Sf. Maxim Marturisitorul

După ce-ai lepădat cu totul împătimirea care leagă de simţire şi de trup, străbătând intens cu mintea în chip priceput oceanul nesfârşit al cuvintelor Duhului (al Scripturii), cercetezi cu duhul cele ale Duhului. Dar primind de la acesta descoperirea tainelor ascunse, smerenia Te-a făcut totuşi să alcătuieşti o listă cu multe locuri obscure din Sfânta Scriptură, pe care ne-ai trimis-o cerând de la mine, cel lipsit de orice virtute şi cunoştinţă, un răspuns scris cu privire la înţelesul lor mai înalt.

Primind eu această listă şi citind-o, mi s-a oprit în loc şi mintea şi auzul şi cugetarea. Drept aceea Te-am rugat să-mi îngădui să refuz acest lucru. Ţi-am spus că aceste locuri de abia pot fi înţelese de cei care au înaintat mult în contemplaţie şi au ajuns la capătul celei mai înalte şi mai apropiate cunoştinţe, nu însă de mine care mă târăsc pe pământ şi, asemenea şarpelui cel blestemat odinioară, nu am altă hrană afară de pământul patimilor, înnoroiat ca un vierme de putreziciunea plăcerilor.

Deci mai întâi ne-ai poruncit să vorbim despre patimile ce ne supără. Şi anume câte şi care sunt, din ce început pornesc şi la ce sfârşit ajung trecând prin faza de mijloc ce le este proprie, din ce putere a sufletului sau ce mădular al trupului răsărind fiecare dă minţii în chip nevăzut forma sa, iar trupul îl face ca pe o vopsea ce colorează prin cugetările păcatului întreg nefericitul de suflet; care este înţelesul numelui fiecăreia şi lucrarea ei, roadele şi înfăţişările, precum şi vicleşugurile puse la cale prin ele de dracii necuraţi, însoţirile şi disimulările lor nevăzute, cum scot aceia în chip ascuns pe unele la vedere prin altele şi cum prin unele atrag în chip amăgitor spre altele; care sunt subţirimile (nuanţele), micimile, mărimile şi umflările lor uriaşe; cum cedează, se retrag, încetează, stăruie, năvălesc mai repede sau mai domol; care sunt justificările lor în faţa sufletului ca în faţa unui tribunal şi hotărârile ce se dau de către cugetare; înfrângerile şi biruinţele văzute şi starea lăuntrică ce-o însoţeşte pe fiecare; care e pricina pentru care li se îngăduie dracilor să tulbure sufletul cu multe patimi şi aceasta fie prin ei înşişi fie prin alţii (altele); prin ce gând ne aduc în faţa minţii fără de vreme materiile proprii, prin care pornesc în chip ascuns războiul amarnic împotriva noastră, care ne preocupăm de cele ce nu sunt de faţă de parcă ar fi prezente, întinzându-ne spre materii, sau fugind de ele şi anume primul lucru pătimindu-l de dragul plăcerii, al doilea din pricina durerii; despre modul prezenţei lor în noi şi despre nălucirile cgmplicate şi variate ce le stârnesc în visurile din vremea somnului; apoi dacă sunt închişi în vreo parte a sufletului sau a trupului, sau sunt în tot trupul; şi dacă, aflându-se înăuntru înduplecă sufletul prin patimile sufleteşti să îmbrăţişeze pe cele din afară prin mijlocirea trupului şi îl amăgesc să se predea cu totul simţirii, părăsind cele ce-i sunt proprii după fire; sau, aflându-se afară, printr-o atingere din afară a trupului modelează sufletul cel nevăzut după chipul celor materiale, sădind în el o formă compusă şi dându-i înfăţişarea materiei primită prin imaginaţie; şi dacă este vreo ordine şi vreo rânduială în lucrarea lor, cu viclenie păcătuită, ca mai întâi să încerce sufletul prin unele patimi şi apoi să-l războiască prin altele; şi care (draci) premerg, care urmează la rând, sau care cu care se însoţesc, dacă nu cumva tulbură sufletul în mod amestecat fără nici o ordine, la întâmplare, prin orice patimi; apoi dacă este lăsat sufletul să pătimească unele ca acestea de la ei în afară de Providenţă, sau potrivit Providenţei; şi care este raţiunea pentru care Providenţa părăseşte în orice patimă sufletul; care este apoi modul nimicirii fiecăreia din patimile înşirate şi prin care fapte, cuvinte sau gânduri se eliberează sufletul de ele şi se curăţă de întinăciunea conştiinţei; ce virtute va opune fiecărei patimi ca să o biruiască, fugărind pe dracul cel viclean şi tăind deodată cu el total însăşi mişcarea patimii; cum va putea apoi, după izbăvirea de patimi, să-şi scruteze sufletul bine ale sale; şi cu ajutorul căror raţiuni şi moduri ajungând prin raţiunea cea după fire la relaţii nepătimaşe între simţiri şi lucrurile sensibile, va modela simţurile ca să stea în slujba virtuţilor, precum prin patimi le modelase mai înainte, să stea în slujba păcatului şi cum va înfăptui această bună întoarcere ca să se folosească de cele prin care greşea înainte spre naşterea şi susţinerea virtuţilor; cum apoi, izbăvindu-se şi de aceste relaţii, va culege cu pricepere, prin contemplarea naturală în duh, raţiunile kelor create, desfăcute de simbolurile sensibile din ele; şi cum după aceste raţiuni, luând contact cu cele inteligibile, prin mintea devenită curată de cugetarea aplecată spre cele supuse simţirilor, va primi înţelegerile cele simple şi va dobândi cunoştinţa simplă, care leagă toate întreolaltă potrivit cu raţiunea originară a înţelepciunii; în sfârşit, cum după aceasta sufletul, o dată trecut dincolo de toate cele ce sunt şi de înţelesurile lor fireşti şi desfăcut de toată puterea în chip curat, chiar şi de puterea proprie de-a cugeta, va pătimi unirea cea mai presus de înţelegere cu Dumnezeu însuşi, iar în această stare, primind de la El în chip nepregătit învăţătura adevărului adevărat, ca pe o sămânţă, nu se va mai abate spre păcat, nemaifiind loc pentru diavol ca să-l atragă spre răutate prin amăgire, datorită necunoaşterii Celui ce e bun prin fire şi înfrumuseţează toate cele ce se pot împărtăşi de El?

Fiindcă aţi poruncit să lămuresc în scris raţiunile, modurile şi pricinile tuturor acestora, vă rog să mai aşteptaţi puţin cuvântul privitor la ele. De va ajuta Dumnezeu, voi cerceta cu un prilej mai potrivit şi mai cu stăruinţă acestea în alte scrieri, dacă voi simţi peste tot în minte vreo astfel de pătrundere încât să pot cuteza să străbat un ocean atât de mare şi de adânc. Căci nu mă ruşinez să spun că încă nu cunosc uneltirile şi vicleşugurile anevoie de descurcat ale dracilor necuraţi, dat fiind că praful materiei îmi întunecă încă ochii sufletului şi nu mă lasă să privesc (să contemplu) în chip curat firea celor create şi să deosebesc din grămada celor ce există pe cele ce par să existe, înşelând doar simţirea cea lipsită de raţiune. Fiindcă numai cei foarte contemplativi şi înalţi la cugetare pot cerceta cu adevărat unele ca acestea şi pot grăi despre ele, adică numai cei ce prin multă experienţă au dobândit puterea de-a cunoaşte cele bune şi cele care nu sunt bune, ba ceea ce e mai înalt şi mai de cinste ca toate au primit de la Dumnezeu harul şi puterea de-a înţelege bine şi de-a spune limpede cele înţelese.

Definiţia răului

Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea nu subzistă vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic. Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă Vicleanul, acoperindu-şi de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei.

Deci primul om, neducâjdu-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeieşti îi poruncise să-l aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile. Şi aşa „alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor”, (Psalmi 48, 12) lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi ele în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii.

 Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din sine. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producerii a plăcerii, care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin ea însăşi experienţa, că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcerea şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a tot ceea ce stă alături.

Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi născocind şi cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine, naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeti de noi înşine, naştem, mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. În sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, când perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii), naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăruia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.

Altă definiţie a răului

Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri. Împărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare şi având prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută, drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea . Şi aşa prin grija exclusivă de trup, a slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor. Căci fu poate sluji cineva zidirii, dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, dacă nu-şi curăţeşte sufletul prin virtuţi. Deci prin grija de trup omul săvârşind slujirea cea stricăciosă, şi umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea. Căci mâncând mereu din pomul neascultării, încerca în simţire părerea (cunoştinţei) binelui şi răului^{5 ,}amestecate^. în el.

Şi poate că de fapt dacă ar zice cineva că pomul cunoştinţei binelui şi a răului este zidirea cea văzut, nu s-ar abate de la adevăr. Căci împărtăşirea de ea produce în chip natural plăcerea şi durerea.

Sau iarăşi poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoştinţei binelui şi răului, fiindcă are şi raţiuni duhovniceşti care nutresc mintea, dar şi o putere naturală care pe de o parte desfată simţirea, pe de alta perverteşte mintea. Dar contemplată duhovniceşte ea oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împărtăşirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-şi omul cauza sa prin omisiunea cu ea în har şi prefăcând, prin această comuniune, nemulţumirea dată lui după har în nepătimire şi neschimbalitate, ca unul ce-a devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire, să privească fără să se vatăme şi cu totul slobod cu Dumnezeu făpturile lui Dumnezeu şi să primească cunoştinţa lor ca Dumnezeu, dar nu ca om, având după har în chip înţelept aceeaşi cunoştinţă a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin îndumnezeire.⁶

Aşa trebuie înţeles aici pomul acela, după o tâlcuire pe care o pot primi toţi. Căci înţelesul mai tainic şi mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistică, noi trebuind să-l cinstim prin tăcere. Eu am amintit aici de pomul neascultării doar în trecere, vrând să arăt că necunoaşterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al cărei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc. Căci în jurul acesteia se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor ce dăinuieşte în chip felurit şi pestriţ şi-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Pentru că fiecare din cei ce participă la firea omenească are în sine, într-o anumită cantitate şi calitate, vie şi lucrătoare, iubirea faţă de puterea lui văzută, adică faţă de trup, care îl sileşte ca pe un rob, prin pofta de plăcere şi frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile şi lucrurile şi după cum îl îndeamnă modul lui de a fi, întrucât experienţa îl învaţă că e cu neputinţă să ajungă să aibă necontenit plăcerea ca tovarăşă de viaţă şi să rămână cu totul neatins de durere, că nu va putea să ajungă la capătul acestui scop. Căci firea întreagă a trupurilor fiind coruptă şi pe cale de împrăştiere prin oricâte moduri ar încerca să o susţină pe aceasta, întăreşte şi mai mult stricăciunea din ea. De aceea omul temându-se, fără să vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubeşte, cultivă fără voie şi pe nesimţite, prin ceea ce iubeşte ceea ce nu iubeşte, atârnând de cele ce nu pot dăinui. În felul acesta îşi preschimbă dispoziţia sufletului deodată cu cele ce se împrăştie, ca pe una ce se rostogoleşte împreună cu cele ce curg, şi nu înţelege că se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului faţă de adevăr.

Iar izbăvirea de toate aceste rele şi calea scurtă spre mântuire este dragostea adevărată, cea din cunoştinţă, a lui Dumnezeu şi izgonirea din suflet a dragostei faţă de trup şi izgonirea din suflet a dragostei faţă de trup şi de lumea aceasta. Prin aceasta lepădând pofta de plăcere şi frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înşine, înălţaţi fiind la cunoştinţa Ziditorului. În felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi înşine, pe cea bună şi spirituală, despărţită cu totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înşine, căutând pururi să ne susţinem sufletul lui prin Dumnezeu. Căci aceasta este adevărata slujire şi prin ea îngrijim cum trebuie şi în chip plăcut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuţi.

Deci cel ce nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme deloc de durere, a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea şi cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea şi prin ele, împreună cu neştiinţa, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Şi aşa s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent şi e mereu la fel, rămânând împreună cu el cu totul nemişcat.⁷ Aşa oglindeşte cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu,⁸ (2 Cor. 3,18) ca unul care priveşte în lumina ce străluceşte în sine slava dumnezeiască şi neapropiată.⁹

Deci odată ce ne-a fost arătată de Cuvântul calea cea dreaptă şi uşoară a celor ce se mântuiesc, să tăgăduim cu toată puterea plăcerea şi durerea vieţii de aici şi să învăţăm cu mult îndemn şi pe cei supuşi nouă să facă aceasta. Căci făcând aceasta, ne-am izbăvit şi am izbăvit şi pe alţii cu desăvârşire de toată născocirea patimilor şi de toată răutatea dracilor. Să îmbrăţişăm numai iubirea şi nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, nici necaz, nici strâmtoare, nici foame, nici primejdie, nici sabie, nici toate câte le-a înşirat Apostolul în acel loc.¹⁰(Rom 8, 35). Căci prin cunoştinţa cu lucrul rămânând în noi dragostea nemişcată, vom primi de la El o bucurie şi o susţinere veşnică şi negrăită a sufletului. Şi împărtăşindu-se de aceasta, vom avea faţă de lume neştiinţa cea mântuitoare,¹¹ nemaiprivind, ca mai înainte, fără gând neprihănit, cu faţa descoperită a simţirii, suprafaţa celor sensibile ca pe o sclavă, ci oglindind mai degrabă cu faţa descoperită a cugetării (minţii), după înlăturarea oricărui văl sensibil, slava lui Dumnezeu cea arătată în virtuţi şi în cunoştinţa duhovnicească,¹² prin care primim unirea cea după har. Căci precum ignorând pe Dumnezeu, am îndumnezeit zidirea, pe care am cunoscut-o prin simţire, gustând din ea, pentru faptul că prin ea ni se susţinea trupul, aşa primind cunoştinţa trăită a lui Dumnezeu, cea accesibilă înţelegerii, pentru faptul că El ne susţine sufletul ca să existe şi ca să fie fericit.

Cuvânt înainte la scoliile aşezate în urma răspunsurilor

Podoaba naturală a celor raţionali este raţiunea. Podoaba raţiunii este înţelegerea, pe care o manifestă prin raţiune cei raţionali. Podoaba înţelegerii este deprinderea şi aptitudinea, pe care o manifestă prin virtutea străbătută de raţiune cei raţionali. Podoaba acestei deprinderi este contemplaţia fără greşeală, prin care se dobândeşte cunoştinţa adevărată. Iar sfârşitul acesteia este înţelepciunea, care e împlinirea cea mai adevărată a înţelegerii. Căci ea e raţiunea care s-a desăvârşit după fire, sau mintea curată, prin care unirea cu cauza sa au intrat într-o relaţie mai presus de înţelegere, datorită căreia, odihnindu-se de mişcarea şi de relaţia naturală şi de multe feluri cu cele de după cauză, stăruie în ea numai de chip neînţeles. Ajunsă aici mintea se bucură de odihna cea negrăită a tăcerii preafericite şi mai presus de înţelegerea, pe care nu poate să o descopere nici un cuvânt şi nici o înţelegere, ci numai experienţa prin participare a celor ce s-au învrednicit de posesiunea şi gustarea ei mai presus de înţelegere. Iar simţul acesteia, uşor de cunoscut şi vădit tuturor, este nesimţirea şi distanţa totală a dispoziţiei sufletului faţă de veacul acesta.

Deci nimic nu este mai propriu după fire celor raţionali ca raţiunea, nici mai potrivit pentru cei iubitori de Dumnezeu ca să-şi arate credinţa lor cea dreaptă decât studierea şi înţelegerea ei. Logosul acesta de care am vorbit nu e cuvântul împodobit luxos într-o rostire meşteşugită spre plăcerea auzului, cu care se pot desprinde şi oamenii perverşi, ci raţiunea pe care o are firea ascunsă în chip fiinţial înlăuntrul ei, fără nici o învăţătură, pentru cercetarea lucrurilor şi pentru expunerea adevărului în cuvinte.¹³ Pe aceasta şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu obişnuieşte să şi-o asocieze modelată prin virtuţi şi s-o facă statuie dumnezeiască a frumuseţii celei după asemănare, nelipsindu-i nimic după har din însuşirile ce redevin Dumnezeirii în chip natural. Căci este un organ ce adună cu pricepere totală descoperirea bunătăţii lui Dumnezeu ce străluceşte inteligibil în făpturi. Şi sesizând astfel măreţia lucrurilor îi înalţă spre cauza făcătoare a lor pe cei ce şi-au făcut străbătută cu totul de El întreaga pornire a dorinţei aflătoare în ei după fire, nemaifiind reţinuţi de nimic din cele de după cauză.

Pe aceasta cultivând-o noi cei robiţi de toate cele potrivnice firii, ne vom dovedi făptuitorii tuturor virtuţilor dumnezeieşti, adică vom lepăda prin tot binele urâciunea pământească din suflet, spre a primi frumuseţea duhovnicească. Căci unde domneşte raţiunea, încetează domnia simţirii, în care e amestecată puterea păcatului care, amăgind sufletul cu mila pentru trupul înrudit după ipostas; îl atrage la sine prin plăcere. Pentru că lucrul ei natural fiind grija pătimaşă şi voluptoasă de trup, abate sufletul de la viaţa cea după fire şi-l înduplecă să se facă făcătorul păcatului lipsit de ipostas (suport propriu). Căci răutatea este o faptă a sufletului înţelegător şi anume uitarea bunătăţii celor după fire, care se naşte din afecţiunea pătimaşă faţă de trup şi lume. Pe aceasta o nimiceşte raţiunea prin stategia ei, scrutând cu ştiinţă duhovnicească originea şi firea lumii şi a trupului şi împingând sufletul spre ţara înrudită a celor inteligibile, împotriva căreia legea păcatului nu are nici o putere. Căci nu mai are simţirea pe care să treacă ca pe o punte spre minte, întrucât sufletul nu mai are nici o legătură afectuoasă cu ea, căci a părăsit-o împreună cu vederile sensibile, a căror relaţie şi fire mintea, lăsându-le în lume, nu le mai simte.

Scolii

Trupul, zice, redă prin moravurile văzute dispoziţia virtuoasă a sufletului, fiind un organ unit cu sufletul spre manifestarea lui. (1)

Simţirea trimite, zice, minţii imaginea (reprezentarea) celor văzute, spre înţelegerea raţiunilor din lucruri, ca un organ ce serveşte minţii să treacă spre cele inteligibile. (2)

Cuvântul lui Dumnezeu şi împarte darurile felurindu-le în cei ce-l primesc, după dispoziţia sufletelor. (5)

Dracii poartă războaiele nevăzute cu mintea noastră ca şi când ar fi prezentate materiile. (6)

Pentru plăcere iubim patimile, şi pentru durere fugim de virtuţi. (7)

Precum raţiunea stăpânind asupra patimilor face simţirile organ al virtuţii, aşa şi patimile stăpânind asupra raţiunii, modelează simţirile spre păcat. (8)

Sufletul unindu-se prin deprinderea cu Dumnezeu după izbăvirea de afecţiunea (relaţia) naturală faţă de lucruri, primeşte fermitatea nemişcată în bine. (10)

Existenţe numeşte fiinţele lucrurilor. Iar existenţe părute curgerile şi scurgerile care schimbă calitatea şi cantitatea unui lucru şi dau naştere ficţiunile simţirii ce duce la păcat. (11)

Omul fiind la mijloc între Dumnezeu şi materie, prin faptul că nu s-a mişcat spre Dumnezeu ca spre cauza şi scopul zidirii sale, ci spre materie, a ignorat pe Dumnezeu, făcându-şi mintea pământească prin povârnirea spre materie. (12)

Cunoştinţa compusă a numit experienţa celor sensibile prin simţire, care cuprinde în sine prin fire plăcerea pentru ceea ce ia naştere şi durerea pentru ceea ce se strică. (13)

Zidirea celor văzute cuprinde, zice, atât raţiuni duhovniceşti pentru minte, cât şi o putere naturală pentru simţire. Înţelesurile lor sunt ca un pom în mijlocul inimii, care e Paradisul în sens tropic. (14)

Ignoră cineva experienţa plăcerii şi durerii din simţire când îşi leagă mintea de Dumnezeu, după ce a devenit liber de afecţiunea trupească. (15)

Note

Binele pentru simţirea trupească e plăcerea, iar răul e durerea. Acest „bine” şi „rău” e produs de lumea văzută, care deci e pomul unui fals bine şi rău. (5)

Deci îndumnezeirea nu exclude cunoaşterea făpturilor. Dar atunci omul le cunoaşte fără patimă cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, nu ca patimă, adică cu uitarea lui Dumnezeu. toate îşi au vremea lor, ca să se cunoască şi să se săvârşească cum se cuvine, trebuind să aştepte crearea omului la înălţimea lor. Pomul cunoştinţei binelui şi a răului (sau lumea) ca sădit tot de Dumnezeu, nu era ceva rău în sine. Dar omul nu era crescut la starea în care îl putea privi în mod just şi neprimejdios. Deci interzicerea atingerii de el era o amânare, nu o oprire veşnică. Aceeaşi idee o dezvoltă Sfântul Grigorie Palama în „Capetele naturale, teologice”. Răul nu se identifică cu ipostasul vreunei realităţi, ci e un mod greşit de comportare faţă de realităţi, care vine şi dintr-o intrare a omului în relaţie cu un lucru înainte de a fi crescut la capacitatea unei relaţii juste (6)

Fără a avea cineva lumina dumnezeiască (binele, dragostea, pe Dumnezeu) în sine, nu poate să o vadă nici în afară de sine, aşa cum ochiul care nu e străbătut de lumina fizică nu o poate vedea nici în afară. (9)

În afară de neştiinţa mai presus de cunoaştere a lui Dumnezeu, mai este o neştiinţă mântuitoare. Este cea care nu mai bagă de seamă putinţa laturii pătimaşe a lucrurilor. Pentru aceasta lumea a devenit iremediabil un transparent al slavei dumnezeieşti( după ce s-a sfârtecat „slava” ei, sau suprafaţa opacă, construită de privirea ei exclusiv prin simţire. (11)

Faţa descoperită a simţirii este privirea neîmpiedicată de considerentele spirituale şi neruşinată a simţirii exclusive care vede numai aspectul sensibil al lumii, numai vălurile materiale. Descoperirea feţei simţirii e în acelaşi timp completa acoperire a minţii. Şi cu cât se acoperă faţa simţirii sau se leapădă, cu atât apare faţa descoperită a minţii şi se înlătură vălurile lumii. (12)

Termenul grecesc al înţelesului de raţiune şi de cuvânt. Raţiunea e cuvântul interior. De aceea e vorba în tot acest „Cuvânt înainte”. (13)

Afectele acestea ca şi celelalte, nu au fost create la început împreună cu firea oamenilor. Căci altfel ar intra în definiţia firii. Spun, învăţând de la marele Grigorie al Nisei, că ele odrăslesc în fire, după ce au pătruns în partea cea mai puţin raţională a ei, din pricina căderii din starea de desăvârşire. Prin ele, în loc de chipul dumnezeiesc şi fericit, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi vădită asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Căci trebuia, după ce s-a descoperit demnitatea raţiunii, ca firea oamenilor să fie chinuită pe dreptate de trăsăturile iraţionalităţii (dobitociei) la care a fost atrasă prin voia ei, Dumnezeu rânduind prea înţelept, ca omul în felul acesta să vină la conştiinţa măreţiei sale de fiinţă raţională.

Cu toate acestea şi afectele devin bune în cei ce se străduiesc, şi anume atunci când, desfăcându-le cu înţelepciune de lucrurile trupeşti, le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti. De pildă: pofta o pot preface în mişcarea unui dor spiritual după cele dumnezeieşti; plăcerea, în bucuria curată pentru conlucrarea de bună voie a minţii cu darurile dumnezeieşti; frica, în grija de a ocoli osânda viitoare de pe urma păcatelor; iar întristarea, pocăinţa care aduce îndreptarea de pe urma păcatului din timpul de aici. Şi scurt vorbind, asemenea medicilor înţelepţi, care vindecă prin trupul veninos al viperei o muşcătură înveninată sau care se va învenina, să ne folosim şi noi de aceste afecte spre înlăturarea răutăţii celei de faţă sau a celei ce va să fie şi spre dobândirea şi păzirea virtuţii şi a cunoştinţei. Precum am spus deci, acestea devin bune prin întrebuinţare în cei ce îşi robesc orice cuget spre ascultarea lui Hristos.¹⁴

Iar dacă Scriptura vorbeşte de vreun afect de acesta la Dumnezeu sau la sfinţi, o face în ce priveşte pe Dumnezeu pentru înţelegerea noastră, exprimând prin afectele noastre faptele mântuitoare şi binefăcătoare ale Providenţei; iar în ce priveşte pe sfinţi, întrucât nu se pot exprima raporturile lor spirituale cu Dumnezeu şi dispoziţiile lor prin grai omenesc, fără afectele cunoscute firii.

Note

Afectele sunt considerate de Sfântul Maxim ca trăsături iraţionale pătrunse în firea omului după căderea în păcat şi apropiindu-l de animalitate, întrucât şi animalele reacţionează iraţional prin aceste afecte la ceea ce văd. Prin ele trupul e pus repede în mişcare spre tot ce apare omului vrednic de râvnit, precum repede se contrage din faţa celor primejdioase. În starea primordială omul îşi călăuzea viaţa cu totul raţional. Trupul nu a scăpat prin mişcări anarhice şi dezordonate, sub conducerea raţiunii şi a voinţei. Acum, chiar în starea de renaştere, aceste efecte nu mai pot fi scoase din fire. Dar ele se pot folosi spre un scop bun. Gândurile curate şi raţionale n-ar putea mişca uşor trupul nostru, ajuns sub puterea acestor factori iraţionali dar foarte dinamici, spre ţintele fixate de ele. De aceea caută să câştige pentru aceste ţinte afectele, ca prin impulsul lor să mişte uşor trupul prin ele. Se ştie că ideea teoretică nu prea are efect în ce priveşte transformarea omului, până ce nu câştigă simţirea lui în favoarea ei. Calea de la idee spre hotărârea bună duce prin sentiment. Aceasta e poate ceea ce numeşte Vişelavţev „sublimarea afectelor”, în care atribuie un mare rol imaginaţiei (Etica preobrajenego erosa). Aceea este şi calea pe care devine credinţa o putere transformatoare a omului. Ea converteşte afectele spre alte ţinte, spre Dumnezeu. O credinţă care nu dă astfel de roade, întinzându-se asupra întregului om, e ceva de neconceput şi e de mirare cum ea poate fi susţinută de protestanţi. Dumnezeu e lipsit de afecte. De asemenea îngeria care sunt minţi pure. Aceasta va fi şi partea noastră în viaţa viitoare. Căci spune Sfântul Maxim: „Afectele care conservă firea în viaţa de aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi vecinică”. (14)

Dumnezeu isprăvind de creat raţiunile prime şi esenţele universale ale lucrurilor, lucrează totuşi până ani, nu numai susţinând acestea în existenţă, ci şi aducând în actualitate, desfăşurând şi constituind părţile date virtual în esenţe; apoi asimilând prin Providenţă cele particulare cu esenţele universale, până ce, folosindu-se de raţiunea mai generală a fiinţei raţionale, sau de mişcarea celor particulare spre fericire, va uni pornirile spontane ale tuturor. În felul acesta le va face pe toate să se mişte armonic şi identic întreolaltă şi cu întregul, nemaiavând cele particulare o voie deosebită de-a celor generale, ci una şi aceeaşi raţiune văzându-se în toate împărţită de modurile de a fi ale acelora cărora li se atribuie la fel. Prin aceasta se va arăta în plină lucrare care îndumnezeieşte toate. E lucrarea despre care însuşi Dumnezeu şi Cuvântul care s-a făcut pentru ea, zice: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez”. Cel dintâi adică binevoieşte, al doilea lucrează El însuşi, iar Duhul Sfânt întregeşte fiinţial bunăvoinţa Tatălui cu privire la toate şi lucrarea Fiului, ca să fie prin toate şi în toate bunul Dumnezeu în Treime, potrivit cu fiecare dintre cei învredniciţi după har; şi să fie văzut în toate, aşa cum există, în chip natural, sufletul în întreg trupul şi în fiecare mădular al lui, fără mişcare.¹⁷

Scolii

 În materie, adică în fiinţa generală a lucrurilor, există potenţial exemplarele singulare, care provin unul câte unul din materie şi a căror apariţie o lucrează Dumnezeu. (1)

Asimilarea celor singulare cu cele universale este unirea tuturor oamenilor, printr-o singură mişcare a voii, cu raţiunea firii. Această unire o duce la înfăptuire Dumnezeu prin Providenţă, ca precum în toţi există o singură fire, tot aşa să se formeze şi o singură aplecare a voii, unindu-se toţi cu Dumnezeu şi întreolaltă prin Duhul. (2)

Note

Maurice Blondel, spune în altă formă acelaşi lucru: „că tot ţine de tot, că Universul este în continuă naştere, că fixitatea relativă a fiinţelor comportă o desfăşurare ale cărei faze multiple nu pot fi, fără urmări rele, izolate unele de altele”. Lucrarea de care vorbeşte aici Sfântul Maxim este acţiunea universală, unitară care, după Blondel, e dincolo de fapte fenomenale, având sursa în cauza primă. Ca şi Maxim în acest răspuns, Blondel vede şi el o „independenţă universal㔠şi „perspectivele umane” din lume, spre deosebire „de ipotezele care stabilizează lucrurile în cicluri închise în interiorul cărora toate ar sta justapuse în compartimentele separate”. Dacă creaţiunea este un act exclusiv al lui Dumnezeu, desfăşurarea Universului creat, prin lucrarea Providenţei divine, angajează şi cooperarea făpturilor care, conlucrând cu cauza primă, se cauzează şi se înrâuresc reciproc. În special atragem atenţia că Sfântul Maxim admite a) „o raţiune mai generală a fiinţei raţionale”, de unde urmează că sunt şi raţiuni mai particulare şi b) „o voie deosebită a celor particulare”, de unde urmează că există o voie mai generală. Ideea o găsim dezvoltată iarăşi la Blondel. După aceasta orice tendinţă din noi îşi are o raţiune, de aici aparenţa ei de justeţe. Această raţiune particulară atrăgând voinţa întregului din noi. Deci fapta normală nu se suprime tendinţele variate din noi, ci să le subordoneze întregului sau să le armonizeze. Raţiunea mai generală e ca un vârf de piramidă faţă de raţiunile particulare. Pe măsură ce ne ridicam spre raţiuni tot mai generale în cunoaşterea şi activitatea noastră, devenim mai virtuoşi şi ne apropiem de Raţiunea supremă ceva mai generală. Raţiunea cea mai generală a fiinţei noastre caută să subordoneze unei raţiuni generale mai înalte care îmbrăţişează mai multe fiinţe şi lucruri, iar Raţiunea cea mai generală este Logosul divin. Dar lucrând în conformitate cu raţiunea mai generală din fiinţa noastră, satisfacem totodată adevăratele interese şi aspiraţiuni spre fericire ale părţilor din noi. Căci satisfăcând tendinţele anarhice, destrămăm întregul organic şi îl aruncăm într-o experienţă chinuită. De notat este că după Sfântul Maxim această lucrare conformă cu raţiunea mai generală, sau unirea voii cu această raţiune a firii, se întâlneşte cu lucrarea harului în noi. Spre har şi spre îndumnezeire ne ridicăm prin ridicarea prin starea normală a firii, spre activitatea conformă cu raţiunea tot mai generală a ei. Există o armonie între raţiune şi har. (17)

Scriptura trece sub tăcere numele omului la care a trimis Mântuitorul pe cei doi învăţăcei pentru pregătirea Paştilor, ca şi numele cetăţii în care au fost trimişi. După primul gând care-mi vine, socotesc că prin „cetate” este arătată lumea aceasta sensibilă iar „omul” este firea generală a oamenilor. La aceasta sunt trimişi, ca învăţăcei ai lui Dumnezeu şi ai Cuvântului ca şi înainte-mergători ai ospăţului tainic pe care îl avea Dumnezeu împreună cu firea oamenilor, primul Testament şi cel Nou. Cel dintâi curăţă firea omenească de toată întinăciunea, prin filosofia practică (înţelepciunea lucrătoare), celălalt ridică mintea prin cunoaştere sau prin călăuzirea tainică a contemplaţiei, de la cele trupeşti spre vederile înrudite cu ea ale celor spirituale. Iar probă despre aceasta este faptul că ucenicii trimişi sunt Petru şi Ioan. Căci Petru este simbolul faptei, iar Ioan al contemplaţiei.

Astfel e foarte potrivit ca cel dintâi care-i întâlneşte pe aceştia să fie purtătorul unui urcior cu apă, însemnând prin el pe toţi cei ce poartă, prin filozofia practică, pe umerii virtuţilor, închis în mădularele pământeşti mortificate ale trupului, ca într-un urcior, harul Duhului, care-i curăţeşte pe ei prin credinţă de întinăciunea. După acesta, al doilea care-i întâlneşte este stăpânul casei, care le arată foişorul pardosit. Acesta înfăţişează prin el pe toţi cei ce pardosesc prin contemplaţie înălţimea cugetării lor culturale şi măreţe, ca pe un foişor, cu cugetări şi dogme însuşite prin cunoaştere (în chip gnostic), spre primirea după cuviinţă a marelui Cuvânt. Iar casa este deprinderea întru cucernicie, spre care înaintează mintea practică cultivând virtutea. Asupra ei (asupra deprinderii întru cucernicie) stăpâneşte, ca una ce e stăpână prin fire, mintea luminată de lumina dumnezeiască a cunoaşterii tainice, care s-a învrednicit, împreună cu mintea practică, de împreună ospătarea cea mai presus de fire cu Cuvântul şi Mântuitorul.

Se vorbeşte în Scriptură şi de un om şi de doi, dacă unul este purtătorul ulciorului şi altul este stăpânul casei. De unul se vorbeşte poate, cum am spus, din pricina unei singure firi, iar de doi din pricină că această fire este împărţită între cei activi şi între cei contemplativi. Pe aceştia iarăşi amestecându-i Cuvântul prin Duhul,²² îi numeşte şi-i face unul.

Iar dacă cineva ar vrea să aplice cele spuse la fiecare om, nu ar ieşi din adevăr. Căci „setea” este sufletul fiecăruia, la care sunt trimise mereu, ca învăţăcei ai Cuvântului şi ai lui Dumnezeu, îndemnurile virtuţii şi raţiunile (cuvintele) cunoaşterii. Cel ce poartă ulciorul cu apă este modul de vieţuire şi cugetul care susţine, în chip neşovăitor, pe umerii înfrânării, neevaporat, harul credinţei dat la Botez. Iar casa este dispoziţia şi deprinderea virtuoasă, zidită din multe şi felurite virtuţi şi cugetări tari şi bărbăteşti, ca din nişte pietre. Foişorul este cugetarea largă şi întinsă, şi capacitatea de cunoaştere împodobită cu vederile dumnezeieşti ale dogmelor tainice şi negrăite. Iar stăpânul are mintea lărgită de strălucirea deprinderii întru virtute, de înălţimea, de frumuseţea şi de mărimea cunoştinţei. La această minte venind Cuvântul cu ucenicii săi, adică cu primele înţelesuri duhovniceşti ale firii şi ale timpului, se împărtăşeşte pe Sine.

În sfârşit paştele sunt trecerea Cuvântului spre mintea omenească, prin care dăruieşte tuturor celor vrednici plenitudinea bunurilor Sale, însuşi Cuvântul lui Dumnezmu venind tainic la ei.

Scolii

 În care se arată ca fiind ascuns. Căci din cele se sunt, cunoaştem pe Făcătorul celor ce sunt, ca fiind propriu-zis raţiunile celor ce s-au făcut. Iar timpul şi firea sunt cele sub care se află cele de sub timp şi fire şi tot ce e creat, cugetat şi simţit. Cu acestea vine Dumnezeu şi Cuvântul la cei vrednici. Căci din cele ce sunt împrejurul lui se cunoaşte El şi prin ele se dă întreg, conformându-se cu puterea de primire a fiecăruia. Iar prin înţelesurile duhovniceşti ale timpului şi firii indică raţiunile lor, deprinse din materie şi formă, sau din trup şi lume, pentru a cunoaşte prin ele pe Cel ce s-a făcut acestea pentru noi. (1)

Note

Aici urcuşul duhovnicesc este împărţit în două trepte: a) făptuirea şi b) contemplaţia. Celei dintâi îi corespunde Vechiul Testament, celei de-a doua Noul Testament. Simbolul primei trepte este Petru, al celei de-a doua Ioan. Celei dintâi îi mai corespunde omul cu ulciorul, celei de-a doua stăpânul casei, sau mintea practică şi mintea contemplativă. (20)

Mântuitorul n-a avut cinci cămăşi, ci una singură şi învelitoarea de deasupra. Dintre acestea, cea de dedesubt e numită hitorion, iar învelitoare din afară imition (togă sau pallium).

Dar prin termenii istorisirii Evanghelistul Ioan a redat în chip tainic un înţeles ascuns, deprins printr-o cunoaştere contemplativă. Căci El a urmărit să conducă mintea noastră prin cele istorisite prin adevărurile spirituale. Cămaşa Mântuitorului, ţesută de sus în jos ca un întreg, pe care n-au rupt-o cei ce L-au răstignit, deşi li s-a îngăduit să-l dezbrace de ea, este conexiunea şi împletitura neîmpărţită a virtuţilor întreolaltă; sau cugetarea noastră, potrivită şi adecvată Cuvântului (raţiunii); sau harul omului nou, al celui după asemănarea lui Hristos, ţesut de sus prin Duhul Sfânt. Iar învelitoarea din afară este lumea sensibilă, împărţită în patru stihii, pe care o rup, ca pe haina lui Iisus, în patru bucăţi, cei ce răstignesc în noi în chip spiritual pe Domnul.

Deci dracii sfâşie creaţiunea văzută a celor patru stihii, făcându-ne să o privim prin simţuri în chip pătimaş şi să ignorăm raţiunile divine din ea. Dar altceva este cu cămaşa virtuţilor, căci pe acestea chiar dacă o smulg din noi, în urma lenevirii noastre spre cele bune, nu pot totuşi să ne convingă că virtutea este viciu. Să nu facem deci cele cinci haine ale lui Iisus prilej de lăcomie, ci să cunoaştem care este intenţia Scripturii şi cum e răstignit şi dezbrăcat Domnul în noi, care ne lenevim spre cele bune, tocmai din pricina acestei trândăvii în lucrarea virtuţilor; de asemenea cum împart dracii, ca pe o haină creaţiunea Lui, ca să se facă să slujim patimilor. Să devenim paznici de încredere ai bunurilor hărăzite nouă de Dumnezeu şi creaţiunea că o privim cum se cuvine, numai spre salva Lui²⁵. În sfârşit să păstrăm nerăpită cămaşa Cuvântului (raţiunii) cunoştinţei, adică virtuţile, prin silinţa spre faptele bune.

Iar de vreţi să înţelegeţi prin cămaşa cea ţesută de sus, pe lângă cele spuse, lumea fiinţelor netrupeşti şi spirituale, iar prin învelitoarea de din afară, pe care a împărţit-o Scriptura în patru părţi, ca în patru elemente, firea cea trupească, nu veţi greşi faţă de adevăr. Dintre acestea, trupul l-au risipit prin stricare, luând putere asupra noastră din călcarea poruncii. Dar sufletul nu l-au sfâşiat, având înrudire cu cele de sus.

Note

Când ne levenim în lucrarea poruncilor, e răstignit Hristos în noi, dar mai înainte îl dezbracă de cămaşa cea unitară a virtuţilor. Pentru ochii celor în care a fost răstignit Hristos, lumea mai e contemplată ca un veşmânt unitar ce îmbracă sistemul solitar al raţiunilor divine deci, în ultima analiză Raţiunea supremă din care iradiază acelea, ci ca o alăturare de materie menită să satisfacă poftele. (25)

Sufletul e cămaşa ce nu poate fi împărţită. Trupul e veşmântul desfăcut în elementele componente (patru la număr, după credinţa celor vechi) prin moartea de pe urma păcatului. (26)

Pământul blestemat în faptele lui Adam este trupul lui Adam, necontenit blestemat prin faptele lui, adică prin patimile minţii lipită de pământ, la nerodirea virtuţilor, care sunt fapte ale lui Dumnezeu.²⁹ Din trupul său se hrăneşte omul cu durere şi cu întristare multă, bucurându-se doar de puţina dulceaţă ce i-o dă el. Din trup îi răsar omului, pe deasupra plăcerii stricăcioase, grijile şi gândurile, ca nişte spini, şi marile ispite şi primejdii, ca nişte mărăcini. Iar acestea îl împung din toate părţile prin raţiune, prin poftă şi prin mânie, (iuţim), încât de-abia poate să-şi îngrijească şi să-şi mănânce, adică să-şi întreţină sănătatea şi bunăstarea trupului, ca pe o iarbă ce se vestejeşte. Dar şi aceasta printr-o lungă repetare de dureri, „în sudoarea feţei”, adică întru osteneala şi robotirea simţurilor, care se silesc să exploreze pline de curiozitate lucrurile sensibile. Iar strădania de a-şi susţine viaţa de aici, fie prin vreun meşteşug, fie prin altă metodă iscusită, îi este omului ca o pâine.

Sau poate şi mai bine, pământul este inima lui Adam,³⁰ care a fost blestemată pentru încălcarea poruncii, cu pierderea bunurilor cereşti. Acest pământ (inima) şi-l mănâncă omul întru necazuri multe prin înţelepciunea lucrătoare (filozofia practică), curăţându-l de blestemul conştiinţei pentru faptele de necinste. Totodată el curăţă cu raţiunea gândurile cu privire la naşterea trupurilor ce răsar din inimă ca nişte spini, precum şi gândurile încruntate cu privire la purtarea de grijă şi la judecata sufletelor, care de asemenea răsar din inimă ca nişte mărăcini, în vreme ce contemplaţia duhovnicească şi-o seceră întocmai ca pe o iarbă naturală. Şi astfel ca printr-o sudoare a feţei mănâncă prin osteneala cercetătoare a cugetării, când ajunge la înţelegere, pâinea nestricăcioasă a cunoaşterii lui Dumnezeu, care e singura pâine a vieţii şi singura care susţine întru nestricăciune făptura celor ce o mănâncă.

Aşadar pământul mâncat în înţeles bun este inima curăţită prin fapte, iar iarba este ştiinţa lucrurilor provenită din contemplaţia naturală.³¹ În sfârşit pâinea este cunoştinţa tainică şi adevărată a lucrurilor dumnezeieşti³² .

Scolii

Faptele lui Adam sunt patimile de necinste.³³ Căci virtuţile le lucrează singur Dumnezeu în cei ce voiesc. (Rom 1, 26) De la cei ce voiesc numai intenţia, folosind-o ca pe o unealtă spre scoaterea la iveală a virtuţilor. (1)

Note

Sens anagogic, pe care îl consideră unul dintre cele patru sensuri în care se poate interpreta Sfânta Scriptură: literal, anagogic, alegoric şi tipic. Despre acest sens anagogic zice că nu suprimă pe cel liberal, ci-l întregeşte prin adăugarea unei idei mai înalte. Aceasta îl deosebeşte de cel alegoric. Interpretarea anagogică este de pildă aceea care, fără să suprime adevărul despre cele două veşminte ale Mântuitorului, vede în ele un înţeles mai înalt. Interpretarea alegorică este aceea care, considerând de exemplu c regele Işboşet n-a putut avea ca paznică la uşo o femeie (2 Regi 4,1), vede în acest episod numai nenorocirea ce vine asupra minţii când e păzită de simţire. Cele mai recente interpretări ale Sfântului Maxim sunt anagogice şi foarte puţine alegorice. (27)

Patimile sunt „faptele omului”, în sensul că nu se nasc din puterea lui Dumnezeu. Virtuţile sunt faptele lui Dumnezeu, pentru că se nasc din puterea lui Dumnezeu. (29)

Contemplaţia naturală e o contemplaţie ajutată de har. Se numeşte naturală, pentru că vede pe Dumnezeu (raţiunile divine) prin natură. (31)

Iarăşi cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc: mâncarea pământului (curăţirea trupului prin virtuţi), mâncarea ierbii (contemplarea naturii) mâncarea pâinii (vederea lui Dumnezeu). (32)

Chipul naşterii noastre din Dumnezeu este îndoit: unul dă celor născuţi întreg harul înfierii, ca să-l aibă prezent ca potenţă; celălalt le dă să aibă întreg harul în lucrare, ca să preschimbe şi să modeleze aplecarea voii celui născut din Dumnezeu, încât să tindă liber spre Cel ce l-a născut. Chipul dintâi are prin credinţă numai, harul prezent ca potenţă; celălalt sădeşte pe lângă credinţă şi asemănarea atotdumnezeiască cu Cel cunoscut, asemănare ce lucrează însoţită de cunoaştere în cel ce cunoaşte. Cei din care se află primul chip al naşterii, neavând încă aplecarea voii³⁵ deplin satisfăcută de pornirile trupeşti, şi de aceea nefiind străbătută în întregime de Duhul, ca să se împărtăşească în mod actual de tainele cunoscute în chip dumnezeiesc, nu e exclus să închine spre păcat dacă vor. Căci nu naşte Duhul o aplecare a voii fără voie, ci pe una voită o modelează până la îndumnezeire. Iar cel ce a cunoscut-o pe aceasta prin experienţă nu poate să mai cadă de la ceea ce a cunoscut o dată cu adevărat şi propriu prin trăire, spre altceva. Precum nici ochiul care a văzut o dată soarele nu poate să se mai înşele cu luna sau cu alte dintre stelele după cer. Altfel este însă cu cei care s-au împărtăşit de al doilea chip al naşterii. Duhul Sfânt cucerind întreaga aplecare a voinţei acestora, le-a mutat-o cu totul de pe pământ la cer, iar prin cunoaşterea adevărată şi trăită le-a transformat mintea, străbătând-o cu razele fericite ale lui Dumnezeu şi Tatăl, încât să fie socotită cu un alt Dumnezeu, ce pătimeşte prin har stări ce i-au devenit o deprindere, ceea ce Dumnezeu nu pătimeşte, ci este după fiinţă. Dar prin aceasta aplecarea voinţei s-a făcut slobodă de păcat, câştigând prin deprindere aptitudinea virtuţii şi a cunoştinţei şi nemaiputând să tăgăduiască ceea ce au cunoscut prin experienţă cu lucrul. Prin urmare, deşi avem Duhul înfierii, care este sămânţa ce-i face pe cei născuţi după asemănare faţă de orice alt lucru; aceasta e pricina pentru care şi după ce ne-am născut din apă şi din Duh păcătuim cu voia. Dar dacă ne pregătim voinţa să primească prin cunoştinţă şi lucrarea apei şi a Duhului, atunci apa cea tainică săvârşeşte prin fapte curăţirea conştiinţei, iar Duhul cel de viaţă făcător produce în noi desăvârşirea neschimbabilităţii în bine prin cunoştinţa din experienţă. Rămâne aşadar în seama fiecăruia din noi, care putem încă să păcătuim, să vrem să ne predăm deplin cu înclinarea voii noastre Duhului.

Scolii

Sunt arătate două chipuri ale naşterii. Primul e cel după fiinţă, ca să zicem aşa, care e al omului întreg. Prin aceasta se sădeşte în suflet desăvârşirea înfierii în potenţă. Al doilea e cel după buna plăcere şi după hotărârea voinţei. Prin aceasta Duhul Sfânt preluând opţiunea şi hotărârea voinţei, o modelează până la îndumnezeire, unind-o întreagă cu Dumnezeu. Primul chip al naşterii lasă putinţa ca cei născuţi să încline spre păcat, dacă nu voiesc să traducă în faptă potenţa înfierii sădită în ei, fiind împătimiţi de cele trupeşti. Căci hotărârea voinţei este aceea care întrebuinţează un lucru. Potenţa înfierii e ca o unealtă care rămâne nefolosită, dacă voinţa nu se hotărăşte să o întrebuanţeze. După chipul acesta al naşterii e cu putinţă aşadar ca cei născuţi să păcătuiască. După al doilea însă e cu neputinţă, odată ce înclinarea voinţei şi hotărârea sunt îndumnezeite. Acest chip al naşterii îl are aşadar Apostolul în vedere când zice c㠄cel născut din Dumnezeu nu face păcat”. (3)

Note

Tema aceasta este tratată după Marcu Ascetul. Dacă conexăm Răsp. acesta cu Răsp. 15, în care se arată că în sens mai larg în orice om se află potenţial un dar natural al Duhului Sfânt pe care omul e chemat să-l dezvolte prin silirile proprii, toată problema e pusă într-o lumină universală de consideraţiile ce le face Blondel (Op. c) în legătură cu întrebarea cum poate Dumnezeu, care e izvorul întregii puteri şi al întregii activităţi, să cedeze din această putere şi activitate şi făpturile sale, fără ca acestea să fie nişte automate, dar în acelaşi timp fără ca El să înceteze de a fi izvorul şi stăpânul activităţii lor libere? „Cum poate Dumnezeu să ne acorde puterea şi lumina Sa şi să ne-o facă proprie nouă, fără ca să înceteze de-a fi a Sa, în aşa fel ca El să vrea şi să facă libere pe cele cărora totuşi le rămâne, stăpân, izvor şi judecător? Şi aceasta fără a suprima liberul arbitru şi justa responsabilitate a agentului uman? O primă condiţie pare necesară pentru ca această manevră să fie posibilă şi să reuşească. Ea constă în preparaţiunile subconştient şi în clarităţile parţiale sau la început echivoce din care se nasc opţiunile de făcut şi deciziunile de luat pentru agenţii imperfecţi a căror contigenţă şi limitări implică o putinţă de greşeală şi o infirmitate relativă. Dumnezeu nu comunică deodată evidenţa Sa constrângătoare şi lucrarea Sa imediată, căci aceasta ar fi nu numai o imposibilitate metafizică, ci ar fi totodată ruinătoare pentru planul bunătăţii Sale care tinde să suscite la lucru fiinţe adevărate şi active şi nu compar şi figuranţi. Astfel pentru ca să existe cauze care să fie secunde şi totodată iniţiatoare, trebuie ca acţiunea lor să-şi ia rădăcinile din stări obscure şi să se dezvolte de-a curmezişul penumbrei unei accesiuni către o ordine intelectuală şi morală, care să lase loc lucrării reflecţiunii, apelurilor cunoştinţei, alegerii raţionale şi voluntare”. „Dacă Dumnezeu se dă spiritelor ascunzându-se sub învelişul măreţilor fizice sau obscurităţilor inconştientului, e pentru a se face căutat, e pentru a se face găsit de acela pe care îi stimulează din afară, prin nelinişte şi dorinţă, prin încercări şi certitudini, prin toată această pedagogie a naturii şi a sufletului: avansuri şi retrageri care compun starea noastră de debitori faţă de Creatorul care visează să ne facă să câştigăm cea ce ne-a pus la început la dispoziţie, pentru ca această achiziţie să ne permită să transformăm acest lucru într-un dar (de transforme ce preţ n don)”. „Fără îndoială poate părea straniu ca acţiune divină să se voaleze, să se limiteze astfel şi să suspende strălucirea şi puterea ei, ca să se ofere sub trăsăturile unor adevăruri parţiale, ale căror bunuri ocazionale şi particulare, în faţa cărora conştiinţa noastră şi liberul nostru arbitru au să aducă judecăţi şi să ia hotărâri. Dar oare nu este acesta singurul şi adevăratul mijloc pentru spiritul finit şi imperfect de-a puse ceva de la sine, de-a primi lumina şi bunătatea în loc de-a le refuza, de-a uza de ceea ce numim „le preţ divin” pentru a-l întoarce fructificat şi pentru a-l primi ca dar?”. „Aspiraţiunea noastră spirituală nu se naşte printr-un fel de generaţie spontane. Ea are rădăcini în jos în toată mişcarea universală şi a vieţii, care este deja un avans divin făcut cu scopul de-a pregăti apariţia spiritelor; ea are rădăcini sus în infuziujea transcendenţei divine, care luminează spiritul şi se dă pentru a se face căutată de-a lungul insuficienţelor însăşi ale ordini imanente şi contingente”. Putem spune că ceea ce în omul natural este aspiraţiunea spre cele înalte, aceea este credinţa în omul botezat. Un dar iniţial, care mână ca un stimulent, ca un germen dinamic pe om în sus, spre dezvoltarea darului din el spre transformarea lui dintr-un obiect al unei cunoaşteri nedezvoltate într-un obiect al unei cunoaşteri tot mai explicit, spre creşterea lui în Dumnezeu sau a lui Dumnezeu în el. încercările au şi ele un rol în acest suiş. (36)

E obiceiul Scripturii să schimbe trupurile şi să le înlocuiască dintre ele, în aşa fel ca viitorul să-l înfăţişeze ca trecut şi trecutul ca viitor, iar în prezent să exprime vremea dinainte sau de după el. lucrul acesta este limpede pentru cei deprinşi cu ea.

 Spun unii, aşadar, că Scriptura numeşte „morţi” aici pe oamenii care s-au săvârşit înainte de venirea lui Hristos, ca de pildă pe cei din vremea potopului, pe cei din timpul ridicării turnului, pe cei din Sodoma, pe cei din Egipt şi pe ceilalţi, care în diferite timpuri şi chipuri au primit osânda cea de multe feluri şi năpăstuirile judecăţii lui Dumnezeu. aceştia, nu din pricină că n-au cunoscut pe Dumnezeu şi-au primit osânda, ci din pricina relelor ce şi le-au făcut unii altora. Lor li s-a binevestit, spune, marea ştire a mântuirii, după ce au fost judecaţi o dată în trup după om, adică după ce au primit osânda pentru relele ce şi le-au făcut unii altora în viaţa din trup, „ca să trăiască după Dumnezeu cu duhul”, adică cu sufletul. În acest scop au primit, chiar în iad fiind, predica cunoştinţei de Dumnezeu, dat fiind că Mântuitorul s-a pogorât la iad ca să mântuiască şi pe morţii care au crezut. Aşadar ca să înţelegem locul, îi vom da forma următoare: „şi morţilor s-a binevestit, care au fost o dată judecaţi cu trupul după om, ca să trăiască cu duhul după Dumnezeu”.

Sau iarăşi poate numeşte „morţi” în înţeles tainic pe cei ce poartă în trup moartea lui Iisus, cărora li s-a dăruit cu adevărat dumnezeiasca Evanghelie prin fapte, dacă Evanghelia sădeşte renunţarea la viaţa trupească şi mărturisirea celei duhovniceşti. Aceştia sunt cei ce mor neîncetat după om, adică în ce priveşte viaţa omenească cu trupul din veacul acesta, şi trăiesc numai cu duhul după Dumnezeu, asemenea dumnezeiescului Apostol şi a celor ca el. sunt cei ce nu mai trăiesc viaţa lor proprie, ci au pe Hristos trăind în ei numai după suflet. Astfel cei ce s-au făcut pe ei morţi faţă de veacul acesta pentru Dumnezeu, sunt judecaţi cu trupul, având de suportat strâmtorări, ponegriri, necazuri şi prigoane multe şi răbdând cu bucurie nenumărate feluri de încercări.

Sfântul Evanghelist Ioan spune că nu cunoaşte chipul îndumnezeirii viitoare a celor ce au devenit aici fii ai lui Dumnezeu prin virtuţile din credinţă, deoarece nu s-a arătat încă ipostasul văzut de sine stătător al bunurilor viitoare. „Căci aici umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. ( 2 Cor. 5,7). Iar Sfântul Pavel spune că a primit prin descoperire un sens dumnezeiesc spre care trebuie să alerge dacă vrea să dobândească bunurile viitoare, nu că ar cunoaşte însuşi chipul îndumnezeirii în temeiul acelui semn dumnezeiesc. De aceea zice limpede, tâlcuindu-se pe Sine: „Spre semn alerg, spre cununa chemării de sus” (Filip 3,14). Aceasta o face vrând să cunoască prin pătimire modul împlinirii în fapt a semnului dumnezeiesc, făcut lui cunoscut aici prin descoperire, adică a puterii îndumnezeitoare a celor învredniciţi. Deci Apostolii mărturisesc la fel, vădind acelaşi cuget în învăţăturile care par opuse, ca unii ce sunt mişcaţi de unul şi acelaşi Duh. Cel dintâi îşi mărturiseşte neputinţa cu privire la chipul îndumnezeirii viitoare după har; al doilea vesteşte în chip măreţ ştirea despre semnul ce i-a fost descoperit. Că aceasta este socotinţa Sfântului Apostol ne-o mărturiseşte el însuşi prin toate dumnezeieştile sale cuvinte, spunând o dată că toată ştiinţa şi proorocia va înceta, (1 Cor. 13,9) altă dată că vede cele viitoare ca prin oglindă şi ghicitură, dar va veni vremea când se va bucura de darul mare şi mai presus de înţelegere al vederii celor nădăjduite faţă către faţă; altă dată iarăşi mărturiseşte că din parte cunoaşte şi din parte prooroceşte şi în sfârşit altădată strigă cu tărie că va trebui să cunoască precum însuşi este cunoscut, întrucât nu cunoaşte încă cele ce va avea să le cunoască. Scurt vorbind, cuvântul Apostolului că atunci „când va veni ceea ce-i desăvârşit, va înceta ceea ce este frântură”, ( 1 Cor. 13, 10) socotesc că are acelaşi înţeles cu ceea ce spune Teologul: „nu s-a arătat încă ce vom fi”.

Temerea, zice, este de două feluri: una curată şi una necurată, deoarece şi oamenii, unii sunt păcătoşi, iar alţii drepţi. Drepţii păzesc în ei, prin curăţia şi neprihănirea conştiinţei, temerea de Dumnezeu cea dintâi, cinstindu-l pentru măreţia covârşitoare a puterii Lui nesfârşite; iar păcătoşii aşteaptă de la El, prin temerea a doua, pedepsele pentru greşeli. Temerea curată rămâne pururi şi niciodată nu se şterge, după cuvântul: „Frica Domnului curată rămâne în veacul veacului”. Iar temerea necurată se stinge şi trece, dispărând prin pocăinţă. Drept aceea Apostolul spunând de cel ce se teme că nu e desăvârşit în iubire, are în vedere temerea care nu e curată, iar Proorocul spunând că nu sunt lipsiţi de nimic cei ce se tem de Domnul, are în vedere temerea curată.

Înţelesul exact al acestora e rezervat numai celor cu înţelegere apostolică ⁵⁷, celor care au primit nemijlocit de la Cuvântul cunoştinţa nemincinoasă despre făpturi şi despre cârmuirea cea bună şi cea dreaptă a lor prin Providenţă, ca unii ce n-au lăsat nici un perete de piedică întru mintea lor şi Cuvântul. În ce mă priveşte pe mine, care mă aflu jos de tot şi am multe stavile care împiedică trecerea Cuvântului spre mine, socotesc că starea dintâi a Îngerilor, pe care n-au păzit-o, este poate raţiunea după care au fost creaţi, sau puterea naturală dată lor spre îndumnezeirea cea după har, sau iarăşi poate, treapta stării lor după demnitatea harului. Iar locuinţa este sau cerul, sau înţelepciunea pe temeiul deprinderii cu bunurile mai presus de înţelegere, în care au fost destinaţi să petreacă, dat fiind că Scriptură obicinuieşte să numească înţelepciune şi „casă”. (Pro. 9,1). Dar mai poate fi şi supravegherea cu care îşi păzeau bunurile naturale şi câştigate ale îndumnezeirii preacurate, pe care au părăsit-o prin răzvrătire (tiranie). Lanţurile veşnice sunt nemişcarea totală şi continuă a voii lor spre bine, din care pricină niciodată nu vor avea parte de iertarea lui Dumnezeu ⁵⁹; sau puterea care îi împiedică, potrivit Providenţei lui Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră, în turbarea lor împotriva noastră, neângăduindu-le să-şi ducă la capăt meşteşugurile răutăţii lor împotriva noastră. Iar întunericul este ignorarea totală şi deplină a harului dumnezeiesc, ignoranţă de care fiind străbătuţi prin buna plăcere a voii lor, nu se pot bucura de primirea fericită şi prea strălucită a luminii celei atotcurate, cheltuindu-şi toată puterea cugetării dată lor după fire în preocuparea cu nimicul. În sfârşit, ce vor păţi în ziua înfricoşată a judecăţii, numai Dreptul Judecător o ştie, care va da fiecăruia răsplată cea dreaptă după vrednicei şi va împărţi după măsura răutăţii felul osândei, hotărând cu dreptate soarta cuvenită fiecăruia pentru veacurile nesfârşite, potrivit cu judecăţile Lui cele bune.

Note

Cei cu înţelegere apostolică sunt cei de pe treapta cea mai înaltă, a contemplativului. Mai jos de ei sunt învăţăceii. Iar şi mai jos credincioşii simpli. (57)

În acest sens nici păcătoşii în iad nu se mai pot îndrepta.(59)

Cămaşa mânjită este viaţa întinată de multe greşeli ale patimilor trupului. Căci fiecare om se strevede ca dintr-o haină din purtarea lui în viaţă, fie că e drept, fie nedrept. Cel dintâi are viaţa virtuoasă ca o cămaşă curată, celălalt îşi face viaţa mânjită prin faptele rele. Sau poate şi mai bine, cămaşa mânjită de trup este deprinderea şi dispoziţia conştiinţei care dă sufletului o anumită formă prin amintirile lăsate de imboldurile şi faptele rele pornite din trup. Această deprindere văzând-o sufletul ca pe o cămaşă mereu în jurul său, se umple de putoarea patimilor. Căci precum din virtuţile ţesute întreolaltă ne face Duhul o cămaşă frumoasă şi cinstită a nestricăciunii, la fel din patimile ţesute întreolaltă ne face trupul o cămaşă necurată şi mânjită, care arată prin ea sufletul, după ce i-a dat o altă formă şi un alt chip decât cel dumnezeiesc.

E vorba de raţiunile lucrurilor, întocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu, precum însuşi a ştiut, raţiuni pe care sfinţii bărbaţi au obiceiul să le numească şi „bune voiri”. Acestea, fiind nevăzute, se văd prin înţelegere din făpturi. Căci toate făpturile lui Dumnezeu, contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, ne vestesc în chip ascuns raţiunile după care s-au făcut şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. În acest înţeles şi: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”. Iar veşnica putere şi îndumnezeire este Providenţa care ţine lucrurile laolaltă şi lucrarea de îndumnezeire a celor susţinute de Providenţă.

Sau poate cele nevăzute ale lui Dumnezeu nu sunt altceva decât veşnica Lua putere şi îndemnezeire, care au ca vestitori plini de lumină măreţiile minunate ale celor create. Căci precum privind la cele ce sunt credem în Dumnezeu cel ce este cu adevărat, la fel din deosebirea fiinţială în genuri a celor ce sunt cunoaştem înţelepciunea subzistentă a Lui, pe care o are după fiinţă şi care susţine lucrurile. Şi iarăşi din mişcarea fiinţială a făpturilor, potrivit genului lor, cunoaştem viaţa subzistentă a Lui, pe care o are după fiinţă şi care împlineşte cele se sînt⁶⁴ . Din contemplarea înţeleaptă a creaţiunii, desprindem raţiunea care ne luminează cu trăire la Sfânta Treime, adică la Tatăl, la Fiul şi la Duhul Sfânt. Căci veşnica putere a lui Dumnezeu este Cuvântul cel de o fiinţă cu El, iar veşnica dumnezeire este Duhul Sfânt. Osândiţi sunt aşadar cei ce n-au cunoscut din contemplarea lucrurilor cauza lor şi cele proprii cauzei după fire, adică puterea şi dumnezeirea. Căci însăşi zidirea îşi strigă prin făpturile din ea şi îşi vesteşte celor ce pot să ardă cu mintea cauza sa, preamărind-o în chip întreit, descoperind adică pe Dumnezeu şi Tatăl şi puterea Lui negrăită şi dumnezeirea, sau pe Fiul Său cel Unul născut şi pe Duhul cel Sfânt. Acestea sunt cele nevăzute ale lui Dumnezeu, văzute prin înţelegerea de la întemeierea lumii.

Scolii

Din lucruri, zicem, cunoaştem cauza lucrurilor şi din deosebirea lucrurilor desprindem înşelăciunea ipostatică a Celui ce este. Iar din mişcarea naturală, a lucrurilor aflăm viaţa ipostatică a Celui ce este, adică puterea de viaţă făcătoare a lucrurilor, sau pe Duhul Sfânt. (1)

Note

Aici existenţa făpturilor este considerată drept chip al Tatălui, minunata lor organizare ca o unitate în varietate drept chip al Înţelepciunii ipostatice, adică al Fiului, iar mişcarea sau viaţa lor drept chip al Duhul Sfânt. În cele trei aspecte ale lumii se oglindesc şi lucrează cele trei persoane ale Sfintei Treimi. (64)

Închinarea este cinstirea cu credinţă a lui Dumnezeu, iar slujirea este servirea prin fapte. Această închinare, adică credinţa, mutând-o oamenii spre făptură, au cinstit-o pe ea în loc să cinstească pe Făcătorul, crezând dracilor, cărora le-au şi slujit, servindu-le prin faptele lor rele. Noi, însă, cinstind pe Dumnezeu prin credinţa în El, să se silim să-i aducem şi slujire curată, iar aceasta este viaţa desăvârşită prin virtuţi.⁶⁶

Note

Viaţa virtuoasă este o treaptă mai înaltă faţă de credinţă. Credinţa e treapta întâi, viaţa virtuoasă a doua, contemplarea a treia. (66)

Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură şi mai ales de cele ce s-au învrednicit de raţiune. El o susţine în existenţă pe fiecare, întrucât Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu se află, prin puterea providenţiatoare, în toate. Şi El mişcă raţiunea naturală din fiecare,⁶⁹ iar prin aceasta aduce la cunoştinţa faptelor săvârşite greşit, împotriva rânduielii firii, pe cel în stare să simtă, adică pe cel ce are voinţa dispusă spre primirea gândurilor drepte ale firii.⁷⁰ Căci se întâmplă să aflăm şi între barbari şi nomazi mulţi care duc o viaţă de fapte bune şi resping legile sălbatice care stăpâneau o dată cu ei. Astfel se poate spune în chip general că în toţi este Duhul Sfânt.

Într-un chip deosebit însă şi în alt înţeles se afla în toţi aceia care trăiau sub lege. În ei susţinea legea şi le vestea tainele viitoare, trezind în ei conştiinţa călcării poruncilor şi ştiinţa despre desăvârşirea viitoare în Hristos. De aceea aflăm şi dintre aceştia mulţi, care, părăsind slujirea veche şi închisă în umbre s-au mutat cu bucurie spre cea nouă şi tainică.

Dar pe lângă modurile amintite mai sus, se mai află în alt chip în toţi acia care au moştenit prin credinţă numele cu adevărat dumnezeiesc şi îndumnezeitor al lui Hristos. În aceştia se află nu numai ca acela ce-i susţine şi le mişcă, prin Providenţă, raţiunea naturală, apoi ca acela ce le descoperă călcarea poruncilor şi păzirea lor şi le vesteşte desăvârşirea viitoare cea întru Hristos, ci ca şi acela ce zideşte în ei înfierea cea după har, dăruită prin credinţă. Dar ca dătător de înţelepciune e numai în aceia, care şi-au curăţit sufletul şi trupul prin desprinderea în împlinirea întocmai a poruncilor. Întru aceştia petrece ca întru ai Săi, prin cunoştinţa simplă şi nematerială ce le-o împărtăşeşte, întipărind în mintea lor preacuratele şi negrăitele înţelesuri, care îi ridică la îndumnezeire. ⁷¹

Aşadar în chipul cel mai general se află în toţi, întrucât îi susţine şi îi providenţiază pe toţi şi mişcă gemenii naturali din toţi; într-un chip deosebit se află în cei de sub lege, întrucât le face cunoscută călcarea poruncilor şi le limpezeşte făgăduinţa prevestită a lui Hristos; în sfârşit, pe lângă chipurile amintite, se mai află în alt chip în toţi cei ce urmează lui Hristos, ca făcător al înfierii. Ca dătător de înţelepciune însă nu este în nici unul din cei amintiţi înainte în chip general, ci numai în cei chibzuiţi, care s-au făcut vrednici de sălăşluirea lui îndumnezeitoare printr-o viaţă după voia lui Dumnezeu. Căci tot cel ce nu împlineşte voia lui Dumnezeu chiar dacă e credincios, are inima sa nesocotită drept laborator de gânduri rele, iar trupul e supus păcatelor, ca unul ce-i stăpânit pururi de murdăriile patimilor.

Note

Aici, ca şi în Răsp. 13, se arată legătura strânsă şi în acelaşi timp deosebirea dintre Dumnezeu –Cuvântul şi dintre Duhul Sfânt. E acelaşi raport ca între „raţiunea natural㔠din om şi „puterea care o mişcă”. „Raţiunea natural㔠se poate întuneca prin patimi, poate întuneca prin patimi, pateu luneca din judecata ei obiectivă. Duhul prin energia Sa o poate mişcă, o poate activa şi prin aceasta trezeşte conştiinţa, când o faptă săvârşită n-a fost în conformitate cu ea. Lumea oglindeşte chiar în starea ei naturală atât pe Dumnezeu – Cuvântul, cât şi pe Duhul Sfânt în aspectul ei raţional şi dinamic, strâns unite. (69)

Dar conştiinţa e înăbuşită când viaţa se află într-o dispoziţie contrară firii. Despre conformitatea sau neconformitatea dispoziţiei voinţei cu raţiunea firii, a se vedea în „Tâlcuirea la Tatăl Nostru”. (70)

Înfierea cea după har, dăruită prin credinţă o au toţi credincioşii. E prima treaptă a vieţii în Hristos. Dar la înţelepciune, la cunoaşterea simplă, unitară şi mai presus de înţelegere, se ajunge numai după curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor. E treapta cea mai înaltă a urcuşului duhovnicesc. (71)

Mintea ieşită, asemenea lui Israel, din Egiptul păcatului, având în sine închipuirea care a ieşit împreună cu ea din rătăcirea păcatului, ca pe nişte întipăriri lăsate de răutate în cugetare,⁷³ a îndată ce e părăsită puţin, din negrija ei de discernământul raţiunii, ca odinioară Israel de Moise, dă fiinţă, ca un viţel, deprinderii nesocotite (iraţionale), care e maica tuturor patimilor. Adunând anume ca pe nişte cercei raţiunile cu privire la Dumnezeu, desprinse în chip natural din înţelegerea cucernică a lucrurilor, şi ca pe nişte salbe opiniile cuvenite despre lucruri care s-au născut în ea din contemplarea naturală, şi ca pe nişte brăţări de iâini lucrările naturale ale virtuţilor, le topeşte în cuptor, în fierberea aprinsă a mâniei şi a dispoziţiei pătimaşe a poftei. Apoi folosind închipuirea şi forma păcatului rămasă de mai înainte în cugetare, care prin lucrarea ei este pururi împrăştiată şi împrăştie împreună cu sine şi mintea ocupată de ea, care desparte cu alte cuvinte mintea de identitatea unitară cu adevărul ei şi o risipeşte în multe şi nestatornice păreri şi închipuiri cu privire la lucruri ce nu există, dă fiinţă deprinderii celei nesocotite. Pe această deprindere o sfărâmă şi o risipeşte sub apă, venirea lui Dumnezeu Cuvântul, subţiind prin fineţea contemplaţiei grosimea cugetării îndreptată, din pricina patimilor, spre suprafaţa celor sensibile. Tot această venire a Cuvântului face să se aleagă puterile (facultăţile naturale), din confuzia şi schimbarea întreolaltă în care le-a aruncat patima, readucându-le iarăşi la principiul propriu al raţiunilor lor. Căci aceasta îmi pare că se înţelege prin „a risipi sub apă”. Tâlcuirea noastră e prezentat în aceste cuvinte pe scurt tot înţelesul celor istorisite în locul de mai sus. Ca să devină însă locul mai limpede, să privim, dacă se poate, fiecare parte a lui într-un chip mai determinat.

„Viţelul turnat” este deci amestecarea şi confuzia puterilor naturale întreolaltă, sau mai bine zis împreunarea lor pătimaşă şi nesocotită, care dă naştere lucrării nesocotite a patimilor contrare firii. Iar viţelul este unul, pentru că una este deprinderea răutăţii cea împrăştiată în multe chipuri ale păcatului. Şi este „viţel” pentru robusteţea şi rezistenţa la lucru, pentru caracterul ei grosolan şi pentru uşurinţa de a digera şi născoci, întrucât îşi rumegă afecţiunea păcătoasă faţă de patimi. Iar „turnat” este, deoarece deprinderea patimilor şi făptuirea lor se modelează după chipul nălucirii păcătoase rămasă de mai înainte în cugetare. Pluralul „aceştia sunt dumnezeii tăi” e folosit din pricină că păcatul este prin fire împrăştiat şi nestatornic, atotfelurit şi împărţit. Căci dacă binele prin fire uneşte şi corupe cele unite. În sfârşit cerceii sunt raţiunile cu privire la Dumnezeu, care răsar în chip firesc în minte din înţelegerea cucernică a lucrurilor; iar slabele sunt opiniile drepte despre lucruri în temeiul contemplaţiei, precum brăţările sunt lucrarea virtuţilor cu fapta.

Sau iarăşi: cerceii sunt raţiune înscăunată, căci urechea este simbolul raţiunii. Salba este facultatea mâniei, grumazul este chipul înălţării şi al tiraniei. Brăţările sunt pofta arătată prin fapta dornică de plăcere. Toate acestea, după înţelesul dat fiecăreia, aprinzându-le mintea în focul patimilor, dau naştere desprinderii nesocotite şi nebuneşti a neştiinţei, care e maica tuturor păcatelor. Pe aceasta o subţiază mintea atunci când, scrutând prin cugetare grosimea patimii îndreptată prin simţire sau suprafaţa lucrurilor, desface amestecarea pătimaşă a elementelor care o constituie, readucând pe fiecare la propriul său principiu. În felul acesta risipeşte sub apă, adică aduce sub cunoştinţa adevărului, elementele separate şi slobozite din reaua împletire şi amestecate întreolaltă.

Ca să aduc o pildă, orice patimă e o împletire dintr-un lucru supus simţurilor, dintr-o simţire (lucrare a simţului: percepţie) şi dintr-o putere (facultate) naturală, cum este mânia, sau pofta, sau raţiunea, abătute de la ceea ce e potrivit cu firea. Dacă aşadar mintea vede ţinta acestei amestecări a lucrului sensibil, a simţirii şi puterii naturale, şi văzând poate să readucă, prin separare, pe fiecare dintre ele la raţiunea ei firească şi să contemple lucrul sensibil în fine, fără să provoace afecţiunea simţirii faţă de el, iar simţirea slobodă de robia acelui lucru sensibil şi să zicem pofta sau alta din puterile naturale, fără dispoziţia pătimaşă faţă de acea simţire sau lucru sensibil, cum de pildă o anumită mişcare a patimii face să devină o privire, a subţiat grosimea viţelului, adică alcătuirea oricărei patimi şi a împrăştiat-o sub apa cunoştinţei, făcând să dispară cu totul chiar şi simpla închipuire a patimilor, prin restabilirea lucrurilor care o alcătuiesc în rostul lor firesc.⁷⁴ Fie deci ca şi noi, subţiind viţelul turnat, să-l facem să piară din suflet, ca acesta să păstreze neştirbit numai chipul dumnezeiesc, neîntinat de nimic din cele din afară. Iar adaosul: „şi cu apa aceea a adăpat pe fiii lui Israel” arată învăţătura curăţitoare de patimi, pe care o dă ucenicilor ce îi învaţă pe ei.

Note

 Închipuirea aceasta e imaginaţia, care e înrâurită în lucrarea ea de întipăririle ce şi le-au lăsat în ea vechile păcate. Imaginaţia la omul cu o experienţă în urma lui nu mei e o putere neutră, ci totdeauna e influenţată, e determinată în închipuirile ce şi le plăsmuieşte de faptele ce le-a săvârşit şi de imaginile ce şi le plăsmuieşte de faptele ce le-a săvârşit şi de imaginile ce le-a avut, chiar dacă acestea nu se mai mişcă în conştiinţă, ci s-au scufundat în subconştient. (73)

Ideea e luată de la Evagrie. Evagrie desface patima iubirii de bani în : a) aurul însuşi b) sensul lui, c) mintea care l-a primit, şi d) în plăcerea vrăjmaşă care leagă mintea de el. la Sfântul Maxim împărţirea e mai psihologică: a) obiect, b) percepţie şi c) o facultate naturală abătută de la lucrarea ei firească, care exprimă punctele c) şi d) ale lui Evagrie. Prin c) Sfântul Maxim ne dă şi o explicare a ceea ce e patima în sine, ceea ce Evagrie nu face, mulţumindu-se să o indice prin „plăcerea vrăjmaşă”. (74)

Cel ce cercetează cu frica lui Dumnezeu înţelesul lucrurilor grele ale Scripturii şi nu ridică acoperământul literei de pe dup decât pentru slava lui Dumnezeu, „va afla toate înaintea sa”, după Cuvântul înţelepciunii, negăsindu-se nimic care să împiedice înaintarea fără greş a înţelegerii spre cele dumnezeieşti. Vom lăsa deci istoria, care din punct de vedere trupesc s-a împlinit încă de pe vremea lui Moise, şi vom înţelege cu ochii minţii sensul ei duhovnicesc, care se înfăptuieşte neîncetat şi din ce se înfăptuieşte mai mult, e tot mai viu.

Pustiul din care e trimis Moise în Egipt spre a scoate din el pe fiii lui Israel sau firea omenească, sau lumea aceasta, sau deprinderea lipsită de patimi. În una din aceasta aflându-se mintea după ce a dobândit cunoştinţa lucrurilor prin contemplaţie, primeşte din adâncul inimii de la Dumfezeu îndemnul ascuns şi tainic să scoată din Egipt, adică din trup şi din simţire, ca pe nişte Israeliteni, înţelesurile dumnezeieşti ale lucrurilor, ca să nu se mai ostenească acestea prosteşte în frământarea lutului, adică a patimilor trupului. Încredinţată cu această slujbă dumnezeiască, mintea porneşte, împreună cu înţelepciunea, care este unită cu ea, prin cunoştinţă, întocmai ca o soţie, şi cu chipul purtărilor alese, sau cu gândul de bun neam, născut din ea, pe calea virtuţilor. Calea aceasta nu îngăduie nici o oprire celor ce merg pe ea, ci aceştia trebuie să înainteze necontenit şi întins spre ţinta sufletului, adică spre cununa chemării de sus. Căci oprirea pe calea virtuţii este începutul păcatului, deoarece mintea se ocupă atunci pătimaş cu vreunul din lucrurile materiale, care stau pe amândouă părţile drumului şi face chipul şi gândul curat şi tăiat împrejur al purtării evlavioase, netăiat împrejur şi întinat. Când deci se opreşte, vede îndată prin conştiinţă, raţiunea ⁷⁸ mustrătoare, ca pe un înger, ameninţând-o cu moartea mărturisind că pricina ameninţării este oprirea pe calea virtuţii, oprire care face gândul netăiat împrejur. Înţelepciunea, soţia minţii; o împacă, tăind cu o piatră (cu raţiunea credinţei), ca şi Sefora, nălucirea materială ivită în gândul-copil şi usucă toată amintirea vieţii după simţuri. Căci zice: „Şi s-a oprit sângele tăierii împrejur a copilului”, adică a încetat viaţa pătimaşi şi nălucirea şi mişcarea ei, după ce gândul întinat a fost curăţit de către Înţelepciunea credinţei. După această curăţire încetează, întocmai ca un înger, şi raţiunea de-a mai lovi prin conştiinţă mintea care păcătuieşte şi de a-i mai osândi orice gând care se mişcă astfel de cum trebuie. Căci calea virtuţilor e într-adevăr plină de mulţi sfinţi îngeri, kare fac lucrătoare fiecare virtute după felul ei, adică de multe raţiuni şi moduri de lucrare, ⁷⁹ ca şi de Îngeri nevăzuţi, care ne ajută la cele bune şi mişcă în noi aceste raţiuni.

Cuvântul Sfintei Scripturi înfăţişează în chip minunat totdeauna înţelesurile spirituale înaintea întâmplărilor istorisite, celor care au dobândit vederea sănătoasă a sufletului şi nu bârfesc pe Dumnezeu sau pe sfinţii Lui Îngeri. Căci Moise când a fost trimis de Dumnezeu, n-a avut, după înţelesul spiritual al Scripturii, vreun fiu sau vreun gând netăiat împrejur. Căci altfel i-ar fi poruncit Dumnezeu mai întâi să-l taie împrejur şi apoi l-ar fi trimis. Nici n-a arătat Îngerul cruzime, vestindu-i lui Moise că ar putea muri din pricina greşelii de a se fi oprit din drumul virtuţilor, i-ar fi putut aduce lui Moise moartea. Privind adică mai atent la această istorie, veţi afla limpede că nu la începutul, nici la mijlocul, nici la sfârşitul drumului, ci „la un popas” l-a întâmpinat Îngerul şi l-a ameninţat cu moartea pentru greşeala săvârşită în cuget din nebăgare de seamă. Deci dacă nu s-ar fi oprit din drum şi n-ar fi întrerupt călătoria, n-ar fi fost mustrat, primind prin Înger ameninţarea pentru netăierea împrejur a copilului. Să rugăm şi noi pe Dumnezeu, dacă suntem pe calea poruncilor, ca la orice călcare să nu înceteze a ne trimite, ca pe un înger, raţiunea care să ne ameninţe în conştiinţă cu moartea din pricina greşelii, ca, trezindu-ne la simţire, să învăţăm să tăiem prin înţelepciunea înnăscută ca pe o netăiere împrejur, necurăţirea patimilor care s-a lipit de noi pe drumul vieţii, din negrijă. ⁸¹

Note

 În greceşte raţiunea e de genul masculin. Ea e raţiunea din noi, care e un vestitor (un înger) al voii lui Dumnezeu. raţiunea lunecă din poziţia ei obiectivă când omul se predă păcatul, făurindu-i argumente pentru faptele păcătoase. Dar la început, când apare ispita, raţiunea încă îşi împlineşte rolul ei de-a arăta caracterul mincinos al faptei spre care vrea să atragă ispita pe om. Acest moment e descris aici. Oprirea din înaintarea în virtute încă nu e o cădere în păcat, dar e o clipă de păcat, dar e o clipă de ezitare, de care e foarte aproape primejdia căderii. În virtute trebuie să se meargă tot înainte. Orice ezitare e primejdioasă. O prelungire a ei duce sigur la păcat. Dar nu numai în această clipă de ezitare vesteşte raţiunea adevărul ce trebuie făptuit, ci şi după ce a căzut omul în păcat şi raţiunea a lunecat la rolul de făuritoare de argumente în slujba păcatului, în mod ascuns ea mai continuă cu o parte a ei să vestească adevărul. E un fel de dedublare a raţiunii. La suprafaţă ea susţine gălăgios minciuna păcatului, dar în ascuns ea protestează mai mult sau mai puţin perceptibil, împotriva minciunii. Raţiunea are în amândouă aceste cazuri forma conştiinţei. Căci e fapt că şi conştiinţa are un element raţional în ea. Nici conştiinţa nu trebuie concepută ca o mişcare oarbă, nici raţiunea ca o funcţiune pur teoretică. Conştiinţa e raţională şi raţiunea e putere morală, e însăşi mişcarea de protest a firii noastre raţionale împotriva iraţionalităţii şi minciunii păcatului. Dar mişcarea de protest a raţiunii e trezită şi de Duhul Sfânt, cum am văzut în Răsp. 15, iar din Răspunsul de faţă, rezultă că şi Îngerii propriu-zis mişcă raţiunea noastră. (78)

Fiecare poruncă sau virtute îşi are raţiunea ei, ca rază a Logosului divin. Dar raţiunea aceasta e luată la cunoştinţă de raţiunea cea una din noi, care primeşte astfel teme diferite forme. De fiecare dată raţiunea din noi se armonizează cu raţiunea dintr-o poruncă şi pledează pentru ea. Astfel sunt multe raţiuni şi totuşi una. (79).

Raţiunea din noi e mişcată cu adevărat de un Înger, ca să revină la judecata ei dreaptă după ce a căzut în păcat. Sau raţiunea fiecărui lucru e impusă raţiunii noastre, când aceasta s-a despărţit de aceea prin păcat, de un Înger. Şi atunci de fapt prin mişcările cele juste ale raţiunii sau ale conştiinţei noastre, se manifestă bunăvoinţa unui Înger faţă de noi. (80)

În general după Sfântul Maxim viaţa în virtute e concepută dinamic. Virtutea pretinde o mişcare continuă a firii în sus. Dimpotrivă păcatul e oprire şi apoi rostogolire în jos. Virtutea cere un efort continuu, chiar dacă am vrea numai să o menţinem la acelaşi grad. Dar nimenea nu se poate menţine la acelaşi grad de virtute, ci sau sporeşte în ea, sau cade. Simpla încetare din înaintare, înseamnă, ca slăbire a efortului propriu vieţii virtuoase, cădere. Un al doilea lucru ce trebuie remarcat e că viaţa virtuoasă pe de-o parte e singura viaţă conformă cu firea „cum trebuie”, pe de alta că ea fu e posibilă fără ajutorul îngerilor. Deci o separaţie netă între natură şi har nu e deloc posibilă. (81)

Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, ca Ziditor al tuturor, a făcut şi legea naturală. Iar ca Providenţiator şi Dătător al legii, a dat desigur atât legea scrisă în litere, cât şi legea duhului, adică a harului. „Căci sfârşitul legii”, adică al legii scrise, înţeleasă duhovniceşte, „este Hristos” (Rom. 10,4). Dacă deci în Hristos, ca ziditor, ca Providenţiator şi Dătător de lege şi ca Răscumpărător, se adună şi legea naturală şi cea scrisă şi cea a harului, se adevereşte cuvântul dumnezeiescului Apostol că Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor după Evanghelia Lui, adică după ceea ce li se binevesteşte. Dar aceasta nu înseamnă altceva că le va judeca prin Iisus Hristos, Cuvântul Său cel unul născut după fiinţă, întrucât prin El se află sălăşluit în toţi şi pe unii îi mustră, pe alţii îi laudă după merit, iar celor ce au vieţuit după fire, după lege şi după har, le dăruieşte prin Cuvântul cel negrăit şi unul născut, care există după fiinţă împreună cu El, cele de care sunt vrednici. Căci Cuvântul dumnezeiesc este Făcătorul a toată firea, la toată legea, treapta şi rânduiala, şi Judecătorul celor ce vieţuiesc după fire, după lege, după treapta lor şi după rânduială. Pentru că fără Cuvântul care o promulgă, nu este lege. Fie deci că e judecat cineva după lege, prin Hristos va fi judecat; fie fără lege, iarăşi va fi judecat prin El. Căci Cuvântul ca Ziditor este începutul, mijlocul şi sfârşitul tutore celor ce sunt, se cugetă şi se numesc. ⁸⁷

Note

Dumnezeu Cuvântul e ca început Făcătorul tuturor, ca mijloc, rânduiala după care şi puterea prin care se mişcă şi se dezvoltă toate, şi ca sfârşit, ţinta spre care tind şi în care ajung toate prin împlinirea a toată legea şi rânduiala. Din El, în El şi spre El sunt toate. Cuvântul cel sălăşluit în toţi ca Raţiunea cea mare (Logos) grăieşte tuturor prin raţiunea lor, chiar şi celor ce se află în starea naturală. (87)

Cuvântul dumnezeiesc, cel ce în tot chipul asemenea nouă afară de păcat, a îmbrăcat fără schimbare firea noastră şi prin aceasta S-a făcut om deplin, L-a arătat în Sine pe primul Adam prin trăsăturile facerii şi ale naşterii⁹¹. Omul primind existenţa de la Dumnezeu şi începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune şi păcat, căci acestea n-au fost create deodată cu el. Când însă a păcătuit călcând porunca, a primit osânda naşterii, care se susţine prin păcat, păcatul avându-şi sursa în trăsătura pătimitoare⁹² ivită din pricina lui, ca într-o lege a naturii. În temeiul acestei legi nici un om nu este fără de păcat, fiind supus fiecare prin firea legii naşterii, care s-a introdus după facere, din pricina păcatului.

Fiindcă, aşadar, din pricina neascultării a intrat păcatul, iar din pricina păcatului a intrat în firea oamenilor trăsătura pătimitoare (pasională) prin naştere şi fiindcă neîncetat cu această trăsătură pătimitoare a naşterii prin păcat se împrospăta prima călcare, nu era nădejde de slobozire, firea fiind încătuşată prin aprobarea voinţei ei într-o legătură rea. Căci cu cât se silea firea să se conserve prin naştere, cu atât se strângea mai mult cu lanţul legii păcatului, având în sine prima greşeală lucrând prin trăsătura pătimitoare. Pentru că firea având chiar în trăsătura pătimitoare sursa de creştere a păcatului, din pricina strâmtorării naturale, purta, datorită păcatului general cuprins în trăsătura pătimitoare, prin patimile contra firii, lucrările tuturor Puterilor şi Stăpânilor ascunse în patimile cele după fire (aspecte).

Prin aceste lucrări toată puterea vicleană contribuia, folosindu-se de trăsătura pătimitoare a firii, la stricăciunea patimilor împotriva firii, împingând voinţa spre ele prin patimile împotriva firii, împingând voinţa, spre el prin patimile cele după fire (afecte).

Făcându-se, aşadar, pentru iubirea Sa de oameni, Fiul cel unul născut şi Cuvântul lui Dumnezeu om deplin, spre a scoate firea oamenilor din această strâmtoare, din prima alcătuire a lui Adam, pe care a avut-o din facere, a luat nepăcătoşenia şi stricăciunea, iar din naşterea introdusă după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare, însă fără de păcat. Puterile rele îşi aveau, cum am spus din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare primită de la Adam, ca într-o lege necesară a firii. Văzând ele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, datorită trupului pe care-l avea, şi închipuindu-şi că şi Domnul a primit legea firii din necesitate ca orice om obişnuit şi nu mişcat de hotărârea voii Sale, şi-au aruncat şi asupra Lui momeala nădăjduind că-l vor convinge şi pe El prim patima cea după fire (prin efectul natural) să-şi nălucească patima cea împotriva firii şi să săvârşească ceva pe placul lor. Domnul îngăduindu-le prima încercare a ispitirilor prin plăcere, le-a făcut să se prindă în propriile lor viclenii şi prin aceasta le-a dezbrăcat, alungându-le din fire, întrucât a rămas inaccesibil şi neatins de ele. Astfel a câştigat biruinţa, desigur nu pentru El, ci pentru noi, pentru care s-a făcut om, punând în folosul nostru tot câştigul. Căci nu avea pentru sine lipsă de încercare. Cel ce era Dumnezeu şi Stăpân şi slobod prin fire de toată patima, ci a primit încercarea pentru ca, atrăgând la Sine puterea cea rea prin primirea ispitelor noastre, să o biruiască prin momeala morţii, pe aceea care se aştepta să-l biruie pe El ca pe Adam la început.

Astfel de la prima încercare a dezbrăcat Căpeteniile şi Stăpâniile care au întreprins să-l momească (să-l atace), alungându-le departe de fire şi tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare. Prin aceasta a desfiinţat în El însuşi zapisul lui Adam, prin care se învoise de bună voie cu patimile plăcerii şi prin care, avându-şi voia povârnită spre plăcere, vestea chiar tăcând stăpânirea vicleanului asupra lui, prin faptele ce le săvârşindu-se, elibera din lanţul plăcerii, de frica morţii ⁹⁴.

 După, aşadar, prin biruinţa asupra primei încercări, prin plăcere, a zădărnicit planul Puterilor, Căpeteniilor şi Stăpânilor celor rele, Domnul le-a îngăduit să-şi pună în lucru şi a doua momeală (al doilea atac), adică să vină şi cu încercarea ce le mai rămăsese, cu ispita prin durere. În felul acesta, deşertându-şi acelea deplin în El veninul stricăcios al răutăţii lor, l-a ars ca printr-un foc, nimicindu-l cu totul din fire. Aşa a dezbrăcat, în vremea morţii pe cruce, Căpeteniile şi Stăpâniile, întrucât a rămas neînfrânt de durere. Mai bine zis s-a arătat înfricoşat împotriva morţii, a scos din fire latura de durere a trăsăturii pătimitoare, de care fugind omul cu voia, din pricina laşităţii, ca unul ce era tiranizat pururea fără să vrea de frica morţii, stăruia în robia plăcerii, numai şi numai pentru a trăi.

După ce a dezbrăcat aşadar Domnul Căpeteniile şi Stăpâniile la prima încercare a ispitelor în pustiu, tămăduind latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare a întregii firii, le-a dezbrăcat din nou în vremea morţii, eliminând de asemenea latura de durere din trăsătura pătimitoare a firii. Astfel a luat asupra Sa, ca un vinovat, isprava noastră, din iubirea de oameni, mai bine zis ne-a scris în socoteala noastră, ca un bun, gloria isprăvilor sale. Căci, asemenea nouă, luând fără de păcat trăsătură pătimitoare a firii, prin care obişnuieşte să lucreze ale sale toată puterea cea rea şi stricăcioasă, le-a dezbrăcat în timpul morţii pe acelea, întrucât au venit şi asupra Lui pentru iscodire. Şi aşa a biruit asupra lor şi le-a ţintuit pe cruce în vremea ieşirii sufletului, ca pe unele ce n-au aflat nimic propriu firii în trăsătura pătimitoare a Lui, pe când ele se aşteptau să dea de ceva omenesc, datorită trăsăturii pătimitoare pe care o avea prin fire din pricina trupului. Deci pe drept cuvânt a slobozit prin trupul Său cel sfânt luat din noi, ca printr-o începătură, toată firea oamenilor amestecată în ea prin trăsătura pătimitoare, supunând prin ea însăşi trăsătura pătimitoare a firii Puterea vicleană care se află tocmai în ea (adică în trăsătura pătimitoare), împărăţind asupra firii.

Există desigur un înţeles şi mai înalt al acestui cuvânt. Dar deoarece, precum ştiţi, nu trebuie date în scris înţelesurile mai ascunse ale dumnezeieştilor dogme, să ne mulţumit cu cele spuse până aici, care pot molcomi cugetarea iscoditoare. Iar dacă Dumnezeu îmi va ajuta să mă învrednicesc şi de faţa voastră, vom înfăţişa şi înţelesul cel apostolic cu toată grija ⁹⁵ .

Scolii

A binevoit să-şi însuşească ispita noastră, cea prin plăcere, spre a-l atrage pe ispititorul, întrucât era, şi ca om, prin fire lipsit de patima din plăcere. Căci ca om era prin fire supus patimilor (afectelor, suferinţei) cu trupul, pentru putinţa Lui de a muri, dar prin aplecarea voii nu era pătimaş, ca unul ce era fără de păcat. (2)

A numit: propriu firii, alunecarea cu voia spre păcat după greşeala lui Adam, din pricina slăbiciunii, pe care Domnul nu o avea în chip firesc nici după trup, fiind şi cu trupul după o fiinţă nepăcătos. (3)

Note

Facerea arată providenţa directă de la Dumnezeu printr-un act de creare. Naşterea arată providenţa prin împreunarea dintre bărbat şi femeie. Iisus a luat unele din trăsăturile naşterii, dar nu pe toate, în special nu pe cele păcătoase. De aceea nu le-a pierdut nici pe toate ale facerii. Astfel în El s-au arătat din nou într-o persoană vie atât unele din trăsăturile lui Adam dinainte de păcat, cât şi unele din cele de după păcat. Din Adam cel dinainte de păcat a luat lipsa de păcat şi nestricăciunea primite prin creaţiune; din Adam cel de după păcat a luat trăsătura pătimitoare venită prin naştere, însă nu şi patimile cele contra firii, cum ar fi anulat nepăcătoşenia şi nestricăciunea. După părerea Sfântului Maxim, ca şi a altor Părinţi, oamenii nu erau destinaţi să se înmulţească prin „naştere”, ci pe altă cale. „Facerea” mai înseamnă aici şi trăsăturile pe care le are, sau le-a avut firea oamenilor prin creaţiune, iar „naştere” pe cele care le are din modul acesta de-a veni la existenţă. Acestea sunt trăsăturile de pe urma păcatului, care au înăbuşit unele din trăsăturile originare. În loc de „trăsătur㔠se poate zice şi „mod”, cum e în greceşte. (91)

Trăsătura pătimitoare sunt afectele intrate, conform Răsp. 1, în fire după păcat. Ele nu sunt păcătoase, dar uşurează naşterea păcatului. De pildă pofta de mâncare e un efect nepăcătos. Dar extragerea sau devierea ei e păcat. Ele au devenit ca un fel de lege a firii, adică însoţesc în mod necesar firea noastră în existenţa ei pământească. Nu ţin însă de însăşi ideea eternă a firii şi deci nu-i vor aparţine în existenţa trupească. De aici rezultă caracterul natural al căsătoriei în raport cu existenţa pământească a firii şi caracterul natural al fecioriei în raport cu existenţa eternă la care e chemată forma. Căsătoria e naturală, dar se potrivit normal unei faze trecătoarea a firii. (92)

De unde înainte Satana era cel care momea pe om prin plăcere şi prin făgăduinţa unei false vieţi, dorind cu lăcomie moartea celor momiţi, acum Iisus îl momeşte cu părerea că va putea fi răpus El de moarte. Moartea lui Iisus s-a făcut momeală Satanei. (93)

Zapisul acesta era un contract mereu confirmat de viaţa lui Adam, prin care, mânat de pofta plăcerii din trăsătura pătimitoare, accepta robia Satane. Iisus refuză să mai primească plăcerea oferită de Satana şi deci abrogă contractul cu acela. (94)

„Răspunsul” acesta este o minunată pagină de hristologie şi antropologie. Naţiunea principală cu care lucrează în acest „Răspuns” Sfântul Maxim este aceea de „trăsătură pătimitoare”, pe care a câştigat-o firea omenească în urma greşelii lui Adam. Trăsătura aceasta pătimitoare, introdusă prin păcat, se deosebeşte de pasivitatea pe care o are în general firea omenească chiar prin creaţiune, care înseamnă în general însuşirea care o face să suporte pasive stări şi mişcări lăuntrice sau influenţe străine în opoziţie cu atitudinile voite, active, ale firii. În acest sens pasivă este firea chiar prin crearea sau prin definiţia ei. Chiar mişcarea este o pasivitate, întrucât firea poate decide cum să se mişte, dar de mişcat trebuie să se mişte. Dar trăsătura pătimitoare specială apărută după păcat cuprinde trei elemente: capacitatea de suferinţă patimile potrivite cu firea (afectele) şi patimile contrare firii. În acest „Răspuns” e vorba numai de cele trei din urmă. Noi în traducere folosind cuvântul patimă al Sfântului Maxim, am adăugat în paranteză, când s-a simţit lipsa de o precizare specială, la patima în sens de suferinţă, cuvântul pătimire sau suferinţă la patima după fire cuvântul afect, iar la patima contrară firii, n-am adăugat nimic. Afectul natural este de pildă foamea sau frica de moarte. Patima contra naturii e foamea definită apetit pervers, sau frica de moarte transformată în deznădejdea care duce la orice abdicare morală pentru scăparea de moarte. Sfântul Maxim nu înţelege prin cuvântul numai patima rea în sensul obişnuit celorlalţi sfinţi din Filocalie, ca păcat devenit deprindere ce ne robeşte, ci în ea, el pune pe lângă acest înţeles şi înţelesul afectului după fire. În trăsătura pătimitoare intrată în fire după păcat ce cuprind de asemenea aceste trei înţelesuri. Dar patimile contrare firii sunt numai ca o virtualitate la început. Întâi ea înseamnă numai patimile conforme cu firea şi capacitatea de suferinţă. În mod necesar firea se manifestă în asemenea afecte,. Dar necesitatea manifestată în aceste aspecte duce uşor la exagerarea lor în patimi contrare firii. Păcatul se cuprinde în general în această trăsătură pătimitoare şi în ea îşi are sursa de creştere. Deşi păcătoase sunt propriu zis numai patimile contrare firii, dar la omul obişnuit naturale se dezvoltă atât de repede, atât de automat şi de sigur în afecte contrare firii, încât se poate spune că în general toată trăsătura pătimitoare este atinsă de păcat, care înclină spre păcat. Sfântul Maxim spune c㠄atunci când afectele naturale sunt satisfăcute peste trebuinţă, sunt calea pe care vine diavolul în suflet”, dar „când sunt satisfăcute potrivit cu trebuinţa sunt calea pe care acela e nevoit să se întoarcă în ţara lui”. de aceea spune Sfântul Maxim c㠄puterile răului îşi ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru că biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităţilor firii în afecte contrare firii”. O altă împărţire a trăsăturii pătimitoare, prezentată apriat de Sfântul Maxim, este aceea în afecte de plăcere şi afecte de durere. Se înţelege că sub raportul moral amândouă aceste feluri pot fi conforme cu natura sau contra naturii.

 Iisus a luat şi El trăsătura pătimitoare a firii omeneşti de după căderea lui Adam, dar fiind fără de păcat, El nu avea din această trăsătură decât capacitatea de suferinţă şi afectele naturale, de plăcere şi durere. Cu alte cuvinte aceste afecte erau înfrânate de voia Lui, încât niciodată nu se dezvoltau sau nu se transformau în aspecte contrare firii. Puterile rele au crezut însă că, punând şi în Iisus în mişcare aceste afecte, le vor face să devină aspecte contrare firii, afecte păcătoase, ducând şi pe Iisus la păcat.

 Ele au încercat să facă o dată lucrul acesta cu afectele de plăcere. Iisus avea plăcere pentru o bucată de pâine în stare de flămânzire, dar Satana n-a putut împinge această plăcere până la căutarea cu orice preţ a bucăţii de pâine. Deci a înfrânat mişcarea Satanei pe acest plan, întrucât s-a dovedit mai slab decât puterea lui. Sfântul Maxim spune că Iisus prin aceasta a scos cu totul din fire latura de plăcere a trăsăturii pătimitoare, adică afectele plăcerii. Afectul e ceea ce stăpâneşte. Dar înfrângând ispita Satanei a făcut ceva mai mult decât să nu lase afectul să se transforme în afect contrar naturii. El a pus afectul în general sub voia sa. Dar un afect stăpânit nu mai e un afect propriu-zis. Deci plăcerea în El fu mai e o putere silnică mai presus de voie, ci o mişcare totdeauna de acord cu voia.

 A doua oară a încercat Satana să împingă pe Iisus în păcat prin afectul durerii, cu ocazia răstignirii. Dar şi de astă dată Iisus a înfrânt puterea celui rău şi prin aceasta nu numai că a oprit frica naturală de durere să se dezvolte în frică contrară firii, ci în general a eliminat frica de durere prin fire, punând-o sub stăpânirea voii. Astfel a eliminat în general trăsătura pătimitoare din fire; sau i-a scos colţii, acul prin care Satana îşi injecta otrava în firea omenească. Afectele de durere erau primejdioase întrucât voinţa în dorul de a scăpa de ele şi în general de groaza morţii se arunca în latura opusă, atrasă de plăcere. Iar plăcerea era primejdioasă prin această atracţie puternică ce-o exercita asupra voii, până la robie. Iisus a ridicat prin Sine în general firea omenească deasupra plăcerii şi durerii, deasupra trăsăturii pătimitoare. Iar acest afect din firea lui omenească se prelungeşte în general în firea tuturor oamenilor care intră în comunicare cu El.

 Să nu confundăm cu afectul durerii capacitatea de suferinţă, sau de simţire a durerii. Aceasta rămâne în firea omenească şi după ce omul biruie afectele de plăcere şi de durere. Dar prin suferinţă omul e mereu mai presus de afectul durerii, dacă afectul e ceva care stăpâneşte, nu ceva care e stăpânit. (95)

Scolii

Alt înţeles. Raţiunea activităţii este puterea naturală spre împlinirea virtuţilor, iar raţiunea pătimirii este harul celor mai presus de fire sau năvala celor contrare firii. Precum nu avem puterea naturală pentru ceea ce e mai presus de noi, la fel nu avem prin fire putere peste ceea nu este. Pătimim aşadar îndumnezeirea prin har ca una ce e mai presus de fire, dar nu o facem. Căci nu avem prin fire o putere capabilă să realizeze îndumnezeirea. Şi pătimim iarăşi păcatul ca un accident contrar firii, acceptat însă cu voia noastră¹⁰⁶ . Căci nu avem putere naturală spre aducerea în existenţă a răului. Deci câtă vreme ne aflăm, în viaţa de aici, lucrăm la împlinirea virtuţilor, având spre lucrarea aceasta putere prin fire. Iar în viitor vom pătimi îndumnezeirea, primind în dar harul spre pătimirea ei. (5)

Cârmuind mânia şi pofta, raţiunea lucrează virtuţile. Iar mintea luând seama la raţiunile lucrurilor dobândeşte cunoştinţa cea fără greşeală a lor. Când deci raţiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează Cauza lucrurilor, cea mai presus de cunoştinţă şi cunoştinţă, atunci se iveşte pătimirea îndumnezeirii prin har. Această pătimire desface raţiunea de la îndeletnicirea cu discernământul natural, deoarece acolo nu mai este nimic de discriminat şi opreşte mintea de la cugetarea cea după fire, deoarece acolo nu mai este nimic de cunoscut. El face pe cel învrednicit de participarea dumnezeiască Dumnezeu, prin identitatea pe care o dobândeşte prin odihnă¹⁰⁷. (7)

Felurile virtuţii şi raţiunile lucrurilor sunt, zice, chipurile bunurilor dumnezeieşti. Diferitele feluri de virtuţi sunt ca un fel de trup al lui Dumnezeu, iar raţiunile cunoştinţei în duh ca un fel de suflet. Prin acestea îndumnezeieşte El pe cei vrednici, dându-le pecetea consistentă a virtuţii şi hărăzindu-le substanţa statornică a cunoaşterii adevărate. (8)

Note

Păcatul devenit patimă ne duce fără nevoie. Nebunia, ultimul grad al păcatului, al alterării firii, nu mai lasă nici o urmă de iniţiativă voluntară în om, ci omul e într-o completă pasivitate. De aceea în iad omul nu mai poate face nimic pentru mântuirea Sa. Omul în această stare nu se mai poate nici pocăi. (106)

Participând la Dumnezeu, mintea nu mai trece de la un lucru la altul nici dorinţa. Acel om rămâne pentru veci într-o neschimbare totală. Dar nu e o schimbare moartă, ci o trăire (o patimă intensă a lui Dumnezeu în sine. El e Dumnezeu nu numai pentru că are în sine lucrările dumnezeieşti, ci pentru că e neschimbabil ca Dumnezeu. (107)

Mintea cea credincioasă şi lucrătoare ¹³¹ fiind, asemenea Sfântului Petru, prinsă de Irod, adică de legea de piele (căci Irod se tâlcuieşte: „cel de piele”), sau de cugetul trupesc, e închisă în dosul a două străji şi a unei porţi de fier, adică e războită de lucrarea patimilor şi de învoirea gândului cu ele. Pe acestea trecându-le mintea ca pe nişte străji, sau carcere, ajutată de raţiunea filozofiei lucrătoare (ca de un Înger), ¹³² ajunge la poarta cea de fier, care duce în cetate, adică la poarta cea de fier, care duce în cetate, adică la împletitura strânsă şi tare greu de biruit, dintre simţuri şi lucrurile sensibile. Pe aceasta deschizând-o raţiunea contemplaţiei naturale în duh, dă drumul minţii să plece fără teamă spre lumea înrudită a celor inteligibile, slobozită de furia lui Irod. ¹³³

Scolie

Străji numeşte deprinderea şi săvârşirea păcatului. Căci însuşirea caracteristică a deprinderii este învoirea cu păcatul. Sub robia acestora luptă cel rău ca să ţină pe sfinţi. Iar poarta cea de fier este relaţia naturală a simţurilor cu cele sensibile, din care raţiunea conştiinţei active scapă, ca un Înger, pe cel cu adevărat credincios.

Note

E prima treaptă a urcuşului duhovnicesc, respectiv prima constatatoare din două părţi. Căci urcuşul începe de la credinţa simplă, ajunge la lucrarea virtuţilor, apoi la contemplarea raţiunilor din natură şi în sfârşit la vederea lui Dumnezeu. (131)

Raţiunea fiind în greceşte de genul masculin, poate fi socotită uşor ca simbolizată prin Înger. Pe altă parte raţiunea oricărui lucru şi a oricărui activităţi, fiind socotită de Sfântul Maxim ca o rază vestitoare a raţiunii (a Logosului) supreme, e potrivită asemănarea ei cu un Înger, care e şi el e vestitor al lui Dumnezeu. (132)

Filozofia lucrătoare e strădania de purificare, care e prima treaptă a urcuşului duhovnicesc, presupunând pornirea de la credinţă. Cu ajutorul acesteia (sau a raţiunii îngerului ei) mintea scapă din primele două închisori, din păcatul cu fapta şi din deprinderea cu păcatud. Apoi ajunge în faţa lumii, care deşi nu-i mai este îndemn la păcat, totuşi încă nu-i este străvezie, ci e un zid opac, o poartă de fier în faţa lumii spirituale, omul neştiind s-o vadă decât cu simţirea. Această poartă o deschide sau o face transparentă contemplaţia naturală în duh (respectiv raţiunea îngerul ei). E de observat că Sfântul Maxim nu numeşte prima treaptă înţelepciune lucrătoare, ci iubire de înţelepciune. Înţelepciunea se dobândeşte pe treapta cea mai înaltă. În faţa strădaniei pentru virtuţi omul încă nu posedă înţelepciunea ( nu e înţelept), ci numai iubirea de înţelepciunea ( e numai filozof). (133)

Trebuie să se ştie că spunând dumnezeiescul Apostol c㠄Hristos este capul a tot bărbatul”, a afirmat că Hristos este capul bărbatului credincios, care împlineşte poruncile dumnezeieşti şi contemplă dogmele evlaviei. Cu toată forma sa generală, cuvântul nu cuprinde şi pe bărbaţii necredincioşi. Căci cum ar putea fi Hristos cap al celor ce nu cred? Prin urmare, după unul din înţelesurile mai înalte ale acestui loc, spunem că bărbatul are mintea activă¹³⁶ care are drept cap raţiunea (cuvântul) credinţei. Spre aceasta privind ca spre Hristos, mintea îşi întocmeşte propria viaţă, zidind-o cu harurile poruncilor prin fapte. În felul acesta nu necinsteşte capul său, adică credinţa, punând asupra lui vreun oarecare acoperământ pământesc din afară. Ceea ce înseamnă că nu pune mai presus de credinţă nimic din cele vremelnice şi pieritoare. Femeie a acestei minţi spunem că este însăşi deprinderea făpturii, care e acoperită cu părul bogat al multelor şi feluritelgr cugetări şi chipuri de viaţă practică; sau mai bine zis deprinderea aceasta are însăşi mintea, în calitatea de cap al ei, acoperită cu podoaba deasă a acestor cugetări şi chipuri. Iar Hristos zicem că e credinţa ipostasiată, al cărei cap este în chip vădit Dumnezeu, spre care duce raţiunea credinţei, arătând celui ce-şi înalţă cugetarea de la cele de jos pe Dumnezeu, în care se şi află după fire.¹³⁷

Şi iarăşi putem spune că bărbatul este mintea care cultivă contemplaţia naturală în duh, având drept cap Raţiunea (Logosul) creatoare a tuturor, ce se arată celui ce crede din ordinea frumoasă a celor văzute. Pe aceasta nu o necinsteşte mintea, întrucât nu o acoperă şi nu o pune dedesubtul vreunuia din lucrările văzute şi nu ridică, peste tot, ceva mai presus de ea. Femeia acestei minţi este simţirea (lucrarea de percepţie), care este tovarăşa ei de viaţă şi prin care pătrunde în natura lucrurilor sensibile şi adună raţiunile mai divine din ea. Mintea nu îngăduie acestei consoarte să se descopere în lucrarea ei de vălurile raţiunii şi să se facă slujitoarea nesocotinţei (iraţionalităţii) şi a păcatului, ca în felul acesta, respingând raţiunile mai divine ca pe nişte acoperăminte, să primească drept cap, în locul minţii, patima nesocotinţei¹³⁸ . Iar cap al lui Hristos, adică al Raţiunii (Logosului) creatoare, care se dezvăluie din lucruri, analog cu ele, prin contemplaţia lor naturală, străbătută de credinţă este Mintea cea negrăită, care o naşte pe acea după fiinţă. Spre Mintea aceea duce Raţiunea (Cuvântul) prin sine mintea ce urcă prin contemplaţia cucernică a lucrurilor, împărtăşindu-i treptat din vederile spirituale ale celor dumnezeieşti, pe măsura cunoaşterii celor văzute.

Şi iarăşi bărbatul este mintea ajunsă înăuntrul cunoaşterii tainice a lui Dumnezeu (a teologiei mistice), având drept cap neacoperit pe Hristos, adică Raţiunea credinţei înţeleasă în chip necunoscut, sau mai bine zis cunoscută în chip neînţeles, prin iniţierile tainice, indemonstrabile. Mintea, ajunsă prin exerciţiu la golul îndumnezeitor, vrednic de laudă, care o depăşeşte total şi distinct atât pe ea cât şi toate cele ce există, nu pune peste acea Raţiune nimic din cele ce sunt, nici simţire, nici raţiune, nici minte, nici înţelegere, nici cunoştinţă, nici ceva cunoscut, nici ceva cugetat, nici ceva simţit, nici ceva ce simte. Femeia acestei minţi este cugetarea curăţită de toată imaginaţia sensibilă, având drept cap mintea acoperită bogat cu iluminările fără de început şi mai presus de înţelegere ale dogmelor negrăite şi necunoscute. Iar cap al lui Hristos, adică al Raţiunii negată tainic prin depăşire, este Mintea ridicată în chip absolut şi infinit peste toate şi în tot chipul. Pe aceasta Hristos, cel înţeles spiritual ca Raţiunea Minţii prin fire, o face cunoscută celor vrednici. Pentru că zice: „Cel ce m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. (Ioan. 14,9). Şi într-adevăr înţelegerea Raţiunii devine cunoştinţă a Minţii care a născut-o pe aceea, întrucât Raţiunea arată Mintea subzistând în Sine după fiinţă. Spre acea Minte ridică Raţiunea mintea ce se doreşte după identificarea cu Dumnezeu prin har, după ce aceasta şi-a eliberat înţelegerea de mulţimea lucrurilor deosebite calitativ şi cantitativ şi s-a adunat într-o unitate deiformă, prin identitatea şi simplitatea mişcării neîncetate şi cunoscătoare în jurul lui Dumnezeu ¹⁴⁰ .

Deci toată mintea activă (lucrătoare, practică) „rugându-se şi proorocind”, cu alte cuvinte, căutând să afle raţiunile virtuţilor (căci aşa trebuie înţeles cuvântul „rugându-se”), sau descoperind chipurile lor prin fapte (căci aşa trebuie înţeles cuvântul „proorocind”), trebuie să privească numai la raţiunea goală a credinţei, neabătându-şi cugetarea, gândul sau lucrarea la nimic altceva şi deci neacoperindu-şi capul, sau punând altceva peste el. şi orice femeie, adică orice deprindere a minţii active, „rugându-se sau proorocind”, adică mişcându-şi în chip ascuns dispoziţia ei internă, sau înfăţişând virtutea în chipurile purtării din afară, dacă face aceasta fără discernământ raţional, necinsteşte capul ei. Căci ea cultivă atunci binele urând unei pofte, odată ce este lipsită de raţiunea care o împodobeşte ca un acoperământ. De asemenea toată mintea, care se exercită în contemplaţia naturală, dacă se roagă sau proroceşte având ceva pe cap, cu alte cuvinte caută să cunoască raţiunile lucrurilor care le împărtăşeşte altora, cu vreo pornire spre altceva, fără un scop evlavios, necinsteşte capul său, ca una ce pune mai presus de cunoştinţa dreaptă şi cucernică vreun lucru din cele trecătoare. Şi orice femeie, adică orice percepţie orientată în chipul natural sau lucrurile sensibile, dacă nu are raţiunile spirituale ale acelora ca acoperitoare, necinsteşte capul ei, ocupându-se cu contemplarea celor văzute din patimă, pentru afecţiunea naturală faţă de ele. Şi iarăşi, toată mintea îndrăgostită de teologia mistică, dacă se roagă sau prooroceşte având ceva pe cap, adică dacă pătrunde la vederile tainice în chip neştiut, sau învaţă şi iniţiază pe alţii în teologie, având vreo formă a înţelegerii în vreme ce cunoaşte sau face cunoscut în chip mistic Cuvântul cel mai presus de înţelegere, ruşinează capul său, punând pe Cel simplu şi mai presus de orice înţelegere, sub ceva din cele ce sunt sau se cunosc. Mintea trebuie să fie atunci golit de toată ideea şi de toată cunoştinţa, ca să vadă fără ochi pe Dumnezeu Cuvântul cel adevărat, ştiind limpede că în privinţa lui Dumnezeu sunt mai adevărate negaţiunile prin depăşire, care vestesc realitatea pozitivă divină prin negarea totală a celor ce sunt. Şi orice femeie, adică orice cugetare a unei astfel de minţii, care e adumbrită de multe vederi tainice, necinsteşte capul ei, lepădând cunoştinţa dumnezeiască şi tainică ce acopere mintea ca pe un cap.

Deci tot bărbatul, adică toată mintea activă, sau naturală, sau teologică, ¹⁴¹ când se roagă sau prooroceşte, adică primeşte învăţătura sau învaţă pe alţii, să aibă descoperit capul său, adică pe Hristos: cea activă, nepreţuit nimic mai mult decât credinţa şi virtutea; cea naturală, neputând nici o altă raţiune mai presus de Raţiunea primă; iar cea teologică, neconturând nicidecum în schemele şi înţelesurile câştigate din lucruri, pe Cel mai presus de înţelegere şi de cunoştinţă. Şi toată femeia, adică toată deprinderea minţii active, sau percepţia celei naturale, sau cugetarea înţeleaptă a celei teologice, să-şi acopere capul: deprinderea activă, având aşezat asupra ei discernământul raţiunii, cu care să deosebească cele ce trebuie şi cele ce nu trebuie făcute; percepţia, puterea raţiunii cu care să judece cu ştiinţă cele văzute; iar cugetarea, cunoştinţa cu totul indemonstrabilă a celor mai presus de înţelegere. Căci toată deprinderea, percepţia şi cugetarea neacoperită în modul arătat, nu se deosebeşte de cea rasă, adică de cea care n-are nici o raţiune a virtuţii, sau a evlaviei, sau a cunoştinţei tainice şi a iubirii dumnezeieşti.

Deci orice astfel de femeie trebuie să aibă, pe bună dreptate, totdeauna stăpânirea raţiunii, sau supravegherea raţională asupra capului. Aceasta în primul rând pentru îngeri, care văd mişcările arătate şi nearătate ale noastre şi scriu tot gândul şi toată fapta sau lauda spre osânda noastră în ziua înfricoşată a dării la iveală. Apoi pentru cugetările conştiinţei, înţelese şi ele în mod figurat ca îngeri, care ne mustră pentru cele ce le-am săvârşit, sau ne apără acum şi în ziua judecăţii. În sfârşit şi pentru îngerii răi, care pândesc deprinderea, percepţia şi cugetarea noastră ca îndată ce le văd dezvelite de discernământul, de evlavia şi de cunoştinţa raţională şi mintală, să dea năvală, făcând să se nască cele potrivnice acestora: lipsa de discernământ, de evlavie şi neştiinţă, prin care dracii cei răi lucrează păcatul, rătăcirea şi necredinţa.

Iar cap al lui Hristos a fost numit Dumnezeu, care ca Minte este prin fire principiul Raţiunii.

Scolii

Bărbat este şi acela care se îndeletniceşte cu filozofia activă (lucrătoare, practică). (1)

A numit cap pe Hristos, ca ipostas al bunurilor viitoare. Căci credinţa, după dumnezeiescul Apostol, „este ipostasul celor viitoare şi dovada lucrurilor nevăzute”, prin ceea ce este arătat El însuşi. Pentru c㠄în El sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii”. (2)

Credinţa cea ipostasiată este credinţa efectivă şi lucrătoare, prin care Cuvântul lui Dumnezeu se arată în cei activi întrupat în porunci.¹⁴⁵ Iar prin acestea Cuvântul îi duce pe cei activi spre Tatăl, în care se află El după fire. (3)

Bărbat este şi mintea ce se exercită cu evlavie în contemplaţia naturii, având drept cap Raţiunea lui Dumnezeu, pe care o contemplă cugetarea prin credinţă, ca pricină creatoare a celor văzute. (4)

Dacă cineva vrea să vadă în chip just creaţiunea (căci omul are putere naturală să vadă bine şi să deosebească binele de rău), va fi călăuzit spre pomul vieţii, care este Făcătorul a tot pomul, „în care sunt ascunse comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii”. Iar dacă, întrebuinţând greşit puterea naturală (abuzând de ea), va vrea să vadă creaţiunea în chip rău, se va depărta de viaţă şi va mânca din pomul care ascunde în sine deosebirea binelui de rău, supunând simţirii şi socotinţei neraţionale mintea şi raţiunea. Deci unul ca acela va socoti plăcerea ca bine, pentru că ajută la conservarea trupului, iar durerea şi ostenelile trupului ca rău, pentru că nu ajută la acea conservare; şi va socoti făptura drept Dumnezeu, procurându-şi din ea prilejurile plăcerii trupeşti. (5)

Din fiinţa celor văzute şi din mişcarea şi din varietatea lor, cunoaştem Monada sfântă cea în trei ipostasuri. (7)

Bărbat e şi cel iniţiat în teologia mistică. (8)

Femeia minţii active zice că este deprinderea, ca născătoare a chipurilor virtuţii; a celei naturale, simţirea (percepţia prin simţuri) înnobilată prin raţiunile Duhului, ca născătoare a imaginilor nepătimaşe ale lucrurilor; iar a celei teologice, cugetare curată, capabilă să pătimească în chip unitar lumina cea unică în trei străluciri. (11)

Identitatea minţii desăvârşite cu Dumnezeu după har înseamnă mişcarea simplă şi neîmpărţită a minţii în jurul Celui ce este prin fire unul şi acelaşi. Această mişcare nu primeşte înţelesuri care se deosebesc după cantitatea substanţei sau după calitatea puterii, ci numai o bucurie negrăită, plină de o simţire mai presus de înţelegere. (13)

Rugăciunea celui activ (practică) constă, zice, în cererea virtuţilor, iar proorocia în comunicarea adevărată a raţiunilor din ele. Rugăciunea celui ce se îndeletniceşte cu contemplarea naturii constă, zice, în cererea cunoştinţei ştiinţifice a lucrurilor, iar proorocia în comunicarea acesteia altora, printr-o învăţătură adevărată. În sfârşit, rugăciunea celui ce se îndeletniceşte cu teologia, este, zice, tăcerea tainică, în timpul căreia mintea se face, prin negarea lucrurilor în sens de depăşire, vrednică de unirea cea mai presus de înţelegere şi cunoştinţă; iar proorocia acestuia este iniţierea tainică a altora în acestea. Căci rugăciunea înfăptuieşte unirea celui ce se roagă cu Dumnezeu, iar proorocia pentru Dumnezeu îndeamnă pe cel ce prooroceşte să comunice oamenilor bunurile date lui.¹⁴⁶ (14)

Note

Mintea (în greceşte de genul masculin) în strădania pentru virtuţi se conduce la început de credinţă, nu de evidenţă. (136)

Până aici prin bărbatul ce are pe cap pe Hristos şi prin femeia ce are de cap bărbatul, s-a indicat prima treaptă a urcuşului duhovnicesc, cea activă. (137)

Aici prin bărbatul descoperit şi femeia acoperită se indică treapta a doua a urcuşului duhovnicesc, contemplarea naturii. Această contemplare, deşi se numeşte naturală după obiectul ei, se face în duh, deci în har. E o lucrare a raţiunii ajutată de har. Numai o astfel de lucrare a raţiunii, cunoaşte just natura. (138)

Aici se descrie a treia treaptă a urcuşului. Raţiunea credinţei de pe această treaptă nu mai e credinţa ca normă neevidentă din prima treaptă, ci e însuşi Logosul cunoscut direct, dar mai presus de înţelegere, după depăşirea tuturor, şi în acest sens socotit mai degrabă obiect al credinţei. Aici se arată că apofatismul nu înseamnă o necunoaştere totală, ci paralel cu el au loc iluminări tainice. (140)

Mintea practică e mintea preocupată de virtuţi, mintea naturală e cea care contemplă natura, iar mintea teologică e cea care contemplă pe Dumnezeu. ele sunt aşezate pe trei trepte. Nu poate dobândi cineva mintea teologică dacă n-a trecut prin cea practică şi naturală. (141)

Cugetările în greceşte sunt de genul bărbătesc ca şi îngerii. (142)

Credinţa care dă forţă poruncilor sau virtuţilor este însuşi Hristos, sau puterea ce emană din El, pe măsura acestei stări a omului. (145)

Rugăciunea însoţind pe om pe toate treptele urcuşului duhovnicesc, până la unirea cu Dumnezeu, se deosebeşte cu fiecare stare a omului. Rugăciunea ca tăcere tainică era rugăciunea curată. (146)

Diavolul este şi duşman şi răzbunător al lui Dumnezeu. Este duşman, când din ură faţă de El îşi dă aparenţa unei iubiri pierzătoare faţă de noi oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veşnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne duşmani cu voia ai Făcătorului.

Iar răzbunător este când, dezvelindu-şi toată ura sa faţă de noi, care i-am ajuns datornici din pricina păcatului, cere pedepsirea noastră. Căci nimic nu desfată mai tare pe diavol ca omul pedepsit. Îngăduindu-i-se aceasta şi scornind una după alta suferinţele patimilor fără de voie se năpusteşte ca un vifor fără milă asupra celor peste care a dobândit, din îngăduinţa lui (Dumnezeu, putere neurmărind să împlinească o poruncă divină, ci dorind să-şi sature patima urii sale împotriva noastră El vrea ca marea povară a necazurilor dureroase, sufletul sfârşit de slăbiciune să-şi taie de la sine puterea nădejdii în Dumnezeu, făcând din întâmplările dureroase care vin peste el nu pricini pentru reculegerea minţii, ci pricini de necredinţă.

Dumnezeu, bun fiind şi vrând să smulgă din noi, cu totul sămânţa păcatului, adică plăcerea, care desface mintea de la iubirea lui Dumnezeu, îngăduie diavolului să aducă asupra noastră chinuri şi pedepse. Prin aceasta El usucă veninul plăcerii de mai înainte cu chinurile sufletului şi în acelaşi timp vrea să sădească ura şi desăvârşita scârbire faţă de cele prezente, care dezmiardă numai simţurile, ca faţă de unele ce nu ne aduc nimic altceva decât pedepse prin folosirea lor. El vrea mai departe să facă din puterea pedepsitoare şi din ura de oameni a aceluia o pricină a readucerii forţate la virtute, a celor ce au alunecat de bunăvoie din ea.

Deci diavolul e numit „sluga lui Dumnezeu” ca cel ce, cu îngăduirea lui Dumnezeu, pedepseşte pe păcătoşi, rămânând totuşi apostat şi tâlhar viclean, ca unul ce are aplecarea voinţei foarte înrudită cu a celor ce s-au depărtat de Dumnezeu prin plăcere. Căci e drept să fie chinuiţi de diavol cei ce au îmbrăţişat cu voluptate planurile lui viclene prin păcatele de bunăvoie. Astfel diavolul este atât semănătorul plăcerii, cât şi aducătorul durerii prin pătimirile fără voie.

Când deci locuitorii Iudeii şi ai Ierusalimului, adică cei ce au dobândit deprinderea faptelor pentru slava cea de la oameni, umbrind chipurile virtuţilor prin împlinirea lor numai ca atare şi mulţumindu-se să grăiască numai cuvintele înţelepciunii şi ale cunoştinţei, fără să se facă faptele dreptăţii, iar pe deasupra mândrindu-se faţă de alţii pentru virtutea şi ştiinţa lor, pe drept cuvânt sunt predaţi ostenelilor şi necazurilor, ca prin pătimirea lor să înveţe smerenia uitată de ei din pricina părerii deşarte ce şi-o fac despre ei înşişi. Ştiind acest lucru şi minunatul Apostol a predat Satanei pe nelegiuitul din Corint spre pierderea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. De aceea e predat şi regele Iudeii şi al Ierusalimului regelui Asirienilor, arătându-se prin aceasta că mintea contemplativă şi cunoscătoare (gnostică) e predată diavolului spre pedepsire, ca acela să aducă asupra ei chinuri şi necazuri după dreptate, iar ea să înveţe, suferind, să filosofeze mai degrabă despre răbdarea în necazuri, decât să se mândrească cu deşertăciune pentru lucruri care nu există cu adevărat.

Deci tot cel ce rabdă de bunăvoie şi cu mulţumire grelele necazuri ale încercărilor fără voie, conştient de relele pe care le-a săvârşit, nu este scos din deprinderea şi harul virtuţii şi al cunoştinţei, ca locuitorii de odinioară din Iudeea şi Ierusalim. Aceasta pentru că suportă de bunăvoie jugul regelui Babilonului şi, ca unul ce îţi achită o datorie, primeşte chinurile aduse asupra lui. Rămânând în ele, plăteşte regelui Babilonului muncile silnice prin partea pătimitoare a firii, învoindu-se la ele prin dreapta judecată, ca unul ce i le datorează aceluia din pricina păcatelor de mai înainte; iar lui Dumnezeu Îi aduce prin închinare adevărată, adică prin dispoziţia smerită a sufletului, îndreptarea greşelilor.

Dar cel ce nu primeşte cu mulţumire necazurile şi încercările fără voie, aduce asupra lui cu îngăduirea lui Dumnezeu, în vederea îndreptării, şi nu se pocăieşte lepădând înalta părere de sine care-i vine din închipuire că e drept, ci se împotriveşte hotărârilor dumnezeieşti întemeiate pe judecăţile Lui cele drepte, asemenea locuitorilor de odinioară din Iudeea, şi nu primeşte de bună voie jugul regelui Babilonului, este predat, la porunca dumnezeiască, regelui Babilonului ca să fie dus în robie, să fie aruncat în închisori şi lanţuri, să sufere de foamete şi sabie, fiind scos de tot din pământul lui, adică din păruta desprindere a virtuţii şi a cunoştinţei. Prin ducerea în robie, e osândit la înstrăinarea de cele dumnezeieşti; prin aruncarea în închisori, e osândit la închipuirile mincinoase despre lucruri; prin punerea în lanţuri, la încetarea totală a oricărei fapte bune; prin foamete, la lipsirea de învăţăturile dumnezeieşti; prin moarte, la învârtoşarea şi nesimţirea totală faţă de cele bune; prin sabie, la cugetări pătimaşe şi desfrânate, care sting amintirea lui Dumnezeu.

Toate acestea şi mai multe decât acestea le suferă cel scos din deprinderea virtuţii şi a cunoştinţei, ca din pământul său, pentru faptul că nu vrea, din pricina mândriei şi a închipuirii deşarte, să plătească datoriile pentru greşeli, primind cu bunăvoinţă necazurile, nevoile şi strâmtorările. În această privinţă să ne fie pildă dumnezeiescul Apostol, (2 Cor 12, 10)care totuşi, pentru dreptatea lui, era slobod de orice datorie faţă de acestea. Căci ştia marele Apostol că umilirea cea dinafară a trupului prin munci, este păzitoarea comorilor dumnezeieşti din suflet. Şi cu aceea rabdă cu bucurie atât pentru el, cât şi pentru cei cărora avea să le fie pildă de virtute şi de credinţă, şi chiar dacă vor suferi pe dreptate, după pilda Corinteanului pedepsit, să aibă ca mângâiere şi ca pildă de răbdare pe cel ce suferă fără să fie vinovat.

Iar regii neamurilor din acest loc al Scripturii cred că sunt oamenii care stau în frunte prin diferitele patimi de ocară. Ei încă sunt supuşi după dreptate, pedepsei pentru păcatele lor şi de aceea predaţi regelui Babilonului, ca putere pedepsitoare ce se bucură de chinuirea firii. Astfel regele Egiptului este mintea desfrânată şi iubitoare de plăceri; Moabiteanul este mintea dezmierdată şi pângărită; Amaniteanul este mintea dedată zgârceniei; Sirianul este mintea superstiţioasă şi dialectică (certăreaţă), căci s-a spus că singur Sirianul a stat împotriva lui Solomon, (III Regi 12, 25) adică împotriva păcii şi a înţelepciunii; regele din Tir este mintea iubitoare de lume şi de viaţă; iar dintre ceilalţi regi fiecare simbolizează ceea ce îşi poate da seama omul înţelept (gnostic), căutând singur înţelesul lor prin tălmăcirea numelui lor, sau a locurilor unde se amintesc, sau luând aminte la chipul în care vieţuiesc, sau la îndeletnicirile lor, sau la vrăjmăşia lor specială faţă de Israel. Căci nu totdeauna şi toţi trebuie tâlcuiţi după acelaşi înţeles, ci după trebuinţa cerută de împrejurări şi după înţelesul profeţiei.

Pentru că Scriptura înţelege odată prin Faraon că diavolul, altădată legea firii. Primul înţeles i-l dă când vrea să prăpădească pe Israel; al doilea, când îl slujeşte după orânduire de sus Iosif, care întruchipează profetic pe Dumnezeu Cuvântul ce slujeşte de bunăvoie firii şi patimilor noastre, afară numai de păcat. De asemenea şi regele Tirului este înţeles odată cu diavolul, iar altădată ca legea naturală. Primul înţeles i se dă când luptă împotriva lui Israel prin Sisara, (Iuda 4,2) al doilea când se împrieteneşte cu David şi ajută lui Solomon la zidirea templului dumnezeiesc (II Regi 5,11). Şi multe alte înţelesuri se dau fiecăruia dintre regii înşiraţi de Sfânta Scriptură, după sensul ce-l are proorocia.

Iar fiarele, pe care le predă Dumnezeu regelui Babilonului, sunt dracii, dintre care fiecare lucrează, după destoinicia lui înnăscută, la aducerea uneia sau alteia dintre ispite. Căci fiecare este sămănătorul altei răutăţi şi fiecare este mai viclean decât altul şi mai iscusit spre un anumit fel de răutate. Dar nici dracii înşişi nu pot sluji în nici o privinţă diavolului, începătorului a toată răutatea, fără îngăduirea lui Dumnezeu. Trebuie ca însuşi Dumnezeu să îngăduie, precum singur ştie, în grija Lui de lume şi în iubirea de oameni, diavolului să aducă, prin slujitorii lui, diverse pedepse asupra noastră pentru păcatele săvârşite. Aceasta se arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să se apropie de Iov fără îngăduinţa lui Dumnezeu.

Dar şi Nabucodonosor însuşi, regele Babilonului, e înţeles de multe ori ca legea naturală. Aceasta o arată în scrisoarea adresată locuitorilor din Ierusalim, acei care, neputând să împlinească legea duhovnicească, au fost mutaţi în pământul Babilonului, adică în deprinderea confuziei pământeşti. Ei le cer acestora să se roage pentru viaţa lui Nabucodonosor, regele Babilonului, şi pentru viaţa lui Baltazar fiul lui, adică pentru legea naturală şi pentru deprinderea ei cu fapta, sub care au căzut odinioară, „ca să fie zilele lor ca zilele cerului” (Baruh 1,11). Prin acest cuvinte ei cer celor ce au rămas în starea nepătimaşă a virtuţii şi în adevărul cunoştinţei, să se roage ca să fie gândurile legii naturale şi ale deprinderii ei cu fapta, sub care au ajuns părăsind legea duhului, ca gândurile dumnezeieşti ale legii duhovniceşti, numind gândurile „zile”, iar legea duhovniceasc㠄cer”. Ei se rugau adică lui Dumnezeu, ca să nu se depărtează legea naturală şi ostenicioasă sub care au ajuns, de legea duhovnicească.

Cu acestea consumă şi cuvântul pe care marele Daniil i l-a spus în chip tainic lui Nabucodonosor, ca ameninţare dumnezeiască, când i-a tălmăcit vedenia din vis: „Şi te voi izgoni dintre oameni, şi va fi locuinţa ta cu fiarele sălbatice; şi te voi hrăni cu iarbă ca pe un bou şi vei dormi sub roua cerului; şi şapte ani vor trece peste tine până când vei cunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste Împărăţia oamenilor şi o dă cui voieşte. Şi pentru că a spus: Lăsaţi colţul rădăcinilor arborelui în pământ, împărăţia ta îţi va rămâne şi din ea vei cunoaşte Împărăţia cea cerească”. (Daniil 4, 22-23)

Prin izgonire poate că înţelege scoaterea din Rai în lumea aceasta, pentru călcarea poruncii, şi căderea de la petrecerea cu sfinţii Îngeri, adică de la vederile spirituale, sub puterea legii naturade întemeiată pe simţire. Iar locuirea cu fiarele sălbatice înseamnă petrecerea cu patimile şi cu dracii care le lucrează. Iarba cu care l-au hrănit (Îngerii, zic unii codici, sau oamenii, zic alţii, nu fiarele cu care avea locuinţa, căci acelea nu hrănesc, ci sfâşie), înseamnă cunoaşterea naturală prin simţire a lucrurilor şi lucrarea ostenitoare a virtuţii; pe acestea le procură ca pe o iarbă, oamenilor Îngerii.

Iar „vei dormi sub roua cerului”, înseamnă a avea, prin Providenţa dumnezeiască, puterea care se află în acestea. „Roua cerului” indică Providenţa, care hărăzeşte omului în veacul acesta, pe lângă toate cele înşirate, conservarea în existenţă; sau legea firii, care rămâne cu desăvârşire nestricată; sau poate cunoaşterea în parte a celor inteligibile, pe care ne-o mijlocesc lucrurile văzute prin harul lui Dumnezeu şi care ţine pe om aici în nădejdea celor viitoare.

Cuvintele „şapte ani vor trece peste tine” indică întinderea crugului înşeptit al vremii în veacul acesta. Sub acest crug a căzut firea, deoarece n-a păzit deprinderea şi lucrarea proprie, dar după sfârşitul lui, la învierea aşteptată, se va reîntoarce iarăşi la sine, prin lepădarea însuşirilor duhovniceşti (iraţionale), primind din nou mărirea de la început a împărăţiei, după ce a cunoscut, prin iconomia Providenţei din acest veac, stăpânirea adevăratei împărăţii. Căci prin cuvintele: „lăsaţi colţul rădăcinilor pomului în pământ”, se arată că nu se smulge deplin, din pricina greşelii de la început, sămânţa şi puterile bunătăţii. Datorită acestora, reluându-şi firea iarăşi creşterea, revine prin înviere la mărirea şi frumuseţea firească de mai înainte.

Dar lucrul cel mai bun este să ascultăm de legea poruncilor şi să învăţăm a ne stinge cugetul trupesc prin ostenelile de bunăvoie. Şi nu e numai un lucru bun acesta, ci şi foarte înţelept şi cuviincios pentru cei ce şi-au făcut raţiunea înnăscută stăpână peste patimi. Iar de nu face lucrul acesta, să-l facem pe al doilea, să ne lăsăm certaţi fără voie şi să primim cu mulţumirea cuvenită Celui ce ne ceartă pe noi, ca pe un fel de jug al regelui din Babilon, spune pedeapsa păcatelor pe care l-am făcut. Şi atunci regele spiritual al Babilonului nu ne va muta mintea din pământul nostru, adică din credinţa, din nădejdea şi din deprinderea virtuţii. Deci în acest înţeles, arătat mai înainte, este numit diavolul şi „sluga lui Dumnezeu” şi în acest înţeles se dau pe mâna lui regii popoarelor, regele din Iuda şi fiarele câmpului.

Scolii

Osteneala şi necazul curăţă sufletul întinat de murdăria plăcerii şi smulge cu totul afecţiunea lui faţă de lucrurile materiale, descoperindu-i paguba ce o are din iubirea de ele. Pentru aceasta Dumnezeu îngăduie diavolului, după o judecată dreaptă, să supere pe oameni cu tot felul de necazuri. (2)

Cel ce suferă fiindcă a nesocotit harul lui Dumnezeu, dacă recunoaşte raţiunea Providenţei dumnezeieşti care vrea să-l vindece, primeşte cu mulţumire şi cu bucurie necazul şi îşi îndreaptă greşeala pentru care este certat. Cel ce se arată însă nesimţitor faţă de această doftorie ce i se dă, pe drept cuvânt este scos din har şi predat confuziei patimilor, dându-i-se drumul să vină la păcatul cu fapta, spre care era purtat de dorinţa lăuntrică. (3)

Ba dacă nu par cuiva mai scrupulos decât trebuie, fiecare cuvânt al poruncii dumnezeieşti avea trebuinţă de o învăţătură şi de o descoperire care să-i hotărască modul în care trebuie împlinit. Căci nu se află nicidecum cineva care vrea să cunoască modul de aplicare al vreunui cuvânt, fără descoperirea celui ce a grăit acest cuvânt. Ştiind-o aceasta şi vestitul Petru, după ce a primit de la Domnul porunca propovăduirii între neamuri, nu a pornit la lucru, ci a aşteptat să fie învăţat modul de aplicare al poruncii de către Cel ce a dat porunca.

Dar poate că pe lângă acestea mai erau şi alte lucruri pe care trebuia să le înveţe Petru prin pânzătura coborâtă din cer şi prin diferitele animale cuprinse în ea. Mai bine zis poate că erau lucruri pe care trebuia să le înveţe tot neamul omenesc, sau orice om, care asemenea lui Petru, străbătând la ultima înălţime a credinţei, învaţă limpede să-şi stingă cu totul orice simţire, întrucât până ce priveşte prin ea cele văzute, cunoaşte zidirea ca una ce se strică prin sine, neputând să fie ferită de stricăciune şi de confuzie. Deci prin pânzătură şi prin dobitoacele de pe ea, Dumnezeu i-a acoperit lui Petru drept mâncare duhovnicească lumea văzută, înţeleasă prin cea nevăzută, pe temeiul raţiunilor ei, sau pe cea nevăzută arătată prin chipurile lucrurilor sensibile. De aceea îi zice: „Ridică-te Petru, jertfeşte-te şi mănâncă”. De unde i se porunceşte să se ridice? De unde altundeva, dacă nu din deprinderea şi din lanţurile simţirii (percepţiei prin simţuri) şi dintr-o prejudecată coborâtă despre lucruri, sau din păruta dreptate a legii, ca eliberat de raţiunile lucrurilor sensibile, dezbrăcate de figuri, şi aşa să cunoască tipurile cele inteligibile şi să înveţe că nimic din cele făcute de Dumnezeu nu e necurat. Căci cei care contemplă creaţiunea văzută în raţiunile ei, ca pe o înfăţişare a celei inteligibile, sau tipurile celor inteligibile din podoaba lucrurilor văzute, ca pe o pânzătură ce coboară de sus nu va mai crede nimic necurat din lucrurile văzute, nemaiobservând în raţiunile lor nimic care să trezească scârbă. Pentru că stricăciunea se află în latura sensibilă, ca şi războiul făpturilor întreolaltă. Între raţiuni însă nu este învrăjbire*

Pânzătura ţinută de cele patru capete este deci lumea sensibilă ţinută şi ea de cele patru elemente.¹⁶³ Iar târâtoarele, dobitoacele şi păsările sunt diferitele raţiuni ale făpturilor, care pentru simţire sunt necurate, dar pentru minte sunt curate şi bune de mâncat, susţinând viaţa spirituală. În sfârşit, glasul ce se repetă de trei ori este filosofia activă (practică), naturală şi teologică. Căci cel ce vrea să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu trebuie nu o dată, ci de două şi de trei ori să se ridice şi să jertfească creaţiunea văzută şi să o mănânce prin cunoaştere (în chip gnostic). Astfel cel ce s-a ridicat din Alipirea pătimaşă la cele văzute, a jertfit mişcarea acestora şi a izbutit să mănânce virtutea activă.¹⁶⁵ Cel ce s-a ridicat de la părerea mincinoasă despre lucruri, a jertfit normele cele văzute şi, mâncând raţiunile nevăzute, a dobândit contemplaţia naturală cea din duh. Iar cel ce s-a ridicat din rătăcirea politeistă, a jertfit însăşi fiinţa lucrurilor şi, mâncând prin credinţă cauza lor, s-a umplut de puterea cunoaşterii teologice (lui Dumnezeu).

Deci toată mintea contemplativă, având sabia Duhului, care este cuvântul (raţiunea) lui Dumnezeu, după ce a omorât în sine mişcarea creaţiunii văzute, a dobândit virtutea, iar după ce a tăiat de la sine nălucirea formelor sensibile, a aflat adevărul în raţiunile lucrurilor, aceasta constituind contemplaţia naturală; în sfârşit, după ce s-a ridicat deasupra fiinţei lucrurilor, primeşte iluminarea nemărginitei monade dumnezeieşti, aceasta contribuind taina teologiei adevărate.

Sau poate i-a poruncit Dumnezeu prealăudatului Petru, fruntaşul Apostolilor, ca, ridicându-se din puterea nemărginită a firii la puterea dumnezeiască cea după har, să jertfească cu ajutorul lui Dumnezeu, prin sabia cuvântului, patimile răutăţii din oameni şi să le facă după aceea o mâncare bună şi bineplăcută Cuvântului spre mistuire duhovnicească, prin lepădarea vieţii pătimaşe şi dobitoceşti de mai înainte. Căci se spune că sângele care curge din orice animal înjunghiat este simbolul vieţii. Iar deosebirea animalelor arătate în pânzătură înseamnă poate felurimea patimilor din oameni. Târâtoarele înfăţişează pe cei a căror poftă se târâie în lucrurile pământeşti; fiarele, pe care îşi aprind cu furie toată mânia spre a se nimici întreolaltă; iar păsările, pe cei ce-şi împing toată puterea raţională spre sudalma mândriei şi spre îngâmfarea ce se naşte din ea, ca şi pe cei ce grăiesc nedreptate faţă de cele înalte şi ridică spre cer gura lor. Acestea jertfindu-le, ca un împreună lucrător al lui Dumnezeu, marele Petru, prin cuvântul Duhului, pe ceilalţi blânzi şi iubitori de oameni şi cu îngăduinţă întreolaltă, iar pe cei din urmă iubitori de Dumnezeu şi smeriţi la cuget.

Să vedem acum ce vrea să arate prin înţelesul numelui ei şi Ioppe, în care preasfântul Petru, marea talpă a Bisericii, a avut această vedenie? Numele de Ioppe se tălmăceşte ca post de observaţie, însemnând paza ce se cuvine să o acordăm faptelor. Căci cetatea, aflându-se la ţărmul mării, ar fi fost luată de multele valuri, dacă nu şi-ar fi avut aşezarea pe înălţime. Din această pricină socotesc că prin ea este indicat acela care-şi zideşte virtutea, ca pe o cetate, pe înălţimea cunoştinţei şi care nu e totuşi departe de ispitele fără voie, întrucât nu s-a scuturat însă cu totul de legătura (afecţiunea) faţă de lucrurile sensibile, ci o are aproape ca pe o mare şi de aceea are lipsă de observaţie, ca nu cumva dracii necuraţi, folosindu-se pe furiş de ispitele fără de voie, să înlesnească pătrunderea patimilor celor de bunăvoie. Dar Ioppe aparţinând seminţiei lui Isahar, iar aceasta tâlcuindu-se ca „plat㔠sau „osteneală”, ea mai poate să însemne şi deprinderea în supravegherea faptelor, pe care le păzeşte de năvălirile nevăzute ale duhurilor răutăţii. Marelui Apostol i s-a poruncit, prin urmare, să-şi ridice mintea de la aceasta¹⁶⁶ şi să şi-o mute spre cunoştinţa celor înalte.

Aşadar cel ce se află pe înălţimea de unde supraveghează filosofia activă, putem spune că se află în Ioppe; iar cel ce locuieşte în Sionul din Ierusalim, adică în locul de unde se vede pacea (căci aşa se tâlcuieşte „Ierusalim”), se află departe de orice afecţiune faţă de cele sensibile, precum geografic e departe marea de locul pe care-i aşezat Sionul. Acesta, aflându-se pe înălţimea cunoştinţei, priveşte numai spre vederile inteligibile ale existenţelor, depărtând cu mintea formele văzute ale lucrurilor. Ca urmare el primeşte în modul cel mai clar cu putinţă arătările lucrurilor dumnezeieşti, care îi dau o formă mai dumnezeiască minţii sale. Cel ce locuieşte aşadar În Ioppe este omul faptelor, care supraveghează cursele vrăjmaşilor, iar cel ce locuieşte în Sion este omul cunoştinţei, care contemplă cu mintea numai frumuseţea lucrurilor dumnezeieşti.¹⁶⁷

Iar dacă pânzătura este răpită iarăşi la cer, prin acestea avem să înţelegem ca după ce a arătat marelui Petru raţiunile duhovniceşti ale lucrurilor sensibile, care există la un loc cu cele inteligibile, iarăşi le trage la Sine, arătându-ne în felul acesta că nimic din acelea ale căror raţiuni se află la El, nu este necurat. De aceea înţelegând marele Apostol sensul celor văzute de el, a învăţat că nu trebuie să socotească pe nici un om necurat şi că la Dumnezeu nu este căutare la faţă, în temeiul căreia ar face vreo împărţire nedreaptă a făpturilor. Din această pricină, nemaiîntârziind, a împlinit porunca duhovnicească, jertfind spre viaţa duhovnicească pe cei ce-şi taie de bunăvoie inima împrejur, prin cuvântul harului, şi îşi leapădă toată necurăţia necredinţei, a răutăţii şi a neştiinţei, ca pe un prepuţ, fără să-şi taie de la trup nimic din cele ce le are aceasta prin fire, dat fiind că acestea nu şi-au luat fiinţa din aplicarea pătimaşă a voii, ci îşi au originea în creaţiunea dumnezeiască. Căci nimic din cele proprii firii nu este necurat, având pe Dumnezeu drept cauză a lor.

Scolii

Altceva, zice, este raţiunea (cuvântul) poruncii şi altceva modul în care trebuie să se împlinească porunca. Primind deci marele Petru poruncă despre evanghelizarea neamurilor, a aflat modul de executare a poruncii, pe care nu-l cunoştea, prin pânzătură, învăţând că trebuie să se facă prin tăierea împrejur chemarea neamurilor, precum şi fără celelalte rânduieli mai trupeşti ale legii. Căci Scriptura nu cunoaşte decât tăierea împrejur cea duhovnicească, adică tăierea afecţiunii pătimaşe a sufletului faţă de trup. (2)

Orice cuvânt al poruncii dumnezeieşti are lipsă de învăţătură cu privire la modul cum trebuie împlinit, lucrul pe care dumnezeiescud Apostol îl numeşte „destoinicie”. (II Cor. 2,16; 3.5) (3)

Cel ce nu rămâne de dragul simţirii la figurile lucrurilor văzute, ci caută cu mintea raţiunile lor, ca tipuri ale realităţilor inteligibile, sau contemplă raţiunile făpturilor sensibile, învaţă că nimic din cele văzute nu este curat. Căci toate sunt bune foarte prin fire. (Gen. 1,31) (4)

Cel ce nu se schimbă deodată cu mişcarea lucrurilor ce cad sub simţuri, se îndeletniceşte cu faptele nepătate ale virtuţilor. Iar cel nu nu-şi lasă mintea modelată de figurile lor, a dobândit cunoştinţa cea adevărată despre lucruri. În sfârşit cel ce a străbătut cu înţelegerea dincolo şi de însăşi fiinţa lucrurilor, a ajuns, ca cel mai bun teolog, în chip neştiut în preajma monadei. Prin urmare cel care a jertfit de trei ori în sine creaţiunea lucrurilor văzute, s-a făcut vrednic de treapta celor desăvârşiţi.¹⁷⁰ (5)

Ioppe, este, zice, deprinderea întru virtute, care păzeşte să nu se apropie vreo vătămare de la lucrurile sensibile învecinate. Iar Sionul este deprinderea întru cunoştinţă, care vede cum se primesc darurile înţelegerii. (6)

Note

Pământ, aer, apă foc. (163)

Nu-l mai tulbură mişcările ce le provoacă în om lucrurile văzute şi şi-a însuşit virtutea cu fapta. (165)

Apostolul Petru şi tot cel ce a dobândit deprinderea în virtute, să nu rămână aici, ci să se înalţe la treapta superioară a cunoştinţei. (166)

Locuitorul din Ioppe e cel de pe treapta virtuţilor, iar cel din Ierusalim cel de pe treapta contemplaţiei. (167)

Sunt iarăşi cele trei trepte ale urcuşului. Fiecare reprezintă o nouă deprindere de locurile ce cad sub simţuri (o nouă jertfire a lor). Cel de pe treapta virtuţii nu se mai schimbă cu mişcarea lor, adică nu se încântă de faptul că le dobândeşte sau le pierde, de producerea şi de dispariţia lor. Cel de pe treapta contemplaţiei naturale şi-a detaşat cugetarea de robia înfăţişărilor lor sensibile. Iar cel ce cunoaşte tainic pe Dumnezeu, a uitat chiar şi de raţiunile inteligibile ale lucrurilor, adică de fiinţa lor.

Sfânta Scriptură închipuie pe Dumnezeu după dispoziţia aflătoare în cei cărora le poartă de grijă. Astfel e numit şi leu şi pardos şi panteră şi om şi bou şi oaie şi soare şi stea şi duh şi alte lucruri nenumărate, Dumnezeu nefiind nici una din acestea, dar fiind cugetat potrivit cu forţa şi cu însuşirea pe care o reprezintă fiecare din acestea. Arătându-se de pildă lui Avraam, care era desăvârşit în cunoştinţă, Dumnezeu l-a învăţat că în raţiunile unităţii se cuprinde raţiunea imaterială a Treimii. Acestea pentru faptul că Avraam ieşise cu mintea total din materie şi din formele ei. De aceea i s-a arătat ca trei şi i-a vorbit ca unul. Iar lui Lot, care nu-şi curăţise încă mintea de compoziţia corpurilor alcătuite din materie şi formă şi credea că Dumnezeu este numai Făcătorul lumii văzute, i s-a descoperit în chip de doime, nu de treime, indicând prin formele în care s-a îmbrăcat, că mintea pe care voieşte să o înveţe încă n-a ieşit din materie şi formă. Astfel, dacă ai pătrunde cu pricepere raţiunile fiecărui loc în care Scriptura înfăţişează în chip felurit pe Dumnezeu, ai afla drept cauză a schimbării continue a înfăţişărilor Lui, dispoziţia celor cărora le poartă de grijă.

În cazul de faţă cei ce zideau turnul, porniseră mai înainte din ţara de la răsărit a luminii, adică de la cunoştinţa unică şi adevărată despre Dumnezeu, şi veniseră în pământul Senaar, care se tălmăceşte „dinţii blestemaţi”, căzând în tot felul de păreri despre dumnezeire. Aici adunând toate părerile, ca pe nişte cărămizi, se apucaseră să zidească, asemenea unui turn, necredinţa politeistă. Din această pricină pe drept cuvânt Dumnezeu, care risipeşte unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciţi, se numeşte aici pe Sine plural, după dispoziţia lor, care era împărţită şi împrăştiată în nesfârşite păreri. Prin aceasta arată că, fiind unul, în ei s-a împărţit în mulţi. Acestea o arată şi în cazul lui Adam, zicând: „Iată Adam s-a făcut ca unul din noi”. Aşadar potrivit cu starea de fiecare dată a omului, Dumnezeu e înfăţişat de Scriptură sau la plural sau ca unitatea.

Iar la întrebarea, cu cine stă de vorbă Dumnezeu, se poate răspunde că este obiceiul Scripturii să înfăţişeze sfaturile negrăite şi ascunse ale lui Dumnezeu în chip trupesc, ca noi să putem înţelege cele dumnezeieşti cu ajutorul cuvintelor şi glasurilor care ne sunt familiare, căci în sine Dumnezeu este Minte necunoscută, Cuvânt negrăit şi Viaţă necuprinsă; El nici nu grăieşte, nici nu se lasă grăit, fiind însăşi Cuvântul şi însăşi după fiinţă. Dacă vom înţelege astfel graiurile dumnezeieştilor Scripturi nu ne vom poticni în nici un cuvânt din cele scrise, pe motiv de întunecime.

Dar cineva ar putea spune că în nici un caz numărul plural în legătură cu Dumnezeu nu se află în Scriptură într-un sens ireproşabil. Şi spre întărirea părerii sale ar putea aduce cuvântul: „Şi a zis Dumnezeu: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, declarând că prin acest cuvânt nu putem să înţelegem că Scriptura introduce ideea politeistă. La aceasta răspundem: Când Sfânta Scriptură vorbeşte de Dumnezeu la plural, adresându-se în chip evlavios celor evlavioşi, o face pentru a indica cele trei ipostasuri; ea înfăţişează adică în chip tainic modul existenţei Treimii atotsfinte, fără de început şi de o fiinţă, dat fiind că atotslăvita, închinată şi atotlăudata Treime a ipostasurilor este cea mai deplină unitate după fiinţă. Căci Dumnezeul nostru este unitate în Treime şi Treime în unitate. Când însă vorbeşte despre Dumnezeu la plural către cei necredincioşi, osândeşte falsa idee despre dumnezeire a acestora, căci aceştia socotesc că deosebirea caracteristicilor personale este fiinţială, nu ipostatică. Iar gândind astfel dumnezeirea, a vădit că susţin rătăcirea politeistă.

Iar dacă nu-i vom convinge spunând aceasta, vom face pe placul Duhului şi a celor ce iubesc pe Duhul, ocolind vrajba şi înţelegând Sfânta Scriptură în acord cu dânşii. Vom zise deci şi noi că ea înfăţişează pe Preasfânta Treime, „Să facem pe om” (căci existenţa celor create este opera Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt), alteori ca răsplătitoare a celor ce vieţuiesc întru evlavie ascultând de legile ei, sau ca providenţiatoare a celor ce au primit existenţa de la ea, precum s-a arătat lui Avraam ca trei şi i-a vorbit ca unul, şi alteori ca pedepsitoare, sau ca judecătoare a celor ce au călcat legile firii, ca atunci când zice: „Coborându-se să amestecăm limbile lor”. Căci Treimea cea sfântă şi de o fiinţă nu a creat numai făpturile, le şi susţine şi împarte fiecăreia darurile Sade după vrednicie. Pentru că fiind ea un singur Dumnezeu, creator după fire, este şi providenţiatoarea şi judecătoarea celor făcuţi de ea. Căci precum este comun Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt a crea, tot aşa le este comun şi a judeca şi providenţia cele create.

Scolii

 Fiecăruia, zice, se arată Dumnezeu după părerea ce şi-o face despre El. celor ce au aruncat cu dorinţa inimii dincolo de compoziţia corpurilor materiale şi şi-au armonizat puterile sufletului într-o unică şi constantă mişcare neîntreruptă în jurul lui Dumnezeu, li se înfăţişează Treimea ca unitate, ca să le arate existenţa ei să-i înveţe în chip tainic modul existenţei ei. Iar cel ce îşi mişcă dorinţa numai în jurul afecţiunii faţă de cele trupeşti şi îşi au puterile sufletului dezbinate între ele, li se arată Dumnezeu nu cum este El, ci cum sunt ei, vădindu-i că au rămas cu amândouă mâinile prinse de dualitatea noastră, în temeiul căreia lumea trupească e alcătuită din materie şi formă. (1)

Botezul Domnului este chipul ostenelilor noastre de bunăvoie pentru virtute, prin care ştergând petele de pe conştiinţă, omorâm de bunăvoie înclinarea voii noastre către cele ce se văd. Iar paharul este chipul încercărilor fără de voie, care vin asupra noastră în timpuri de strâmtoare pentru că stăm în slujba adevărului şi prin a căror suportare, punând dorul după Dumnezeu mai presus chiar şi de viaţă, primim de bunăvoie până chiar şi moarte silnică a fiinţei noastre. Prin urmare aceasta este deosebirea între Botez şi pahar, că Botezul face moartă aplecarea voinţei noastre spre plăcerile vieţii, de dragul virtuţii, iar paharul convinge pe cei evlavioşi să pună adevărul mai presus chiar şi de viaţă. Paharul l-a pus înainte de Botez, deoarece virtutea este pentru adevăr, nu adevărul pentru virtute. De aceea cel ce cultivă virtutea pentru adevăr, nu e rănit de săgeţile slavei deşarte; dar cel ce se străduieşte după adevăr de dragul virtuţii, deschide în sine culcuş părerii de sine a slavei deşarte.¹⁷⁹

Scolii

 Botezul Domnului, zice, este omorârea desăvârşită a înclinării noastre spre lumea simţurilor; iar paharul este tăgăduirea chiar şi a vieţii de aici, pentru adevăr. (1)

Adevărul, zice, este cunoştinţă dumnezeiască; iar virtutea, lupta pentru adevăr a celor ce-l doresc. Aşadar cel ce îndură ostenelile virtuţii pentru cunoştinţă, nu se robeşte slavei deşarte, întrucât ştie că adevărul prin firea lui rămâne mai presus de toate ostenelile. Căci el prin fire nu poate fi cuprins de cele din urmă. Dar cel ce caută cunoştinţa de dragul ostenelilor pentru ea, desigur se robeşte slavei deşarte, ca unul ce crede că a luat cununa înaintea sudorilor, neştiind că ostenelile sunt pentru cunună, iar nu cununa pentru osteneli. Orice metodă se dovedeşte necugetată atunci când, în loc de a ajunge prin ea la ceea ce este absolut (pentru sine), e crezută ea ca un lucru absolut (pentru sine). (2)

Note

Precum Euharistia urmează după Botez, aşa cunoaşterea adevărului urmează, după virtute, ca o treaptă mai înaltă. Prin Botez sau prin virtute, ne omorâm, voia egoistă, dar nu ne omorâm energia virtuţii. Prin cuminecătura cu adevărul, uităm de noi înşine, chiar ca subiecte de virtuţii, ca să nu mai trăiască decât adevărul. (179)

Dumnezeu, îngrijindu-se prea înţelept de cei providenţiaţi, potrivit cu starea lor, mai întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr prin tipuri, întrucât se cârmuiau după simţuri. În felul acesta S-a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate tipurile date poporului vechi, lucrând la înălţarea celor călăuziţi. A locuit prin urmare în templul Iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, cirscumscriindu-şi prin această locuire în templu sfatul Său negrăit cu privire la povăţuirea tainică a celor providenţiaţi. Căci cel mai potrivit locaş al lui Dumnezeu este numai mintea curată. Pentru ea a îngăduit Dumnezeu să se zidească templul ca tip, voind ca prin simboluri foarte îngroşate să desfacă din materie mintea Iudeilor, care era cu mult mai îngroşată decât tipurile fără simţire. El voia s-o facă să-şi vadă neputinţa ei de a fi locaş al lui Dumnezeu din pricina dezbinării de care era stăpânită şi prin aceasta să vină la cunoştinţa însuşirilor ei naturale. Acest lucru neînţelegându-l însă Iudeul, care nu ştia decât să-şi nutrească prin mândrie fudulia cucernică, a fost lipsit şi de tip şi s-a înstrăinat în chip păcătos de adevăr.

Scolie

Iudeu este, zice, cel ce cultivă numai forma cunoştinţei, care este cuvântul gol şi numai chipul virtuţii, care este obiceiul fără suflet. El se făleşte cu figurile adevărului. (1)

Cel ce nu se opreşte la latura văzută a slujirii trupeşti, a legii, ci, pătrunzând prin căile minţii în fiecare dintre simbolurile văzute, află raţiunea divină perfectă, ascunsă în fiecare, în această raţiune găseşte pe Dumnezeu însuşi. Dibuind bine prin puterea minţii în materia prescripţiilor legii, ca într-o grămadă de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns în carnea legii mărgăritarul-raţiune, care scapă cu totul simţirii. La fel şi cel ce nu circumscrie firea celor văzute numai la cât cuprinde simţirea, ci cercetează cu mintea în chip înţelept raţiunea din fiecare făptură, descoperă pe Dumnezeu, aflând din măreţia arătată a lucrurilor însăşi cauza lor.

Dat fiind aşadar că însuşirea proprie a celui ce dibuieşte este discernământul, care pătrunde prin cunoştinţă simbolurile legii şi contemplă cu ştiinţă firea văzută a lucrurilor, acela deosebeşte cele din Scriptură, din creaţiune şi din sine însuşi. În Scriptură deosebeşte litera şi duhul, în creaţiune raţiunea şi ceea ce se vede la suprafaţă, iar în sine mintea şi simţirea. Apoi luând în Scriptură duhul, din creaţiunea raţiunea, şi din sine mintea şi unindu-le indisolubil întreolaltă, află pe Dumnezeu, cunoscându-L pe cât se cuvine şi pe cât este cu puţină în minte, în raţiune şi în duh. Aceasta, pentru că s-a eliberat de toate cele ce-l rătăcesc şi îl trag spre tot felul de păreri, adică de liberă, de suprafaţa văzută a lucrurilor şi de simţire, în care stă latura cantitativă a lucrurilor, atât de felurită şi de potrivnică unităţii. Dar dacă amestecă cineva şi împleteşte litera legii, suprafaţa lucrurilor şi simţirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurtă, suferind de boala necunoştinţei cauzei lucrurilor.

Scolie

 Cel ce vede din Scriptură numai duhul fără figuri şi din creaţiune raţiunile fără forme, cu mintea eliberată de lucrarea simţirii, a aflat pe Dumnezeu; în duhul Scripturii ca pe pricinuitorul bunătăţii, în raţiunile lucrurilor ca pe al puterii, iar în sine ca pe al înţelepciunii. Căci raţiunile create din nimic povestesc puterea Creatorului; duhul Scripturii, vesteşte bunătatea Celui care a scris-o; iar mintea noastră, primind în ea în chip nedespărţit raţiunile celor create, dă pe faţă înţelepciunea Ziditorului.¹⁸²

Note

Sofia e conţinutul unitar al tuturor raţiunilor. Sofia primă şi perfectă din veci este Logosul divin. Dar apoi orice minte devine sofia, potrivit cu progresul ei în adunarea tuturor raţiunilor în sine şi în adâncirea lor. (182)