Maxim Mărturisitorul

ˇ         Omul fiind făcut la început de Dumnezeu şi aşezat fiind în Rai, a călcat porunca şi prin aceasta a căzut în stricăciunea morţii. Pe urmă, fiind cârmuit prin Providenţa felurită a lui Dumnezeu generaţie după generaţie, a stăruit totuşi să sporească în rău, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, până la deznădejdea de viaţă. Din această pricină Fiul cel unul născut al lui Dumnezeu, Cuvântul cel mai dinainte de veci, care este Dumnezeu Tatăl, izvorul vieţii şi al nemuririi, ni s-a arătat nouă celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii. Întrupându-se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască.

ˇ         Domnul a spus după înviere Apostolilor: „mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate cânte v-am poruncit vouă”. Prin urmare tot omul, care s-a botezat în numele Treimii Dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare, trebuie să ţină toate câte a poruncit Domnul. Din această pricină Domnul a împreunat păzirea tuturor poruncilor cu dreapta credinţă, ştiind că nu e cu putinţă să-i aducă omului mântuirea numai una dintre ele, despărţită de celelalte. De aceea şi David, având credinţa cea dreaptă, a zic către Dumnezeu: „Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat; toată calea cea nedreaptă am urât-o”. Căci toate poruncile Domnului ni s-au dăruit nouă împotriva a toată calea cea nedreaptă. De vom nesocoti aşadar fie şi numai una, ni se va deschide îndată calea păcatului, opusă ei.

ˇ         Nimeni din cei robiţi de materia lumii nu poate să imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: „Iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie”, aceştia primesc puterea să-L imite pe El şi să împlinească toate poruncile Lui. Zice fratele: Toată puterea? Răspunse bătrânul: Auzi-L pe El zicând: „Iată v-am dat vouă puterea să călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului; şi nimic nu vă va vătăma pe voi”. Această putere şi stăpânire primind-o, Pavel zice: „Faceţi-vă următorii mei precum şi eu al lui Hristos”. Sau iarăşi: „Nu este acum osândă asupra celor ce sunt în Hristos, care nu umblă după trup, ci după duh”. Sau iarăşi: „Iar de sunt ai lui Hristos, au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui”. Şi iarăşi: „Mie lumea mi s-a răstignit, ca şi eu lumii”. Despre această stăpânire şi ajutor proorocind David a zis: „Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt se va odihni sub acoperământul Dumnezeului cerului. Şi va zice Domnul: ajutorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi întru El voi nădăjdui”. Iar puţin după aceea: „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi balaur, căci va porunci îngerilor Săi pentru tine, ca să te păzească pe tine în toate cărările tale”. Iar cei ce se lipesc de trup şi iubesc materia lumii, ascultă, ce aud de la Acela: „Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine!” Iar după puţin: „Cel ce nu ia crucea sa ca să-mi urmeze Mie nu este vrednic de Mine”. Şi: „Cel ce nu se va lepăda de toate avuţiile sale nu poate să îmi fie ucenic”. Aşadar cel ce vrea să se facă ucenicul Lui şi să se afle vrednic de El şi să primească de la El putere împotriva duhurilor răutăţii se desface de toată legătura trupească şi se goleşte de toată împătimirea după cele materiale şi aşa ia lupta cu vrăjmaşii nevăzuţi pentru poruncile Lui, precum însuşi Domnul ni S-a făcut pe Sine pildă, ispitit fiind în pustie de către căpetenia lor, iar după ce a venit în lume, de către cei stăpâniţi de acela.

ˇ         De aceea aş vrea să aud un cuvânt scurt ca, ţinându-mă de el, să mă mântuiesc prin el. Şi a răspuns bătrânul: Cu toate că sunt multe, frate, ele sunt cuprinse într-un singur cuvânt: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu tău din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Cel ce se străduieşte să ţină acest cuvânt împlineşte toate poruncile. Dar cel ce nu s-a desfăcut, precum s-a zis mai-nainte, de împătimirea după cele materiale, nu poate să iubească cu adevărat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. căci este cu neputinţă ca cineva să se lipească şi de cele materiale şi să iubească şi pe Dumnezeu. aceasta este ceea ce zice Domnul: „Nimeni nu poate să slujească la doi Domni!” Sau: „Nimeni nu poate să slujească lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Căci în măsura în care mintea noastră se alipeşte de lucrurile lumii, e robită de ele şi nesocoteşte porunca lui Dumnezeu, călcând-o.

ˇ         Şi zise fratele: Iată, Părinte, eu am lăsat toate, familie, avuţie, desfătări şi slava lumii, şi nu mai am nimic în viaţă decât trupul. Dar pe fratele care mă urăşte şi mă ocoleşte nu-l pot iubi, deşi mă silesc în fapt să nu răsplătesc răul cu rău. Spune-mi deci ce trebuie să fac, ca să pot să-l iubesc din inimă, chiar dacă mă necăjeşte şi-mi întinde tot felul de curse. Răspunse bătrânul: Este cu neputinţă să iubească cineva pe cel ce-l necăjeşte, chiar dacă se arată a se fi lepădat de materia lumii, dacă nu cunoaşte cu adevărat scopul Domnului. Iar dacă din darul Domnului va putea să-l cunoască şi se va sili să umble potrivit cu el, va putea să iubească din inimă pe cel ce-l urăşte şi-l necăjeşte, precum şi Apostolii, cunoscându-l, l-au iubit.

ˇ         Ştiind aşadar Domnul că toată legea şi prorocii atârnă în aceste două porunci ale legii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, s-a grăbit să le păzească întocmai ca un om de la început până la sfârşit. Dar diavolul, care a amăgit de la început pe om şi avea de aceea stăpânirea morţii, văzându-L mărturisit la botez de Tatăl şi primind ca om pe Duhul înrudit din ceruri şi mergând în pustie ca să fie ispitit de el, a pornit împotriva Lui tot războiul, doar va putea cumva să-L facă şi pe El să pună materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Ştiind prin urmare diavolul că trei sunt lucrurile în jurul cărora se învârteşte tot ce-i omenesc, adică mâncările, avuţia şi slava, prin care a prăvălit totdeauna pe om în prăpastia pierzării, cu aceste trei l-a ispitit şi pe El în pustie. Dar Domnul nostru, arătându-se mai presus ca ele, a poruncit diavolului să plece îndărăt.

ˇ         Diavolul îndemna pe nelegiuiţii Farisei şi Cărturari la feluritele meşteşugiri împotriva Lui, ca neputând răbda încercările, cum credea el, să înceapă a urî pe cei ce-i întindeau viclenii şi aşa să-şi ajungă ticălosul scopul lui, făcându-L să calce porunca iubirii de-aproapelui.
Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile lui, nu a urât pe Fariseii puşi la lucru de el (căci cum ar fi făcut-o, fiind prin fire bun?), ci prin iubirea faţă de ei, bătea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtaţi de el nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i osândească, să-i plângă ca pe unii ce puteau să nu se lase purtaţi de el, ci răbdau de bunăvoie să fie purtaţi din pricina nepăsării. Blestemat de ei se purta cu îndelungă răbdare, pătimind se arăta îngăduitor şi le arăta toate faptele iubirii. Iar pe cel ce lucra prin ei îl bătea cu iubirea de oameni faţă de cei purtaţi de el. O, minunat război! În loc de ură arată iubirea şi răpune pe tatăl răutăţii prin bunătate. În acest scop, răbdând atâtea rele de la ei, sau mai adevărat vorbind pentru ei, s-a străduit până la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii şi, dobândind biruinţa deplină împotriva diavolului, a primit cununa învierii pentru noi. Astfel noul Adam a înnoit pe cel vechi. Acestea este ceea ce zice dumnezeiescul Apostol: „Aceasta să o cugetaţi întru voi, ceea ce şi în Hristos Iisus…” ş.a.m.d. Acesta a fost aşadar scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el, prin Cărturarii şi Fariseii puşi la lucru de el. Astfel prin faptul că s-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă, şi a scăpat lumea de stăpânirea lui. În felul acesta „Hristos a fost răstignit din neputinţă”, neputinţă prin care a omorât moartea şi „a surpat pe cel ce avea stăpânirea morţii”, în ţelul acesta era şi Pavel slab prin el însuşi şi „se lăuda întru neputinţele, ca să se sălăşluiască în el puterea lui Hristos”. Cunoscând chipul acestei biruinţe, el zicea scriind Efesenilor: „nu este lupta noastră împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva începătoriilor, stăpâniilor … ş. a. m. d. „ Şi le porunceşte „să îmbrace platoşa dreptăţii, coiful nădejdii, pavăza credinţei şi sabia Duhului”, ca cei ce poartă războiul cu vrăjmaşii nevăzuţi să poată atinge toate săgeţile cele aprinse ale vicleanului. Arătând cu fapta chipul războirii zice: „Eu deci aşa alerg şi nu orbeşte. Aşa mă lupt, nu bătând văzduhul, ci strunesc şi supun trupul meu, ca nu cumva vestind altora, eu însumi să ajung de lepădat”. Şi iarăşi: „Până în ceasul de faţă, flămânzim şi însetoşăm, goi umblăm şi primim bătăi”. Sau iarăşi: „În osteneală şi în muncă, în privegheri prin adesea, în frig şi dezbrăcaţi, lăsând la o parte cele din afară”. Astfel luptă împotriva dracilor, care lucrează în trup plăcerile, alungându-i prin neputinţa trupului său. El ne arată însă prin fapte şi chipul biruinţei împotriva dracilor care luptă ca să aducă pe credincioşi la ură şi de aceea stârnesc împotriva lor pe oamenii mai nebăgători de seamă, ca ispitiţi fiind prin aceştia, să-i urască şi să calce porunca iubirii. Zice aşadar Apostolul: „Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem; ca nişte lepădături ale lumii ne-am făcut, ca gunoiul tuturor până astăzi”. Dracii au pus la cale ocărârea, hulirea şi prigonirea lui, ca să-l mişte la ura celui ce-l ocărăşte, îl huleşte şi-l prigoneşte, având ca scop să-l facă să calce porunca iubirii. Iar Apostolul, cunoscând gândurile lor, binecuvânta pe cei ce-l ocărau, răbda pe cei ce-l prigoneau şi mângâia pe cei ce-l huleau, ca să depărteze pe dracii care lucrau acestea şi să se unească cu bunul Dumnezeu. iar pe dracii care lucrau acestea îi bătea prin acest chip al luptei, biruind pururi răul prin bine, după asemănarea Mântuitorului. Astfel a slobozit toată lumea de sub puterea dracilor şi a unit-o cu Dumnezeu el şi ceilalţi Apostoli, biruind prin înfrângerea lor pe cei ce nădăjduiau să învingă. Dacă deci şi tu, frate, vei urmări acest scop, vei putea să iubeşti pe cei ce te urăsc. Iar de nu, este cu neputinţă.

ˇ         Dar te rog, Părinte, să-mi spui cum pot să dobândesc trezvia atenţiei? Şi răspunse bătrânul: Negrija totală de cele pământeşti şi ocuparea neîntreruptă cu Sfânta Scriptură aduce sufletul la frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu aduce trezvia atenţiei. Atunci sufletul începe să vadă pe dracii care îl războiesc prin gânduri şi începe să se apere. Despre aceasta a zis David: „Şi a străbătut ochiul meu în vrăjmaşii mei”. Spre această faptă îndemnând şi Petru, corifeul Apostolilor, pe ucenici, le-a zis: „Fiţi treji, privegheaţi, că potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită; căruia staţi-i împotrivă, vârtoşi în credinţă”. De asemenea Domnul ne spune: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită”. Ecleziastul încă zice: „Dacă se va urca peste tine duhul stăpânitorului, să nu-ţi părăseşti locul tău”. Iar locul minţii este virtutea, cunoştinţa şi frica lui Dumnezeu. Minunatul Apostol, luptând cu mare trezvie şi vitejie, zice: „Umblând în trup, nu ne oştim trupeşte. Căci armele cu care luptăm nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu ca să dărâme întăriturile; noi surpăm cugetările şi orice înălţare care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos; şi gata suntem să pedepsim orice neascultare”. Dacă aşadar vei imita şi tu pe sfinţi şi desfăcându-te de toate vei sluji cu osteneală numai lui Dumnezeu, vei dobândi trezvia atenţiei.

ˇ         Părinte, spune-mi ce însemnează a avea îndelungă răbdare? Şi răspunse bătrânul: A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul încercării şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare, a nu vorbi cuvânt neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Căci zice Scriptura: „Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie; până la o vreme va ascunde cuvintele lui, şi buzele multora vor spune înţelepciunea lui.” Acestea sunt semnele îndelungii răbdări. Dar nu numai acestea, ci propriu îndelungii răbdări mai este şi a se socoti pe sine pricina încercării. Şi poate că aşa şi este de fapt. Fiindcă multe dintre cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit, mai ales dacă e conştient de păcatul său, nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prin altul, şi a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti. Ci el priveşte spre Dumnezeu şi-I mulţumeşte Lui care a îngăduit încercarea, şi se învinovăţesc pe sine şi primeşte certarea cu inimă bună, purtându-se ca David cu Semei, sau ca Iov cu soţia sa. Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar mila nu o primeşte, fiindcă nu a venit precum a voit el, ci precum doftorul sufletelor socotit că e de folos. Şi de aceea se face nepăsător şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta.

ˇ         Căci plăcerea şi săturarea de mâncări şi băuturi încălzeşte stomacul şi aprinde dorinţa spre poftă de ruşine, împingând întreg animalul spre amestecare nelegiuită. Acesta nu mai este atunci decât ochi neruşinaţi, mână desfrânată, limbă vorbitoare de lucruri care nu desfată auzul, ureche care primeşte cuvinte deşarte, minte dispreţuitoare de Dumnezeu şi suflet care desfrânează cu înţelegerea şi stârneşte trupul spre fapta neîngăduită.

ˇ         Şi zise fratele: Dar cum poate mintea să se roage neîncetat? Căci cântând şi cetind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi. Şi răspunse bătrânul: Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, cetea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea7”… ş. a. m. d. Şi după puţin: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii”. Sau iarăşi: „În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”. În astfel de dispoziţie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea toţi Sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei. Şi de aceea zicea Apostolul: „Deci cu dulceaţă mă voi lăuda întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos”. Iar puţin mai departe: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Dar vai nouă, netrebnicilor, că am părăsit calea Sfinţilor Părinţi şi de aceea suntem pustii de orice rod duhovnicesc.

ˇ         Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruieşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

ˇ         Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

ˇ         Cel ce îşi păstrează trupul nesupus plăcerii şi sănătos îl are împreună slujitor spre lucrarea celor bune.

ˇ         Cel ce fuge de toate poftele lumeşti se aşează pe sine mai presus de toată întristarea lumească.

ˇ         Dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin slujirea trupească.

ˇ         Cel ce s-a lepădat cu adevărat de lucrurile lumii şi slujeşte nefăţarnic aproapelui prin iubire se slobozeşte degrabă de orice patimă şi se face părtaş de iubirea şi cunoştinţa dumnezeiască.

ˇ         Când vei fi ocărât de cineva, sau dispreţuit în vreo privinţă oarecare, fii cu luare aminte dinspre gândurile mâniei, ca nu cumva, despărţindu-te de dragoste din pricina supărării, să te aşezi în ţinutul urii.

ˇ         Când vei suferi pentru vreo ocară sau necinste, să ştii că te alegi cu un folos. Căci prin ocară e alungată de la tine slava deşartă.

ˇ         Nepătimirea este o stare paşnică a sufletului, care face ca sufletul să se mişte cu anevoie spre răutate.

ˇ         Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduinţă şi a folosi lucrurile cu dreaptă judecată.

ˇ         Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu întristează pe nimeni şi nu se întristează pentru cele vremelnice. Întristează şi se întristează însă cu singura întristare mântuitoare, cu care şi fericitul Pavel s-a întristat şi a întristat pe Corinteni.

ˇ         „Iar Eu zic vouă: să nu staţi împotriva celui rău, ci celui ce te va lovi peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt; şi celui ce vrea să se judece cu tine ca să-ţi ia haina, lasă-i lui şi cămaşa; şi celui ce te sileşte să mergi cu el o stadie, mergi cu el dou㔠de ce? Ca pe tine să te păzească nemânios, netulburat şi neîntristat, iar pe acela să-l îndrepteze prin răbdarea ta, şi pe amândoi să vă aducă, ca un Bun, sub jugul dragostei.

ˇ         Lucrurile faţă de care am simţit vreodată vreo patimă ne fac să le purtăm după aceea închipuirile pătimaşe. Cel ce a biruit aşadar închipuirile pătimaşe dispreţuieşte desigur şi lucrurile ale căror închipuiri le purta. Căci lupta cu amintirile e cu atât mai anevoioasă, că lupta cu lucrurile înseşi, cu cât este mai uşoară păcătuirea cu cugetul, ca cea cu fapta.

ˇ         Mai anevoie de biruit sunt patimile iuţimii decât ale părţii poftitoare. De aceea a şi dat Domnul, ca o doctorie mai tare împotriva ei, porunca dragostei.

ˇ         Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului, sau numai de partea poftitoare a lui, sau de cea raţională, cum e uitarea sau neştiinţa. Dar moleşeala, făcându-se stăpână peste toate puterile patimile. De aceea este şi cea mai grea dintre toate celelalte patimi. Bine zice aşadar Domnul, când dă doctoria împotriva ei: „întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”.

ˇ         Să nu loveşti vreodată pe vreunul dintre fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi pururea întristare în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.

ˇ         Smerenia şi reaua pătimire slobozesc pe om de tot păcatul. Cea dintâi taie patimile sufletului, cea de-a doua pe ale trupului. Aceasta se arată făcând-o şi fericitul David, când se roagă lui Dumnezeu zicând: „Priveşte la smerenia mea şi la osteneala mea, şi iartă poate păcatele mele”.

ˇ         Prin porunci Domnul face nepătimaşi pe cei ce le împlinesc; iar prin dumnezeieştile dogme le dăruieşte luminarea cunoştinţei.

ˇ         Mai întâi amintirea aduce gândul simplu în minte; acesta zăbovind, se stârneşte patima. Aceasta, la rândul ei, nefiind scoasă afară, încovoaie mintea la învoire; întâmplându-se aceasta, se ajunge, în sfârşit, la păcatul cu fapta. Prea înţeleptul Apostol, scriind către cei din neamuri, porunceşte aşadar ca mai întâi să despărţim rezultatul păcatului, apoi, păşind pe rând spre început, să sfârşim cu pricina păcatului. Iar pricina este, cum s-a zis mai înainte, lăcomia, care naşte şi face să crească patima. Şi socot că aici este arătată lăcomia pântecelui, care este maica şi doica curviei. Căci lăcomia nu este rea numai când se îndreaptă spre avuţie, ci şi când se îndreaptă spre mâncări, precum şi înfrânarea nu e bună numai când se reţine de la mâncări, ci şi când se reţine de la avuţie.

ˇ         Dacă mintea e curată când primeşte înţelesurile lucrurilor, acestea o stârnesc spre contemplarea duhovnicească a lor. Dar dacă din trândăvie s-a făcut necurată, rămâne simplu la înţelesuri, când e vorba de alte lucruri; iar când e vorba de oameni, le preface în gânduri spurcate şi viclene.

ˇ         Când sufletul începe să-şi simtă sănătatea proprie, începe să vadă şi nălucirile din visuri ca nişte lucruri deşarte ce nu-l mai tulbură.

ˇ         Mare lucru este să nu fii cuprins de patimă faţă de lucruri. Dar cu mult mai mare este să rămâi fără patimă şi faţă de nălucirile lor. Căci războiul dracilor împotriva noastră prin gânduri e mai cumplit ca războiul cel prin lucruri.

ˇ         Cel ce a dobândit virtuţile şi s-a îmbogăţit în cunoştinţă, privind de aici înainte lucrurile în chip natural, pe toate le face şi le spune după dreapta jucată, nealunecând nicidecum de la aceasta. Căci după cum întrebuinţăm lucrurile cu dreaptă judecată sau fără judecată, devenim virtuoşi sau răi.

ˇ         Prin împlinirea poruncilor, mintea se dezbracă de patimi; prin contemplarea duhovnicească a celor văzute, se dezbracă şi de înţelesurile pătimeşte ale lucrurilor. În sfârşit, prin cunoaşterea celor nevăzute, leapădă şi contemplarea celor văzute. Iar de acestea se dezbracă prin cunoştinţa Sfintei Treimi.

ˇ         Precum soarele, răsărind şi luminând lumea, se arată şi pe sine şi arată şi lucrurile luminate de El, tot aşa şi Soarele dreptăţii, răsărind minţii curate, se arată şi pe sine, dar arată şi raţiunile tuturor celor ce au fost făcute sau vor fi făcute de El.

ˇ         Semnul celei mai depline nepătimiri stă în aceea că totdeauna se urcă la inimă numai înţelesurile simple ale lucrurilor, fie în vremea de veghe a trupului, fie în vreme de somn.

ˇ         Nu ajunge făptuirea morală pentru a se slobozi mintea cu desăvârşire de patimi, ca să poată să se roage neîmprăştiat, dacă nu vin în ea unele după altele contemplaţiile duhovniceşti. Căci aceea slobozeşte mintea numai de neînfrânare şi de ură, pe când contemplaţiile duhovniceşti o izbăvesc şi de uitare şi de neştiinţă. Şi numai aşa va putea să se roage cum trebuie.

ˇ         Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită, care cere să iubeşti pe tot omul dimpotrivă.

ˇ         „Fugi de rău şi fă binele”, adică războieşte pe vrăjmaş ca să-ţi micşorezi patimile, apoi ţine-te treaz ca să nu crească. Şi iarăşi: luptă ca să dobândeşti virtuţile, şi după aceea ţine-te treaz, ca să le păstrezi. Aceasta înseamnă a lucra şi a păstra.

ˇ         Cei ce ne ispitesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu, sau încălzesc partea poftitoare, sau tulbură iuţimea, sau întunecă partea raţională, sau înveselesc trupul în dureri, sau ne jefuiesc de cele trupeşti.

ˇ         Dracii sau ne ispitesc prin ei înşişi, sau înarmează împotriva noastră pe cei ce nu se tem de Domnul. Prin ei înşişi ne ispitesc când vieţuim despărţiţi de oameni, ca pe Domnul în pustie; prin oameni, când ne aflăm împreună cu oamenii, ca pe Domnul prin Farisei. Dar noi, căutând la Cel ce ne este pildă, să-i respingem din amândouă părţile.

ˇ         Când începe mintea să înainteze în dragostea de Dumnezeu, atunci şi dracul hulirii începe să o ispitească, şi-i şopteşte astfel de gânduri, pe care nu le poate născoci nici un om, ci numai diavolul, tatăl lor. Iar aceasta o face pentru că pizmuieşte pe cel iubitor de Dumnezeu. El vrea ca aceasta, venind la deznădejde, pentru că a cugetat unele ca acestea, să nu mai îndrăznească să se avânte către Dumnezeu prin rugăciunea obişnuită. Dar cu nici un folos nu se alege din aceasta ticălosul pentru scopul său, ci şi mai tari ne face. Căci războiţi fiind de el şi războindu-ne împotriva lui, ne aflăm mai cercaţi şi mai adevăraţi în dragostea lui Dumnezeu „Iar sabia lui va intra în inima lui şi săgeţile lui se vor zdrobi”.

ˇ         Sau iarăşi păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor (abuzul de lucruri). De pildă când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine ca bine. Aşadar unul ca acesta face rea întrebuinţare (abuzează) de femeie, împreunându-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri.

ˇ         Când dracii scot mintea ta din neprihănire, învăluind-o în gânduri de curvie, strigă cu lacrimi către Domnul: „Scoţându-mă afară, acum m-au înconjurat”. Făcând aşa, vei fi mântuit.

ˇ         Apăsător este dracul curviei şi năpraznic năvăleşte asupra celor ce luptă împotriva patimii, mai ales când nu sunt cu băgare de seamă la felul de hrană şi în întâlnirile cu femeile. Furând pe nebăgate de seamă mintea prin vraja plăcerii, pe urmă năvăleşte prin amintire asupra isihastului, aprinzându-i trupul şi înfăţişând minţii felurite forme, îndemnându-l astfel să consimtă la păcat. Dacă nu vrei să zăbovească acestea în tine, apucă-te de post, de osteneală, de priveghere şi de bună isihie unită cu rugăciune stăruitoare.

ˇ         Slujbă de diacon împlineşte cel ce-şi găteşte mintea pentru luptele sfinte şi depărtează cugetările pătimaşe de la ea; slujbă de preot cel ce o luminează spre cunoaşterea lucrurilor şi alungă cunoştinţa mincinoasă; iar slujbă de episcop cel ce o desăvârşeşte prin sfântul Mir al cunoştinţei sfintei şi închinatei Treimi.

ˇ         Vrând să cunoşti pe Dumnezeu, să nu cauţi raţiunile din El (căci nu le va afla vreo minte omenească), dar nici pe ale altei existenţe de după Dumnezeu, ci cercetează-le pe cele din jurul Lui, atât cât se poate; de pildă pe cele privitoare la veşnicie, nemărginire şi nehotărnicie, la bunătate şi înţelepciune, ca şi pe cele privitoare la puterea creatoare proniatoare şi judecătoare a făpturilor. Căci acela este între oameni mare teolog care află raţiunile acestora întrucâtva.

ˇ         Dracii iau prilejurile de-a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet. Pe urmă, războindu-ne mintea prin aceste gânduri, o silesc la consimţirea cu păcatul. Astfel biruitor fiind, o duc la păcatul cu cugetul. Iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă. După aceasta cei ce au pustiit sufletul prin gânduri se depărtează împreună cu ele şi rămâne în minte numai idolul păcatului, despre care zice Domnul: „Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, cel ce ceteşte să înţeleag㔠că loc sfânt şi biserică a lui Dumnezeu este mintea omului în care dracii, după ce au pustiit sufletul prin gânduri pătimaşe, au aşezat idolul păcatului. Iar că acestea s-au petrecut şi istoriceşte, cred că nu se va îndoi nici unul dintre cei ce au cetit cărţile lui Iosif. Unii însă zic că acestea se vor întâmpla şi pe timpul lui Antihrist.

ˇ         Trei sunt iarăşi cele ce ne mişcă spre cele rele: Patimile, dracii şi hotărârea cea rea. Patimile, atunci când dorim vreun lucru împotriva raţiunii, de pildă mâncare fără vreme şi fără trebuinţă, femeie fără scopul naşterii de prunci, sau nelegitimă; sau iarăşi când ne mâniem sau ne supărăm fără să se cuvină, ca de pildă atunci când, din neatenţia noastră, folosind prilejul, stârnesc deodată cu multă furie patimile pomenite şi cele asemenea lor. Iar hotărârea cea rea când, cunoscând binele, alegem răul.

ˇ         Dracul mândriei e plin de o îndoită răutate: căci sau înduplecă pe monah să pună în socoteala sa isprăvile şi nu în ale lui Dumnezeu, este şi dătătorul celor bune şi ajutătorul spre izbutirea în ele, sau, neputându-l îndupleca la aceasta, îi insuflă gândul să dispreţuiască pe cei mai puţin desăvârşiţi dintre fraţi. Iar cel ce primeşte acest gând nu-şi dă seama că şi pe el îl face să se lepede de ajutorul lui Dumnezeu. Căci dacă dispreţuieşte pe aceia, ca pe unii ce nu sunt în stare de isprăvile lui, vădit este că se socoteşte pe sine ca unul ce-a înfăptuit asemenea isprăvi din proprie putere. Dar aceasta n-o poate nimeni, căci însuşi Domnul a zis: „Fără de Mine, nu puteţi face nimic!”. Fiindcă slăbiciunea noastră, mişcată spre cele bune nu poate ajunge la ţintă, fără Dătătorul celor bune.

ˇ         Numai cine a cunoscut slăbiciunea firii omeneşti a făcut experienţa puterii dumnezeieşti. Iar unul ca aceasta – izbutind prin ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se să izbutească, nu va dispreţui niciodată pe nici un om. Căci ştie că precum i-a ajutat lui şi l-a slobozit din multe şi grele patimi, poate să ajute tuturor dacă vrea, şi mai ales celor ce se nevoiesc de dragul Lui, deşi pentru anumite judecăţi nu izbăveşte pe toţi deodată de patimi, ci, ca un doctor bun şi de oameni iubitor, vindecă pe fiecare dintre cei ce se străduiesc, la timpul său.

ˇ         Când patimile îşi încetează lucrarea, fie pentru că se ascund pricinile lor, fie pentru că se depărtează dracii în chip viclean, se strecoară mândria.

ˇ         Aproape tot păcatul se face dragul plăcerii. Iar desfiinţarea lui se face prin reaua pătimire şi întristare, fie de bunăvoie, fie fără de voie, prin pocăinţă, sau prin vreo certare adusă de Providenţa dumnezeiască. „Căci dacă ne-am judeca pe noi înşine, n-am fi judecaţi; iar judecaţi fiind de Domnul ne pedepsim ca să nu fim osândiţi împreună cu ea”.

ˇ         Când îţi va veni vreo încercare pe neaşteptate, nu învinovăţi pe cel prin care a venit; ci întreabă pentru ce a venit? Şi vei afla îndreptare. Deoarece fie prin acela, fie prin altul, trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu.

ˇ         Dacă ai purtări rele, nu ocoli reaua pătimire, ca smerindu-te prin ea, să verşi trufia din tine.

ˇ         Unele ispite aduc oamenilor plăceri, altele întristări, şi iarăşi altele dureri trupeşti. Căci după pricina patimilor aflătoare în suflet, aduce şi doctorul sufletelor prin judecăţile Lui.

ˇ         Necazurile încercărilor sunt aduse peste unii pentru ştergerea păcatelor săvârşite, peste alţii pentru oprirea celor ce vor avea să le facă. Dar afară de acestea mai sunt şi cele ce vin pentru dovedire, ca de pildă cele venite asupra lui Iov.

ˇ         Omul cuminte, gândindu-se la puterea tămăduitoare a judecăţilor dumnezeieşti, poartă cu mulţumire necazurile care-i vin prin ele, nefăcând pe nimeni vinovat pentru ele decât păcatele sale. Iar cel nebun, necunoscând Providenţa atotînţeleaptă a lui Dumnezeu, păcătuieşte şi când e mustrat, socotind fie pe Dumnezeu, fie pe oameni ca pricinuitori ai relelor sale.

ˇ         Sunt unele lucruri care opresc patimile din mişcarea lor şi nu le lasă să sporească în creştere; şi sunt altele care le împuţinează şi le duc spre micşorare. De pildă postul, osteneala şi privegherea nu lasă pofta să crească; iar singurătatea, contemplaţia, rugăciunea şi dragostea de Dumnezeu o împuţinează şi o sting cu totul. La fel se întâmplă cu mânia. De pildă îndelunga răbdare, nepomenirea răului şi blândeţea o opresc şi nu o lasă să crească; iar iubirea, milostenia, bunătatea şi iubirea de oameni o micşorează.

ˇ         Dacă mintea cuiva caută pururi spre Dumnezeu, pofta lui de asemenea creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască, iar iuţimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască. Căci prin însoţirea îndelungată cu strălucirea dumnezeiască, omul a ajuns întreg chip de lumină. Acela, strângând la sine partea pătimitoare a sa, s-a întors spre iubirea dumnezeiască neîncetată, mutându-se cu totul de la cele pământeşti spre cele dumnezeieşti.

ˇ         Cel ce nu pizmuieşte şi nu se mânie pe cel ce l-a întristat şi nu ţine minte răul de la el, prin aceasta încă nu are şi dragoste faţă de acela. Căci poate să nu răsplătească răul cu rău chiar dacă nu are încă dragoste, pentru că aşa e porunca. Dar încă nu poate răsplăti răul cu bine fără silă. Căci a face bine din îndemn lăuntric celor ce ne urăsc este propriu numai dragostei duhovniceşti desăvârşite.

ˇ         Când vezi mintea ta ocupându-se cu plăcere cu cele materiale şi zăbovind pe lângă chipurile lor, cunoaşte că le iubeşti pe acestea mai mult decât pe Dumnezeu. „Căci unde este comoara ta, acolo e şi inima ta”, zice Domnul.

ˇ         Dragostea către Dumnezeu înduplecă pe cel ce se împărtăşeşte de ea să dispreţuiască toată plăcerea trecătoare şi toată osteneala şi întristarea. Convingă-te despre acestea toţi sfinţii, care au pătimit atâtea pentru Hristos.

ˇ         Patima iubirii de sine insuflă monahului gândul să-şi miluiască trupul şi să îndrăznească la bucate peste ceea ce se cuvine. Şi o face aceasta aducând ca motiv buna grijă şi chivernisire ca, atrăgându-l puţin câte puţin, să-l facă să cadă până la urmă în prăpastia iubirii de plăceri. Iar mireanului îi insuflă ca grija de trup să şi-o prefacă în poftă.

ˇ         Precum nopţile urmează zilelor şi iernile verilor, la fel şi întristările şi durerile urmează slavei deşarte şi plăcerii, fie în timpul de faţă, fie în cel viitor.

ˇ         Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, la fel celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de plăceri forme de femei, iubitorului de slavă deşartă cinstiri de la oameni, iubitorului de argint câştiguri, celui ce ţine minte răul răzbunare asupra celui ce l-a supărat, pizmaşului necazuri venite asupra celui pizmuit, şi aşa mai departe în toate celelalte patimi. Căci mintea tulburată de patimi primeşte cugetări pătimaşe, fie că veghează trupul, fie că doarme.

ˇ         Partea poftitoare a sufletului, întărită mai des, aşează în suflet deprinderea anevoie de clintit a iubirii de plăcere; iar iuţimea tulburată continuu face mintea fricoasă şi fără bărbăţie. Pe cea dintâi dintre acestea o tămăduieşte nevoinţa statornică cu postul, privegherea şi cu rugăciunea; pe cea de-a doua bunătatea, iubirea de oameni şi mila.

ˇ         Lucrurile sunt afară de minte, dar ideile lor stau înăuntru. În minte este prin urmare puterea de-a se folosi bine sau rău de ele. Căci folosirea greşită a ideilor este urmată de reaua întrebuinţare a lucrurilor.

ˇ         Prin acestea trei primeşte mintea înţelesuri pătimaşe: prin simţire, prin schimbări în starea organică şi prin amintire. Prin simţire, când lucrurile de care suntem împătimiţi, venind în atingere cu ea, o mişcă spre gânduri pătimaşe. Prin schimbări în starea organică, când mustul trupului, schimbându-şi amestecarea printr-o hrană neînfrânată, sau prin lucrarea dracilor, sau prin vreo boală, mişcă mintea iarăşi spre gânduri pătimaşe sau împotriva Providenţei. Iar prin amintire, când aceasta, aducând în legătură cugetările sale cu lucrurile faţă de care am simţit vreo patimă, de asemenea mişcă mintea spre gânduri pătimaşe.

ˇ         Nu întrebuinţa rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci de nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul.

ˇ         De vrei să afli calea ce duce la viaţă, caut-o în „Cale” şi acolo o vei afla pe ea, adică în „Calea” care a zis: „Eu sunt Calea, viaţa şi adevărul”. Dar caut-o cu mare osteneală, căci „puţini sunt care o află pe ea”; şi nu cumva rămânând pe din afara celor puţini, să te afli cu cei mulţi.

ˇ         Unele dintre gânduri sunt simple, altele complicate. Simple sunt cele nepătimaşe. Iar compuse sunt cele pătimaşe, ca unele ce constau din patimă şi idee. Aşa fiind, se pot vedea multe din cele simple urmând celor compuse, când încep să fie mişcate spre păcatul cu mintea. Să luăm de pildă aurul. În amintirea cuiva s-a iscat gând pătimaş despre aur, iar acest fapt l-a dus cu mintea la furt şi la săvârşirea păcatului în cuget. Amintirii aurului i-a urmat deci îndată amintirea pungii, a lădiţei, a vistieriei şi cele următoare. Amintirea aurului era compusă, căci avea în ea patima. Dar a pungii, a lădiţei şi a celor următoare era simplă. Căci mintea nu nutrea nici o patimă faţă de ele. La fel stau lucrurile cu orice gând, cu slava deşartă, cu femeia şi cu celelalte. Căci nu toate gândurile care urmează gândului pătimaş sunt şi ele pătimaşe, cum am arătat mai sus. Din acestea putem cunoaşte care sunt înţelesurile pătimaşe şi care cele simple.

ˇ         Unii spun că dracii, atingându-se în somn de anumite părţi ale trupului, stârnesc patima curviei. Pe urmă patima stârnită aduce în minte forma femeii, prin amintire. Iar alţii zic că aceia se arată minţii în chip de femeie şi atingând părţile trupului, stârnesc dorinţa, şi aşa se ivesc nălucirile. Alţii iarăşi spun că patima, care domneşte în dracul ce se apropie, stârneşte patima şi aşa se aprinde sufletul spre gânduri, aducând înainte formele prin amintiri. De asemenea despre alte năluciri pătimaşe, unii spun că se produc într-un fel, alţii într-alt fel. Dar în nici unul din modurile amintite nu pot dracii să mişte nici un fel de patimă, dacă se găsesc în suflet iubirea şi înfrânarea, fie că se află trupul în stare de veghe, fie în stare de somn.

ˇ         Unele dintre poruncile legii trebuie păzite şi trupeşte şi duhovniceşte; altele numai duhovniceşte. De pildă: să nu curveşti, să nu ucizi, să nu furi şi cele asemenea, trebuie păzite şi trupeşte şi duhovniceşte. Iar duhovniceşte în chip întreit. Dar tăierea împrejur, păzirea Sâmbetei, junghierea mielului şi mâncarea azimei cu lăptuci amare şi cele asemenea, numai duhovniceşte.

ˇ         Trei sunt stările morale cele mai generale la monahi. Cea dintâi stă în a păcătui cu lucrul. A doua, în a nu zăbovi în suflet gândurile pătimaşe. Iar a treia, în a privi cu mintea formele femeilor şi ale celor ce i-au întristat, fără patimă.

ˇ         Sărac este cel ce s-a lepădat de toate avuţiile şi nu mai are nimic pe pământ afară de trup; iar de acesta nu-l mai leagă nici o afecţiune, ci toată grija de sine a încredinţat-o lui Dumnezeu şi creştinilor evlavioşi.

ˇ         În ce priveşte lucrurile posedate, unii le posedă fără patimă; de aceea când le pierd nu se întristează. Aşa sunt cei ce primesc cu bucurie răpirea bunurilor lor. Alţii le posedă cu patimă; de aceea la gândul că le vor pierde se întristează, ca bogatul din Evanghelie, „care a plecat întristat”; iar când le pierd de fapt, se întristează până la moarte. Prin urmare pierderea lor dă pe faţă atât dispoziţia celui fără patimă cât şi a celui pătimaş.

ˇ         Dracii războiesc pe cei ce se ridică pe cea mai înaltă treaptă a rugăciunii, ca să nu primească simple înţelesurile (chipurile) lucrurilor sensibile; pe cei ce se îndeletnicesc cu cunoaşterea, ca să zăbovească în ei gândurile pătimaşe; iar pe cei ce se nevoiesc cu făptuirea, ca să-i înduplece să păcătuiască cu lucrul. În tot felul îi războiesc pe toţi, ca să îi despartă, nemernicii pe oameni de Dumnezeu.

ˇ         Cei ce se nevoiesc în viaţa acestora spre evlavie sub îndrumarea Providenţei dumnezeieşti sunt probaţi prin aceste trei ispite: sau li se dăruiesc cele plăcute, ca sănătate, frumuseţe, belşug de prunci, bogăţie, slavă şi cele asemenea; sau vin asupra lor pricini de întristare, ca lipsa de prunci, de avuţie şi de slavă; sau le vin pricini de dureri în trup, ca boli, chinuri şi cele asemenea. Către cei dintâi zice Domnul: „De nu se va lepăda cineva de toate câte le are, nu va putea să fie ucenicul Meu”. Iar către cei de-al doilea şi de-al treilea: „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”.

ˇ         Acestea patru zic unii că schimbă starea organică a trupului şi dau minţii prin ea gânduri, fie pătimaşe, fie fără patimi: Îngerii, dracii, aerul şi hrana. Îngerii, zic, o schimă prin cuvânt, (raţiune); dracii prin atingere; aerul prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felurite mâncărilor şi băuturi lor, prin înmulţirea sau împuţinarea lor. Mai sunt, apoi, schimbările care se ivesc prin amintire, auz şi vedere, când pătimeşte întâi sufletul din pricina unor lucruri de întristare sau de bucurie. Pătimind din pricina acestora mai întâi sufletul, schimbă starea organică a trupului. Cele mai înainte înşirate, însă, schimbă întâi starea organică, iar aceasta insuflă apoi minţii gândurile.

ˇ         Moartea înseamnă propriu zis despărţirea de Dumnezeu. Iar boldul morţii este păcatul, pe care primindu-l Adam a fost izgonit şi de la pomul vieţii şi din Rai şi de la Dumnezeu. Acestei morţi i-a urmat în chip necesar şi moartea trupului. Căci viaţa este propriu zis Cel ce a zis: „Eu sunt viaţa”. Acesta coborându-se în moarte, l-a adus pe cel omorât iarăşi la viaţă.

ˇ         „Locul păşunii” este virtutea lucrătoare; iar „apa odihnei”, cunoştinţa lucrurilor.

ˇ         „Umbra morţii” este viaţa omenească. Dacă prin urmare cineva este cu Dumnezeu şi Dumnezeu este cu el, acela poate spune limpede: „Chiar de voi umbla în mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine eşti”.

ˇ         Mintea curată vede lucrurile drepte; raţiunea exercitată aduce cele văzute sub privire; iar auzul clar le primeşte. Cel lipsit însă de acestea trei ocărăşte pe cel ce îi vorbeşte de ele.

ˇ         „Toiagul” spun unii că însemnează Judecata lui Dumnezeu; iar „varga” Providenţa. Cel ce s-a împărtăşit de cunoştinţa lor poate să zică: „Toiagul şi varga Ta, acestea m-au mângâiat”.

ˇ         Folosindu-ne cu dreaptă judecată de înţelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire şi cunoştinţă. Iar folosindu-ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură şi neştiinţă.

ˇ         „Gătit-ai înaintea mea mas㔅 şi cele următoare. „Mas㔠aici însemnează virtutea lucrătoare. Căci aceasta ne-a fost gătită de Hristos „împotriva celor ce ne necăjesc”. Iar „untul-de-lemnul care unge mintea” este contemplaţia făpturilor. „Paharul” e cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar „mila Lui” Cuvântul Său şi Dumnezeu. Căci acesta, prin întruparea Lui, ne „urmăreşte în toate zilele”, până ce ne va prinde pe toţi cei ce ne vom mântui, ca pe Pavel. Iar „casa” însemnează Împărăţia în care sunt reaŗezaţi toţi sfinţii. În sfârşit „îndelungarea de zile” este viaţa veşnică.

ˇ         Păcatele ne vin prin reaua întrebuinţare a puterilor (facultăţilor) sufletului, a celei poftitoare, irascibile şi raţionale. Neştiinţa şi nechibzuinţa vin din reaua întrebuinţare a puterii raţionale. Ura şi necumpătare din reaua întrebuinţare a puterii irascibile (iuţimea) şi poftitoare. Iar din buna întrebuinţare a acestora ne vine cunoştinţa şi chibzuinţa, iubirea şi cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din cele create şi cumpătarea. Dacă e aşa, nimic din cele create şi făcute de Dumnezeu nu este rău.

ˇ         Răul din draci stă în acestea, zice fericitul Dionisie: în mânia fără judecată, în poftirea fără minte, în închipuirea pripită. Iar lipsa de judecată, lipsa de minte şi pripirea la fiinţele raţionale sunt scăderi ale raţiunii, ale minţii şi ale chibzuirii. Scăderile însă vin după aptitudini. Aşadar a fost odată când era în ei raţiune, minte şi chibzuială cuviincioasă. Iar dacă-i aşa, nici dracii nu sunt prin fire răi, ci prin reaua întrebuinţare a puterilor fireşti s-au făcut răi.

ˇ         Unele dintre patimi pricinuiesc necumpătare; altele ură; şi iarăşi altele şi ură.

ˇ         Multa mâncare şi mâncarea cu plăcere sunt pricini de necumpătare; iubirea de argint şi slava deşartă sunt pricini de ură faţă de aproapele. iar maica acestora: iubirea trupească de sine este pricină a amândoura.

ˇ         „Nimeni, zice Apostolul, nu şi-a urât trupul său”, dar „îl struneşte şi târăşte robit”, nedându-i nimic mai mult afară de hrană şi îmbrăcăminte, iar din acestea numai atâta cât este de trebuinţă pentru a trăi. Aşa îşi iubeşte cineva fără patimă şi-l hrăneşte ca pe un slujitor al celor dumnezeieşti şi-l încălzeşte numai cu cele ce-i împlinesc cele de trebuinţă.

ˇ         Dacă păzeşti deplin porunca dragostei faţă de aproapele, pentru ce laşi să ne nască în tine amărăciunea întristării? Vădit este că, făcând astfel, pui mai presus de dragoste lucrurile vremelnice şi pe acestea le cauţi, luptând împotriva fratelui.

ˇ         Nu din trebuinţă e atât de râvnit aurul de către oameni, cât pentru faptul că mulţimea îşi împlineşte prin el plăcerile.

ˇ         Trei sunt pricinile dragostei de bani: iubirea de plăcere, slava deşartă şi necredinţa. Cea mai rea dintre acestea este necredinţa.

ˇ         Iubitorul de plăceri iubeşte argintul, ca să-şi procure dezmierdări printr-însul; iubitorul de slavă deşartă, ca să se slăvească printr-însul; iar necredinciosul, ca să-l ascundă şi să-l păstreze, temându-se de foamete, de bătrâneţe, de boală, sau de ajungerea între străini. Acesta nădăjduieşte mai mult în argint decât în Dumnezeu, Făcătorul tuturor lucrurilor şi Proniatorul tuturor, până şi al celor mai de pe urmă şi mai mici vietăţi.

ˇ         Patru sunt oamenii care se îngrijesc de bani: cei trei de mai înainte şi cel econom. Dar numai acesta se îngrijeşte în chip drept, ca să nu înceteze adică niciodată de-a ajuta pe fiecare la trebuinţă.

ˇ         Toate gândurile pătimaşe sau aţâţă partea poftitoare a sufletului, sau tulbură pe cea irascibilă (raţiunea), sau întunecă pe cea raţională. De aceea orbesc mintea, împleticind-o de la contemplarea duhovnicească şi de la călătoria prin rugăciune. Din această pricină monahul şi mai ales cel ce se linişteşte este dator să ia aminte la gânduri şi să cunoască şi să taie pricinile lor. Astfel poate cunoaşte, de pildă, cum partea poftitoare a sufletului e aţâţată de amintirile pătimaşe ale femeilor şi cum pricina acestora este necumpătarea la mâncări şi băuturi şi întâlnirea deasă şi neraţională cu femeile înseşi. Dar le taie pe acestea foamea, setea, privegherea şi retragerea în singurătate. Iuţimea e tulburată de amintirile pătimaşe ale celor ce ne-au supărat. Iar pricina acestora este iubirea de plăcere, slava deşartă şi iubirea de cele materiale. Căci pentru acestea se supără cel pătimaş, fie că le-a pierdut, fie că nu le-a dobândit. Şi le fac pe acestea dispreţuirea şi nesocotirea lor, pentru dragostea de Dumnezeu.

ˇ         Necurăţia minţii constă întâi în a avea o cunoştinţă mincinoasă; al doilea, în a ignora ceva din cele universale (zic acestea despre mintea omenească, căci Îngerului îi e propriu să nu-i fie necunoscut nimic din cele particulare); al treilea, în a avea gânduri pătimaşe; iar al patrulea, în a consimţi cu păcatul.

ˇ         Iubeşte liniştea şi singurătatea (isihia) cel ce nu se împătimeşte de lucrurile lumii. Iubeşte pe toţi oamenii cel ce nu iubeşte nimic omenesc. Şi are cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti cel ce nu se sminteşte de cineva, fie că greşeşte, fie că nutreşte gânduri bănuitoare.

ˇ         Mare virtute este să nu te împătimeşti de lucruri. Dar cu mult mai mare decât aceasta este să rămâi fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lor.

ˇ         Mintea celui iubitor de Dumnezeu nu luptă împotriva lucrurilor, nici împotriva înţelesurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu înţelesurile. De pildă nu luptă împotriva femeii, nici împotriva celui ce l-a supărat, nici împotriva chipurilor acestora, ci împotriva patimilor împletite cu ele.

ˇ         Tot războiul monahului împotriva dracilor urmăreşte să despartă împletite cu ele.

ˇ         Altceva este lucrul, altceva înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur şi aşa mai departe. Înţelesul (chipul) este amintirea simplă a ceva din cele de mai sus. Iar patima este iubirea neraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte. Deci lupta monahului este împotriva patimii.

ˇ         Virtuţile despart mintea de patimi; contemplaţiile duhovniceşti de înţelesurile simple; în sfârşit, rugăciunea curată o înfăţişează lui Dumnezeu însuşi.

ˇ         De vom iubi pe Dumnezeu cu adevărat, vom lepăda patimile prin însăşi această iubire. Iar iubirea faţă de El stă în a-l preţui pe El mai mult decât lumea şi sufletul mai mult decât trupul şi în a dispreţui lucrurile lumeşti şi a ne îndeletnici cu El pururi prin înfrânare, dragoste, rugăciune, cântare cu psalmi şi cele asemenea.

ˇ         De ne vom îndeletnici cu Dumnezeu vreme îndelungată şi vom avea grijă de partea pătimitoare (pasională) a sufletului, nu vom mai fi atraşi de momelile gândurilor, ci înţelegând mai exact pricinile lor şi tăindu-le de la noi, vom deveni mai străvăzători şi aşa se va împlini cu moi cuvântul: „Şi a văzut ochiul meu în duşmanii mei; şi între cei vicleni ce se scoală asupra mea va auzi urechea mea”.

ˇ         Când vezi mintea ta petrecând cu evlavie şi cu dreptate în ideile lumii, cunoaşte că şi trupul tău rămâne curat şi fără de păcat. Dar când vezi mintea îndeletnicindu-se cu păcatele şi nu o opreşti, cunoaşte că nu va întârzia nici trupul să alunece în ele.

ˇ         Precum trupul are ca lume lucrurile, aşa şi mintea are ca lume ideile. Şi precum trupul desfrânează cu ideea femeii prin chipul trupului propriu. Căci vede în gând forma trupului propriu, amestecată cu forma femeii. De asemenea se răzbună în gând cu chipul celui ce l-a supărat, prin chipul trupului propriu. Şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu alte păcate. Căci cele ce le face trupul cu fapta în lumea lucrurilor, acelea le face şi mintea în lumea gândurilor.

ˇ         Nu trebuie să ne cutremurăm, să ne mirăm şi să ne uimim cu mintea de faptul că Dumnezeu şi Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o „Fiului”. Căci zice Fiul: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, nu osândiţi ca să nu fiţi osândiţi”. Iar Apostolul la fel: „Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul”, şi: „Cu judecata cu care judeci pe altul, te judeci pe tine însuţi”. Dar oamenii, lăsând grija de a-şi plânge păcatele lor, au luat judecata de la Fiul şi se judecă şi se osândesc unii pe alţii, de pare că ar fi fără păcat. „Cerul s-a uimit de aceasta şi pământul s-a cutremurat”. Ei încă nu se ruşinează, ca nişte nesimţiţi.

ˇ         Iubirea trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor pătimaşe. Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de argint şi al slavei deşarte. La rândul lor, din lăcomia pântecelui se naşte gândul curvie; din iubirea de argint gândul lăcomiei şi al zgârceniei; iar din slava deşartă, gândul mândriei. Şi toate celelalte gânduri izvorăsc din aceste trei: al mândriei, al întristării, al pomenirii răului, al deznădejdii, al pizmei, al bârfirii, şi celelalte. Aceste patimi leagă mintea de lucrurile materiale şi o ţin la pământ, stând cu toate deasupra ei asemenea unui bolovan foarte greu, ea fiind prin fire mai uşoară şi mai sprintenă ca focul.

ˇ         Începutul tuturor patimilor este iubirea trupească de sine, iar sfârşitul este mândria. Iubirea trupească de sine este iubirea neraţională faţă de trup. Cine a tăiat-o pe aceasta, a tăiat deodată toate patimile care se nasc din ea.

ˇ         Precum părinţii trupurilor sunt împătimiţi de dragostea faţă de cei născuţi din ei, la fel şi mintea se alipeşte prin fire de cuvintele sale. Şi precum celor mai împătimiţi dintre aceia, copiii lor, chiar de vor fi în toate privinţele cei mai de râs, li se vor părea cei mai drăgălaşi şi mai frumoşi dintre toţi, la fel minţii nebune îi vor părea cuvintele ei, chiar de vor fi cele mai prosteşti, cele mai înţelepte dintre toate. Înţeleptului însă nu-i apar aşa cuvintele sale, ci când i se va părea că e mai sigur în judecata lui. El ia pe alţi înţelepţi ca judecători ai cuvintelor şi gândurilor sale, ca „să nu alerge sau să nu fi alergat în deşert”; şi prin ei primeşte întărirea.

ˇ         Când birui vreuna din patimile mai necinstite, de pildă lăcomia pântecelui, sau curvia, sau mânia, sau lăcomia, îndată se repede asupra ta gândul slavei deşarte. Iar de birui şi pe acesta, îi urmează cel al mândriei.

ˇ         Toate patimile necinstite, când stăpânesc sufletul, alungă din el gândul slavei deşarte. Iar când toate cele mai înainte înşirate sunt biruite, îl trimit pe acela.

ˇ         Slava deşartă, fie că e alungată, fie că e de faţă, naşte mândria. Când e alungată, naşte părerea de sine; când e de faţă, îngâmfarea.

ˇ         Slava deşartă e alungată de făptuirea într-ascuns; iar mândria de voinţa de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile.

ˇ         Cel ce s-a învrednicit de cunoştinţa lui Dumnezeu şi se împărtăşeşte de dulceaţa ei cu adevărat dispreţuieşte toate plăcerile născute din poftă.

ˇ         Cel ce pofteşte cele pământeşti, sau poftele mâncări, sau cele ce satisfac pe cele de sub pântece, sau slava omenească, sau bani, sau altceva din cele ce urmează acestora. Şi dacă nu află mintea ceva mai înalt decât acestea la care să-şi mute pofta, nu poate fi înduplecată să le dispreţuiască pe acestea până la capăt. Dat mai bună decât acestea fără de asemănare este cunoştinţa lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti.

ˇ         Cei ce dispreţuiesc plăcerile le dispreţuiesc datorită sau fricii, sau nădejdii, sau cunoştinţei, sau dragostei de Dumnezeu.

ˇ         Cunoştinţa fără pasiune a celor dumnezeieşti încă nu înduplecă mintea să dispreţuiască până la capăt cele materiale, ci ea se aseamănă înţelesului simplu al unui lucru ce cade sub simţuri. De aceea se găsesc mulţi dintre oameni, care au multă cunoştinţă, dar care se tăvălesc în patimile trupului ca nişte porci în mocirlă. Căci curăţindu-se pentru puţină vreme cu sârguinţă şi dobândind cunoştinţă, nemaiavând pe urmă nici o grijă se aseamănă lui Saul, care învrednicindu-se de Împărăţie dar purtându-se cu nevrednicie, a fost lepădat cu mânie înfricoşată din ea.

ˇ         Precum înţelesul simplu al lucrurilor omeneşti nu sileşte mintea să dispreţuiască cele dumnezeieşti, aşa nici cunoştinţa simplă a celor dumnezeieşti nu o înduplecă deplin să dispreţuiască cele omeneşti, deoarece adevărul se află acum în umbre şi ghicituri. De aceea este nevoie de fericita pasiune a sfintei iubiri, care leagă mintea de vederile (contemplaţii) duhovniceşti şi o înduplecă să preţuiască cele nemateriale mai mult decât pe cele materiale şi cele inteligibile şi dumnezeieşti mai mult decât pe cele supuse simţurilor.

ˇ         Cel ce a tăiat patimile de la sine şi şi-a făcut gândurile simple prin aceasta încă nu le-a întors spre cele dumnezeieşti, şi poate să nu fie împătimit nici de cele omeneşti nici de cele dumnezeieşti. Aceasta se întâmplă însă numai celor aflători pe treapta făptuirii, care nu s-au învrednicit încă de cunoştinţă şi care se reţin de la patimi mai mult de frica chinurilor, decât din nădejdea Împărăţiei.

ˇ         „Prin credinţă umblăm, nu prin vedere”; şi în oglinzi şi în ghicituri avem cunoştinţă. De aceea avem lipsă de multă îndeletnicire cu aceasta ca, prin îndelungata cercetare şi pătrundere a lor, să ne câştigăm o deprindere anevoie de abătut de la aceste vederi (contemplaţii).

ˇ         Dacă tăiem pricinile patimilor pentru puţin timp şi ne îndeletnicim cu vederile duhovniceşti, dar nu petrecem în de-a pururi, ocupându-ne anume cu acest lucru, cu uşurinţă ne întoarcem iarăşi la patimile trupului, nedobândind alt rod de-acolo decât cunoştinţa simplă împreunată cu părerea de sine. Iar sfârşitul acesteia este întunecarea treptată a cunoştinţei şi totala abatere a minţii spre cele materiale.

ˇ         Patima de ocară a dragostei ocupă mintea cu lucrurile materiale; iar patima de laudă a dragostei o leagă de cele dumnezeieşti. Căci în care lucruri zăboveşte mintea, în acelea ce şi lărgeşte. Şi cu lucrurile în care se lărgeşte, cu acelea îşi nutreşte şi pofta şi iubirea, fie cu cele dumnezeieşti şi proprii şi inteligibile, fie cu lucrurile şi cu patimile trupului.

ˇ         Dumnezeu a zidit şi lumea nevăzută şi pe cea văzută; deci El a făcut şi sufletul şi trupul. Dacă lumea văzută este aşa de frumoasă, cu cât mai mult nu va fi cea nevăzută? Iar dacă aceea este mai frumoasă şi mai bună decât aceasta, cu cât nu le va întrece pe amândouă Dumnezeu, care le-a făcut pe ele? Dacă prin urmare Făcătorul tuturor bunurilor e mai bun decât toate cele făcute, pentru care pricină părăseşte mintea pe Cel ce e mai bun decât toate şi se ocupă cu cele mai rele decât toate, adică cu patimile trupului? E vădit că pentru faptul că a petrecut şi s-a obişnuit cu trupul de la naştere, iar experienţa Celui mai bun şi mai presus de toate încă n-a făcut-o desăvârşit. Dacă prin urmare printr-o deprindere îndelungată cu înfrânarea de plăceri şi printr-o îndeletnicire cu cele dumnezeieşti rupem puţin câte puţin această legătură şi afecţiune, mintea se lărgeşte în cele dumnezeieşti, înaintând treptat în ele, şi-şi descoperă demnitatea proprie. Iar sfârşitul este că îşi mută tot dorul spre Dumnezeu.

ˇ         De vrei să fii cu pătrundere şi cu dreaptă măsură şi să nu slujeşti patimii închipuirii de sine, caută totdeauna să cunoşti ce ascund lucrurile bune pentru cunoştinţa ta. Şi aflând foarte multe şi felurite cunoştinţe ascunse de tine, te vei mira de neştiinţa ta şi-ţi vei înfrâna cugetul. Iar cunoscându-se pe tine, vei înţelege multe mari şi minunate lucruri. Fiindcă socotinţa că ştii nu te lasă să sporeşti în a şti.

ˇ         Slava deşartă şi iubirea de argint se nasc una pe alta. Căci cei ce iubesc slava deşartă se silesc să se îmbogăţească; iar cei ce s-au îmbogăţit doresc să fie slăviţi. Dar aceasta se întâmplă la mireni. Căci monahul tocmai când e sărac suferă mai mult de slava deşartă, iar când are argint îl ascunde, ruşinându-se că are un lucru nepotrivit cu schima.

ˇ         Propriu slavei deşarte a monahului este că se întemeiază pe virtute şi pe cele ce urmează acesteia. Propriu mândriei lui este că se făleşte cu biruinţele sale morale, punându-le pe seama sa, nu pe a lui Dumnezeu, iar pe alţii îi dispreţuieşte. Iar propriu slavei deşarte şi mândriei mireanului este că se făleşte cu frumuseţea, cu bogăţia, cu puterea şi chibzuinţa lui.

ˇ         Izbânzile mirenilor sunt decăderile monahilor; iar izbânzile monahilor sunt decăderile mirenilor. De pildă izbânzile mirenilor sunt bogăţia, slava, puterea, desfătarea, bunăstarea trupească, belşugul de prunci şi cele asemenea, la care ajungând iubitorul de lume, împotriva voii, le socoteşte o mare decădere, fiind adeseori chiar în primejdie să se spânzure, cum s-au şi spânzurat unii.

ˇ         Mâncările s-au făcut pentru două pricini: pentru hrană şi pentru tămăduire. Prin urmare cei ce se împărtăşesc de ele în afară de aceste pricini, se vor osândi ca unii ce s-au dedat desfătărilor, folosind rău cele date de Dumnezeu spre trebuinţă. Şi în toate lucrurile reaua folosire este păcat.

ˇ         Altceva este a lupta împotriva gândului simplu, ca să nu se stârnească patima; şi altceva este a lupta împotriva gândului pătimaş, ca să nu se producă consimţirea. Dar nici unul din aceste două feluri de luptă nu lasă gândurile să zăbovească în suflet.

ˇ         Dacă îţi aminteşti de răul de la cineva, roagă-te pentru el şi vei opri patima din mişcare, despărţind, prin rugăciune, supărarea de amintirea răului ce ţi l-a făcut. Iar devenind iubitor de oameni, vei şterge cu totul patima din suflet. Dacă însă altul ţine minte răul de la tine, fii îndatoritor şi smerit faţă de el şi stai cu dragoste în preajma lui şi-l vei zăbovi de patima lui.

ˇ         Supărarea celui ce te pizmuieşte o vei alina prin osteneală. Căci el îşi socoteşte pricină de nenorocire ceea ce pizmuieşte la tine. De aceea nu poţi să-l alini astfel, decât ascunzând-o aceasta de la el. dacă aceasta le foloseşte multora, iar pe acela îl întristează, pe care parte o vei nesocoti? E de trebuinţă, desigur, să fii de folos celor mulţi, dar, după putere, nici pe acela să nu-l nesocoteşti. Să nu te laşi înrâurit de răutatea patimii lui. Căci nu te răzbuni pe patimă, ci pe pătimaş. Drept aceea socoteşte-l întru smerenie pe acela mai presus de tine şi în toată vremea, în tot locul şi lucrul dă-i lui mai multă cinste. Iar pizma ta o poţi alina, dacă te bucuri împreună cu cel pizmuit de cele ce se bucură el şi te întristezi împreună cu acela de cele ce se întristează el, împlinind cuvântul Apostolului: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi plângeţi cu cei ce plâng”.

ˇ         Sfintele Puteri ne îndeamnă spre cele bune, iar seminţele naturale şi hotărârea cea bună ne ajută. La rândul lor (momelile) dracilor sunt ajutate de patimi şi de hotărârea cea rea.

ˇ         Nu ne mâniem pentru toate câte ne întristăm. Căci sunt mai multe cele ce ne pricinuiesc întristare, decât cele ce ne pricinuiesc mânie. De pildă s-a spart vasul acesta, s-a pierdut lucrul acela, a murit cutare. Pentru unele ca acestea numai ne întristăm. Pentru celelalte însă ne şi întristăm şi ne şi mâniem, dovedindu-ne lipsiţi de înţelepciune.

ˇ         Primind mintea chipurile lucrurilor, îşi schimbă forma după fiecare chip; iar privindu-le duhovniceşte, se modifică în chip fericit după fiecare vedere. Ajungând însă în Dumnezeu, devine cu totul fără chip şi fără formă. Căci contemplând pe Cel uniform, devine uniformă şi întreagă luminoasă.

ˇ         Sufletul se mişcă cum se cuvine când facultatea lui poftitoare s-a pătruns de înfrânare, iuţimea stăruie în dragoste, întorcându-se de la ură, iar raţiunea se îndreaptă spre Dumnezeu, prin rugăciune şi contemplaţie duhovnicească.

ˇ         Cele ce desfac dragostea dintre prieteni sunt acestea: a pizmui sau a fi pizmuit; a păgubi sau a fi păgubit, a nu cinsti sau a nu fi cinstit; gândurile bănuitoare. Deci ia seama, nu cumva ai făcut sau ai făcut sau ai pătimit vremea din acestea şi de aceea eşti despărţit de dragostea prietenului?

ˇ         Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a dus la ură? Nu te lăsa biruit de ură, ci învinge ura în dragoste. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-se pentru el cu adevărat lui Dumnezeu, primind apărarea lui, sau chiar iscodindu-i tu apărarea şi socotindu-te pe tine cauză a ispitei şi fiind cu îndelungă răbdare până va trece norul.

ˇ         „Bărbatul îndelung răbdător este cu mare înţelepciune”, fiindcă toate cele ce-i vin asupra le aduce în legătură cu sfârşitul; şi aşteptându-l pe acesta, rabdă întâmplările supărătoare; iar „sfârşitul este viaţa veşnică”, după dumnezeiescul Apostol. „Iar viaţa veşnică aceasta este, ca să te cunoască pe Tine Unul adevăratul Dumnezeu şi pe Cel ce L-ai trimis, Iisus Hristos”.

ˇ         Pe fratele ce-l socoteai ieri duhovnicesc şi virtuos, nu-l socoti azi rău şi viclean, pentru ura care s-a ivit în tine din ispita celui rău, ci prin dragostea îndelung răbdătoare gândeşte-te la lucrurile bune de ieri şi alungă ura de astăzi din suflet.

ˇ         Pe fratele ce-l lăudai ieri ca bun şi-l vesteai ca virtuos, nu-l bârfi astăzi ca rău şi viclean, făcând din defăimarea fratelui motiv de apărare a urii viclene din tine, în urma mutării tale de la dragoste la ură. Ci stăruie în aceleaşi laude chiar dacă eşti încă stăpânit de supărare şi uşor te vei întoarce la dragostea mântuitoare.

ˇ         Lauda obişnuită pe care o aduci fratelui să nu o pătezi, în întâlnirea cu ceilalţi fraţi, din pricina supărării ascunse pe care o ai împotriva lui, amestecând pe neobservate defăimarea în cuvintele tale, ci foloseşte în întâlniri lauda curată şi roagă-te sincer pentru el ca pentru tine. În chipul acesta te vei izbăvi repede de ura pierzătoare.

ˇ         Să nu zici: nu urăsc pe fratele meu, în vreme ce te scârbeşti de pomenirea lui. Ci ascultă pe Moise, care zice: „Să nu urăşti pe fratele tău în cugetul tău; cu mustrare vei mustra pe fratele tău în cugetul tău; cu mustrare vei mustra pe fratele tău şi nu vei lua pentru el păcat”.

ˇ         Dacă vreun frate, ispitit fiind, stăruie în a te vorbi de rău, nu te lăsa scos din starea dragostei, răbdând câtă vreme acelaşi diavol rău caută să-ţi tulbure cugetul. Şi nu vei fi scos din ea, dacă, ocărât fiind, vei binecuvânta şi pândit cu gânduri rele, te vei purta cu bunăvoinţă. Căci aceasta este calea înţelepciunii după Hristos. Şi cel ce nu merge pe ea nu va locui împreună cu El.

ˇ         Nu-i socoti binevoitori pe cei ce-ţi aduc vorbe care produc în tine supărare şi ură împotriva fratelui, chiar dacă s-ar părea că spun adevărul. Ci întoarce-te de la unii ca aceştia, ca de la nişte şerpi care omoară, ca lor să le retezi vorbirea de rău, iar sufletul tău să-l izbăveşti de răutate.

ˇ         Nu înţepa cu vorbe acoperite pe fratele tău, ca nu cumva primind şi tu cele asemenea de la el, să alungi de la amândoi starea dragostei. Ci mergi şi mustră-l pe el cu îndrăznire iubitoare, ca împrăştiind pricinile supărării să te izbăveşti şi pe tine şi pe el de tulburare şi de supărare.

ˇ         Cercetează-ţi conştiinţa cu de-amănuntul, ca să vezi nu cumva din pricina ta nu e împăcat fratele tău? Şi nu o nesocoti, căci ea cunoaşte cele ascunse ale tale şi te va pâri în vremea ieşirii, iar în vremea rugăciunii ţi se va face piedică.

ˇ         Nu aminti în vreme de pace cele spuse de fratele tău în vreme de supărare, fie că au fost spuse acele lucruri supărătoare în faţa ta, fie că au fost spuse către altul, iar tu le-ai auzit după aceea. Aceasta pentru ca nu cumva, stăruind în ţinerea de minte a răului, să te întorci la ura pierzătoare a fratelui.

ˇ         Sufletul raţional care nutreşte ură faţă de om, nu poate avea pace cu Dumnezeu, dătătorul poruncilor. „Căci de nu veţi ierta, zice, oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu va ierta greşelile voastre”. Iar dacă acela nu vrea să se împace, păzeşte-te măcar pe tine de ură, rugându-te pentru el sincer şi negrăindu-l de rău faţă de cineva.

ˇ         Nu umbla să-ţi placi ţie, şi nu vei urî pe fratele tău; şi nu fii iubitor de trupul tău, şi vei fi iubitor de Dumnezeu.

ˇ         De ţi-ai ales să vieţuieşti cu cei duhovniceşti, leapădă la porţi voile tale. Căci nu vei putea în alt chip să trăieşti în pace nici cu Dumnezeu, nici cu cei împreună vieţuitori.

ˇ         Nu mică luptă se cere pentru a te izbăvi de slava deşartă, şi se izbăveşte cineva de aceasta prin lucrarea ascunsă a virtuţilor şi prin rugăciunea deasă. Iar semnul izbăvirii stă în a nu mai ţine minte răul de la cel ce te-a defăimat sau te defăimează.

ˇ         De vrei să fii drept, dă fiecărei părţi din tine, adică sufletului şi trupului, cele de care sunt vrednice. Părţii raţionale a sufletului dă-i citiri, vederi duhovniceşti şi rugăciune; iuţimii dă-i dragoste duhovnicească ce se opune urii; părţii poftitoare dă-i cumpătare şi înfrânare; iar trupului hrană şi îmbrăcăminte, atâta cât sunt de trebuinţă.

ˇ         În aceste trei stă filosofia creştinului: în poruncă, în dogme şi în credinţă. Poruncile despart mintea de patimi; dogmele o aduc la cunoştinţa făpturilor; iar credinţa la contemplarea Sfintei Treimi.

ˇ         Unii dintre cei ce se nevoiesc resping numai gândurile pătimaşe; alţii însă taie şi patimile înseşi. Gândurile pătimaşe se resping fie prin psalmodiere, fie prin rugăciune, fie prin înălţarea minţii spre cer, sau prin altă oarecare desfacere de lucruri şi de loc. iar patimile le fac, nesocotind acele lucruri faţă de care le nutresc.

ˇ         Lucrurile spre care putem nutri vreo patimă sunt de pildă acestea: femeia, banii, darurile şi cele asemenea. Femeia o poate nesocoti cineva, când, după retragerea din lume, îşi vestejeşte şi trupul cum trebuie, prin înfrânare. Banii, când îşi convinge cugetul ca în toate să se mulţumească cu ceea ce are. Iar slava, când iubeşte lucrarea ascunsă a virtuţilor, arătată numai lui Dumnezeu. În privinţa celorlalte trebuie făcut la fel. Cel ce nesocoteşte acestea nu va ajunge niciodată la ura împotriva cuiva.

ˇ         Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; ele ies la iveală de abia atunci când se arată lucrurile.

ˇ         Cineva poate să nu fie tulburat de patimi, când lipsesc lucrurile, bucurându-se de-o parţială nepătimire; când însă se arată lucrurile, îndată răpesc patimile mintea.

ˇ         Nu socoti că ai ajuns la nepătimirea desăvârşită, câtă vreme lipseşte lucrul. Când se arată însă şi te lasă nemişcat atât lucrul cât şi amintirea lui de după aceea, să ştii că ai intrat în hotarele ei. Totuşi nici atunci să nu dispreţuieşti grija, deoarece numai virtutea prelungită omoară patimile, pe când cea neglijată le scormoneşte iarăşi.

ˇ         De obicei cunoştinţa e însoţită de închipuirea de sine şi de pizmă, mai ales la început. Închipuirea de sine vine numai dinlăuntru; iar pizma şi dinlăuntru şi din afară. Dinlăuntru, ca să se îndrepte împotriva celor ce au cunoştinţă; iar din afară, de la cei ce de asemenea au cunoştinţă. Dar dragostea le împrăştie pe toate trei: închipuirea de sine, întrucât nu se îngâmfă; pizma dinlăuntru, întrucât nu pizmuieşte; iar cea din afară, întrucât îndelung rabdă şi se milostiveşte. E de trebuinţă deci ca cel ce are cunoştinţa să dobândească şi dragostea, ca să-şi păzească mintea întru toate nerănită.

ˇ         Cel ce petrece neîncetat întru cele dinlăuntru este cumpătat, rabdă îndelung, se milostiveşte şi cugetă smerit. Dar nu numai atâta, ci şi contemplă, teologhiceşte şi se roagă. Aceasta este ceea ce spune Apostolul: „În duh să umblaţi” şi cele următoare.

ˇ         Cel ce nu ştie să umble pe calea duhovnicească nu e cu grijă la gândurile pătimaşe, ci toată preocuparea lui se mişcă numai în jurul trupului. Iar urmarea e că sau petrece în lăcomia pântecelui, în neînfrânare, în supărare, în mânie şi în pomenirea răului şi prin aceasta i se întunecă mintea, sau se dă la o nevoinţă fără măsură şi-şi tulbură înţelegerea.

ˇ         Dac㠄Hristos locuieşte în inimile noastre prin credinţă”, după dumnezeiescul Apostol, pe de altă parte „toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în El”, atunci toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei sunt ascunse în inimile noastre. Şi se vor face cunoscute inimii pe măsura curăţirii fiecăruia prin porunci.

ˇ         Aceasta este comoara ascunsă în ţarina inimii tale, pe care nu ai aflat-o încă din pricina nelucrării. Căci de ai fi aflat-o, ai fi vândut toate şi fi cumpărat ţarina aceasta. Dar acum, fiindcă ai părăsit ţarina, te îngrijeşti de cele din jurul ţarinei, în care nu se află nimic altceva decât spini şi pălămidă.

ˇ         Dragostea de Dumnezeu se împotriveşte poftei, căci înduplecă mintea să se înfrâneze de la plăceri. Iar cea către aproapele se împotriveşte mâniei; căci o face să dispreţuiască slava şi avuţia. Aceştia sunt cei doi dinari, pe care Mântuitorul i-a dat îngrijitorului casei de oaspeţi, ca să îngrijească de tine. Deci să te arăţi nerecunoscător, însoţindu-te cu tâlhari, ca nu cumva să fii rănit iarăşi şi de astă dată să nu te afli numai pe jumătate mort, ci mort de-a-binelea.

ˇ         Cine te-a luminat pe tine în credinţa Sfintei, celei de o fiinţa şi închinatei Treimi? Sau cine ţi-a făcut cunoscută iconomia întrupării Unuia din Sfânta Treime? Cine te-a învăţat raţiunile privitoare la fiinţele netrupeşti, sau cele privitoare la facerea şi sfârşitul lumii văzute, sau cele privitoare la învierea din morţi şi viaţa veşnică, sau la slava Împărăţiei Cerurilor şi la înfricoşata Judecată? Nu harul lui Hristos, care sălăşluieşte în tine şi care este arvuna Duhului Sfânt? Ce este mai mare decât acest har, sau ce e mai bun ca această înţelepciune şi cunoştinţă? Sau ce este mai mult ca făgăduinţele? Drept aceea, de suntem nelucrători, zăbavnici şi fără grijă şi nu ne curăţim de patimile ce ne împiedică şi ne orbesc mintea noastră, ca să putem vedea raţiunile privitoare la acestea mai luminos ca soarele, ne învinovăţim pe noi înşine, dar nu tăgăduim locuinţa harului în noi.

ˇ         Mulţi suntem cei ce vorbim, dar puţini cei ce facem. Dar nimeni nu trebuie să strice cuvântul lui Dumnezeu pentru negrija proprie, ci să-şi mărturisească neputinţa sa, nu să ascundă adevărul lui Dumnezeu. aceasta pentru ca nu cumva să ne facem vinovaţi, pe lângă călcarea poruncilor, şi de răstălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu.

ˇ         Când ne văd dracii că dispreţuim lucrurile lumii, ca să nu mai urâm pentru ele pe oameni şi să cădem din dragoste, stârnesc împotriva noastră defăimări, ca nerăbdând supărarea să urâm pe cei ce ne defaimă.

ˇ         Nu este durere mai grea a sufletului decât defăimarea, fie că-ţi defaimă cineva credinţa, fie că viaţa. Şi nimeni nu poate să o dispreţuiască, decât numai cel ce caută la Dumnezeu, ca Suzana, singurul care poate să ne izbăvească din nevoi, ca şi pe aceea, şi să le descopere oamenilor adevărul, ca şi în cazul acela, şi să mângâie sufletul cu nădejdea.

ˇ         Cu cât te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaimă, cu atât Dumnezeu le arată adevărul celor ce se smintesc.

ˇ         Poruncile Domnului ne învaţă să folosim cu bună judecată lucrurile de mijloc. Căci întrebuinţarea cu bună judecată a celor de mijloc curăţeşte starea sufletului. Iar starea curată naşte puterea de discernământ ( dreapta socoteală). Puterea de discernământ, la rândul ei, naşte nepătimirea, din care se naşte dragostea desăvârşită.

ˇ         Încă nu a ajuns la nepătimire acela care, pentru vreo încercare întâmplătoare, nu e în stare să treacă cu vederea scăderea prietenului, fie ea numai părută. Căci numai fiindcă s-au tulburat patimile care zăceau în suflet, i s-a orbit înţelegerea şi nu o lasă să pătrundă la razele adevărului, nici să dobândească binele de rău. Deci unul ca acesta nu a dobândit nici dragostea desăvârşită, care aruncă afară frica judecăţii.

ˇ         Patru sunt felurile generale ale părăsirii: Una din iconomie, cum este la Domnul, ca prin păruta părăsire cei părăsiţi să se mântuiască. Alta spre dovedire, cum este la Iov şi Iosif, ca să se arate unul stâlp al bărbăţiei, altul al neprihănirii. A treia spre povăţuire duhovnicească, cum este la Apostolul, ca, smerindu-se în cugetare, să păstreze covârşirea harului. În sfârşit a patra este lepădarea, ca la Iudei, ca pedepsiţi fiind, să fie încovoiaţi spre pocăinţă. Dar toate felurile sunt mântuitoare şi pline de bunătatea şi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

ˇ         Numai cei ce păzesc întocmai poruncile şi cunosc adevărat judecăţile dumnezeieşti nu părăsesc pe prietenii încercaţi prin îngăduinţa lui Dumnezeu. dar cei ce dispreţuiesc poruncile şi nu cunosc judecăţile dumnezeieşti, când îi merge prietenului bine, se bucură împreună cu el, iar când e încercat şi pătimeşte, îl părăsesc. Ba uneori se dau chiar cu duşmanii.

ˇ         Prietenii lui Hristos iubesc din inimă pe toţi. Dar nu sunt iubiţi de toţi. Iar prietenii lumii nici nu iubesc pe toţi, nici nu sunt iubiţi de toţi. Prietenii lui Hristos păstrează dragostea neîntreruptă până la sfârşit; ai lumii, până ce se ciocnesc întreolaltă din pricina lucrurilor lumii.

ˇ         Noi nu putem învăţa şi nu ne lăsăm învăţaţi nici prin cuvinte, nici prin fapte. Dar totuşi vrem să învăţăm prin cuvinte şi să ne facem altora doftori, când noi înşine suntem plini de răni. Gândeşte-te şi la aceea că: „Nu toate sunt uşor de înţeles celor ce vreau să înţeleagă, chiar dacă se pare că da”. Deci cine nu se va mira de cei ce făgăduiesc, cu toată seriozitatea, să înveţe acestea chiar şi pe muieruştile ce trăiesc în desfătări şi pe prunci.

ˇ         Zăbovind gândul simplu, se stârneşte patima, iar zăbovind cel pătimaş, se produce învoirea.

ˇ         Dumnezeu este, precum s-a scris, „Soarele dreptăţii”, revărsând peste toţi razele bunătăţii. Dar sufletul se comportă prin hotărârea liberă a voii lui sau ca ceara, prin iubirea faţă de Dumnezeu, sau ca lutul, prin iubirea de cele pământeşti. Precum deci lutul se usucă prin fire sub razele soarelui, iar ceara se înmoaie prin fire, la fel sufletul iubitor de pământ şi de lume, îndemnat fiind de Dumnezeu şi împotrivindu-se, prin hotărârea voii sale, se învârtoşează ca lutul şi se împinge pe sine spre pierzanie, asemenea lui Faraon; dar sufletul iubitor de Dumnezeu se înmoaie ca ceara şi primind formele şi întipăririle dumnezeieşti, se face lăcaşul lui Dumnezeu în duh.

ˇ         Cunoştinţa vederilor dumnezeieşti, venindu-i nevoitorului, care nu se aşteaptă, deodată, pentru smerenia lui, frânge raţionamentul celui ce o caută prin aceasta cu osteneală şi cu durere, ca să se mândrească cu ea, dar nu o află, şi naşte în cel nebun pizma deşartă împotriva fratelui şi gând de ucidere, împreună cu multă întristare, fiindcă e lipsit de îngâmfarea din laude.

ˇ         Cel ce întrerupe cu obrăznicie pe cel ce grăieşte în adunare nu se poate ascunde că boleşte de slavă deşartă. Stăpânit de acesta, pune nenumărate piedici propunerilor, voind să taie şirul celor ce spun.

ˇ         Înţeleptul, fie că învaţă pe alţii, fie că primeşte învăţătură, vrea să înveţe pe alţii şi să înveţe el însuşi numai cele de folos. Dar cel înţelept numai la părere, şi când întreabă şi când e întrebat scoate înainte numai lucrurile curioase.

ˇ         Bunurile de care s-a împărtăşit cineva prin harul lui Dumnezeu e dator să le împărtăşească şi altora, cu inima largă. „În dar aţi luat, zice, în dar să daţi”. Căci cel ce ascunde darul în pământ bârfeşte pe Stăpân că e aspru şi-şi cruţă trupul, ocolind virtutea. Iar cel ce vinde duşmanilor adevărul, pe urmă, neputând suporta ruşinea, ca unul ce e chinuit de slava deşartă, se spânzură.

ˇ         Tăierea împrejur este lepădarea afecţiunii pătimaşe a sufletului pentru cele ce se nasc şi pier.

ˇ         Tăierea împrejur a tăierii împrejur este lepădarea şi tăierea desăvârşită chiar şi a pornirilor fireşti ale sufletului spre cele ce se nasc şi pier.

ˇ         Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor ghiciturilor şi tipurilor din Scriptură şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului a înţeles raţiunile celor mai-nainte spuse; iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai-nainte.

ˇ         Când vezi pe Irod şi pe Pilat împrietenindu-se pentru omorârea lui Iisus, gândeşte-te la întâlnirea într-un gând a dracului desfrânării şi al slavei deşarte pentru a omorî raţiunea virtuţii şi a cunoştinţei. Căci dracul iubirii de slavă deşartă, făţărnicindu-se că iubeşte cunoştinţa duhovnicească, o trimite dracului desfrânării. Iar cel al desfrânării, făţărnicind curăţenia prin renunţare, o trimite dracului slavei deşarte. De aceea: „îmbrăcând, zice, Irod, haină strălucită, a trimis înapoi pe Iisus înapoi lui Pilat”.

ˇ         Irod are înţelesul cugetului trupesc; Pilat al percepţiei prin simţuri; Cezarul al celor ce cad sub simţuri; iar Iudeii au înţelesul gândurilor sufleteşti. Sufletul, alipindu-se din neştiinţă de cele ce cad sub simţuri, predă Cuvântul (Raţiunea), simţurilor spre moarte, întărind împotriva lui, prin proprie mărturisire, împărăţia celor stricăcioase. Căci zic Iudeii: „Nu avem împărat decât pe Cezarul”.

ˇ         Cel slăbănogit prin plăcerile trupului, nu e în stare nici de lucrarea virtuţilor şi nu se mişcă uşor nici spre cunoştinţă. De aceea nu are nici om, adică gând înţelept, ca atunci când se tulbură apa să-l arunce în scăldătoare, adică în virtutea capabilă de cunoştinţă, care vindecă toată boala. Căci suferind de moleşeală şi de nepăsare, tot amână aceasta şi astfel e luat pe dinainte de altul, care-l împiedică să ajungă la vindecare. De aceea zace treizeci şi opt de ani în boală. Căci cel ce nu priveşte creaţiunea văzută spre slava lui Dumnezeu, ca să-şi urce gândul cu evlavie spre cea inteligibilă, rămâne cu adevărat bolnav atâţia ani câţi s-au amintit mai sus. Fiindcă numărul treizeci, înţeles natural, însemnează firea sensibilă, precum privit practic, însemnează virtutea cu fapta. Iar numărul opt, înţeles natural, arată firea inteligibilă a celor netrupeşti, precum privit gnostic, arată teologia atotînţeleaptă. Cel ce nu e mişcat de acestea spre Dumnezeu, rămâne olog până când, venind Cuvântul, îl învaţă pe scurt chipul vindecării zicând: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”, adică îi porunceşte să-şi ridice mintea din iubirea de plăcere ce o leagă şi să-şi ia trupul pe umerii virtuţilor şi să plece la casa sa, adică la cer. Căci e mai bine ca ceea ce este inferior să fie luat pe umerii faptei de ceea ce este superior, spre a fi dus spre virtute, decât ca ceea ce este superior să fie purtat de moleşeala celui inferior spre iubirea de plăceri.

ˇ         Cel ce se reculege din dezbinarea adusă de călcarea poruncilor se desparte mai întâi de patimi, apoi de gândurile pătimaşe, spoi de fire şi de raţiunile firii, apoi de idei şi de cunoştinţele aduse de ele, şi la urmă, străbătând dincolo de varietatea raţiunilor Providenţei, ajunge în chip neştiut la însăşi raţiunea Monadei. Abia în lumina acesteia îşi contemplă mintea neschimbabilitatea sa, ceea ce o face să se bucure cu o bucurie negrăită. Căci a primit pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea şi păzeşte neîncetat de orice cădere pe cel ce s-a învrednicit de ea.

ˇ         Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea grăuntelui de muştar, pare foarte mic înainte de a-l cultiva. Dar după ce a fost cultivat cum trebuie, se arată aşa de mare încât se odihnesc în el raţiunile măreţe ale făpturilor sensibile şi inteligibile, ca nişte paseri. Căci raţiunile tuturor încap în El; iar El nu poate fi încăput de nici una din făpturi. De aceea a zis Domnul c㠄cel ce are credinţă cât un grăunte de muştar poate muta muntele” cu Cuvântul, adică poate alunga stăpânirea diavolului de la noi şi să o mute de pe temelia ei.

ˇ         Grăunte de muştar este Domnul, asemănat prin credinţă în duh, în inimile celor ce-L primesc. Cel ce îl cultivă cu grijă prin virtuţi mută muntele cugetului pământesc, depărtând de la sine deprinderea anevoie de clintit care-l stăpâneşte şi dă odihnă în sine, ca unor paseri ale cerului, raţiunilor şi modurilor poruncilor, sau puterilor dumnezeieşti.

ˇ         Când Cuvântul lui Dumnezeu se face în noi clar şi luminos şi faţa lui străluceşte ca soarele, atunci şi hainele Lui se fac albe. Iar acestea sunt cuvintele (raţiunile) Sfintei Scripturi a Evangheliilor, care se fac străvezii şi clare nemaiavând nimic acoperit. Ba apar lângă El şi Moise şi Ilie, adică raţiunile (înţelesurile) mai duhovniceşti ale Legii şi ale Proorocilor.

ˇ         Cuvântul lui Dumnezeu şi al Tatălui se află tainic în fiecare dintre poruncile sale; iar Dumnezeu şi Tatăl se află întreg nedespărţit în întreg Cuvântul Său în chip firesc. Cel ce primeşte prin urmare porunca dumnezeiască şi o împlineşte primeşte pe Cuvântul lui Dumnezeu aflător în ea. Iar cel ce a primit pe Cuvântul prin porunci a primit totodată prin El pe Tatăl care se află în El în chip firesc, şi pe Duhul Sfânt, care se află în El în chip firesc. Căci a zis: „Amin zic vouă, cel ce primeşte pe Cel ce-l voi trimite pe Mine mă primeşte; iar cel ce mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce m-a trimis pe Mine”. Aşadar cel ce a primit o poruncă şi a împlinit-o pe ea a primit tainic pe sfânta Treime.

ˇ         Slăveşte pe Dumnezeu în sine nu cel ce-L laudă pe Dumnezeu în cuvinte, ci cel ce rabdă, de dragul lui Dumnezeu, pentru virtute, pătimiri, dureri şi osteneli. Acesta e slăvit la rândul său de Dumnezeu cu slava aflătoare în Dumnezeu, primind prin împărtăşire harul nepătimirii ca o încoronare a virtuţii. Căci tot cel ce slăveşte pe Dumnezeu în sine prin pătimiri pentru virtute în decursul făptuirii, se slăveşte şi el în Dumnezeu, primind lumina celor dumnezeieşti într-o contemplaţie liberă de patimă. Căci zice Domnul venind la patima Sa: „Acum s-a preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu S-a preamărit întru El şi Dumnezeu îl va preamări pe El întru sine. Şi îndată îl va preamări pe El”. De aici se vede limpede că pătimirilor pentru virtute le urmează darurile dumnezeieşti.

ˇ         Cel ce a putut omorî prin fapte mădularele cele de pe pământ şi birui prin Cuvântul din porunci lumea patimilor în el nu va mai avea nici un necaz, odată ce a părăsit lumea şi se află în Hristos, care a biruit lumea patimilor şi dăruieşte toată pacea. Căci cel ce n-a lepădat împătimirea după cele materiale va avea pururi necaz, schimbându-şi înclinările voii, deodată cu cele ce se schimbă prin firea lor. Dar cel ce a ajuns în Hristos nu se va mai resimţi în nici un fel de schimbarea şi stricarea celor materiale. De aceea zice Domnul: „Acestea le-am grăit vouă, ca în Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”. Cu alte cuvinte: în Mine, Cuvântul virtuţii, aveţi pace, izbăviţi fiind de vârtejul şi de tulburarea produsă de patimi şi de lucrurile materiale; dar în lume, adică în împătimirea după cele materiale, aveţi necazuri, pentru schimbarea şi stricarea neîncetată a lor. Căci necazuri au amândoi: atât cel ce săvârşeşte virtutea, pentru osteneala şi durerea împreunată cu ea, cât şi cel ce iubeşte lumea, pentru dobândirea statornică a celor materiale. Dar cel dintâi are necazuri mântuitoare; iar cel de al doilea necazuri stricătoare şi pierzătoare. Amândurora le este Domnul uşurare: celui dintâi, pentru că-l odihneşte în Sine de ostenelile virtuţii, ridicându-l şa contemplaţie prin nepătimire; celui de-al doilea, pentru că-i smulge împătimirea după cele stricăcioase, prin pocăinţă.

ˇ         Cum trebuie să înţelegem în mod cucernic cuvântul Evangheliei: „Tatăl nu va judeca pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului”? Şi de ce zice în alt loc: „Eu nu voi judeca pe nimeni, ci cuvântul pe care l-am grăit, acela îl va judeca”. Ca Dumnezeu, nici Tatăl, nici Fiul nu va judeca pe nimeni. Căci nici omul nu se face judecător al celor necuvântătoare, ci al oamenilor. Deci Tatăl a dat toată judecata Fiului, nu întrucât Fiul este Dumnezeu, ci întrucât s-a făcut om. Iar acesta va judeca pe toţi, comparând vieţuirea sa ca om cu a noastră. Iar „cuvântul Lui care va judeca” este învăţătura pe care a arătat-o prin fapte, după cum s-a scris: „Cele ce a început Iisus să le facă şi să le înveţe”.