îşi dă seama cât de puţin de majestatea dumnezeiască şi nu ignoră că toate sentinţele dumnezeieşti trebuie să aibă ceva din măreţia lui Dumnezeu. Dar cum era cetate mare lui Dumnezeu, prima cetate a asirienilor, în care domnea confuzia rătăcirii, unde trona regeşte nebunia slujirii la idoli, care se afla atât de departe ţara numită sfântă, făgăduită lui Israel cel trupesc? Desigur că ea n-ar fi putut fi numită aşa, dacă n-ar fi văzut Dumnezeu de mai înainte mărimea credinţei, necuprinsă de nici un cuvânt, a Bisericii celei din neamuri. Prin aceasta a înfăţişa viitorul ca prezent, iar ceea ce era mai înainte străin şi-a însuşit ca pe ceva propriu şi ceea ce era vrednic de ocară din pricina necredinţei a făcut prin cuvântul Său să fie străbătut de dumnezeire, plin de cinste şi cu un viitor care întrece orice cuvânt. De aceea a putut zice prin Proorocul: Şi Ninive era cetate mare a lui Dumnezeu. La această cetate a fost trimis cuvântul harului proorocesc, care i-a vestit distrugerea cea fericită, zicând: Încă trei zile şi Ninive va fi distrusă (Iona 3, 5). Ajungând la acest loc al sorocului de trei zile, socotesc să las celelalte lucruri, care pot să fie spuse celor ce caută înţelesul mai înalt al Scripturii. Căci eu urmăresc să notez şi să spun numai ceea ce e sigur că nu se află alături de adevăr.

Deci auzind că Proorocul vesteşte în chip determinat: Încă trei zile şi Ninive va fi distrusă, socotesc că hotărârea aceasta împotriva Ninivei rămâne neschimbată, mai bine zis sunt sigur că are să se facă cercetarea asupra Ninivei. Lucrul se înţelege aşa: că după cele trei zile, pe care le-a petrecut Proorocul în pântecele chitului, desemnând de mai înainte în sine îngroparea de trei zile şi Învierea Domnului, Scriptura aşteaptă să vină alte trei zile, în care să se arate lumina adevărului şi adevărata împlinire a tainelor prevestite, ca apoi să se producă distrugerea cetăţii, dat fiind că aceste zile din urmă nu vor mai preînchipui numai adevărul îngropării şi al Învierii Mântuitorului, ci îl vor arăta limpede, împlinindu-se în realitate, pe când cele trei zile de mai înainte, pe care le-a petrecut Iona în chit, numai îl preînchipuiau. Căci dacă orice chip se referă la un adevăr aşteptat în viitor, iar chipul în acest caz a constatat în petrecerea de trei zile a lui Iona în pântecele chitului, este vădit că chipul are să se arate ca urmând după el, în mod real, taina unui adevăr nou. Şi de fapt, trei zile şi trei nopţi a petrecut Domnul în inima pământului, cum însuşi Domnul zice: Precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi. Deci spunând Scriptura: Încă trei zile, arată în chip ascuns că alte trei zile au trecut, căci altfel nu ar fi spus încă, adică vor mai fi trei zile, şi Ninive va fi distrusă. Deci nu chipul avea să distrugă Ninive după hotărârea dumnezeiască, ci adevărul despre care a spus: încă trei zile. E ca şi când Iona ar fi zis: Vor mai fi încă trei zile după chipul arătat prin mine, în care va avea loc o îngropare şi o înviere mai tainică, şi după aceea Ninive va fi distrusă.

Dar ar putea întreba cineva nedumerit: Cum se mai ţine Dumnezeu de cuvânt, odată ce hotărăşte distrugerea dar nu o execută? Răspundem acestuia că Dumnezeu îşi ţine cuvântul, distrugând de fapt şi mântuind cetatea. Primul lucru îl face prin faptul că aceea se leapădă de rătăcire, al doilea prin faptul că primesc cunoştinţa adevărată. Mai bine zis, omoară rătăcirea din ei prin credinţa înviorată din nou şi le înfăptuieŗte mântuirea prin moartea rătăcirii. Căci Ninive se tălmăceşte prin înnegrire înăsprită, adusă în fire de neascultare şi a înnoit frumuseţea atotlină a firii prin ascultarea credinţei, arătând iarăşi în fire prin înviere frumuseţea atotlină a nestricăciunii, neînăsprită de nimic pământesc. Dar aceasta se poate spune şi despre firea cea obştească şi despre sufletul fiecăruia, care a lepădat prin credinţă şi buna cunoştinţă chipul lui Adam celui vechi şi pământesc şi a îmbrăcat chipul celui ceresc.

Aşadar s-a arătat limpede că Proorocul reprezintă mai multe înţelesuri, după sensurile numelui său, care se tălmăceşte potrivit cu diferitele locuri ale Scripturii. Tălmăcit ca fuga de podoabă, indică pe Adam şi firea cea de obşte, ca odihna şi tămăduirea lui Dumnezeu, sau osteneala lui Dumnezeu, pe Domnul şi Dumnezeul nostru, potrivit cu explicaţia dată. Iar tălmăcit ca porumb şi dar al lui Dumnezeu, indică harul propovăduirii şi bogăţia Duhului cuprinsă în el. Osteneala lui Dumnezeu indică multele nevoinţe ale celor ce se fac slujitori ai acestei chemări adevărate. Iar când se tălmăceşte ca întristarea lor, indică furia iudeilor împotriva adevărului, adică pizma pentru bunurile străine, care naşte întristarea în cei stăpâniţi de ea. Acest rău s-a înrădăcinat în firea iudeilor, care s-au umplut de ură faţă de Dumnezeu şi oameni, şi de aceea nu urmăresc decât să strice firea, fără ruşine, prin sânge şi ucideri.

Dar deoarece cuvântul nostru a avut un curs grăbit, a trecut peste înţelesul căii de trei zile. Căci se zice în Scriptură: Iar Ninive era cetate mare lui Dumnezeu, cale de trei zile (Iona 3, 3). Dacă voiţi, să întregim puţin ceea ce am lăsat afară. Drumul de trei zile sunt diferite moduri de vieţuire ale celor ce merg pe calea Domnului, sau vieţuirile care corespund fiecăreia din legile generale. Iar legi generale sunt: cea naturală, cea scrisă şi cea a harului. Căci fiecăreia din aceste legi îi corespunde o anumită vieţuire şi un anumit curs al vieţii, ca şi o dispoziţie lăuntrică deosebită, produsă de acea lege prin voia celor ce se conformează cu ea. Fiindcă fiecare din aceste legi creează o altă dispoziţie în fiecare din cei ce se află sub puterea ei. De pildă legea naturală, când raţiunea nu e copleşită de simţire, ne înduplecă fără o învăţătură specială să îmbrăţişăm pe toţi cei înrudiţi şi de acelaşi neam, întrucât firea însăşi ne învaţă să ajutorăm pe cei ce au lipsă şi să vrem toţi tuturor acelaşi lucru pe care şi-l doreşte fiecare să-i fie făcut de alţii. Aceasta ne-a spus-o însuşi Domnul, zicând: Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea. Căci cei a căror fire e cârmuită de raţiune, au aceeaşi dispoziţie. Iar cei care au aceeaşi dispoziţie, e vădit că au şi acelaşi mod de purtare şi acelaşi curs al vieţii. În sfârşit cei al căror mod de purtare şi curs al vieţii este acelaşi, desigur că sunt uniţi de bunăvoie printr-o legătură de afecţiune, care-i adună pe toţi printr-o unică aplecare a voii în aceeaşi raţiune a firii, în care nu se mai află câtuşi de puţin dezbinarea ce stăpâneşte acum în fire din pricina iubirii de sine a fiecăruia.

Iar legea scrisă, înfrânând prin frica de pedepse pornirile fără rânduială ale celor neînţelepţi, îi obişnuieşte să-i socotească pe toţi egali. Prin aceasta se consolidează forţa dreptăţii, încât cu timpul devine fire, prefăcând frica sufletului într-o afecţiune faţă de bine ce se întăreşte pe încetul prin voinţă, iar obişnuinţa de a se curăţi prin uitare de cele de mai înainte într-o deprindere care face să se nască de odată cu sine iubirea faţă de alţii. Iar în aceasta stă împlinirea legii, toţi unindu-se întreolaltă prin iubire. Căci împlinirea legii este solidaritatea prin iubire a tuturor celor ce s-au împărtăşit de aceeaşi fire, purtând raţiunea firii încununată de dorul dragostei şi înfrumuseţând legea firii cu adaosul dorului. Căci legea firii este raţiunea naturală care şi-a supus simţirea modurilor⁵⁵⁶. iar legea scrisă, sau împlinirea legii scrise, este raţiunea naturală, care şi-a luat ca ajutor în raporturile de reciprocitate cu cei de acelaşi neam raţiunea duhovnicească. De aceea zice: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar nu zice: Să ai pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Căci al doilea arată numai solidaritatea cu cei de acelaşi neam spre menţinerea existenţei, iar primul înseamnă grija de ei în vederea fericirii.

În sfârşit, legea harului învaţă pe cei călăuziţi de ea să imite nemijlocit pe Dumnezeu, care, dacă se poate spune aşa, ne-a iubit mai mult decât pe Sine însuşi, măcar că îi eram duşmani din pricina păcatului. Ne-a iubit adică aşa de mult, încât a binevoit să coboare în fiinţa noastră, în mod neschimbat, El care este în mod suprafiinţial mai presus de orice fiinţă şi fire, şi să se facă om şi să fie unul dintre oameni. Din aceeaşi iubire n-a refuzat să-şi însuşească osânda noastră şi să ne îndumnezeiască după har aşa de mult pe cât s-a făcut El după iconomie şi prin fire om. Iar aceasta a făcut-o ca să învăţăm nu numai să ne ajutăm întreolaltă în chip natural şi să ne iubim unii pe alţii ca pe noi înşine în chip duhovnicesc, ci şi să purtăm grijă de alţii mai mult decât de noi înşine în chip dumnezeiesc şi aceasta să ne fie dovada dragostei întreolaltă ca, în temeiul virtuţii noastre, să fim gata a suferi cu bucurie moartea de bunăvoie unii pentru alţii. Căci nu este altă iubire mai mare ca aceasta, ca cineva să-şi pună sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

Deci legea firii este, ca să spun pe scurt, raţiunea naturală care şi-a supus simţirea spre înlăturarea nesocotinţei (iraţionalităţii) prin care se menţine dezbinarea între cei uniţi prin natură. Iar legea scrisă este raţiunea naturală care, după înlăturarea iraţionalităţii simţirii, şi-a asociat şi iubirea duhovnicească prin care susţine reciprocitatea între cei de acelaşi neam. În sfârşit legea harului este raţiunea mai presus de fire, care preface firea în chip neschimbat⁵⁵⁸ îndumnezeind-o şi arată în firea oamenilor ca printr-o icoană arhetipul necuprins şi mai presus de fiinţă şi de fire şi procură fericirea veşnică.

Iar dacă acesta este înţelesul celor trei legi, cu drept cuvânt cetatea cea mare a lui Dumnezeu, adică Biserica, sau sufletul fiecăruia se află la capătul unui drum de trei zile, ca una ce primeşte şi cuprinde dreptatea firii, a legii şi a duhului. Căci în aceste trei legi se află toată podoaba Bisericii, câtă se cuprinde în lărgimea virtuţii, în lungimea cunoştinţei şi în adâncimea înţelepciunii şi a cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu (a Teologiei mistice)⁵⁵⁹. Deci să nu ne despărţim prin dispoziţia noastră lăuntrică de această cetate, ca poporul iudeu, iubindu-ne trupul ca pe un umbrar şi îngrijindu-ne de plăcerea trupului nostru ca de o curcubetă, ca nu cumva străpungând-o viermele cunoştinţei, să usuce afecţiunea noastră rătăcită spre plăceri şi venind asupra noastră, prin încercările fără de voie, pedeapsa pentru ce le-am făcut rău în viaţă, ca un vânt arzător, să ne scârbim de viaţă şi să ne răzvrătim împotriva judecăţii dumnezeieşti.

Căci fiecare dintre noi cei biruiţi de amăgirea celor materiale, care ne bucurăm de plăcerile trupului, primeşte ca pe un vierme cuvântul lui Dumnezeu, care îl împunge prin cunoştinţă şi roade afecţiunea lui faţă de plăcere ca pe o rădăcină de curcubetă, ca apoi răsărirea desăvârşită a luminii cuprinse în cuvintele Duhului să-i usuce lucrarea păcătoasă, iar vântul cu arşiţă, adică amintirea chinurilor veşnice, să-i ardă, ca pe un creştet, începutul patimilor răutăţii, de la momelile ce vin prin simţuri. Astfel vom dobândi cunoştinţa raţiunilor Providenţei şi ale Judecăţii, care ne învaţă să preţuim cele veşnice mai mult decât cele vremelnice, a căror lipsă obişnuieşte să întristeze pe oameni. Căci dacă cuvântul Scripturii arată că omul se întristează pentru umbrar şi pentru curcubetă, adică pentru şi pentru plăcerea trupului, iar că Dumnezeu se îngrijeşte de Ninive, vădit este că ceea ce socoteşte Dumnezeu vrednic de iubire e cu mult mai de preţ şi mai de cinste decât toate lucrurile dragi şi scumpe oamenilor, fie că există în oarecare fel, fie că nu există, ci numai par să existe, în urma unei judecăţi greşite, sau a unei prejudecăţi, neavând nici o raţiune a existenţei lor reale, ci fiind rodul nălucirii care amăgeşte mintea şi dă o figură goală celor ce nu sunt, nu însă şi un ipostas real patimii.

Scolii

Cap e numit aici învăţătura primă despre monadă, ca început al oricărei virtuţi; iar crăpăturile munţilor sunt cugetările duhurilor viclene în care s-a scufundat mintea noastră prin neascultare. (7)

Pământul cel mai de jos este desprinderea goală de orice simţire cunoştinţei lui Dumnezeu şi de orice mişcare de viaţă virtuoasă. (8)

Adânc (abis, noian) numeşte ştiinţa ce zace peste deprinderile păcatului, asupra căreia plutesc, ca pe un pământ, mările păcatului. (9)

Pământ numeşte deprinderea învârtoşată în păcat, iar zăvoarele veşnice, poftele pătimaşe după cele materiale, care ţin robită cea mai rea dintre deprinderi. (10)

Licărirea de lumină este cunoştinţa adevărată, iar viaţa celor muritori este purtarea demnă de fiinţele raţionale, de care-i lipsit cel stăpânit de-o deprindere rea. (11)

Odihnă este Domnul, ca Cel ce izbăveşte de ostenelile pentru virtute; tămăduire a lui Dumnezeu, ca doctorul care vindecă rana venită prin moarte; harul lui Dumnezeu, ca cel care aduce răscumpărare; şi osteneală a lui Dumnezeu, ca Cel ce primeşte patimile noastre. (13)

Sfinţii pătimind trupeşte şi primind de bunăvoie moartea trupului pentru adevăr, au procurat neamurilor o viaţă de credinţă în duh. (17)

Împăratul este legea naturală; tronul, deprinderea pătimaşă a simţurilor; veşmântul împărătesc, îmbrăcămintea slavei deşarte; sacul, plânsul pocăinţei; cenuşa, smerita cugetare. (19)

Oameni numeşte pe cei ce greşesc prin raţiune; dobitoace, pe cei ce greşesc prin poftă; boii, pe cei ce greşesc prin iuţime; iar oi pe cei ce greşesc în contemplarea celor văzute. (20)

Biserica şi sufletul fiecăruia, având în ele raţiunile virtuţii şi ale cunoştinţei, care depăşesc timpul şi firea, au mai mult de douăsprezece zeci de mii. Căci raţiunea virtuţii nu cunoaşte păcatul trupului, care e stânga; iar raţiunea cunoştinţei nu cunoaşte răutatea sufletului, care e dreapta. (23)

Cauza virtuţilor e Dumnezeu. Iar cunoştinţa cu lucrul a acestuia înseamnă prefacerea adevărată a celui ce cunoaşte pe Dumnezeu, în duh, în urma unei stăruitoare deprinderi. (24)

Raţiunea naturală urcă, prin mijlocirea virtuţilor, pe cel ce se îndeletniceşte cu făptuirea la minte; iar mintea îl duce, prin contemplaţie, pe cel ce se doreşte după cunoştinţă, la înţelepciune. Dar patima neraţională înduplecă pe cel ce nesocoteşte poruncile să se coboare la simţire (senzaţie). Iar sfârşitul acesteia este că mintea se lipeşte de plăcere. (25)

Necredinţă numeşte lepădarea poruncilor; credinţă, consimţirea cu ele; întuneric, necunoaşterea binelui; lumină, cunoştinţa lui. Hristos este numit fiinţa şi ipostasul acestora; iar diavol, deprinderea atotrea, care dă naştere tuturor relelor. (26)

Virtutea numeşte deprinderea atotnepătimaşă şi învârtoşată în bine, căci nu are nimic contrar, nici pe de o parte, nici pe alta. Căci ea poartă pecetea lui Dumnezeu, care nu are nimic contrar. (27)

Dacă raţiunea hotărniceşte fiinţa fiecărui lucru, nici unul dintre lucruri nu se depăşeşte pe sine prin fire şi nu-şi rămâne mai prejos de sine. Hotarul făpturilor este să ajungă prin dorinţă la cunoaşterea cauzei lor; iar măsura este să o imite prin trăire, pe cât e aceasta cu putinţă făpturilor. (28)

Când cele ce se mişcă îşi poartă dorinţa peste hotarul şi măsura lor, îşi fac drumul de prisos, neajungând la Dumnezeu în care se opreşte mişcarea dorinţei tuturor primind posesiunea şi bucuria lui Dumnezeu, care e ţinta finală de sine subzistentă a lor. (29)

Mintea ce se întinde spre Dumnezeu prin extaz, lasă în urmă atât raţiunile fiinţelor netrupeşti, cât şi pe ale trupurilor. Căci nu poate fi primit deodată cu Dumnezeu ceva din cele de după Dumnezeu. (32)

Mai tare a biruit Domnul puterea tiranului, momindu-l cu slăbiciunea trupului, decât diavolul pe Adam, făgăduindu-i demnitatea dumnezeirii. (35)

Domnul este vierme pentru trupul fără de sămânţă; iar soare atât pentru apusul în mormânt, prin care cuvântul s-a coborât ca om sub pământ, cât şi ca cel ce este prin fire şi după fiinţă lumină şi Dumnezeu. (36)

Vântul arzător închipuie nu numai încercările, ci şi părăsirea de către Dumnezeu, în urma căreia nu li s-a mai hărăzit iudeilor darurile dumnezeieşti. (37)

Propriu mândriei este de a nu recunoaşte că Dumnezeu este Făcătorul virtuţii şi al firii, precum propriu slavei deşarte este să dezbine firea pentru a o slăbi; iar trufia este fătul amândurora, fiind o deprindere păcătoasă compusă din tăgăduirea de bunăvoie a lui Dumnezeu şi din ignorarea cinstei egale a celor de aceeaşi fire. (38)

Înrudirea sufletească ce se înfăptuieşte prin duh, desface afecţiunea voinţei pentru trup şi o leagă de Dumnezeu, prin dor. (39)

Noapte numeşte simbolurile legii, sub care se află legea. În ele sufletul nu-şi poate găsi luminarea, dacă nu sunt înţelese duhovniceşte. (40)

Biserica neamurilor a fost numită cetate mare închinată lui Dumnezeu, pentru taina cea mare şi de nici un cuvânt măsurată a iconomiei dumnezeieşti. (41)

După fiinţă adevărul premerge tipurilor; după arătare însă, tipurile premerg temporal adevărului. Deci, fiindcă Iona a zugrăvit în sine cu anticipaţie adevărul ca tip, rămânând trei zile în pântecele chitului, Scriptura vorbind de încă trei zile, înţelege prin cele trei zile ale îngropării şi învierii Domnului, după care va fi distrusă rătăcirea şi neştiinţa neamurilor. (42)

Legea scrisă, împiedicând prin frică nedreptatea, obişnuieşte pe om spre ceea ce e drept, iar cu vremea preface obişnuinţa într-o afecţiune iubitoare de dreptate, ce dă naştere unei deprinderi ferme spre bine, care produce uitarea răutăţilor de mai înainte. (48)

A avea pe aproapele ca pe tine însuţi, e propriu grijii care se preocupă numai de viaţa lui, iar aceasta ţine de legea naturală. A-l iubi însă pe aproapele ca pe tine însuţi, înseamnă a avea grijă şi de fericirea lui prin virtute, iar aceasta o porunceşte legea scrisă. În sfârşit, a-l iubi pe aproapele mai mult decât pe tine însuţi, e propriu legii harului. (50)

Cel ce este împiedicat în pornirile trupului spre plăcere, învaţă să cunoască raţiunile Providenţei, care ţine în frâu materia inflamabilă a patimilor. Iar cel ce suferă lovituri dureroase în trupul său, învaţă să cunoască raţiunile Judecăţii, care-l curăţă, prin osteneli fără de voie, de întinăciunile de mai înainte. (54)

În Cartea a doua a Împăraţilor s-a scris: Şi s-a făcut foamete în zilele lui David faţa Domnului. Şi Domnul a zis: Peste Saul şi peste casa lui nedreptatea, fiindcă a omorât pe gibeoniţi. Şi a chemat David pe gibeoniţi şi l-a zis lor: Ce voi face vouă şi cu ce să binecuvântaţi moştenirea Domnului. Şi au zis către rege: Bărbatul care ne-a zdrobit pe noi şi a socotit să ne stârpească pe noi, vrem să-l pierdem pe el, ca să nu mai fie nici un hotar al lui Israel. Daţi-ne nouă şapte bărbaţi din fiii lui şi-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul. Şi a luat pe regele pe cei doi feciori ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe care i-a născut lui Ezdriel, şi i-a dat ei în mâna ghibeoniţilor. Şi i-a spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului, şi a căzut acolo cei şapte împreună. Şi i-a omorât în zilele secerişului orzului. Şi a luat Resfa, fiica lui Aia, sacul şi l-a întins sieşi pe stâncă, până ce a căzut peste ei ploaia lui Dumnezeu din cer. Şi au împlinit toate câte a poruncit regele. Iar după ce după moartea lui Saul i s-a cerut lui David ispăşire, stăpânind foamete peste ţară până ce a dat pe cei şapte bărbaţi din sămânţa lui Saul ca să fie omorâţi de ghibeoniţi? Care e sensul acestor cuvinte şi cum trebuie să le înţelegem duhovniceşte?

Cunoştinţa exactă a cuvintelor Duhului se descoperă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care printr-o îndelungată cultivare a virtuţilor, curăţindu-şi mintea de funinginea patimilor, primesc cunoştinţa celor dumnezeieşti, care se întipăreşte şi se aşează în ei de la prima atingere, asemenea unei feţe într-o oglindă străvezie. Aceia însă a căror viaţă este împunsă, ca şi a mea, de petele patimilor, de abia pot să deducă din anumite socotinţe probabile cunoştinţa celor dumnezeieşti, fără să îndrăznească a o pătrunde şi exprima cu de-amănuntul. Şi eu ştiu limpede, cinstite părinte, că întrucât le-ai pătimit, cunoşti cele dumnezeieşti din experienţă mai bine decât le ştiu eu, care nu pot grăi nimic despre cele dumnezeieşti pe temeiul acestei experienţe. Totuşi nu e de osândit nici osteneala aceasta a mea, mai ales din partea voastră care mi-aţi poruncit şi mi-aţi impus această osteneală de-a grăi despre cele ce-mi depăşesc puterea.

Deci Saul înseamnă în acest loc al Sfintei Scripturi legea care împărăţeşte în litera ei prin puterea poruncii trupeşti peste iudeii cei trupeşti, sau modul şi înţelesul trupesc al legii, care împărăţeşte peste cei ce se lasă călăuziţi numai de literă. Fiindcă Saul se tălmăceşte după înţeles ca iadul cerut. Poporul iudeilor, adică, alegând viaţa de plăceri în locul împărăţiei şi a vieţii trăite virtuos în duhul lui Dumnezeu, a cerut să împărăţească peste el iadul, adică neştiinţa în loc cunoştinţă. Căci tot cel ce a căzut din iubirea dumnezeiască, e stăpânit prin plăcere de legea care nu poate păzi nici o poruncă dumnezeiască, sau nici nu vrea să o păzească.

După altă tălmăcire, Saul înseamnă ceva dat cu dobândă sau împrumutat cu dobândă. Căci nu s-a dat Legea scrisă celor ce au primit-o spre a le fi ca o avuţie, ci ca să-i pregătească spre făgăduinţa aşteptată. De aceea dându-i Dumnezeu lui Saul împărăţia, în legământul făcut cu el nu i-a făgăduit împărăţia veşnică. Fiindcă tot ce se dă ca împrumut nu i se face celui ce l-a primit avuţie proprie, ci pricină de muncă şi de osteneală spre adunarea altei avuţii. Iar Resfa, ţiitoarea lui Saul se tălmăceşte drumul gurii. Drum al gurii este însă, învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor, adică aducerea ei în casă în mod nelegitim. Aceasta o face cel ce cultivă numai slujirea trupească a legii, din care nu i se naşte nici un rod bun şi evlavios. Căci cel ce se îndeletniceşte numai cu parte trupească a legii prin învăţarea cuvintelor, nu are slujirea aceasta a legii într-o împreunare legitimă cu raţiunea. De aceea, ceea ce i se naşte e vrednic de osândă şi de ocară căci din împreunarea nelegiuită cu Resfa se naşte Ermonti şi Memfivoste care înseamnă anatema lor şi ruşinea gurii lor. De fapt, Ermonti după înţeles se citeşte anatema, iar Memfivoste ruşinea gurii lor. Anatema lor este stricăciunea păcatului cu gura adusă de lucrarea patimilor, iar Memfivoste este mişcarea nenaturală a minţii spre rău sau gândul născocitor de rele a minţii, care este şi se numeşte ruşinea minţii. Sau anatema lor este locul în care este ţinută firea acum spre certare, adică lumea aceasta care a devenit ţinutul morţii şi al stricăciunii din pricina păcatului şi în care a căzut primul om din rai după călcarea poruncii dumnezeieşti. Această lume o naşte prin afecţiunea de plăcere a voii, adică prin pofta lumească, din împlinirea legii numai prin rostirea cuvintelor, cel ce nu străbate cu mintea spre frumuseţea şi măreţia dumnezeiască a duhului dinlăuntru legii. Iar ruşinea gurii lor este cultivarea în minte a gândurilor iubitoare de lume şi de trup, căci îndată ce din chipul văzut al legii trupeşti sau al literei ei obişnuite să se nască prin afecţiunea voii lumea, adică dispoziţia iubitoare de lume, se naşte şi cultivarea cu mintea a gândurilor iubitoare de lume şi trup.

Sau, iarăşi, anatema lor este mişcarea urâtă, pământească şi fără formă a patimilor, iar ruşinea gurii lor mişcarea minţii care adaugă patimilor un chip şi plăsmuieşte o frumuseţe plăcută simţurilor. Căci fără puterea născocitoare a minţii, patima nu e dusă spre plăsmuirea unei forme. Prin urmare, cel ce mărgineşte înţelesul unei făgăduinţe dumnezeieşti numai la litera legii, are învăţătura legii numai ca pe o ţiitoare nu ca pe o soţie legitimă. De aceea în chip necesar o astfel de învăţătură naşte anatema şi ruşinea, nu din pricina ei, ci a celui care o ia, adică se împreună cu ea în chip trupesc. Căci cel ce crede că Dumnezeu a rânduit prin lege jertfele şi sărbătorile, sâmbetele şi lunile nouă, pentru dezmierdarea şi odihna trupului, cu siguranţă va cădea sub puterea patimilor şi sub ruşinea murdăriei gândurilor lor spurcate; acela va fi robul lumii ce se strică şi al îndeletnicirii cu gânduri trupeşti; de asemenea al materiei şi al formei patimilor, neputând avea în cinste nimic altceva decât cele supuse stricăciunii. De aceea poate unul ca acesta naşte în chip păcătos pe Merob, care la rândul ei naşte cinci fii lui Ezdriel. Merob se tălmăceşte săturarea gâtlejului, care nu e altceva decât lăcomia pântecelui aceasta înţelegând porunca în chip iudaic, naşte lui Ezdriel modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor. Ezdriel este partea contemplativă a sufletului, căci numele acesta se tălmăceşte putere dumnezeiască, sau ajutor tare, sau vedere puternică. Iar acestea nu sunt decât mintea cea făcută după chipul lui Dumnezeu, dar înduplecată apoi să se împreune cu lăcomia pântecelui, care este fiica legii înţeleasă trupeşte, adică a literei. Căci mintea fiind convinsă de litera legii că dezmierdarea trupului este o poruncă dumnezeiască nu o primeşte decât pe aceasta spre convieţuire, socotind-o dumnezeiască şi cinstind-o ca pe o fiică a legii care împărăţeşte. Şi aşa face să se nască din ea modurile de întrebuinţare abuzivă a simţurilor. Căci odată ce partea contemplativă a sufletului ascultând de litera legii, îmbrăţişează dezmierdarea trupească în vederea convieţuirii cu ea, socotind-o din pricina poruncii dumnezeiască, începe să întrebuinţeze simţurile contrar firii nemaiîngăduind întrebuinţarea nici unei lucrări a simţurilor conform cu firea. Deci cel ce se îndeletniceşte cu slujirea legii în chip trupesc, are cunoştinţa celor dumnezeieşti ca pe o ţiitoare, nu ca pe o soţie legiuită şi face să se nască din ea anatema (osânda) lucrării patimilor şi ruşinea gândurilor urâte din ele; iar din Merob (fiica lui Saul), adică din lăcomia pântecului ca nepoţi, modurile întrebuinţării abuzive a simţurilor. Din această pricină el obişnuieşte să omoare raţiunile şi gândurile aflătoare în firea lucrurilor, adică pe cele conforme cu firea, ca pe nişte ghibeoniţi. Căci ghibeoniţii se tălmăcesc muntenii sau plutitori în văzduh (meteori) indicând desigur raţiunile mai înalte ale contemplaţiei naturale sau gândurile noastre conforme cu firea. Pe acestea le ucide Saul şi oricine imită pe Saul prin dispoziţia sa lăuntrică prin faptul că lăsându-se amăgit de a se ţine numai de litera legii, leapădă şi strâmbă raţiunile cele după fire. Căci nimeni nu poate să primească o raţiune sau un gând firesc dacă dă atenţie unei slujiri trupeşti a legii fiindcă simbolurile nu sunt acelaşi lucru cu firea. Iar dacă simbolurile nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipseşte de simbolurile legii, ca de prototipuri, nu poate nicicând să vadă ce sunt lucrurile după firea lor. De aceea respinge nebuneşte raţiunile cele după fire. El nu cugetă că trebuie ocrotiţi aceia, care au fost cruţaţi de Iisus⁵⁶⁷ (Isus Navi 9, 3) şi pentru care acela a purtat şi un război înfricoşat împotriva celor cinci regi ce au năvălit împotriva lor, război în care a luptat şi cerul însuşi prin pietre de grindină (Isus Navi 10, 5) alături de Isus împotriva celor ce s-au ridicat asupra ghibeoniţilor; aceia pe care Cuvântul cel întrupat i-a pus să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc, adică la Sfânta Biserică preînchipuită prin cort (Isus Navi 10, 27). Căci acesta este Iisus care a ucis modurile (de activitate) şi gândurile pătimaşe, care s-au ridicat prin simţuri împotriva lor. Fiindcă totdeauna Iisus, cuvântul (Raţiunea) lui Dumnezeu, ocroteşte raţiunile contemplaţiei naturale punându-le să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc al tainelor Sale, adică să procure materia ce se aprinde de lumina cunoştinţei dumnezeieşti şi să dea prilejul pentru curăţirea de petele patimilor şi pentru creşterea vieţii în duh. Căci, fără contemplaţia naturală nu se susţine în nimeni în nici un chip puterea tainelor.

Nu e greşit însă, nici potrivnic evlaviei, să se spună şi aceea că ghibeoniţii înfăţişează soarta neamurilor ce vin la Iisus, împlinitorul făgăduinţelor dumnezeieşti, care le mântuieşte învăţându-le să care lemne şi apă, adică să poarte pe umerii virtuţilor, prin fapte, raţiunea tainică şi mântuitoare a crucii şi a renaşterii dumnezeieşti prin apă; şi să procure chivotului dumnezeiesc al credinţei celei evlavioase prin făptuire, omorârea mădularelor pământeşti ca pe nişte lemne, iar prin contemplaţie revărsarea cunoştinţei în duh, ca pe o apă.

Deci, fie că preînchipuiesc raţiunile contemplaţiei naturale, fie neamurile mântuite prin credinţă, ghibeoniţii îl au pe cel ce s-a hotărât să trăiască în chip iudaic numai după litera legii drept duşman care luptă împotriva celui ce se mântuieşte. Căci aceasta slujind pântecului ca lui Dumnezeu şi înfăţişându-şi ruşinea ca pe un lucru vrednic de cinste se alipeşte de patimile de ocară de parc-ar fi dumnezeieşti şi de aceea nu se îngrijeşte decât de lucrurile vremelnice adică de materie şi formă şi de lucrarea încincită a simţurilor rău întrebuinţate, de cele dintâi ca de nişte fii ai ţiitoarei Resfa, iar de cele din urmă ca de nişte nepoţi de la necinstita fiică Merob. Iar simţirea (lucrarea simţurilor) unindu-se cu materia şi forma, pe de o parte dă naştere patimii, pe de alta ucide şi stârpeşte cugetările cele după fire. Pentru că raţiunea firii nu se poate arăta la un loc cu patima, precum nici patima nu se naşte împreună cu firea⁵⁷². Deci cel ce se ţine de litera Scripturii precum Saul, pe de o parte respinge raţiunile cele după fire, iar pe de alta, nu crede în chemarea neamurilor anunţată tainic de mai înainte, căutând în lege, aşa cum o înţelege el, numai plăcerea trupului. Iar câtă vreme stăpâneşte această dispoziţie trupească peste cei ce, înţelegând astfel legea, trăiesc numai după simţuri, nu se iveşte în ea foamea cunoştinţei duhovniceşti. Pentru că foamea este absenţa bunurilor ce au fost cunoscute odată prin experienţa însăşi şi lipsa totală a mâncărurilor duhovniceşti care întreţin sufletul. Căci cum va socoti cineva ca foame sau ca lipsă, absenţa celor care nu le-a cunoscut niciodată? De aceea, cât trăieşte Saul nu se iveşte foametea, pentru că nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti cât trăia litera legii şi împărăţea peste iudeii cei pământeşti cu înţelegerea. Când însă începe să strălucească harul evanghelic şi ia David împărăţia peste cei duhovniceşti cu înţelegerea, cu alte cuvinte legea înţeleasă duhovniceşte, lucrul care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârşitul literei (căci David se tâlcuieşte dispreţuire şi cel tare la vedere, primul înţeles potrivindu-i-se din punctul de vedere al iudeilor, întrucât litera copleşeşte duhul, iar al doilea din punct de vedere al iudeilor, întrucât litera copleşeşte duhul, iar al doilea din punctul de vedere al creştinilor, întrucât duhul biruieşte litera), atunci se simte foametea cunoştinţei duhovniceşti. Şi anume o simte poporul credincios îndeobşte, şi sufletul fiecăruia îndeosebi, când alege învelişul de dinafară al literei în locul contemplaţiei tainice în duh şi socoteşte aşa zicând, sufletul Scripturii mai de necinste decât trupul ei.. căci cu adevărat flămânzeşte poporul celor ce cred şi au cunoscut adevărul, ca şi sufletul fiecăruia, atunci când cade din contemplaţia duhovnicească prin har şi ajunge în robia formelor şi chipurilor literei, care nu hrăneşte mintea cu înţelesurile măreţe, ci umple simţirea cu năluciri pătimaşe prin figurile trupeşti ale simbolurilor Scripturii. Din această pricină se spune că foametea de cunoştinţa lui Dumnezeu se prelungeşte trei ani unul după altul, căci tot cel ce nu-şi însuşeşte înţelegerea duhovnicească a dumnezeieştii Scripturi, leapădă pe de o parte, deodată cu ea, asemenea iudeilor, şi legea naturală, iar pe de altă parte nu cunoaşte nici legea harului, prin care li se dă celor călăuziţi de ea dumnezeirea.

Prin urmare, foametea celor trei ani înseamnă lipsa de cunoştinţă care le vine din cele trei legi, din cea naturală, din cea scrisă şi din cea a harului, corespunzător cu fiecare, celor ce nu caută prin contemplaţie înţelesul lor mai înalt. Căci nu poate cultiva câtuşi de puţin ştiinţa Scripturilor acela care leapădă raţiunile naturale ale lucrurilor în contemplarea sa şi dă atenţie numai simbolurilor materiale, negândindu-se la nici un înţeles duhovnicesc mai înalt. Pentru că atâta timp cât stăpâneşte numai latura istorică a Scripturii încă n-a încetat stăpânirea celor trecătoare şi vremelnice asupra înţelegerii, ci chiar dacă ar muri Saul, mai trăiesc copiii şi nepoţii lui, şapte la număr. Cu alte cuvinte, din slujirea trupească şi vremelnică a legii obişnuiască să se nască în cei iubitori de trup, pentru pricina amintită, o dispoziţie pătimaşă care îşi are ca încurajare în rătăcire porunca arătată în simboluri. Pentru această pricină socotesc că nu s-a ivit foamete în zilele lui Saul, adică nu se simţea lipsa cunoştinţei duhovniceşti în vremea slujirii după trup a legii, ci s-a făcut simţită în vremea harului evanghelic. Căci abia acum, după ce a trecut domnia literei, flămânzim când nu înţelegem duhovniceşte Scriptura, pentru faptul că nu gustăm din slujirea cea tainică în duh, aşa cum se cuvine creştinilor. Iar când ne trezim la simţire asemenea lui David şi căutăm faţa Domnului, înţelegem limpede că harul cunoştinţei s-a luat de la noi din pricină că n-am primit raţiunile cele după fire, pentru a intra la contemplaţia tainică în duh, ci suntem lipiţi încă de gândurile trupeşti din litera legii.

Şi a căutat David, zice Scriptura, faţa Domnului. Şi a zis Domnul: Peste casa lui Saul nedreptatea, pentru că a omorât pe ghibeoniţi. David este toată mintea străvăzătoare, care vieţuieşte în Hristos şi caută totdeauna faţa Domnului. Iar faţă a Domnului este contemplaţia şi adevărata cunoaştere a celor dumnezeieşti, pe care căutând-o cineva prin practicarea virtuţilor, află pricina pentru care lipseşte cunoştinţa şi primeşte porunca să dea morţii pe cei doi fii ai lui Saul din ţiitoarea sa Resfa şi pe cei cinci fii ai fiicei sale, Merob. Saul se tălmăceşte, cum am spus iadul cerut, sau neştiinţa dorită, aceasta ultima însemnând desigur litera legii, adică stăpânirea slujirii trupeşti a legii; sau mintea lipită trupeşte numai de materia literei prin simţuri. Resfa se tălmăceşte calea gurii, care înseamnă învăţarea legii numai prin rostirea cuvintelor. Căci calea gurii dar nu şi a înţelegerii, o foloseşte cu adevărat numai cel străin de contemplaţia duhovnicească a legii. Iar fiii Resfei sunt Ermonti şi Mefivoste, Ermonti tălmăcindu-se anatema lor, ceea ce înseamnă stricăciunea lucrării păcătoase a patimilor prin trup, sau locul, adică lumea, în care se suportă pedeapsa pentru călcarea poruncii, cu alte cuvinte afecţiunea prin plăcere faţă de lume, sau poate mişcarea pământească, urâtă şi diformă a patimilor. Iar Mefivoste se tălmăceşte ruşinea trupului lor, ceea ce înseamnă mişcarea nenaturală a minţii spre păcat, adică gândirea născocitoare de patimi, sau poate cultivarea gândurilor iubitoare de lume şi de trup, sau, în sfârşit, mişcarea minţii care dă chip patimilor şi plăsmuieşte frumuseţi plăcute pentru simţuri. Aceştia sunt fiii, pe care-i naşte legea scrisă şi mintea ce se lipeşte numai de litera legii, din slujirea legii numai prin rostirea cuvintelor. Iar Merob, fiica lui Saul se tălmăceşte săturarea gâtlejului ceea ce înseamnă lăcomia pântecului. Căci litera legii, care închide în simboluri pe cei ce-i slujesc ei, şi mintea care mărgineşte legea în chip literal la figuri, de dragul vieţii trupeşti, nu pot da naştere decât dezmierdării faţă de cele materiale. Iar cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, sunt cele cinci moduri pătimaşe ale relei întrebuinţări, a celor cinci simţuri, pe care le naşte lui Ezdriel adică părţi contemplative, afecţiunea care slujeşte prin lege numai trupului, prin dezmierdarea lui.

Pe aceşti doi fii ai lui Saul (adică materia şi forma), şi pe cei cinci nepoţi ai lui (adică cele cinci moduri ale mişcării abuzive a simţurilor spre materie şi formă, sau împletirea pătimaşă şi nenaturală a simţurilor cu cele sensibile, sau cu cele supuse timpului şi curgerii), după moartea lui Saul (adică după trecerea slujirii trupeşti a legii şi după trecerea neştiinţei), David îi predă la porunca dumnezeiască, ghibeoniţilor, care vieţuiesc pe înălţimea muntelui lui Saul (adică a contemplării duhovniceşti a legii), ca să-i omoare. Cu alte cuvinte, legea duhovnicească, sau mintea, predă afecţiunea generală a celor de sub timp faţă de partea trupească şi sensibilă a simbolurilor, raţiunilor şi gândurilor mai înalte ale contemplaţiei naturale, pentru a o stârpi şi ucide.

Căci, dacă cineva nu a deosebit mai înainte în chip natural lucrurile dumnezeieşti şi spirituale din simboluri şi dacă drept urmare nu s-a născut în el dorul de a se apropia cu mintea de frumuseţea celor spirituale, scoţând cu totul afară simţirea (lucrarea simţurilor). De la adâncurile dumnezeieşti, nu se poate elibera de varietatea trupească a figurilor. Iar câtă vreme umblă după acestea ţinându-se de literă, pe drept cuvânt nu află alinare a foamei de cunoştinţă. Căci s-a osândit pe sine să mănânce pământul Scripturii, sau trupul asemenea şarpelui cel amăgitor, dar nu înţelesul sau duhul şi sufletul Scripturii, adică pâinea cea cerească şi îngerească (înţeleg prin aceasta contemplarea şi cunoştinţa duhovnicească, cea în Hristos, a Scripturilor) mâncarea pe care o dăruieşte Dumnezeu din belşug celor ce-L iubesc pe El, precum s-a scris: Pâine din cer le-a dat lor, pâinea îngerilor a mâncat omul.

Prin urmare, dacă dorim să ne săturăm cu harul dumnezeiesc, trebuie să stârpim înţelegerea trupească, cea după simţuri a Scripturii, care dă naştere patimilor şi dispoziţiei afectuoase faţă de cele vremelnice şi trecătoare (sau lucrării pătimaşe a simţurilor, îndreptată spre cele sensibile). Să le stârpim şi pe acestea ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul prin contemplaţia naturală, întru înălţimea raţiunilor (cuvintelor) dumnezeieşti, ca într-un munte. Căci dacă după cuvântul dumnezeiesc, asupra lui Saul asupra casei lui atârnă nedreptatea fiindcă a omorât pe ghibeoniţi, e vădit că legea înţeleasă numai după literă, adică poporul iudeilor şi tot ce-l imită pe acela în ceea ce priveşte înţelegerea (căci pe aceştia i-a numit Scriptura casa lui Saul) săvârşeşte nedreptatea faţă de adevăr. Fiindcă acesta mărgineşte înţelesul legii numai la literă şi nu primeşte contemplaţia naturală, care ajută la descoperirea cunoştinţei ascunsă tainic în literă şi mijloceşte între figuri şi adevăr, desfăcând pe cei călăuziţi de ea de la cele dintâi şi ducându-i spre cel din urmă, ci o respinge pe aceasta cu totul şi o înlătură de la cunoaşterea tainică a celor dumnezeieşti.

Aşadar, cei ce caută vederile celor dumnezeieşti trebuie să omoare această înţelegere trupească, vremelnică şi trecătoare a legii, prin contemplaţia naturală înălţimea cunoştinţei, ca într-un munte. Şi a chemat David pe ghibeoniţii şi le-a zis lor: Ce voi face vouă şi cu ce să vă împac, ca să binecuvântaţi moştenirea Domnului? Şi au zis către rege: Bărbatul care ne-a zdrobit pe noi şi ne-a prigonit şi a socotit să ne stârpească pe noi, să-l pierdem pe el, ca să nu mai stea în hotarul lui Israel. Daţi-ne nouă, şapte bărbaţi sin fiii lui şi-i vom spânzura pe ei Domnului în muntele lui Saul. Şi a luat regele pe cei doi feciori ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe Monti şi pe Memfivoste, şi pe cei cinci feciori ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a născut lui Ezdriel. Şi i-a dat pe ei în mâna ghibeoniţilor. Şi i-au spânzurat pe ei în munte înaintea Domnului. Şi a căzut acolo cei şapte împreună. Şi i-au omorât în zilele secerişului, la începutul secerişului orzului ( II Împăraţi 21, 2-9). Unde aflăm în istorie să fi stârpit ghibeoniţii pe Saul ca să nu mai stea el în hotarul lui Israel? Căci Maribaal, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, a fost scăpat de regele David (II Împăraţi 21, 7), ca şi mulţi alţii din familia lui Saul, cum arată Cartea Paralipomenelor (I Paralipomena 12, 2). Şi cum pot spune ghibeoniţii, luând din sămânţa lui Saul şapte bărbaţi: îl vom pierde pe el, ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israel, odată ce acela murise cu mulţi ani înainte? Precum se vede, s-a amestecat în povestirea istorică ceva fără noimă, ca să ne îmboldească să căutăm adevărul mai înalt al celor scrise. Deci stârpeşte înţelesul cel trupesc al Scripturii, adică pe Saul din tot hotarul lui Israel, cel ce omoară de fapt, prin contemplaţia naturală, ca pe nişte ghibeoniţi, afecţiunea pofticioasă şi trupească faţă de materia nestatornică şi curgătoare, afecţiune născută în suflet de legea scrisă. Acela ucide, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, înţelesul pogorât al legii, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, întru înălţimea cunoştinţei ca într-un munte, şi descoperă înaintea Domnului prin mărturisire, înţelegerea trupească a legii de mai înainte. Căci aşa poate fi înţeleasă spânzurarea înaintea Domnului, de către cei iubitori de învăţătură. Aceia scot prin cunoştinţă la lumină înţelegerea greşită ce o aveau despre lege luată după literă. Dar tot cel ce a ucis înţelegerea trupească a legii, a ucis şi a stârpit desigur litera legii ca să nu mai stea în tot hotarul lui Israel, adică în toată raţiunea contemplaţiei duhovniceşti. Căci Israel se tâlcuieşte minte văzătoare de Dumnezeu. Dar e vădit că latura trupească a legii nu se mai poate afla în nici un fel în contemplaţia duhovnicească a celor ce au ales duhul în loc de literă. Căci, după cum s-a scris, Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină lui se cade să I se închine în duh şi adevăr, nu în literă. Fiindcă litera omoară, iar duhul face viu. Pentru aceasta ceea ce obişnuieşte să omoare, trebuie să fie omorât prin duhul de viaţă făcător. Căci este cu neputinţă să existe şi să lucreze împreună partea trupească şi partea dumnezeiască a legii, adică litera şi duhul, odată ce nu poate lucra în armonie ceea ce nimiceşte viaţa ceea ce o hărăzeşte prin fire.

Deci socotind acest loc ca istorie, ceea ce spune Scriptura nu corespunde adevărului, căci cum au stârpit ghibeoniţii pe Saul din tot hotarul lui Israel, odată ce se află şi după aceea mulţi din familia lui în popor? Dar înţelegând acestea spiritual, aflăm în chip clar că legea scrisă, adică rânduiala trupească a slujirii în simboluri e desfiinţată total prin mijlocirea contemplaţiei naturale întru înălţimea cunoştinţei. Căci unde mai dăinuieşte tăierea împrejur a trupului când legea este înţeleasă duhovniceşte? Unde mai sunt Sâmbetele şi începuturile lunilor? Unde praznicele sărbătorilor? Unde mai e rânduiala jertfelor, a odihnei pământului şi celelalte prescripţii ale slujirii trupeşti a legii? Căci privind lucrurile în chip natural, ştim că desăvârşirea nu stă în a tăia ceva din întregimea cea după fire lăsată de Dumnezeu. Doar nu stă desăvârşirea în ciuntirea meşteşugită a firii şi în lepădarea prin născocirea a ceea ce i s-a dat de la Dumnezeu potrivit cu raţiunea creaţiunii. Altfel, am socoti că meşteşugul este mai puternic decât Dumnezeu în întărirea dreptăţii şi am considera ciuntirea născocită a firii drept întregirea unei dreptăţi ciuntite după creaţiune. Ci din locul tipic pe care-l ocupă părticica tăiată învăţăm să facem în chip duhovnicesc (gnostic) tăierea împrejur a dispoziţiei pătimaşe a sufletului, ca aplecarea voii noastre să se conformeze mai deplin cu firea, corectând legea pătimaşă a naşterii adăugată pe urmă.

Sâmbăta (Sabatul) este oprirea deplină a lucrării patimilor şi încetarea totală a mişcării minţii spre cele create, precum şi desăvârşita trecere la Dumnezeu. Cel ajuns apoi la Dumnezeu, atât cât este cu putinţă omului, prin virtute şi cunoştinţă, nu mai trebuie să mai cugete, ca la niscai lemne, la vreo materie oarecare ce aprinde patimile (Numeri, 15, 32), nici să mai adune raţiunile firii, ca să nu dogmatizăm ca elinii un Dumnezeu ce se îndulceşte cu patimile sau se măsoară cu hotarele (definiţiile) firii⁵⁸³. Căci atunci pe Dumnezeu nu-l strigă decât tăcerea desăvârşită şi nu şi-L reprezintă decât neştiinţa totală prin depăşire⁵⁸⁴.

Iar începuturile lunilor zicem că sunt diferitele iluminări ce ne întâmpină pe drumul zilelor trăite în virtute şi cunoştinţă, cu ajutorul cărora privind deodată peste toate veacurile, împlinim anul primit al Domnului (Isaia 61, 2) împodobit cu cununa bunătăţii (Psalmi 42, 2). Iar cununa bunătăţii este credinţa curată, împodobită cu cuvintele înalte ale dogmelor şi cu cugetările duhovniceşti, precum cu nişte pietre preţioase şi încoronând mintea iubitoare de Dumnezeu, ca pe un cap. Sau mai bine, cununa bunătăţii este însuşi cuvântul lui Dumnezeu, care cu felurimea modurilor Providenţei şi a Judecăţii, adică prin înfrânarea de la patimile de bunăvoie şi prin răbdarea celor fără de voie, înconjoară mintea ca pe o frunte şi prin împărtăşirea harului îndumnezeirii fac mintea mai frumoasă decât pe Sine însuşi.

Dintre sărbători, cea dintâi este simbolul filosofiei active, care trece pe cei călăuziţi de ea din Egiptul păcatului la virtute; a doua este chipul contemplaţiei naturale în duh, care aduce lui Dumnezeu ca pe o pârgă a secerişului cunoştinţa evlavioasă despre lucruri; a treia, simbolizează taina teologiei (a cunoştinţei de Dumnezeu), îmbrăţişând aptitudinea (deprinderea) cunoaşterii tuturor raţiunilor duhovniceşti din făpturi, desăvârşita nepăcătuire prin har în temeiul iconomiei Cuvântului întrupat şi neschimbabilitatea nemuritoare şi desăvârşită în bine, ca una ce este împreunată cu trâmbiţe, cu jertfă de împăcare şi cu fixare de corturi⁵⁸⁷.

Acesta socotesc că este un înţeles al cinstirii zilelor, căci nu a poruncit Dumnezeu să se cinstească Sâmbăta, începuturile lunilor şi sărbătorilor, fiindcă a voit să fie cinstite anumite zile de către oameni. În felul acesta i-ar fi învăţat prin porunca legii să slujească făpturii în locul Făcătorului, făcându-i să-şi închipuie că zilele sunt venerabile prin fire şi de aceea trebuie să li se aducă închinare. Dumnezeu a însă indicat simbolic că El este acela care trebuie cinstit prin zile, căci El este Sâmbăta, ca Cel ce este repausul sufletului după ostenelile în trup şi odihna după străduinţele pentru dreptate⁵⁸⁸. El este şi Pasca, fiindcă slobozeşte pe cei ţinuţi în robia amară a păcatului. Dar este şi Cincizecimea, ca început şi sfârşit (ţintă finală) a lucrurilor şi ca raţiune (cuvânt), întru care se cuprind toate prin fire. Căci dacă Cincizecimea cade după perioada unei săptămâni de săptămâni, ea este o zecime încincită. Dar aceasta înseamnă că natura celor create, care după raţiunea sa e încincită, din pricina simţurilor, după străbaterea naturală a timpurilor şi a veacurilor se va sălăşlui în Dumnezeu Cel unul după fire, nemaiavând nici o margine, căci în Dumnezeu nu mai este nici un interval. Fiindcă spun unii că Cuvântul este o monadă ce se lărgeşte ca Providenţă, înaintând în cele zece porunci. Când însă firea se va uni după har cu Cuvântul, nu vor mai exista cele fără de care nu este nimic⁵⁹⁰, încetând mişcarea ce se transformă (alterează) pe cele ce se mişcă prin fire. Căci stabilitatea mărginită, în care se găseşte în chip necesar prin transformare mişcarea celor ce se mişcă, trebuie să primească un sfârşit prin venirea stabilităţii nesfârşite, în care are să se odihnească mişcarea celor ce se mişcă⁵⁹¹. Pentru că unde este o graniţă după fire, este şi o mişcare ce transformă pe cele ce se află în acel cuprins, iar unde nu este o graniţă, desigur că nu se va cunoaşte ici o mişcare care să transforme pe cele cuprinse acolo⁵⁹².

Lumea însă este un spaţiu mărginit şi o stabilitate mărginită, iar timpul o mişcare circumscrisă. De aceea, mişcarea din cursul vieţii transformă cele aflătoare în lume; când însă firea va trece cu lucrarea şi cugetarea peste spaţiu şi timp (adică peste cele fără de care nu este nimic, sau peste stabilitatea şi mişcarea mărginită) şi se va împreuna nemijlocit cu Providenţa, va afla Providenţa ca pe o raţiune prin fire simplă şi stabilă ce nu are nici o margine şi de aceea nici o mişcare. Deci până ce firea se află în lume în chip temporal, e supusă mişcării transformatoare, din pricina stabilităţii mărginite a lumii şi a coruperii prin alterare în cursul timpului. Dar ajunsă în Dumnezeu, va avea, datorită monadei naturale a Celui în care a ajuns⁵⁹³, o stabilitate pururi în mişcare şi o identică mişcare stabilă, săvârşită etern în jurul Aceluiaşi, Unul şi Singur. E ceea ce Scriptura numeşte sălăşluirea statornică şi nemijlocită a celor create în primele lor cauze.

Taina Cincizecimii este deci unirea nemijlocită a celor providenţiaţi cu Providenţa, adică unirea firii cu Cuvântul, prin lucrarea Providenţei, unire în care nu se mai arată nici timp nici devenire. Iar trâmbiţa este Cuvântul, ca cel ce face să răsune în noi cunoştinţele dumnezeieşti şi negrăite. Tot El este şi ispăşire, ca Cel ce s-a făcut pentru noi şi topeşte în Sine fărădelegile noastre şi cu darul harului duhovnicesc îndumnezeieşte firea care a păcătuit. În sfârşit, El este şi înfigerea corturilor, ca Cel ce ne fixează în neschimbabilitate prin deprinderea noastră în bine asemenea lui Dumnezeu şi constituie legătura care ne duce prin prefacere spre nemurire.

Iar dacă ne apropiem cu înţelegerea naturală de Scriptură, nu credem că prin tăierea de dobitoace necuvântătoare şi prin stropiri de sânge Îl îndulcim pe Dumnezeu, ca să dea iertare păcatelor ca o răsplată celor ce le aduc. Dacă am crede aceasta, ne-am închina, fără să ne dăm seama, unui Dumnezeu pătimaş, care doreşte cu patimă şi cu multă sârguinţă acele lucruri, pentru care socotim şi pe oamenii ce le caută cu mare poftă, ca neînfrânaţi şi nestăpâniţi. Ci e vorba aici de jertfe duhovniceşti, căci jertfele duhovniceşti ştim că sunt nu numai omorârea patimilor înjunghiate cu sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, şi deşertarea în intenţie a întregii vieţi din trup, asemenea sângelui, ci şi aducerea înţeleaptă a moravurilor şi a tuturor facultăţilor naturale lui Dumnezeu, ca ardere de tot în focul harului celui în duh, spre a le preda lui Dumnezeu. Astfel, înţelegând în chip natural⁵⁹⁵ fiecare din simbolurile aflătoare în Scriptură, omorâm întru înălţimea contemplaţiei tainice, ca pe un munte, pe şapte dintre fiii lui Saul, adică predania vremelnică a legii⁵⁹⁶ şi stârpim pe Saul, adică înţelesul trupesc legat de litera Scripturii, spre a nu mai sta el în tot hotarul lui Israel, adică în contemplaţia duhovnicească. Căci trăind acesta cu adevărat, zdrobeşte, prigoneşte şi stârpeşte raţiunile şi gândurile naturale, prin faptul că mărgineşte legea numai la trup, cinstind ca dumnezeieşti patimile de ocară. Dar gândurile naturale luând încuviinţare de la legea duhului, omoară aceste patimi pe toate deodată, la începutul secerişului orzului, adică atunci când prin filozofie lucrătoare o raţiune cumpănită adună la un loc toate virtuţile. Atunci este omorât înţelesul pământesc al Scripturilor şi toată năzuinţa trupească este stârpită cu desăvârşire, căci îndată ce se îndeletniceşte cineva în mod raţional cu filosofia virtuţilor, şi-a mutat în chip firesc⁵⁹⁸ înţelegerea Scripturilor spre duh. El slujeşte acum în chip activ lui Dumnezeu întru înnoirea duhului prin vederile cele înalte şi nu întru vechimea literei prin înţelegerea coborâtă trupească şi simţuală a legii, spre a hrăni patimile şi a sluji păcatului, asemenea iudeilor. El ucide, cu fapta, prin gândurile naturale, înţelegerea pătimaşă şi trupească a legii, cum istoriseşte cuvântul Scripturii, zicând: Şi a luat regele pe cei doi fii ai Resfei, fiica lui Aia, ţiitoarea lui Saul, pe Ermonti şi pe Mefivoste, şi pe cei cinci fii ai Merobei, fiica lui Saul, pe care i-a născut Ezdriel, şi i-a dat pe ei în mâna ghibeoniţilor. Mâna ghibeoniţilor este activitatea virtuoasă a gândurilor naturale, prin care sunt ucişi fiii Resfei, Ermonti şi Mefivoste, adică lucrarea patimilor şi mişcarea desfrânată a gândurilor născute din învăţarea trupească a legii, numai prin rostirea cuvintelor. De asemenea, cei cinci fii ai Merobei, adică modurile desfrânate ale celor cinci simţuri, născute din voluptate, prin întrebuinţarea contrară a lucrării lor. Pe acestea le omoară împreună, ca într-un munte, pe înălţimea contemplaţiei duhovniceşti, orice minte înaltă şi sublimă în cele dumnezeieşti, la începutul secerişului orzului, adică la începutul activităţii virtuoase, sau al contemplaţiei evlavioase conforme cu firea. Le omoară împreună, întrucât înjunghie deodată lucrarea patimilor, mişcarea urâtă a gândurilor şi modurilor desfrânate ale lucrării abuzive a simţurilor.

Şi au căzut împreună cei şapte şi i-au omorât la începutul secerişului orzului. Şi a luat Resfa, fiica lui Aia, sac şi l-a întins sieşi pe piatră, până a căzut peste ei ploaia lui Dumnezeu din cer. Resfa, precum am mai spus, înseamnă drumul gurii, care este învăţarea trupească a legii numai prin rostirea cuvântului. Aceasta, după ce sunt omorâte patimile născute din ea şi după ce se fac arătate, ca pe un munte, pe vârfurile contemplaţiei naturale, în inima celor stăpâniţi mai înainte de ea, îşi aşterne ca un sac căinţa pe piatră (adică pe credinţa în Domnul), împlinind în duh, pocăinţa cea după Hristos, cele orânduite. Ziua şi noaptea ea are adică înaintea ochilor prin amintire, ca pe nişte fii, împlinirea trupească de mai înainte a legii, până ce cade ploaia lui Dumnezeu din cer, adică până ce sunt trimise cunoştinţele dumnezeieşti ale Scripturii din înălţimea contemplaţiei duhovniceşti, ca să stingă patimile şi să restaureze virtuţile. Căci deprinderea în ale legii, venind prin pocăinţă la Hristos, piatra cea adevărată şi tare, primeşte ploaia dumnezeiască a cunoştinţei duhovniceşti a Scripturii, după împlinirea poruncii regelui David, adică a minţii celei tari la vedere. Căci se zice: Şi a făcut toate câte le-a poruncit regele. Iar după aceea s-a milostivit Dumnezeu de ţară. Prin urmare, deprinderea cu dumnezeieştile Scripturi, strămutându-se la Hristos, adică la piatră, după porunca regelui David, adică a legii duhovniceşti, sau a minţii celei tari la vedere), prin mijlocirea căinţei (al cărei simbol este sacul), împreunată cu lucrarea virtuţilor, face să coboare ploaia dumnezeiască a cunoştinţei şi-L înduplecă pe Dumnezeu să se milostivească de pământul (ţara) inimii şi să trimită şuvoaiele dumnezeieşti ale darurilor (harismelor) procurând astfel din belşug roadele dreptăţii. Prin aceasta pune capăt neştiinţei de mai înainte a celor dumnezeieşti, care stăpânea ca o foamete, şi umple ţara de bunătăţile duhovniceşti, încărcând sufletul cu grâu, cu vin şi cu untdelemn. Cel dintâi îl întăreşte ca învăţătură a cunoştinţei lucrătoare; al doilea îl înveseleşte ca o dragoste dumnezeiască ce înviorează ardoarea dorinţei după unirea cu Dumnezeu; iar cel din urmă luminează faţa virtuţilor ca o nepătimire lină şi liniştită, străvezie şi luminoasă şi liberă de toată mişcarea pământească.

Deci să zicem şi noi asemenea marelui David: Să stârpim pe Saul din tot hotarul lui Israel, adică să omorâm slujirea cea pământească şi trupească a legii, sau chipul iudaic al slujirii şi înţelesul trupesc şi imediat al literei Scripturii din toată contemplaţia tainică şi să trecem la înţelesul duhovnicesc care îndumnezeieşte şi să ne împăcăm cu ghibeoniţii (adică cu raţiunile naturale ale lucrurilor), pe care i-a scăpat neatinşi Iisus (Iosua 9, 20), adevăratul plinitor al făgăduinţelor dumnezeieşti şi pentru a căror stârpire de către Saul a oprit Dumnezeu ploaia dumnezeiască a cunoştinţei tainice. Iar prin ghibeoniţi, adică prin contemplaţia naturală, să omorâm înţelegerea pătimaşă, materială şi vremelnică a legii, adică pe cei şapte bărbaţi din fiii lui Saul, pe care îi naşte Resfa, sau drumul gurii, care este învăţarea trupească a legii, şi Merob, care se tălmăceşte săturarea gâtlejului, adică dezmierdarea pântecelui, cea dintâi născând adică pe Memfivoste şi pe Ermonti, dintre care primul se tălmăceşte ruşinea gurii, iar celălalt anatema lor, sau deprinderea şi lucrarea patimilor, iar cea de-a doua născând lui Ezechiel, adică părţii contemplative a sufletului, pe cei cinci fii, adică cele cinci moduri pătimaşe a relei întrebuinţări a simţurilor. Stârpindu-le pe acestea prin contemplaţia naturală, împăcăm pe Dumnezeu cel mâniat, ca unii ce am trecut de la literă la duh. Prin aceasta facem să coboare ploaia dumnezeiască a cunoştinţei şi ne bucurăm din belşug de roadele dreptăţii. Căci ridicând litera legii, ca pe un Saul oarecare, sau înţelegerea materială a literei, născută în cei pământeşti la înţelegere, ca pe nişte fii şi nepoţi ai lui Saul, la înălţimea cunoştinţei tainice şi duhovniceşti, prin mijlocirea contemplaţiei naturale, omorând tot înţelesul trupesc şi vremelnic sau mai bine zis pământesc al legii, dacă l-am urât şi noi pe Saul cu Dumnezeu şi l-am socotit nevrednic să mai împărăţească peste Israel (I Regi 16, 1); adică am respins modul trupesc al Scripturii, sau iudaismul, ca să nu mai împărăţească peste puterea cugetătoare din noi spre a o robi trupului.

Căci trebuie să-l urâm pe Saul (sau slujirea trupească a legii) şi să-l scoatem din demnitatea împărătească, fiindcă a cruţat pe Agag regele lui Amalec, şi pe cele mai grase din oile şi vitele aceluia, ca şi viile şi măslinii lui, adică materiile care aprind mânia şi pofta şi pricinile dezmierdărilor, ba pe însuşi Agag l-a trecut viu în pământul făgăduinţei (I Regi 15, 18), ceea ce înseamnă că a strămutat viţelul, sau cugetul pământesc al trupului, în locul cunoştinţei dumnezeieşti, adică în inimă. Căci Agag se tălmăceşte viţel, fiind poate viţelul acela pe care nebunul şi neînţeleptul Israel, turnându-şi-l în pustie, l-a îndumnezeit preţuind mai mult plăcerea pântecelui decât slujirea dumnezeiască. Pe acest viţel îl nimiceşte Moise şi Samuel: cel dintâi fărâmiţându-l şi împrăştiindu-l sub apă, iar cel de-al doilea înjunghiindu-l cu sabia duhovnicească. Cu alte cuvinte îl nimiceşte harul viu şi lucrător al Duhului Sfânt (căci aceasta înseamnă Moise) şi ascultarea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor (căci aceasta înseamnă Samuel). De fapt Moise se tălmăceşte apa săltătoare, iar Samuel ascultarea lui Dumnezeu, care este credinţa adevărată şi viaţa după voia lui Dumnezeu.

Deci stăpânirea păcatului sau cugetul trupesc e omorât pe de o parte de harul sfântului Botez, iar pe de alta e înjunghiat de ascultarea lucrătoare a poruncilor dumnezeieşti cu sabia Duhului (adică cuvântul cunoştinţei dumnezeieşti, celei în duh). Căci ascultarea aceasta strigă tainic către patima păcatului, cum a strigat şi marele Samuel către Agag: Precum sabia ta a lipsit pe mame de copiii lor, aşa şi mama ta va fi azi între femei lipsită de fii (I Regi 15, 33). De fapt patima lăcomiei stomacului a lipsit multe virtuţi de fii, pierzându-i prin gândul lucios şi lunecos al plăcerii, ca printr-o sabie. Căci prin necumpătare stârpeşte seminţele cumpătării, prin lăcomie strică cumpăna egală a dreptăţii, prin iubirea trupească de sine taie legătura naturală a iubirii de oameni, şi scurt vorbind patima lăcomiei pântecelui omoară toţi copiii ce se nasc din virtute. Iar această patimă o desfiinţează, precum am zis, numai harul Botezului şi împlinirea poruncilor prin ascultarea lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu după ce a uns ca rege al lui Israel legea, care cultivă prin literă patima aceasta, se căieşte şi trece puterea împărăţiei de la ea, dând-o lui David, adică legii evanghelice şi duhovniceşti. Căci David este fiul lui Iese, iar Iese se tâlcuieşte facerea lui Dumnezeu. Deci sfânta Evanghelie este rodul facerii, sau a lucrării proprii a lui Dumnezeu în trup. Ea primeşte împărăţia pentru veacuri nesfârşite. Sub stăpânirea ei avem parte de o bucurie şi de o veselie netrecătoare, căci ea e ziua neînserată şi fără de sfârşit. Fiindcă se spune: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa (Psalmi 117, 23). Iar ziua înseamnă aici harul evanghelic sau taina Aceluia care a adus acest har şi în care vrea să umblăm, cum zice dumnezeiescul Apostol, noi toţi cu bunăvoinţă, ca în ziua cunoştinţei şi a adevărului (Romani 13, 13). Căci ziua luminii veşnice este Hristos însuşi, în care trebuie să vieţuiască toţi cei ce au crezut în El, întru bunăcuviinţa virtuţilor.

Fiindcă El singur a fost făcut de Dumnezeu după trup fără de sămânţă şi a înnoit legile firii şi a fost gătit înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi spre slava poporului lui Israel. Căci Domnul nostru este într-adevăr lumină neamurilor, descoperindu-le prin cunoştinţa cea adevărată ochii înţelegerii, acoperiţi de întunericul neştiinţei, şi cu adevărat s-a gătit pe Sine popoarelor credincioase pildă bună a virtuţii dumnezeieşti, făcându-se chip şi model al feţei celei virtuoase, spre care privind, ca spre călăuza mântuirii noastre, izbutind să dobândim, imitându-l prin faptele noastre, virtuţile, pe cât ne este cu putinţă. Dar tot El este, ca Dumnezeu şi Cuvântul şi slavă poporului Israel, întrucât umple mintea de strălucirea luminii dumnezeieşti a cunoştinţei prin contemplaţie tainică. Sau poate Scriptura numeşte popoare raţiunile naturale, iar faţă a lor slavă fără pată, a cărei pregătire (lumină spre cunoaştere s-a făcut însuşi Cuvântul ca Făcător al firii. Iar neamurile sunt patimile contra firii, pe care le descoperă din ascunzişul lor, dăruind lumina cunoştinţei, şi le smulge cu totul din fire. Deci Cuvântul se face slavă lui Israel deoarece curăţeşte mintea de patimile contra firii şi o împodobeşte cu raţiunile cele după fire, dar pe lângă aceea şi pentru că o înconjoară cu diadema neschimbării, prin îndumnezeire. Căci slava adevărată a lui Israel constă în izbăvirea de patimile contrare firii şi în dobândirea raţiunilor firii şi a bunurilor mai presus de fire.

Iar cel ce primeşte pe acest David spiritual, deşi e pizmuit de Saul, nu e biruit. Dimpotrivă, dată fiind, marea sa iubire de oameni şi nepătimirea la care a ajuns chiar urât fiind linişteşte prin chitara duhului pe duşmanul chinuit de duhul cel rău şi-l domoleşte scăpându-l ca pe un drac viclean de boala cea rea (epilepsia) a cugetului pământesc. Căci tot cel ce urăşte din pizmă şi ponegreşte din răutate pe cel ce e mai tare în nevoinţele virtuţilor şi mai bogat în cuvântul cunoştinţei duhovniceşti, este un Saul chinuit de duhul cel rău, întrucât nu suferă faima şi fericirea celui mai bun în virtute şi cunoştinţă şi se înfurie cu atât mai tare încât nu-l poate ucide pe binefăcător (I Regi 20, 30). Adeseori acesta îl repede cu ciudă chiar şi pe preaiubitul său Ionatan, adică gândul intim al cunoştinţei care mustra ura nedreaptă şi povesteşte cu respect de adevăr vredniciile celui urât (I Regi 19, 5). El se poartă deci întocmai ca Saul, nebunul de odinioară, către care a zis Samuel după ce a călcat poruncile dumnezeieşti: Nebuneşte ai lucrat că ai călcat porunca mea, care ţi-a dat-o ţie Dumnezeu (I Regi 15, 19). Iar Saul este, cum am spus înainte, sau legea scrisă, sau naţia iudeilor, care vieţuieşte după legea scrisă. Căci de la amândouă acestea, care sunt împletite întreolaltă în chip pământesc, se depărtează Duhul Domnului, adică contemplaţia şi cunoştinţa duhovnicească, în locul lui venind duhul rău (adică cugetul pământesc), care le chinuieşte cu tulburările şi frământările neîntrerupte ale celor supuse facerii şi stricăciunii, ca pe unele ce sunt posedate de boala nestatorniciei gândurilor. Căci legea privită numai după literă şi înţeleasă material e parcă stăpânită de boala cea rea, fiind frământată de nenumărate contraziceri şi neavând nici o armonie cu ea însăşi, iar mintea iudaizantă, zăpăcită până la nebunie de învârtirea şi nestatornicia celor materiale, îşi schimbă în chip necesar şi ea mereu dispoziţia. Dar când David, adică Domnul nostru Iisus, care e prin fire cu adevărat cântăreţ, încântă prin duhul contemplaţiei tainice, Legea şi pe Iudeu, pe cea dintâi o face din pământească duhovnicească, iar pe cel de-al doilea îl mută de la necredinţă la credinţă. Deci asemenea lui Saul, atât legea cât şi naţia iudaică pot fi şi posedate şi înţelepte. Legea este posedată când e înţeleasă pământeşte, iar Iudeul este posedat când vrea să slujească lui Dumnezeu pământeşte. Şi iarăşi, Legea este înţeleaptă când e înţeleasă duhovniceşte, iar Iudeul e înţelept când a trecut de la slujirea trupească la cea duhovnicească a lui Dumnezeu.

De notat că pe cei scăpaţi de Iisus, îi omoară Saul. Căci pe cei pe care îi salvează duhul, îi omoară litera. De aceea, Dumnezeu care a uns pe Saul, înţeleg Legea scrisă, ca să împărăţească peste Israel, se căieşte când o vede înţeleasă trupeşte de către iudei şi dă putere împărăţiei duhului, care este aproapele literei, însă mai bun decât ea. Şi voi da împărăţia aproapelui tău, care este mai bun ca tine (I Regi 15, 28). Căci precum David era aproape de Saul, la fel duhul se află în vecinătatea literei, obişnuind să se arate după moartea literei.

Să rugăm deci şi noi pe David cel spiritual să cânte minţii noastre posedate de cele materiale, din harfa contemplaţiei şi cunoştinţei duhovniceşti şi să alunge duhul rău, care o rostogoleşte prin simţuri în cele materiale, ca să putem înţelege legea duhovniceşte şi să aflăm raţiunea tainică ascunsă în ea, spre a ne-o face avuţie statornică şi merinde spre viaţa veşnică ca să nu rămânem numai cu împrumutul legii simbolice a literei, străini de cunoştinţa duhovnicească cea după har, şi să ne îndeletnicim numai cu întrebarea despre cele dumnezeieşti, ca unii ce nu vedem, lipsindu-ne de privirea atotclară a adevărului indicat de cuvintele tainice (Căci Saul, tălmăcit în greceşte, înseamnă amândouă acestea. Fiindcă, pe lângă cele spuse, el mai înseamnă fie un lucru împrumutat, fie întrebare. Iar legea scrisă este şi una şi alta. Este primul lucru, întrucât nu este un bun propriu al firii, ci o însoţeşte pe aceasta în existenţa ei. Iar al doilea, întrucât ne stârneşte spre cunoştinţa adevărată şi spre înţelepciunea originară pe noi ce nu socotim întrebarea ca însăşi înţelegerea adevărului originar al celor dumnezeieşti, ci ne sârguim numai prin simbolurile trupeşti a legii, ca printr-o întrebare oarecare, spre înţelegerea bunurilor dumnezeieşti). Aceasta ca să ne odihnim de grija întrebării, în care se află poate de multe ori şi rătăcire, odată ajunşi la adevărul celor după care întrebăm, şi să primim fericirea propusă în chip neschimbat de împărtăşirea de ele, fericire ce preface trăsăturile fiinţei noastre după chipul ei, întru Hristos Iisus, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Căruia Să-I fie slava în vecii vecilor, Amin.

Scolii

Mintea curăţită până la capăt prin virtuţi învăţată să cunoască raţiunile virtuţilor, făcându-şi din cunoştinţa întipărită de ele în mod dumnezeiesc o faţă proprie. Căci prin sine mintea este fără formă şi fără trăsături, având ca formă dobândită fie cunoştinţa în duh întemeiată pe virtuţi, fie neştiinţa produsă de patimi. (1)

Cel ce a primit ca formă a minţii cunoştinţa dumnezeiască în duh, cea din virtuţi, se zice că pătimeşte cele dumnezeieşti, fiindcă nu a primit-o pe aceasta prin fire datorită existenţei, ci prin har după participare. Iar cel ce n-a primit cunoştinţa cea din har, chiar de ar spune ceva ce ţine de cunoştinţă, nu cunoaşte din experienţă înţelesul a ceea ce spune. Căci învăţarea simplă a unui lucru nu dă cunoştinţa pe care o dă desprinderea.(2)

Precum cel ce se împreună cu o ţiitoare nu are căsătoria legiuită, la fel cel ce se îndeletniceşte cu învăţarea legii trupeşte, nu are cu ea o convieţuire legiuită, născând din ea dogme nelegitime, care se strică odată cu viaţa trupului. (4)

Cel ce-şi însuteşte Scriptura trupeşte, învaţă din ea păcatul cu fapta, iar mintea i se deprinde să cugete la păcat. Acela învaţă din litera legii despre dezmierdări, împreunări desfrânate şi ucideri, şi se deprinde să socotească spurcată toată zidirea lui Dumnezeu. (5)

Alt înţeles spiritual. Anatema este lumea aceasta, ca loc de osândă, pe care-l naşte prin patimă sau prin poftă cel ce nu străbate cu mintea la duhul legii. (6)

După alt înţeles, anatema este mişcarea fără chip a patimilor: iar ruşinea gurii este mişcarea minţii ce dă patimii un chip pentru simţuri şi procură prin născociri o materie potrivită raţiunii. (8)

Cel ce e convins că e poruncă de la Dumnezeu să se desfete trupeşte după lege, primeşte cu bucurie lăcomia pântecelui, ca pe un dar dumnezeiesc spre împreună vieţuire, şi din ea naşte modurile ce întinează prin rea întrebuinţare lucrarea simţurilor. (10)

Scurta recapitulare a celor spuse mai înainte, prin care se arată că cel ce înţelege legea trupeşte are învăţătura despre ea ca pe o ţiitoare, din care naşte deprinderea şi lucrarea patimilor, şi-şi aduce în casă lăcomia pântecelui, de parc-ar fi dumnezeiască, dând naştere modurilor care întinează prin rea întrebuinţare simţurile, ca prin ele să stârpească raţiunile şi seminţele naturale din lucruri. (11)

Cel ce rămâne la simbolurile legii nu poate să privească firea lucrurilor potrivit cu raţiunea şi să îngrijească de raţiunile puse de Făcător din pricina deosebirii între simbolurile şi firea lucrurilor. (12)

Raţiunile firii cară lemne, făcându-se materie pe seama cunoştinţei celor dumnezeieşti, şi cară apă, înfăptuind curăţirea de patimi şi răspândirea lucrării de viaţă dătătoare a Duhului. (13)

Ermonti şi Memfivoste sunt materia şi forma, iar cei cinci fii ai Merobei, încincita rea întrebuinţare a simţurilor. Împreunându-le pe acestea laolaltă, adică împletind simţurile cu materia şi forma în urma înţelegerii trupeşti a legii, cel ce mărgineşte înţelesul la literă, pe deoparte dă naştere patimii trupeşti, iar pe de alta, corupe raţiunile naturale. (15)

Patima şi firea, după raţiunea existenţei lor, niciodată nu există împreună . (16)

Cel ce nu crede că Scriptura este duhovnicească, nu-şi simte puţinătatea cunoştinţei. (17)

Când David e înţeles ca lege, în sens iudaic se tălmăceşte dispreţuire, pentru tradiţia interpretării trupeşti a celor dumnezeieşti, iar când înseamnă în sens creştin duhul, se tălmăceşte cel tare la vedere, pentru contemplaţia cunoştinţei ce se petrece în minte. (18)

Cei trei ani sunt cele trei legi, cea scrisă, cea naturală şi cea a harului, care vin una după alta. Deci cel ce înţelege legea scrisă trupeşte, nu hrăneşte sufletul cu virtuţi; la fel ce nu sesizează raţiunile lucrurilor, nu-şi nutreşte mintea din belşug cu înţelepciunea variată a lui Dumnezeu; iar cel ce nu cunoaşte marea taină a harului celui nou, nu se veseleşte cu nădejdea viitoarei îndumnezeiri. Aşadar lipsa contemplaţiei duhovniceşti sub regimul legii scrise e urmată de lipsa înţelepciunii variate a lui Dumnezeu ce se poate primi prin legea naturală, iar aceasta e urmată la rândul ei de ignorarea îndumnezeirii ce se va da prin har în temeiul tainei celei noi⁶¹⁶. (20)

Cel ce nu înţelegea legea duhovniceşte, chiar dacă legea a murit pentru el, dat fiind că nu-i mai serveşte trupeşte, dar mai păstrează înţelesurile coborâtoare ale legii, mai cruţă încă pe copiii şi pe nepoţii lui Saul. De aceea e chinuit de foamea cunoştinţei. (21)

Precum faţa e pecetea caracteristică pentru fiecare, la fel cunoştinţa duhovnicească caracterizează şi revelează dumnezeiescul. De aceea cel ce o caută pe aceasta, caută faţa Domnului. (22)

Cel devenit în întregime trup prin jertfele sângeroase aduse după litera legii, iubeşte neştiinţa, socotind că porunca e numai spre plăcerea trupului.(24)

Cel ce slujeşte, zice, legii trupeşte, naşte păcatul cu fapta ca materie şi modelează consimţirea minţii cu păcatul ca formă, prin plăcerile corespunzătoare simţurilor. Iar cel ce primeşte Scriptura duhovniceşte, omoară prin cugetările naturale pe înălţimea contemplaţiei lucrarea păcatului ca materie şi consimţirea cu păcatul ca formă, împreună cu modurile întrebuinţării abuzive a simţurilor, în vederea plăcerii, ca pe nişte fii şi nepoţi ai legii scrise. (25)

Fără contemplaţia naturală nimeni nu cunoaşte deosebirea simbolurilor legii de lucrurile dumnezeieşti. (26)

Prin spânzurare a înţeles scoaterea la iveală a literei omorâte a legii pe înălţimea contemplaţiei, prin cunoştinţa în duh. (27)

Prin hotarul lui Israel a înţeles toată raţiunea şi tot modul contemplaţiei, în care nu se poate menţine de loc predania înţelegerii trupeşti a legii. (28)

Duhul zice, e dătătorul vieţii, iar legea omorâtoarea vieţii. Prin urmare nu poate lucra deodată şi litera şi duhul, precum nu există împreună ceea ce e făcător de viaţă cu ceea ce e făcător de stricăciune. (29)

Părticica ce se taie împrejur (prepuţul), e ceva natural şi tot ce e natural e o faptă a creaţiunii dumnezeieşti. Iar fapta creaţiunii dumnezeieşti este bună foarte, după cuvântul care zice: A văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau buhne foarte. Legea însă, poruncind înlăturarea acelei părticele prin tăierea împrejur, înfăţişează pe Dumnezeu ce şi-ar corecta în chip artificial propriul Său lucru, ceea ce chiar şi numai a gândi constituie culmea impietităţii. De aceea cel ce o înţelege în mod natural simbolurile legii, ştie că Dumnezeu nu urmăreşte să corecteze firea în chip artificial, ce porunceşte să fie tăiată pasionalitatea adăugată la raţiunea (constituţia) sufletului şi indicată tipic prin acea părticică trupească. Pe aceasta o leapădă cunoştinţa prin bărbăţia voinţei arătată în făptuire. Căci preotul care face tăierea împrejur închipuie cunoştinţa ce mânuieşte, ca pe un cuţit împotriva patimii, bărbăţia raţiunii arătată în fapte. Aşa e desfiinţată predania trupească a legii, când duhul covârşeşte litera. (30)

Definiţia instituţiei tainice a Sâmbetei, prin care se arată în chip mistic ce este Sâmbăta şi care este raţiunea duhovnicească a ei. Ea este oprirea patimilor şi a mişcării minţii în jurul firii celor create. (32)

Aici spune că înfrânarea este o lucrare a Providenţei, ca una ce curăţă de patimile de bunăvoie, iar răbdarea o lucrare a Judecăţii, ca una ce înfruntă încercările fără de voie. (37)

Priveşte cum pierde legea pe cei ce o înţeleg trupeşte, convingându-i să slujească făptuirii în locul Făcătorului şi să-şi închipuie că cele făcute pentru ei sunt prin fire vrednice de închinat, iar pe Cel pentru care au fost făcuţi ei să nu-L cunoască. (41)

Despre taina sărbătoririi Cincizecimii. Aici explică sensul duhovnicesc al celor indicate, înţelegând prin Cincizecime pe Dumnezeu însuşi. Căci monada, rămânând stătătoare după desfăşurarea înşeptită a săptămânii, dă Cincizecimea; sau iarăşi, prin adausurile sale la ea însăşi monada se face decadă, iar aceasta înmulţită cu cinci dă Cincizecimea, care astfel e începutul şi sfârşitul ale sale (început, deoarece e mai înainte de orice cantitate, iar sfârşitul, deoarece e mai presus de orice cantitate). Dar tot aşa şi Dumnezeu, care a lăsat să fie închipuit de monadă prin analogie, e începutul şi sfârşitul lucrurilor şi raţiunea prin care există toate. Este începutul, deoarece este mai înainte de toată fiinţa şi mişcarea; raţiunea, deoarece în calitate de cauză este Proniatorul tuturor şi susţine forma individuală, prin care fiecare făptură rămâne în raţiunea proprie. Când deci vor ajunge la capăt timpurile şi veacurile, al căror simbol este săptămâna, nu va mai fi decât singur Dumnezeu, fără mijlocirea acelora fără de care nu este nimic, adică fără locuri şi timpuri, susţinând El însuşi, prin unirea adevărată cu făpturile, fiinţa celor mântuiţi, adică firea creată. Căci pe aceasta a închipuit-o prin numărul cinci, nu numai din pricina simţurilor sub care cade, ci şi din pricina ştiinţei universale, care constă în îmbrăţişarea prin cunoştinţa fără greşeală a celor spirituale (inteligibile) şi raţionale, a fiinţelor sensibile, a vieţuitoarelor şi a lucrurilor. Aşadar firea celor create va înceta odată de a mai sta în spaţiu şi de a se mai mişca în timp, ridicându-se în cei mântuiţi mai presus de cele care au fost făcute pentru ea, adică de loc şi de timp, prin unirea adevărată cu Dumnezeu, pentru care a fost făcută. Căci odată ce şi-a făcut pe Dumnezeu însuşi, conform cu raţiunea Providenţei, calitate proprie, prin decada poruncilor (arătându-şi prin trăsături caracteristice împroprierea dumnezeirii prin har) se va elibera de circumscrierea pe care i-o dă starea în spaţiu şi mişcarea în timp, primind ca pe o stare (odihnă) pururi mobilă, posesiunea nemărginită a celor dumnezeieşti şi ca pe o mişcare stătătoare, dorinţa nesăturată de ele. (44)

În ziua a şaptea sunt trei sărbători: a trâmbiţelor, a împăcării şi a înfigerii corturilor. Dintre acestea, trâmbiţa este chipul Legii, a Proorocilor şi a cunoştinţei propovăduite de aceştia. Sărbătoarea împăcării este simbolul împăcării lui Dumnezeu cu omul prin întrupare, căci Dumnezeu îmbrăcând de bună voie osânda celui osândit, a topit duşmănia învârtoşată de mai înainte împotriva Lui. Iar înfigerea corturilor este preînchipuirea Învierii şi a prefacerii tuturor în starea de neschimbabilitate. (45)

Cel ce se bucură de jertfele sângeroase simple, e un pătimaş care face pe cei ce aduc jertfe să umble în dâra patimilor. Iar cel ce cinsteşte pe cineva sincer, se bucură de ceea ce se bucură şi cel cinstit de el. (46)

Scriptura socoteşte jertfe junghierea patimilor şi închinarea facultăţilor naturale lui Dumnezeu. Dintre acestea berbecul este chipul raţiunii, taurul este simbolul mâniei, iar ţapul înfăţişează pofta. (47)

Îndată ce încetează cineva de a mai înţelege Scriptura trupeşte, prin simţuri, străbate mintea la duh prin mijlocirea firii, săvârşind duhovniceşte acelea pe care săvârşindu-le iudeul, mânia pe Dumnezeu. (49)

Spânzurarea este scoaterea la iveală pe care o suferă patimile, date pe faţă de gândurile înalte ale firii prin contemplaţia înaltă. (51)

Grâul l-a numit întărire a sufletului, în calitatea lui de cunoştinţă duhovnicească; vinul, mijloc înveselitor a inimii, ca unul ce închipuie unirea cu Dumnezeu prin dragoste; iar de untdelemn a spus că luminează faţa, fiind semnul caracteristic al harului duhovnicesc, ce luminează mintea în stare de nepătimire. (56)

Amalic este lăcomia pântecelui. Regele Amalic este cugetul pământesc. Boii şi oile acestuia sunt materiile care hrănesc patimile. Viţa este mişcarea obraznică a gândului. Măslinul este lucirea care aprinde pofta după plăcere. Cel ce stăruie pe lângă starea trupească a legii le mută pe acestea în deprinderea slujirii lui Dumnezeu, ca într-un pământ sfânt, luând ca plată pentru ele lepădarea de către Dumnezeu. (57)

Nebun a fost numit poporul iudeu ca necredincios, iar neînţelept, ca cel ce făcea răul, sau ca neevlavios şi păcătos. (58)

Patima lăcomiei pântecelui omoară puii dumnezeieşti ai virtuţilor. Dar şi pe ea o omoară harul credinţei şi ascultarea poruncilor dumnezeieşti, prin raţiunea umplută de cunoştinţă. (59)

Îndată ce omoară cineva înţelesul trupesc al legii, aflător în litera ei, primeşte ca împărat pe Cuvântul (raţiunea) în duh. (66)

Prin David a înţeles şi pe Domnul şi Evanghelia şi legea duhovnicească, cunoştinţa, contemplaţia, făptuirea şi poporul cel nou. El poate fi înţeles în multe chipuri, potrivit cu diferitele locuri. (67)

Cel ce are numai tipurile, dar nu şi arhetipurile tainelor, are numai întrebarea, dar u şi cunoştinţa iluminărilor în duh. El a primit ca împrumut ceea ce s-a spus mai înainte, adică experienţa prin simţuri a simbolurilor legii, dar cu sufletul flămânzeşte după duhul ei, socotind ca un miop întrebarea drept adevărata cunoştinţă. (68)

Fericirea îşi întipăreşte semnele sale şi cei ce s-au învrednicit de ea prin împărtăşire, şi-i face înfăţişători ai ei. (70)

Note

Iona înghiţit de chit mai închipuie şi chenoza Domnului în cursul istoriei, având să iasă la arătare la sfârşitul istoriei. Precum nici chitul nu e liniştit cât poartă pe Iona în sine, aşa nici istoria nu rămâne neinfluenţată de prezenţa Domnului în interiorul ei. De multe ori forţele aspre ale istoriei poartă în pântecele lor idei mari. Fără voie ele servesc pe Hristos, care va ieşi odată la iveală. Curente şi forţe încruntate ale istoriei duc în pântecele lor idei mari, care altfel nu s-ar fi putut impune în viaţa popoarelor, aşa cum Iona n-ar fi putut să-şi facă drumul cu atâta repeziciune, fără chitul care nu-şi dădea seama cărui plan înalt serveşte. Chenoza lui Iisus în istorie este totuşi numai aparentă; e o chenoză plină de forţă. (535)

Modurile sunt întotdeauna modurile virtuţilor, chipuri statornice de activitate morală sau raţională, dat fiind că păcatul e opusul bărbăţiei statornice. (556)

Există o raţiune mai presus de fire. Deci nu confundăm, ca de obicei, raţionalul e naturalul. Fără îndoială, naturalul este raţional, dar nu singurul raţional. Raţional mai e şi supranaturalul. Numai subnaturalul sau contranaturalul e iraţional şi anume în raport cu raţiunea noastră naturală. Ne trebuie o raţiune supranaturală ca să vedem raţiunea celor mai presus de fire. De aceea primind raţiunea mai presus de fire, firea noastră, deci şi raţiunea naturală, nu se schimbă, nu se ştirbeşte cum se întâmplă prin păcat. (558)

Virtutea corespunde legii naturale. Ea este largă şi lărgeşte firea fiecăruia din noi, scoţându-ne din egoism. Cunoştinţa raţiunilor divine corespunde legii scrise şi e întinsă, lungind linia vederii noastre. Înţelepciunea şi teologia mistică corespunde legii harului şi e adâncă, adâncind vederea noastră în Dumnezeu. (599)

Patima e contrară firii, iar firea existând totdeauna potrivit unei raţiuni, patima e contrară şi raţiunii. (572)

În general, la sfântul Maxim găsim o întreită gradaţie în interpretarea mistică a Sâmbetei2

Dar în cap. gnost. Mai găsim între prima oprire şi a doua, încă una: oprirea activităţii naturale a simţurilor din lucruri. Evagrie spusese: Sabatul este liniştea sufletului raţional care nu trece de hotarele firii. Conform cu imanentismul său, Evagrie nu interpretează Sâmbăta şi ca o depăşire a graniţelor firii. Comentariul lui Baboi interpretează acest cap astfel: Cei ce prin vieţuire morală au ajuns la acea linişte naturală, încât sufletul nu se mai lasă atras de cele pământeşti, păstrează acea ordine naturală şi nu mai trec peste graniţa naturală a firii lor raţionale, pe care a pus-o Dumnezeu în ei la creaţie, ci o păzesc cu grijă înlăuntrul lor spre fericirea proprie. Pe când pentru Maxim, Sâmbăta simbolizează şi o trecere a sufletului dincolo de toate la Dumnezeu, pentru Evagrie ea este numai o revenire a firii în graniţele ei, din abaterile prin păcat. După Maxim, Sâmbăta simbolizează mai mult decât tăierea împrejur, care este înlăturarea a tot ce s-a adăugat în chip rău la fire; pentru Evagrie nu e mai mult. (581)

Numeri 15, 32. Evagrie încă folosise tipul omului care, adunând lemne Sâmbăta, a fost ars (se înţelege, în cuptorul patimilor). (582)

De aici se vede că Sâmbătă simbolizează ridicarea şi peste contemplarea raţiunilor din lume. (583)

Trâmbiţele vestesc cunoştinţa, jertfa aduce curăţia de păcate, iar fixarea cortului înseamnă fixarea trupului ca să nu se mai sfărâme. (587)

În Ambigua se spune despre Sâmbătă ceva apropiat: Ea e marea zi a odihnei de lucrurile dumnezeieşti, care, după Scriptura Genezei, nu are nici început, nici sfârşit, nici facere; e arătarea celor mai presus de hotar şi măsură după mişcarea celor definite prin măsură; e identitatea nesfârşită a celor necuprinse şi nescrise împrejur după câtimea celor ce pot fi cuprinse şi scrise împrejur. Aşadar, Sâmbăta nu mai este ceva negativ, numai oprirea de la cele naturale, ci apariţia vieţii dumnezeieşti în om, sau mai bine zis chiar odihna de la cele naturale nu e decât opera lui Dumnezeu. (588)

Lumea aceasta a tuturor lucrurilor şi fiinţelor este o stabilitate între două graniţe de pildă între naştere şi moarte. Când graniţa din urmă a fost atinsă de o fiinţă, ea a încetat, adică a trecut dincolo de graniţă. Dar în Dumnezeu fiinţele nu mai au nici o graniţă, deci nu mai au o stabilitate mărginită, ci una nemărginită. (591)

Prin faptul că orice lucru sau fiinţă creată are două graniţe, trebuie să străbată distanţa de la una până la alta. Acest interval pe care trebuie să-l parcurgă fiinţa, o ţine în mişcare. Faptul că are o margine o face să se mişte, dar şi să moară, sau să se transforme în altceva când mişcarea o duce la graniţa sa ultimă. Dar în Dumnezeu nu mai e nimic, deci în El nimic nu mai moare sau nu se mai transformă. În El este o stabilitate internă. Pe de altă parte El nefiind cuprins între două graniţe, neaflându-se un interval sau mai multe ce trebuie străbătute, în El nu e nici o mişcare propriu zis. Facem două observaţii:

a) Stabilitatea e luată aici în alt sens, decât în acela de încremenire; este o stabilitate în sensul de persistare în fiinţa proprie. Deci o stabilitate care nu exclude desăvârşirea. Aşa se sintetizează odihna şi mişcarea: Dumnezeu nici nu se mişcă, nici nu stă.

b) Intervalul e atât ceea ce se cuprinde înăuntru a două graniţe, cât şi spaţiul dintre graniţa finală părăsită şi alta iniţială neatinsă. Nici unul din aceste intervale nu e Dumnezeu. De aceea în El făptura nu are parte nici de o evoluţie prin care scoate la iveală forme noi, nici de un sfârşit sau alterare, adică de-o încetare totală de-a exista ca fiinţa cutare, pentru a începe după aceea altceva. Deci nici ca mişcare eternă şi identică, de mobilitate stabilă, sau de stabilitate mobilă.

Un loc paralel al lui Maxim: Începutul oricărei mişcări naturale a celor ce se mişcă este facerea celor ce se mişcă, iar început al facerii lor este Dumnezeu ca Făcător. Sfârşit al facerii celor făcute este stabilitatea pe care o produce după străbaterea tuturor celor mărginite, nemărginirea. Cum şi spre ce să se mişte, întrucât are pe Dumnezeu care hotărniceşte chiar şi nemărginirea ce hotărniceşte toată mişcarea, ca sfârşit în calitate de cauză, (Ambigua) (592)

Dumnezeu, fiind prin natura Lui unitatea care e identică cu totul, nu are nici o graniţă. De aceea cel aflător în Dumnezeu, neajungând niciodată la graniţă, nu piere şi nu se alterează în veci. Continuitatea nemărginită a monadei divine, sau a vieţii ei, care se face viaţă a celui ajuns în Dumnezeu, asigură stabilitatea eternă a aceluia. (593)

Este vorba de contemplarea naturală, care se face în duh, prin har, spre deosebire de privirea trupească, exterioară. (595)

Numărul şapte închipuie timpul e vorba aici de latura vremelnică, trecătoare a legii. (596)

Mutarea la înţelegerea duhovnicească a Scripturii este naturală, pentru că e conformă cu firea noastră şi cu firea Scripturii. Dar ea nu are loc decât prin contemplarea naturală, care se face cu ajutorul Duhului. Restabilirea în fire şi rămânerea în ea, nu se poate realiza fără harul de sus. (598)

Este interesant că în această ordine a legilor, legea naturală este aşezată după cea scrisă, fiind socotită pe o treaptă mai înaltă. Această ordine corespunde cu cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc: a activităţii virtuoase, a contemplării naturale, a îndumnezeirii. Ordinea aceasta a legilor o înţelegem dacă o considerăm nu atât în planul istoriei, ci pe al vieţii fiecărui ins. Apoi dacă prin legea scrisă se înţelege în special legea celor zece porunci, înseamnă că fiecare om trebuie să înceapă de la împlinirea poruncilor, pentru a se ridica la contemplarea lui Dumnezeu în natură şi apoi a se uni cu Dumnezeu. (616)

În această scolie se precizează de ce viaţa viitoare va fi o stare pururea mobilă, având accentul pe stare, pe odihnă; pentru că va poseda bunul dumnezeiesc. De asemenea de ce va fi totodată o mişcare stătătoare, cu accentul pe mişcare, pentru că acel bun, fiind nesfârşit, va întreţine mereu dorinţa de a-l cuprinde mai deplin. Sau va fi o odihnă mobilă, întrucât posesiunea va îmbrăţişa un bun nemărginit; şi o mişcare stătătoare, întrucât nemărginirea bunului posedat va întreţine necontenit dorinţa după el. (620)

Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptură - 3

Sf. Maxim Marturisitorul

Scolii

Scolii

Note

Scolii

Note

Scolii

Note

Scolii

Note

Scolii

Scolii

Note

Scolii

Scolii

Note