Marcu Ascetul

ˇ         Credinţa neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.(Marcu Ascetul)6

ˇ         Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce e smerit în cugetul său şi împlineşte o lucrare dumnezeiască, când ceteşte dumnezeieştile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine şi nu cu altul. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Cel ce are vreun dar duhovnicesc şi suferă împreună cu cel ce nu-l are îşi păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru şi-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Gura celui smerit în cugetare grăieşte adevărul; iar cel ce i se împotriveşte se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Să nu te înalţi întru inima ta pentru că înţelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune şi nădejdea  care numai la un lucru se gândeşte. (Marcu Ascetul)3

ˇ         Să nu te înalţi când verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)32 45

ˇ         Cel ce, asemenea orbului, şi-a lepădat haina şi s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui şi propovăduitorul învăţăturilor celor mai înalte. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Este o zdrobire de inimă lină şi folositoare, spre înmuierea ei; şi este alta ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei. (Marcu Ascetul)9

ˇ         Privegherea, rugăciunea şi răbdarea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare, dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, şi în celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi împrăştiat, la ieşirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu Ascetul)38

ˇ         Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea iubitoare de osteneli îi este poarta deschisă. (Marcu Ascetul)38

ˇ         Inima învârtoşată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetăţii; iar celui ce pătimeşte răul şi este strâmtorat i se deschide de la sine, ca şi lui Petru. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totuşi nici una nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare diavolească. (Marcu Ascetul)40

ˇ         Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, şi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedicat, mai pe urmă mult i-a mulţumit. (Marcu Ascetul)6

ˇ         David vrând să ucidă pe Nabal din Carmel, după ce a luat înştiinţare despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-şi gândul acesta, mult a mulţumit. Ştim iarăşi ce a făcut când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)6

ˇ         Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul să-şi aducă aminte de tine. (Marcu Ascetul)40

ˇ         Citind dumnezeieştile Scripturi cugetă la cele ascunse într-însele; „căci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastră învăţătură s-au scris”. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Scriptura numeşte credinţa „temelie a celor nădăjduite”; iar pe cei ce nu cunosc sălăşluirea lui Hristos, i-a numit neîncercaţi. (Marcu Ascetul) 6

ˇ         Legea libertăţii învaţă tot adevărul. Mulţi o ştiu aceasta prin cunoştinţă; însă puţini o înţeleg, pentru că înţelegerea e totdeauna în proporţie cu împlinirea poruncilor ei. (Marcu Ascetul)6

ˇ         Legea slobozeniei se cunoaşte prin cunoştinţa adevărată; se înţelege prin lucrarea poruncilor; şi se împlineşte desăvârşit prin mila lui Hristos. (Marcu Ascetul)6

ˇ         Când ne vom sili să împlinim în cunoştinţă toate poruncile lui Dumnezeu, vom înţelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui Dumnezeu nu este cu putinţă să se desăvârşească între oameni. (Marcu Ascetul)6

ˇ         Un lucru poate fi săvârşit bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care am zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi iarăşi alţii prin scopul evlavios. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Pe cel ce îşi ascunde defăimarea şi ocara punând înainte laude, cu greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este şi cel ce, sub chipul smereniei, e plin de slava deşartă. Aceştia acoperind multă vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt daţi totuşi pe faţă prin fapte. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Unul făcând un lucru la arătare bun vatămă pe aproapele său; iar altul nefăcând un asemenea lucru îl ajută cu gândul. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui şi s-a pocăit nu-l mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descoperă-ţi păcatele tale. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel nedreptăţit de oameni scapă de păcat şi pe măsura mâhnirii sale află sprijin împotriva lui. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce crede în răsplata lui Hristos pe măsura credinţii sale rabdă bucuros toată nedreptatea. (Marcu Ascetul)6 39

ˇ         Cel ce se roagă pentru oamenii ce-l nedreptăţesc, îi înspăimântă pe draci; iar cei ce luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea. (Marcu Ascetul)39

ˇ         E mai bine să fim batjocoriţi de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Ocară de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curăţie celui ce o rabdă. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Primeşte necazurile, că întru nimic nu te păgubeşte în cele ce le ai de mai înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală. (Marcu Ascetul)43

ˇ         După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiţi. „Căci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să dăm socoteală”. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. „Căci omul caută la faţă, pe când Dumnezeu priveşte în inimă”. (Marcu Ascetul)33

ˇ         Nu cugeta şi nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătoreşte fără scop, va osteni în zadar. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce păcătuieşte fără să fie silit, cu greu se pocăieşte, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greşeală. (Marcu Ascetul)33

ˇ         Întâmplarea dureroasă face pe înţelept să-şi aducă aminte de Dumnezeu şi întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat pe Dumnezeu. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Orice suferinţă fără voie să te înveţe să-ţi aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ţi va lipsi prilejul spre pocăinţă. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întăreşte din pricina negrijii noastre şi pe măsura acesteia. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Nu zice: „Ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac?”, ci, aducându-ţi aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci. Deci fă binele de care-ţi aduci aminte; şi cel de care nu-ţi aduci aminte se va descoperi ţie. Şi să nu-ţi dai cugetul fără judecată uitării. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Scriptura zice c㠄iadul şi pierzarea sunt arătate înaintea Domnului”. Acestea le zic despre neştiinţa şi uitarea inimii. Căci iad este neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtuţile săvârşeşte un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea şi milostenia întorc pe cei ce nu poartă de grijă. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Gândeşte-te la sfârşitul oricărui necaz fără voie şi vei afla în el pieirea păcatului. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potriveşte aşa de mult ca judecata conştiinţei sale. (Marcu Ascetul)46

ˇ         Când cauţi tămăduire, ia seama la conştiinţă şi tot ce-ţi va spune ea să faci şi vei avea folos. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Dumnezeu şi conştiinţa ştiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Cel ce se osteneşte fără sfat e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat. (Marcu Ascetul)46

ˇ         Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va primi însutită slavă de la mulţime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Când un om foloseşte pe altul prin cuvinte sau fapte, să ştie amândoi că e de faţă harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înţelege aceasta va fi stăpânit de cel ce înţelege. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce laudă pe aproapele în chip făţarnic îl va osândi după o vreme şi va fi el însuşi ruşinat. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului va fi ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor va cădea. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Din iubirea de plăcere vine negrija şi din negrijă uitarea; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunoştinţa celor de folos. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut. (Marcu Ascetul)46

ˇ         Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta şi care s-au făcut prin aceasta mai înţelepţi decât cei ce păreau plini de toată cunoaşterea. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudaţi, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slava deşartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Cel ce dispreţuieşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Precum altceva e măiestria cuvântului şi altceva priceperea, tot aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Nu zice: „Nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea.” Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci „cunoştinţa îngâmfă”, îndemnând la nelucrare, iar „dragostea zideşte”, îndemnând la răbdarea tuturor. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Cel ce a lăsat fapta şi se reazemă pe cunoştinţa simplă ţine în loc de sabie cu două tăişuri băţ de trestie, care în vreme de război, cum zice Scriptura, găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmaşilor. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Tot gândul e măsurat şi cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Cel ce a împlinit o poruncă să aştepte ispita pentru ea. Căci dragostea faţă de Hristos se probează prin cele protivnice. (Marcu Ascetul)29

ˇ         Să nu dispreţuieşti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur ca-ţi pregăteşte ruşine. (Marcu Ascetul)44

ˇ         Vrăjmaşul cunoaşte dreptatea legii duhovniceşti şi de aceea caută numai să câştige consimţirea cugetului. Căci aşa fie că-l va face pe cel căzut în puterea lui să se supună ostenelilor pocăinţei, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu necazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori că îl face să lupte şi împotriva necazurilor, ca în viaţa aceasta să-i înmulţească durerile, iar la ieşirea sufletului să-l dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.27

ˇ         Faţă de încercările care vin, mulţi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune şi pocăinţă, nimeni n-a scăpat de asuprire. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cele rele îşi primesc puterea una de la alta; de asemenea şi cele bune cresc una prin alta şi pe cel părtaş de ele îl mână şi mai mult înainte. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Diavolul nu dispreţuieşte păcatele cele mici, căci altfel nu poate conduce spre cele mai mari. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate şi se îndulceşte cu patima. Căci ceea ce făcea prin avuţie, face şi acum neavând nimic. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agoniseşte avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci lor este aceeaşi pentru plăcerea din cuget, iar tatăl este altul pentru deosebirea patimii. (Marcu Ascetul)41

ˇ         Este câte unul care-şi taie o patimă pentru o plăcere. Şi poate că unul ca acesta nu-şi dă seama el însuşi de sine, ostenindu-şi prosteşte. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Pricina a tot păcatul este slava deşartă şi plăcerea. Cel ce nu le urăşte pe acestea nu va dezrădăcina patima. „Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este că este iubirea de argint”, dar şi aceasta e vădit că se susţine prin acelea. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava deşartă şi prin plăcere. Câteştreile sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei, fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică. Cunoştinţa şi credinţa, tovarăşele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea. Mânia, furia, războaiele, uciderile şi tot pomelnicul relelor din pricina lor au prins atâta putere între oameni. Iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea trebuie urâte ca nişte mame ale relelor şi ca nişte mame vitrege ale virtuţilor. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce nu cunoaşte adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştinţa naturală premerge credinţei. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le foloseşte absintul amar, aşa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi urmează îi face sănătoşi, iar pe ceilalţi îi pregătesc spre pocăinţă. (Marcu Ascetul)39

ˇ         De nu vrei să pătimeşti răul să nu vrei nici să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. „Căci ce seamănă fiecare, aceea va şi secera”. Semănând de bună voie cele rele şi secerându-le fără de voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceriş, nu credem în răsplată. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Păcătuind, să nu învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul. (Marcu Ascetul)28

ˇ         E mai rău cel ce săvârşeşte răul într-ascuns decât cei ce săvârşesc nedreptate pe faţă. Pentru aceasta, acela se va şi munci mai rău. Cel ce împleteşte viclenii şi face răul într-ascuns este, după Scriptură, „şarpe ce şade în cale în cale şi muşcă copita calului”. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Precum nu se îngăduie apa şi focul laolaltă, aşa nu se îngăduie întreolaltă apărarea şi smerenia. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Cel care cere iertare de păcate iubeşte smerenia cugetului. Iar cel ce osândeşte pe altul îşi pecetluieşte relele sale. (Marcu Ascetul)45

ˇ         De vrei să te mântuieşti, iubeşte cuvântul adevărat şi nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci şi le-a arătat să fugă de mânia ce va să vie. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce primeşte cuvintele adevărului primeşte pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte”. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Slăbănogul pogorât prin acoperiş este păcătosul mustrat de credincioşi pentru Dumnezeu, şi care primeşte iertarea pentru credinţa acelora. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-l mustra pentru tot lucrul. (Marcu Ascetul)11

ˇ         Cel ce se pocăieşte aşa cum se cuvine e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu. (Marcu Ascetul)33

ˇ         „Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate”; şi nu se odihneşte până nu va pierde Domnul sămânţa din Babilon. (Marcu Ascetul)38

ˇ         Gândeşte-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubeşti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, şi cu cât adaugi, va arde mai mult. (Marcu Ascetul)27

ˇ         De ai fost înălţat prin laude, aşteaptă ocara. Căci zice: „Cel ce se înalţă pe sine, umili-se-va”. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Obişnuinţa, care o ia înaintea voii şi a cunoştinţei, este amintirea fără de voie a păcatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoieşte, ea e împiedicată să înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Atacul (momeala) este o mişcare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercaţi, ca într-o strungă. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimţirea. Căci mişcarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge şi de acestea ca buşteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Nu zi: „Nu vreau şi vine”, căci cu siguranţă dacă nu iubeşti lucrul însuşi, iubeşti pricinile lui. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce caută lauda e supus patimii şi cel ce se plânge de necaz iubeşte plăcerea. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aici plânge şi se tânguieşte pentru păcate, aici se luptă cu aproapele şi i se împotriveşte apărându-şi plăcerile. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce le cearcă toate şi reţine binele va fugi pe urmă de tot răul. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Bărbatul îndelung răbdător are multă cuminţenie; asemenea şi cel ce-şi apropie urechea de cuvintele înţelepciunii. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Celui învârtoşat la inimă nu-i foloseşte cuvântul unei cunoştinţe mai subţiri, pentru că dacă nu e înfricat, nu primeşte durerile pocăinţei. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Pe omul puternic să nu-l mustri pentru slavă deşartă, ci arată-i viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce urăşte mustrarea, se supune patimii cu voia; iar cel ce o iubeşte va lupta şi cu obişnuinţa. (Marcu Ascetul)43

ˇ          Nu voi să auzi răutăţile străine; căci printr-o asemenea voinţă de-a auzi se sapă şi în tine trăsăturile răutăţilor. (Marcu Ascetul)29

ˇ         Dacă îţi intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine şi nu pe cel ce le grăieşte. Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel care o poartă. (Marcu Ascetul)29

ˇ         Dacă cineva se nimereşte între oamenii care grăiesc deşertăciuni, să se socotească pe sine însuşi vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătăţile viitoare şi nicicând descurajarea nu-ţi va moleşi nevoinţa. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, acelaşi om pe urmă ţi se va arăta că e rău. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Primeşte împletirea celor bune şi a celor rele, cu gând egal; şi Dumnezeu va netezi neegalităţile dintre lucruri. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca să vie după cele de voie cele fără de voie. (Marcu Ascetul)39

ˇ          Întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite după voia lui Dumnezeu. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri şi cuvinte spurcate. Iar din fum cunoaştem materia, care mocneşte înăuntru. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Zăboveşte în cuget şi nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce vin asupra-ţi. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Roagă-te să nu-ţi vie încercare; iar când vine, primeşte-o ca pe a ta, nu ca pe una străină. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Ia-ţi gândul de la orice lăcomie şi atunci vei putea să vezi uneltirile diavolului. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârşit fără să ştie nimic. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Când mintea iese din grijile trupeşti, vede, în măsura în care iese, lucrăturile vrăjmaşilor. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel purtat de gânduri e orbit de ele. El vede lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe faţă o poruncă, să slujească în ascuns patimii şi prin gânduri păcătoase să strice fapta bună. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice: „nu mă va birui pe mine”. Căci întrucât ai fost prins, ai şi fost biruit. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Nu voi să auzi de nenorocirea duşmanilor; căci cei ce ascultă cu plăcere asemenea cuvinte mănâncă roadele plănuirii lor. (Marcu Ascetul)3

ˇ         Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor, pentru că sunt unii bine plăcuţi şi totuşi încercaţi. E drept că s-a scris: „Necuvioşii şi nelegiuiţii vor fi prigoniţi”. Dar tot aşa s-a scris: „Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniţi vor fi”. (Marcu Ascetul)39

ˇ         În vreme de necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întrucât alină năcazul e bine primită. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Înainte de dezrădăcinarea relelor, să nu asculţi de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Precum sunt şerpi ce se întâlnesc în păduri şi alţii care umblă prin case, aşa sunt patimi ce se închipuiesc de către cuget, şi altele care se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Când vezi poftele ce zac înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă mintea ce vieţuieşte în linişte, la vreo patimă, cunoaşte că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi le-a adus la faptă şi le-a aşezat în inimă. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Idolii conştienţi (chipurile) din faţa minţii sunt mai răi şi mai puternici. Dar cei gândiţi sunt pricinuitorii şi premergătorii celorlalţi. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Este un păcat care stăpâneşte inima din pricina obişnuinţei îndelungate; şi este un alt păcat care ne războieşte cugetarea prin lucrurile de fiecare zi. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Dumnezeu judecă faptele după intenţiile lor. Căci zice: „Să-ţi dea ţie Domnul după inima ta”. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce nu stăruieşte în cercetarea conştiinţei nu vrea să primească nici ostenelile trupeşti pentru credinţă. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Conştiinţa e o carte naturală. Cel ce o citeşte cu fapta face experienţa ajutorului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu şi o împlineşte după putere prin osteneli mici scapă de cele mari. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare, nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Iacob a făcut lui Iosif haină pestriţă. Iar Domnul dăruieşte celui blând cunoştinţa adevărului, precum s-a scris: „Domnul va învăţa pe cei blânzi căile Sale” (Marcu Ascetul)3

ˇ         Fă totdeauna binele după putere, iar în vremea lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic căci „cel se întoarce înapoi nu este vrednic de Împărăţia Cerurilor”. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre şi celor ce îi slujesc bine le dăruieşte slobozirea. Căci zice: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Încercările care ne vin pe neaşteptate ne învaţă cu bun rost, să fim iubitori de osteneală şi ne atrag, chiar dacă nu vrem, la pocăinţă. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăşi de venirea lucrurilor bune. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Unii oameni, fiind lăudaţi pentru virtute, s-au lăsat cuceriţi de plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de slava deşartă au socotit-o mângâiere. Alţii, mustraţi pentru păcat, s-au umplut de durere şi durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Toţi aceia care, pentru faptul că se nevoiesc, dispreţuiesc pe cei mai nebăgători de seamă, socotesc că se îndreaptă din fapte trupeşti. Şi toţi cei care, rezemându-se pe simpla cunoştinţă, nesocotesc pe cei lipsiţi de cunoştinţă, se găsesc cu mult mai neînţelepţi decât aceia. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au şters în parte şi din amintire. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Cel ce vrea să facă ceva şi nu poate e socotit de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înţelegem atât cu privire la cele bune, cât şi la cele rele. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele sale”, să nu înţelegi că e vorba de o vrednicie egală cu Gheena sau cu Împărăţia, ci că Hristos va răsplăti faptele necredinţei în El sau ale credinţei, nu ca un schimbător care cântăreşte preţul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul şi Răscumpărătorul nostru. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Este o poruncă restrânsă şi este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se porunceşte să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceşte lepădarea de toate avuţiile. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; şi este o altă lucrare a păcatului, care semănă cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el ştie folosul amândurora. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Cel ce vrea să străbată marea spirituală rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează şi se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima. Liniştirea e reţinerea de la rele, iar de-şi va lua cineva cu sine şi cele patru virtuţi, pe lângă rugăciune, nu va avea alt ajutor mai sigur spre starea de nepătimire. Nu se poate linişti mintea fără trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fără liniştire şi rugăciune. (Marcu Ascetul)22

ˇ         Nu există rugăciune desăvârşită fără o chemare a minţii. Iar cugetul care strigă neîmprăştiat va fi auzit de Domnul. (Marcu Ascetul)40

ˇ         Mintea care se roagă neîmprăştiat strâmtorează şi frânge inima; iar „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. (Marcu Ascetul)40

ˇ         Dacă, în vreme ce te rogi, te copleşeşte trândăvia, sau eşti supărat în diferite chipuri de păcat, adu-ţi aminte de moarte şi de muncile înfricoşate. Dar e mai bine să te lipeşti de Dumnezeu prin rugăciune şi nădejde, decât să te gândeşti la lucruri dinafară, chiar dacă sunt de folos. (Marcu Ascetul)40

ˇ         Nici una din virtuţi nu deschide singură, prin sine, uşa firii noastre, dacă nu sunt împletite toate întreolaltă. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Nu e înfrânat cel ce se nutreşte cu gânduri. Căci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca nădejdea. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Dacă suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe care le-am făcut mai înainte? Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a negrijii trecute, nu e un drept de răsplată. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Tulburarea de bunăvoie fie a minţii, fie a trupului, o sporeşte pe cealaltă, cea a minţii pe cea trupească şi cea a trupului pe cea a minţii. Căci împreunarea lor dă naştere unui rău şi mai mare. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră şi a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului. (Marcu Ascetul)11 39

ˇ         Dovada iubirii nefăţărite e iertarea nedreptăţilor. (Marcu Ascetul)11

ˇ         Nu pot fi iertate din inimă greşelile cuiva, fără cunoştinţă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greşelile câte le face. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îţi vor veni înmulţite. (Marcu Ascetul)11

ˇ         Dacă fapta rău plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai mult celor ce nu au grijă de amănuntele ei. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu şi prin conştiinţă. (Marcu Ascetul)38

ˇ         Unul a primit un gând şi l-a ţinut fără multă socoteală. Altul l-a primit şi l-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multă evlavie? (Marcu Ascetul)28

ˇ         Răbdarea necazurilor e semnul cunoştinţei adevărate; la fel neînvinovăţirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Dacă vei înţelege ce zice Scriptura, c㠄în tot pământul stăpânesc judecăţile lui Dumnezeu”, orice întâmplare ţi se va face învăţător spre cunoştinţa de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă îndată la slava ce-ţi va veni de la Dumnezeu. Şi ocara te va lăsa neîntristat şi netulburat; iar slava credincios şi nesupus osândei, când va veni. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Nu respinge învăţătura, chiar dacă eşti foarte cuminte. Căci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca înţelepciunea noastră. (Marcu Ascetul)6

ˇ         Când inima e mişcată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de bunăvoie devine anevoie de reţinut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleşte la vale. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Precum un viţel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la un loc mărginit de prăpăstii din amândouă părţile, la fel se află sufletul pe care gândurile l-au desfăcut pe-ncetul de locul său. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Când mintea, dobândind bărbăţie în Domnul, desface sufletul de obişnuinţe învechite, atunci inima e chinuită de minte şi de patimă, ca de nişte călăi, care o trag încoace şi încolo. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plăcere arsura soarelui, la fel cei ce urăsc păcatul iubesc mustrarea. Pentru că cea dintâi se împotriveşte vântului, cea de-a doua patimilor. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta aduce durere trupului şi întinare sufletului, la fel răscoala patimilor în trupul îmbătrânit şi în sufletul sfinţit. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Când sufletul care a păcătuit nu primeşte necazurile ce vin asupra-i, atunci îngerii zic despre el: „Am doftorit Babilonul şi nu s-a vindecat”. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Mintea, care a uitat de cunoştinţa adevărată, se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7

ˇ         De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor; iar de vin gânduri cu voie, iubim şi lucrurile spre care se îndreaptă. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Părerea de sine şi îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint şi slava deşartă sunt pricini ale neîndurării şi ale făţărniciei. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuţi mici prin ispite mari. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului. Iar dacă e alungat repede, arată război şi împotrivire. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Atâta adevăr se cuprinde în cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă îi dau blândeţea, smerenia şi dragostea. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poţi face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. (Marcu Ascetul)40

ˇ         Rugăciunea neîmprăştiată e semn de iubire faţă de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea. Negrija de ea şi împrăştierea ei e dovada iubirii de plăceri. (Marcu Ascetul)28 40

ˇ         Cel ce priveghează, rabdă şi se roagă nestrâmtorat, se împărtăşeşte în chip vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strâmtorat în acestea, dar rabdă totuşi cu voia, primeşte şi el îndată ajutor. (Marcu Ascetul)43

ˇ         O poruncă se vădeşte mai aleasă ca alta. De aceea există şi o credinţă mai sigură ca altă credinţă. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune şi virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută şi aproapelui. (Marcu Ascetul)38

ˇ         Dacă vrei să-l foloseşti fără vorbă multă pe iubitorul de învăţătură, îndeamnă-l la rugăciune, la credinţă dreaptă şi la răbdarea necazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuţi. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a doua după neştiinţă e necredinţa.7

ˇ         Fugi de ispită prin răbdare şi prin rugăciune. Căci dacă i te împotriveşti fără acestea, vine asupră-ţi şi mai năvalnic. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel blând pentru Dumnezeu e mai înţelept decât cei înţelepţi şi cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunoştinţă. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Toate câte le grăim sau le săvârşim fără rugăciune ni se arată pe urmă sau greşite sau vătămătoare, şi ne dovedesc lipsiţi de cunoştinţă prin lucrurile care urmează. (Marcu Ascetul)40

ˇ         Precum celui ce se pocăieşte îi e străină cugetarea semeaţă, aşa celui ce păcătuieşte de bunăvoie îi e cu neputinţă cugetarea smerită. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Ceea ce e casa văzută pentru aerul obişnuit, aceea este mintea raţională pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoţi mai mult materia afară, cu atât mai mult năvăleşte acela înăuntru; şi cu cât o mâni pe aceasta, mai mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela. Materia casei sunt vasele şi mâncările; iar materia minţii slava deşartă şi plăcerea. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Celui ce flămânzeşte pentru Hristos harul i se face hrană; celui ce însetează băutură preadulce; celui ce tremură de frig haină; celui ostenit odihnă; celui ce se roagă deplină încredinţare; celui ce plânge mângâiere. (Marcu Ascetul)6

ˇ         Cel ce urăşte patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe care le săvârşim cu mâinile, cu picioarele şi cu gura. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Nu poate sta de vorbă cu patima în minte cel ce nu iubeşte pricinile ei. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Cel care, dispreţuit fiind de cineva, nu se gâlceveşte cu cel ce-l dispreţuieşte, nici cu cuvântul, nici cu gândul, a dobândit cunoştinţă adevărată şi arată credinţă tare Stăpânului. Deci nici cel ce nedreptăţeşte nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptăţit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră, şi deci în deşert se tulbură. (Marcu Ascetul)3

ˇ         Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaşte că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei deşarte, seceră acum cu scârbă spicele seminţelor din inimă. (Marcu Ascetul)44

ˇ         Cel ce s-a bucurat de plăcerile trupeşti mai mult decât trebuie, va plăti prisosul cu osteneli însutite. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor. (Marcu Ascetul)30

ˇ         Cel ce este nedreptăţit de cineva şi nu cere de la cel ce l-a nedreptăţit ceea ce i se datorează, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, şi va lua însutit în veacul acesta şi va moşteni viaţa veşnică. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala şi durerea pentru cinstirea lui; şi tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea şi fuge de durere. (Marcu Ascetul)13

ˇ         Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci chiar dacă nu pentru el, e dator totuşi să aibă necazuri pentru aproapele. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Când vrăjmaşul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor uitate, îl sileşte pe datornic să le săvârşească şi prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean meşteşug de legea păcatului. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Dacă vrei să-ţi aminteşti neîncetat de Dumnezeu, nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate. Căci răbdarea lor trezeşte şi înviorează amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor micşorează durerea şi osteneala spirituală a inimii şi prin aceasta produce uitarea. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Dacă vrei ca Domnul să-ţi acopere păcatele, să nu-ţi arăţi oamenilor virtuţile. Căci ceea ce facem noi cu acestea aceea face Dumnezeu cu acelea. Ascunzându-ţi virtutea, nu te mândri, ca şi când ai împlini dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunse cele frumoase, ci şi în a nu gândi nimic din cele oprite. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi duşmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează nopţile zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor. (Marcu Ascetul)39

ˇ         În durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăinţă pe cel ce le rabdă şi izbăveşte de muncile veşnice. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Frica Gheenei şi dragostea Împărăţiei dau puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi înşine, ci de la Cel ce cunoaşte gândurile noastre. (Marcu Ascetul)16 17

ˇ         Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în chip şi mai ticălos. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cunoştinţa lucrurilor creşte în proporţie cu împlinirea poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Cine înţelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul Pavel, că lupta noastră e împotriva duhurilor răutăţii, vă înţelege şi parabola Domnului, prin care a arătat că trebuie să ne rugăm neîncetat şi să nu ne lenevim. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Legea porunceşte figurat să lucrăm şase zile, iar a şaptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani şi lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate şi a le da săracilor, după cuvântul Domnului. Şi cel ce ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă şi Pavel să intrăm cu sârguinţă, zicând: „Să ne silim să intrăm la această odihnă”. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este răsplata obştească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în Împărăţia Cerurilor. Acesta descoperind-o şi Domnul a zis: „Împărăţia Cerurilor este înăuntrul vostru!” Dar a spus-o şi Apostolul: „Credinţa e adeverirea celor nădăjduite”; şi iarăşi: „Alergaţi aşa să o luaţi”; şi iarăşi: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă de sunteţi în credinţă. Sau nu cunoaşteţi că Iisus Hristos locuieşte în voi? Afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici.” (Marcu Ascetul)41

ˇ         Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoţite de întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, îşi întipăresc din nou vechea întinăciune. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Când mintea, prin lepădarea de sine, se ţine stând numai de gândul nădejdii, vrăjmaşul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăveşte păcatele de mai înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu şi, pe nebăgate de seamă, să facă pe om nedrept. Căci făcând vrăjmaşul acesta, de va fi omul luminat şi urâtor de patimi, se va întuneca, tulburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi încă înceţoşat şi iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea pătimaşă cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire, ci început de păcătuire. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu pomeni special, după chipul lor, greşelile, ci rabdă cu bărbăţie urmările lor. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute mai-nainte, fiecare greşeală aducând după sine ceea ce se leagă de firea ei. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce cunoaşte şi ştie adevărul nu se mărturiseşte lui Dumnezeu prin amintirea celor săvârşite, ci prin răbdarea celor ce vin pe urmă asupra lui. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Când respingi durerea şi ocara, nu făgădui că te vei pocăi prin alte virtuţi. Căci slava deşartă şi fuga de dureri obişnuiesc să slujească păcatului chiar şi prin cele de-a dreapta (prin virtuţi). (Marcu Ascetul)39

ˇ         Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naşte din necredinţă. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci aţâţarea se mişcă fără odihnă în mădularele sale. (Marcu Ascetul)27

ˇ         De suntem pătimaşi, trebuie să ne rugăm şi să ne supunem. Căci de abia cu ajutor ne putem război cu obişnuinţele păcatului. Cel ce-şi loveşte voia cu supunerea şi cu rugăciunea este luptător cu bun meşteşug, vădind lupta mintală pe care o poartă, prin reţinerea de la cele supuse simţurilor. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Când vezi doi răi, având dragoste unul faţă de altul, cunoaşte că fiecare ajută să se împlinească voia celuilalt. (Marcu Ascetul)10

ˇ         Cel ce cugetă semeţ şi cel ce iubeşte slava deşartă se însoţesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă deşartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celălalt măreşte pe cel cu cuget semeţ, care-l laudă într-una. (Marcu Ascetul)44

ˇ         Bine este să ţinem porunca cea mai cuprinzătoare şi să nu ne îngrijim de nimic în parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne rugăm pentru ceva aparte, ci să cerem numai împărăţia lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului. Iar dacă ne îngrijim de fiecare trebuinţă, suntem datori să ne şi rugăm pentru fiecare. Căci cel ce face sau se îngrijeşte de ceva fără rugăciune nu se află pe drumul cel bun care duce spre sfârşitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul: „Fără mine nu puteţi face nimic”. (Marcu Ascetul)40

ˇ         Cel ce primeşte reaua pătimire şi necinstea pentru adevăr umblă pe calea apostolilor, luând crucea şi încingându-se cu lanţuri. Iar cel ce încearcă să aibă grijă de inima sa fără acestea, rătăceşte cu mintea şi cade în ispitele şi cursele diavolului. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Nu poate birui cel ce se războieşte nici gândurile rele, fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci când răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinşi prin cealaltă de către amândouă. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Când află diavolul pe un om, prins fără trebuinţă de cele trupeşti, mai întâi îi răpeşte trofeele cunoştinţei, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu cum i-ar tăia capul. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Dacă ocupi vreodată poziţia întărită a rugăciunii curate, nu primi în acea vreme cunoştinţa lucrurilor, ridicată în faţa ta de vrăjmaşul, ca să nu pierzi ceea ce e mai de preţ. Căci mai bine este să-l săgetăm cu săgeţile rugăciunii, stând închişi în cetăţuia noastră, decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri, uneltind să ne desfacă de rugăciunea împotriva lui. (Marcu Ascetul)40

ˇ         Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Dacă ţi s-a rânduit să înveţi întru Domnul şi nu eşti ascultat, întristează-te cu mintea, dar nu te tulbura la arătare. Căci întristându-te nu vei fi osândit cu cel neascultător. Dar tulburându-te, vei fi ispitit prin acelaşi lucru. (Marcu Ascetul)30

ˇ         În vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de faţă, povestindu-le lucrurile cuviincioase şi vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit. (Marcu Ascetul)30

ˇ         Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greşeala în faţă. Căci aceasta ţine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire. (Marcu Ascetul)30

ˇ         Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia în cunoştinţă cele ale sale. (Marcu Ascetul)30

ˇ         Cel ce vorbeşte drept e dator şi el să fie plin de mulţumire, ca unul ce primeşte cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăieşte, ci al lui Dumnezeu, care i-l dăruieşte. (Marcu Ascetul)30

ˇ         Nu te gâlcevi cu cei care nu ţi-au făcut mărturisire de supunere, când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ţi stârneşti ura, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)30

ˇ         Acela care cedează ucenicului când se împotriveşte unde nu trebuie, îl rătăceşte în privinţa acelui lucru şi-l pregăteşte să nesocotească rânduielile supunerii. (Marcu Ascetul)30

ˇ         Cel ce sfătuieşte sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte îşi câştigă sie-şi virtutea opusă greşelii. Iar cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în aceeaşi patimă, după legea duhovnicească. (Marcu Ascetul)30

ˇ         Cel ce a învăţat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El se fereşte de tot răul. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul şi într-alt fel aflându-te cu conştiinţa. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă. (Marcu Ascetul)47

ˇ         Adeseori cel ce spune adevărul e urât de cei fără de minte, după Apostol. Iar cel făţarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste răsplăţi nu ţine multă vreme. Căci Domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea ce trebuie. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Cel ce voieşte să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe cele de acum. Căci astfel împăcându-se înţelepţeşte cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici pedepse mari. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Împrejmuieşte-ţi cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de sine şi cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci cele dimpotrivă. Căci binele nu se săvârşeşte numai de către om, ci şi de către Dumnezeu, atotvăzătorul. (Marcu Ascetul)45

ˇ         Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din voinţa liberă. De aceea, cele din urmă sunt pricinile celor dintâi. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Gândurilor rele neintenţionate le urmează întristarea. De aceea şi dispar degrabă. Iar celor intenţionate le urmează bucurie. De aceea cu anevoie ne izbăvim de ele. (Marcu Ascetul)28

ˇ         Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor de răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; de înţelege ceva caută numaidecât să arate; când nu înţelege, se face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socoteşte proşti. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu numai de patimi, ci şi de alte întâmplări. (Marcu Ascetul)7

ˇ         Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privinţa lui ce place lui Dumnezeu, şi vei afla dezlegarea folositoare. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Când Dumnezeu binevoieşte să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Dar când El nu binevoieşte, se împotriveşte şi zidirea. (Marcu Ascetul)6

ˇ         Cel ce se împotriveşte necazurilor se războieşte fără să ştie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeşte întru cunoştinţă adevărată, acela rabdă pe Domnul, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)39

ˇ         După ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum să o porţi cu mulţumire, fără întristare şi fără pomenirea răului. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Dacă Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul de noapte, nu ar fi izbândit în cel de zi. Şi dacă Pavel nu şi-ar fi pierdut vederea ochilor, nu ar fi câştigat-o pe cea a minţii. Iar dacă Ştefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu, când i s-au deschis cerurile. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Precum lucrarea pentru Dumnezeu e virtute, aşa necazul împotriva aşteptării se numeşte încercare. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Tot necazul vădeşte aplecare voinţei, dându-i acestuia prilej să încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplă să vină se numeşte încercare, dând celui ce se împărtăşeşte de el cunoştinţa voilor sale ascunse. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul din înălţimea naturală, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare. (Marcu Ascetul)7

ˇ         De vrei să nu fii muncit de gânduri rele, primeşte umilirea sufletului şi necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în toată vremea, locul şi lucrul. Cel ce se lasă povăţuit de bună voie prin necazuri, nu va fi stăpânit de gândurile fără de voie. Iar cel ce nu primeşte pe cele dintâi, va deveni, chiar dacă nu vrea, robul celor de al doilea. (Marcu Ascetul)27 39

ˇ         Dacă eşti nedreptăţit şi ţi se înăspreşte inima, nu te întrista, căci cu bun rost a fost pus în mişcare ceea ce ţi s-a întâmplat. Ci bucurându-te, alungă gândurile care răsar, ştiind că, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreună cu ele şi răul după ce a fost pus în mişcare; dar dacă gândurile continuă să se mişte, şi răul sporeşte. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Fără zdrobirea inimii, e cu neputinţă să ne izbăvim cu totul de păcat. Iar inima se zdrobeşte prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană şi de la lenevirea trupească. Căci prisosinţa acestora sădeşte iubirea de plăcere; iar iubirea de plăcere primeşte gândurile rele. Pe de altă parte, ea se împotriveşte atât rugăciunii, cât şi slujirii cuvenite. (Marcu Ascetul)43

ˇ         Toată încercarea se aseamănă cu un târg: cel ce ştie să facă negustorie câştigă mult; iar cel ce nu ştie suferă pagubă. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-l sili cu ceartă; ci câştigul pe care el l-a lepădat, adună-ţi-l ţie. Căci hotărârea de a nu pune răul la inimă îţi va folosi mai mult decât îndreptarea lui. (Marcu Ascetul)3

ˇ         Când vătămarea ce izvorăşte de la unul se întinde la mulţi, nu trebuie să ai îndelungă răbdare, nici să cauţi folosul tău, ci al celor mulţi, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia. (Marcu Ascetul)30

ˇ         De va cădea cineva în orice fel de păcat şi nu se va întrista pe măsura greşelii, cu uşurinţă va cădea iarăşi în aceeaşi cursă. (Marcu Ascetul)33

ˇ         Cel ce nu se lasă povăţuit de poruncile şi de îndemnurile Scripturii va fi mânat înainte de biciul calului şi de boldul asinului. Iar de se va împotrivi şi acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale şi frâu. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Nu încerca să foloseşti prin mustrări pe cel ce se laudă cu virtuţile, fiindcă acela nu poate fi şi iubitor de fală şi iubitor de adevăr. (Marcu Ascetul)30

ˇ         Tot cuvântul lui Hristos descoperă mila şi dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi toarnă prin auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi şi nedrepţi, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaşte înţelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au şi răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm şi noi de seamă de ascultăm cu plăcere de El. Căci chiar El a zis: „Cel ce mă iubeşte pe Mine va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui”. Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu şi către aproapele. Iar aceasta ia fiinţă din înfrânarea de la cele materiale şi din liniştirea gândurilor. Domnul, ştiind aceasta, ne porunceşte zicând: „Să nu vă îngrijiţi de ziua de mâine”. Şi cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de cele materiale şi de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întuneric şi o ceaţă a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele. Şi păcatul se naşte aşa că diavolul ispiteşte pe om printr-o momeală care nu-l forţează şi îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere şi a slavei deşarte. Căci deşi prin judecată nu voieşte, dar cu lucrarea se îndulceşte şi îl primeşte. Iar cel ce nu-şi vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curăţească? Şi cel ce nu s-a curăţit, cum va afla locul fiinţei curate? Iar de nu-l va afla, cum va vedea casa cea mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după cuvântul proorocesc, evanghelicesc şi apostolesc? Trebuie, aşadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, să căutăm casa aceasta şi să stăruim a bate la uşa ei prin rugăciune, ca, fie acum, fie în ceasul morţii, să ne deschidă stăpânul şi să nu ne spună ca unora, care n-am avut grijă: „Nu vă ştiu pe voi de unde sunteţi”. Ba suntem datori nu numai să cerem şi să luăm, ci să şi păstrăm ceea ce ni s-a dat. Căci sunt unii care şi după ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunoştinţa simplă, sau chiar şi o experienţă întâmplătoare a lucrurilor spuse mai-nainte o au şi cei mai tineri şi mai târzii la învăţătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât cei evlavioşi şi mult încercaţi dintre bătrâni, care, pierzând-o adeseori din neatenţie, au căutat-o iarăşi cu osteneli de bună voie şi au aflat-o. Să nu încetăm să facem şi noi la fel, până când o vom dobândi într-o astfel de măsură, încât să nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia. De aceea, câţi încă n-am împlinit poruncile libertăţii încă n-am ajuns la Ierusalimul cel liber (căci Ierusalimul de sus este liber şi el e maica noastră, care ne reuneşte prin baia naşterii celei de-a doua), ci suntem încă pe drumul lui Cain şi rătăcim, umblând razna. Căci cel se ceartă întru neştiinţă şi se împotriveşte adevărului arată că nu merge pe drumul drept, ci s-a abătut de la drum. De aceea fericitul Pavel, văzându-ne că suntem zăbavnici în urcuşul spre desăvârşire, zice: „Aşa să alergaţi ca să o luaţi”. Iar dacă n-am ajuns încă la cetate, când vom vedea templul şi când vom intra în el, ca să ne învrednicim să aducem jertfă la altar? Dar ce poftesc despre credinţă, despre templu şi despre altar, când n-am lăsat în urmă nici măcar fiarele din trestie, pe care Proorocul roagă pe Dumnezeu să le certe, ca să nu-i răpească animalele cele dintâi născute care au fost rânduite să fie aduse ca jertfă de Iudeul cel din ascuns. Căci în această parte ne aflăm dacă, după tine, Iudeul din ascuns există, potrivit cu cuvântul lui Pavel, dar templul încă n-a fost zidit de Fiul lui David, nici altarul n-a fost încă pregătit de El. Pentru că aceasta o susţine făţiş cel ce zice că şterge păcatul lui Adam prin nevoinţe şi nu prin harul lui Dumnezeu. Dar harul acesta se află în noi în chip ascuns de la Botez, însă nu ni se va face văzut decât atunci când, după ce vom fi străbătut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos gândurile cele sănătoase ale firii noastre, nu pe cele muşcate de fiare. Căci cele mai multe din ele sunt luate de fiare când se abat de la calea poruncilor, adică de la răbdarea necazurilor. Sărind din calea cea dreaptă, ele o iau atunci razna, învinuind de aceasta mai de grabă pe alţii, decât pe stăpânul lor. Abia puţine din ele umblă pe calea cea dreaptă şi aceasta fiindcă sunt păzite de rugăciune, legate de nădejde şi îmboldite de încercări. Şi numai acestea ajung la cetate şi la templu, unde sunt aduse jertfă. Cetatea este dreapta socoteală întru Hristos, care e plină de lumină. Când aceasta chiverniseşte cu evlavie şi după lege lucrurile, vieţuieşte în pace şi dreptate. Dar când greşeşte, se predă duşmanilor spre dărâmare. Iar templul este locaşul sfânt al sufletului şi al trupului, care e zidit de Dumnezeu, în sfârşit altarul este masa nădejdii aşezată în acest templu. Pe ea se aduce de către minte şi se jertfeşte gândul întâi născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi născut adus ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aduce neîntinat. Dar şi acest templu are un loc în partea dinăuntru a catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca înaintemergător, locuind de la Botez în noi, „afară numai dacă nu suntem creştini netrebnici”. Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă şi mai sinceră a inimii, încăpere care dacă nu se deschide, prin Dumnezeu şi prin nădejdea raţională şi înţelegătoare, nu putem, cunoaşte în chip sigur pe Cel ce locuieşte în ea şi nu putem şti de-au fost primite jertfele de gânduri, sau nu. Căci precum la început, în vremea lui Israil, focul mistuia jertfele, tot aşa se întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus pomenită, Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi născute ale minţii şi le mistuie în focul dumnezeiesc, de care a spus: „Foc am venit să arunc în lume şi cât aş vrea să fie încă de pe acum aprins”! Iar gânduri întâi născute a numit pe cele care nu apar într-a doua cugetare a inimii, ci sunt aduse îndată de la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos. Căci cele ce i se aduc din vălmăşagul cugetării le-a numit Scriptura şchioape, oarbe şi pocite, şi de aceea ele nu sunt primite ca zeciuieli de către Arhiereul ceresc şi Stăpânul Hristos. Odată ce te-ai îmbrăcat în Hristos prin Botez, ai putere şi arme să le surpi. „Iar armele ostăşiei noastre nu sunt trupeşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile; noi surpăm gândurile minţii şi orice înălţare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu”. Dar dacă, având putere împotriva lor, nu le alungi de la primul lor atac, e vădit că iubeşti plăcerea din pricina necredinţei şi consimţi cu ele, şi atunci tu eşti pricina acestei lucrări a lor, nu Adam. Cum poate iubi plăcerea din pricina necredinţei, sau cum poate consimţi cu gândurile cel ce s-a închis în chilie şi posteşte în fiecare zi, cel ce petrece în înfrânare, în sărăcie, în înstrăinare de toate, în rugăciune şi în purtarea altor multe supărări (necazuri) de felul acesta? Bine ai zis că cel ce va face unele ca acestea suportă multe supărări. Căci dacă am împlini fără supărare şi cu bucurie virtuţile mai sus pomenite, nu am iubi plăcerea cu mintea. Dar, fiindcă ne lăsăm pătrunşi de supărare, e cu neputinţă ca, simţind durerea ostenelilor trupeşti, să nu stăm de vorbă cu gândurile care răsar ca nişte momeli şi să nu ne mângâiem cu ele amărăciunea de pe urma ostenelilor. Dacă n-am căuta asemenea mângâieri am dovedi că nu suntem supăraţi de osteneli. Iar aceasta ni se întâmplă deoarece nu primim aceste osteneli de dorul bunurilor viitoare, ci de frica ispitelor ce vin în viaţa de aici asupra noastră. Din pricina aceasta socotim în chip greşit că numai fapta rea este păcatul nostru, pe când gândul dinainte de ea zicem că e o lucrare străină. Dar e cu neputinţă să alunge lucrarea gândului aceia care socotesc că nu e a lor, ci că e străină. Există desigur şi fără consimţământul nostru câte un gând neplăcut şi urât care, pătrunzând pe furiş, răpeşte cu sila mintea la sine. Totuşi, să ştii sigur că şi acesta îşi are pricinile în noi. Căci sau ne-am predat după Botez vreunui gând rău, ajungând până la faptă, şi de aceea ne-am făcut vinovaţi chiar fără să ni se pară, sau ţinem în noi de bunăvoie niscai seminţe ale răutăţii, şi de aceea se întăreşte cel rău. Şi acela, stăpânindu-ne prin seminţe, nu pleacă până ce nu le aruncăm pe acestea. Iar dacă ne stăpâneşte prin fapta noastră rea, va fi fugărit de abia atunci când vom aduce lui Dumnezeu osteneli vrednice de El. De aceea eu nici acest păcat nu-l numesc păcat al lui Adam, ci mai degrabă al celui ce a făcut răul şi are seminţele. Chiar dacă în amândouă aceste cazuri pricina este un gând care a pătruns ca un hoţ căci amândoura le premerg gândurile eu îţi voi spune că pricina adevărată este cel ce avea putere să-l facă curat de la prima răsărire şi nu l-a curăţit, ci a stat de vorbă cu el până a ajuns la faptă. Dacă totuşi poţi face aceasta după faptă, trebuie să înţelegi că şi înainte de faptă îţi ajuta Dumnezeu dacă voiai. Şi când vezi că ţi-a venit ajutorul prin inimă, înţelege că nu ţi-a venit harul de afară printr-o mutare din altă parte, ci că harul, dat ţie prin Botez în chip ascuns, a lucrat acum aşa de tare, încât ai urât gândul şi l-ai alungat. De aceea Hristos, slobozindu-ne de orice silă, n-a împiedicat aruncarea gândurilor în inimă. Aceasta, pentru ca unele din ele, fiind iubite, în măsura în care sunt iubite să şi rămână; şi astfel să se arate şi harul lui Dumnezeu şi voia omului, ce anume iubeşte: ostenelile din pricina harului, sau gândurile din pricina plăcerii. Şi să nu ne mirăm că suntem luaţi în stăpânire cu sila numai de cele pe care le iubim, deoarece este între ele o înrudire păcătoasă, cum este şi între pofte, ca şi între diferitele noastre pofte între ele, astfel încât fiecare poftă predă gândul, care a prins-o pe ea, după ce a zăbovit mai mult, poftei apropiate, sau acel gând este atras de pofta a doua fără să vrem, împins fiind cu sila şi de obişnuinţa cu cea dintâi. Căci cine, plin fiind de slavă deşartă, va putea fugi de mândrie? Sau, desfătându-se cu hrană îmbelşugată, nu va fi luat în stăpânire de curvie? Sau cine, dându-se pradă zgârceniei, nu va fi înăbuşit de lipsa de milă? Şi cum, cei lipsiţi de toate astea, nu se vor întărâta fără voie şi nu vor împroşca cu furie? De aceea trebuie să înţelegem că din pricina noastră suntem luaţi în stăpânire de păcat, dar după Duhul suntem sloboziţi de robia cu sila. „Căci legea Duhului vieţii, zice, m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii”. Deci atârnă de noi, care am auzit şi am aflat poruncile Duhului, ca să umblăm sau după trup, sau după duh. De acea noi, care am fost amăgiţi aşa de mult, suntem datori să urâm de aici înainte lauda oamenilor şi odihna trupului, prin care odrăslesc gândurile rele chiar dacă nu vrem noi; şi să spunem din inimă Domnului cuvântul Proorocului: „Oare n-am urât, Doamne, pe cei ce te urăsc pe Tine, şi nu m-am topit împotriva duşmanilor Tăi? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei, şi duşmani mi s-au făcut mie”. Şi cu adevărat duşmani ai lui Dumnezeu sunt gândurile rele, care împiedică să se facă voia Lui, în vreme ce Acela „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” acestea ne amăgesc prin patimi şi ne închid calea spre mântuire. Deci să urâm slava deşartă şi să credem Lui în privinţa tuturor, împlântând în El, ca în pământ, orice gând al inimii şi al nădejdii fără imagini. Căci făcând aşa, precum la începutul credinţei venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a făcut mâncare credinciosului, tot aşa cum mintea, devenită tare în credinţă şi curată, prin lepădarea gândurilor şi prin nădejdea înţelegătoare, se va face mâncare a lui Iisus. Pentru că El a zis: „Mâncarea mea este să fac voia Tatălui meu”. Iar aceasta este „ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului”, după cuvântul lui Pavel. Mâncarea lui Iisus este deci adevărul cuprins în credinţa înţelegătoare, împreunată cu nădejdea, credinţă care nu mai e din auz, ci din lucrarea Preasfântului Duh şi despre care spune Scriptura că e adeverirea lucrurilor nădăjduite; căci este o credinţă din auz şi credinţa aceasta care e adeverirea lucrurilor nădăjduite. Ci prin ele arătăm că chiar de la Botez, după darul lui Hristos ni s-a dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor, dar că pe urmă tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât luând puterea lucrării nu săvârşeşte lucrul. Căci neîmplinirea poruncilor vine din necredinţă. Iar necredinţa nu este un păcat străin, ci al celui care nu crede, făcându-se pe urmă maică şi începătură a oricărui păcat. Deci fie că vrem să ne desăvârşim repede, fie încet, suntem datori să credem în chip desăvârşit lui Hristos şi să lucrăm toate poruncile lui, odată ce am luat de la El puterea unei astfel de lucrări; dar nu împlinindu-le una câte una şi pe fiecare în parte, ci îmbrăţişând deodată pe cele singulare şi astfel împlinindu-le pe toate în acelaşi timp. Căci sunt porunci mai generale, care cuprind în ele o mare mulţime din celelalte. Prin urmare n-avem altă bucurie decât să purtăm această luptă împotriva necredinţei noastre şi să nu nesocotim poruncile cuprinzătoare, prin care ni se descoperă în chip limpede harul dat nouă. De acest lucru se roagă şi Sfântul Pavel să avem parte, zicând: „Pentru aceasta îmi plac genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, să vă dea vouă Domnul putere ca să vă întăriţi prin Duhul său în omul dinăuntru şi ca să locuiască Hristos întru toată încredinţarea şi simţirea în inimile voastre prin credinţă”. Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea, pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea celui ce locuieşte întru tine. Şi astfel ţi se va arăta ţie Domnul, potrivit făgăduinţei, în chip duhovnicesc, precum însuşi ştie: „Iar Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”. Atunci vei înţelege ceea ce s-a spus că: „Împărăţia Cerurilor înlăuntrul vostru este”. Dar mai trebuie ştiut şi aceea că poruncile parţiale, fiind din numărul celor parţiale, se întregesc prin acelea care se numesc şi singulare. Şi cei ce au împlinit poruncile parţial, pe măsura aceasta vor intra în Împărăţie. Dar cei ce voiesc să ajungă la desăvârşire sunt datori să împlinească toate poruncile în mod cuprinzător. Iar cea care le cuprinde pe toate este lepădarea sufletului propriu, care e moartea. Şi precum până când cineva mai trăieşte în trup e în lipsă cu împlinirea acesteia, tot aşa până la ieşirea din trup nu poate fi ferit de atacul gândului, pentru lipsa mai sus pomenită. Căci omul bun, zice Cuvântul, nu de la sine, ci „din vistieria cea bună a inimii scoate cele bune”. Iar prin vistierie înţelege pe Duhul cel Sfânt ascuns în inima credincioşilor. „Căci asemenea este Împărăţia Cerurilor unei comori ascunse în ţarină, pe care aflând-o omul a ascuns-o şi ducându-se a vândut toate şi a cumpărat ţarina aceea”. Acest cuvânt tâlcuieşte foarte potrivit cele spuse. Căci cel ce a înţeles limpede că de la Botez are pe Hristos ascuns în sine, după cuvântul Apostolului, aruncă toată lucrurile lumii şi stăruie numai în inima sa, păzind-o cu toată străjuirea şi privind ţintă la sfârşitul vieţii, cum zice proverbul. De aceea el nu trebuie să-şi închipuie că alungă păcatul lui Adam prin nevoinţe; dar nici păcatele care se nasc în el după Botez nu trebuie să-şi închipuie că le scoate afară astfel, decât prin Hristos. Căci „El este cel ce lucrează în voi şi să voiţi şi să lucraţi după bunăvoinţă”. Adăugând Apostolul „după bunăvoinţă”, a arătat că a binevoi să lucrăm virtuţile atârnă de noi. Dar şi cuvintele Domnului: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, sau: „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”, au acelaşi înţeles. Poate aşa trebuie înţeles şi versetul: „Toate printr-însul s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din tot ce s-au făcut”, dacă în „toate” se cuprind şi faptele noastre; la fel cuvintele: „Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine”. De aceea şi Proorocul n-a zis: „Din Ierusalim îţi vor aduce ţie împăraţii daruri în templul Tău” ( cum se cuvenea şi cum se făcea), ci: „Din templul Tău îţi vor aduce ţie împăraţii daruri în Ierusalim”. Aceasta pentru că mintea, care e împăratul fiecăruia, ia întâi din templul cel ascuns al inimii îndemnuri bune şi frumoase de la Hristos, care locuieşte acolo, şi le duce până la vieţuirea virtuoasă, pe care Proorocul a numit-o Ierusalim; şi apoi iarăşi le aduce prin intenţiunea cea bună lui Hristos, care i le-a dăruit mai înainte. Cum zice Scriptura că Ierusalimul este ceresc, iar tu ai zis că este în inimă? Nu numai Ierusalimul, ci şi celelalte bunuri câte vor avea să le primească drepţii la înviere ştim că sunt sus. Dar arvunile şi pârga lor lucrează duhovniceşte în inimile celor cu credinţă tare încă de pe acum. Aceasta pentru ca, dobândind siguranţa despre cele viitoare, să dispreţuim toate cele de aici şi să iubim pe Dumnezeu până la moarte. De aceea n-a zis: „Aveţi să vă apropiaţi”, ci: „V-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc”. Căci capabili de ele ne-am făcut încă de la Botez. Dar numai cei tari în credinţă se învrednicesc să ajungă la ele, cei care mor în fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adică se ridică mai presus de toată preocuparea vieţii de aici şi nu mai cugetă la nimic altceva decât la un singur lucru: să ajungă la dragostea desăvârşită a lui Hristos, care este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a intrat ca înaintemergător Iisus. Aceasta a căutat-o mai presus de toate şi Sfântul Pavel. De aceea a zis: „Alerg după ea, doar voi prinde-o, întrucât prins am fost şi eu de Hristos”. (Adică mă străduiesc să-L iubesc, întrucât şi eu am fost iubit). Iar după ce a prins această iubire, n-a mai vrut să se gândească la nimic altceva, nici la necazurile trupului acestuia, nici la minciunile creaţiunii, ci a lepădat aproape orice gând nemairăbdând nici măcar o clipă să fie lipsit de lucrarea Duhului. Deci arătând toate câte le-a dispreţuit pentru această dragoste duhovnicească, zice: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Oare necazul, ori strâmtoarea, ori prigoana, ori foamea, ori foametea, ori golătatea, ori primejdia, ori sabia?”, ca să continue mai încolo: „Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa” şi nici una din cele ce urmează; şi iarăşi: „Nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus Domnul nostru”. Aceasta pentru că n-a primit să se gândească la nici una dintre acestea, ci numai cum să stăruie în aceea. Dar fiindcă voi socotiţi că gândurile rele nu sunt ale noastre, ci vin din alte izvoare, spunând odată că sunt păcatul lui Adam, altădată că sunt însuşi Satana şi iarăşi altădată că sunt momeala aruncată de Satana, noi vom spune că altceva este păcatul lui Adam, altceva Satana, altceva momeala Satanei şi altceva gândurile noastre rele, chiar dacă îşi au punctul de plecare în momeală. Satana este însuşi ipostasul diavolului, care a încercat să-l ispitească chiar şi pe Domnul. Păcatul lui Adam este călcarea poruncii de către primul om. Momeala aruncată de Satana, este arătarea unui lucru rău în forma exclusivă a unui gând. Ea foloseşte puţinătatea credinţei noastre ca prilej să se apropie de mintea noastră. Căci dacă am primit porunca să nu ne îngrijim de nimic, ci să păzim cu toată străjuirea inima noastră şi să căutăm Împărăţia Cerurilor, aflătoare înlăuntrul nostru, îndată ce se depărtează mintea de inimă şi de căutarea amintită, dă loc momelii diavolului şi se face în stare să primească şoapta lui cea rea. Dar nici atunci nu are diavolul puterea să stârnească gândurile noastre cu forţa, pentru că dacă ar fi aşa nu ne-ar cruţa şi ne-ar aduce cu sila orice gând şi nu ne-ar îngădui să cugetăm la nimic bun. El are numai puterea să ne arate în forma exclusivă a unui gând la prima lui răsărire înţelesuri păcătoase, spre a ispiti lăuntrul nostru, dându-i prilej să încline fie spre ceea ce vrea el, fie spre porunca lui Dumnezeu, întrucât aceasta se împotrivesc întreolaltă. Astfel dacă-l iubim, ne mişcăm îndată gândurile spre lucrul arătat şi cugetarea noastră începe să se ocupe în chip pătimaş cu el; dacă însă îl urâm, nu putem zăbovi, ci urâm şi momeala însăşi. Iar dacă momeala stăruie chiar când e urâtă (căci se întâmplă şi acest lucru), aceasta nu e din pricina unei alipiri proaspete, ci pentru că s-a întărit printr-o veche obişnuinţă. De aceea rămâne neclintită pe loc, ca gând simplu, fiind împiedicată de neplăcerea inimii să progreseze la o cugetare dezvoltată şi la patimă. Căci arătarea aceasta izolată, fiind urâtă de cel ce e atent la sine însuşi, nu are puterea să tragă cu sila mintea în vălmăşagul pătimaş de gânduri, decât numai prin împătimirea inimii după plăceri. Aşadar de vom lepăda cu totul împătimirea după plăceri, nu vom mai putea fi vătămaţi nici de apariţia gândului simplu al vechilor obişnuinţe, iar conştiinţa nu va mai avea îndoieli în ce priveşte siguranţa celor viitoare. Căci cunoscând mintea împotrivirea trândavă a acestei obişnuinţe şi mărturisind lui Dumnezeu vechea pricină, îndată e înlăturată şi această ispită. Şi iarăşi va avea mintea putere să vegheze asupra inimii şi să o păzească cu toată străjuirea, încercând să pătrundă în cele mai dinăuntru şi mai netulburate cămări ale ei, unde nu sunt vânturi de-ale gândurilor rele, care împing cu sila şi sufletul şi trupul în prăpăstiile voluptăţii şi le aruncă în fântânile de smoală de asemenea nici vreo cale largă şi încăpătoare, pardosită cu cuvinte şi cu chipuri de-ale înţelepciunii lumeşti, care să vrăjească pe cei ce pornesc pe ea, oricât de înţelepţi ar fi. Cămările acestea care sunt cele mai de dinlăuntrul sufletului şi casa lui Hristos nu primesc nimic din lucrurile goale ale veacului acesta, fie că sunt raţionale fie că sunt neraţionale, fără numai acestea trei, pe care le-a numit apostolul: credinţa, nădejdea şi dragostea. Deci cel ce este iubitor de adevăr şi primeşte osteneala inimii poate să nu fie atras în afară nici de obişnuinţele vechi în felul în care am arătat, ci să vegheze asupra inimii şi să străbată tot mai înăuntru şi să se apropie numai de Dumnezeu, fără să se scârbească de ostenelile atenţiei şi ale stăruinţei. Căci nu poate să nu se ostenească cu inima cel ce ia aminte la împrăştierile gândului şi la plăcerile trupeşti, având să stea mereu închis între anumite hotare (să se cirscumcrie), nu numai în cele din afară, ci şi în cele dinăuntru. Mai ales că acele împrăştieri şi plăceri adeseori abat şi cugetul şi fapta. Prin urmare e drept că momeala ca gând simplu exercită o putere silnică atunci când stăruieşte, chiar dacă e urâtă. Dar convorbirea gândurilor ce se adaugă atârnă de voia noastră liberă. Aceasta au arătat-o şi cei ce n-au păcătuit întru asemănarea călcării lui Adam, întrucât momeala n-au putut-o împiedica, dar convorbirea prietenoasă cu ea au lepădat-o cu totul. Să zicem că Adam a săvârşit greşeala prin voinţă şi pentru aceasta, fiind de aceeaşi natură cu el, şi noi cădem prin voinţă. Dar atunci n-a avut el şi momeala tot prin voinţă? E sigur că momeala a avut-o în chip necesar. Dar momeala nu e nici păcat, nici dreptate, ci dovada libertăţii voii. De aceea s-a şi îngăduit să se arunce momeala în noi, ca pe cei ce înclină spre împlinirea poruncii să-i încununeze ca pe unii ca sunt credincioşi, iar pe cei ce înclină spre plăcere să-i osândească ca pe unii ce sunt necredincioşi. Dar şi aceasta trebuie să o ştim că nu suntem judecaţi îndată după fiecare hotărâre, ca cercaţi sau netrebnici, ci după ce vom fi fost probaţi toată viaţa noastră pământească, prin momeli, arătându-se aici biruitori, aici biruiţi, aici căzând, aici ridicându-ne, aici rătăcind, aici umblând bine. Abia atunci, în ziua ieşirii din trup, socotindu-se toate, vom fi judecaţi potriviţi cu ele. Prin urmare momeala nu este păcat. Să nu fie! Căci deşi ea arată în chip necesar lucrurile în forma simplă a unui gând, dar noi am, primit în Domnul puterea lucrării duhovniceşti şi stă în puterea noastră să le judecăm de la prima răsărire de cuget, spre a şti dacă e vorba de ceva vătămător sau de ceva folositor, şi astfel să lepădăm sau să primim gândurile care vin; deci aceasta nu se înmulţesc din necesitate, ci din buna plăcere. Ar trebui ca noi, care suntem raţionali, să ştim ce auzim. Dar fiindcă sufletul, întunecat de iubire de plăcere şi de slava deşartă, a căzut în adâncul neştiinţei, nu mai aude nici porunca Scripturii şi nu mai ascultă nici de rânduiala firii, nici de povăţuirea celor încercaţi, ci urmează numai socotinţelor proprii. Căci cine crezând dumnezeieştii Scripturi şi împlinind poruncile Domnului, nu vede cum pe măsură ce sporeşte în acestea, se depărtează gândurile şi se încredinţează că acelea nu ne stăpânesc prin puterea lor, ci prin puţinătatea credinţei şi neîmplinirea poruncilor? Aceasta e cauza pentru care nu ne aflăm toţi în aceeaşi stare şi nu suntem purtaţi de aceleaşi cugetări: fiindcă pricinile gândurilor stau în voia noastră slobodă. Cine nu ştie că ne îngrămădim patimile mai sus pomenite în fiecare zi cu lucrul, cu cuvântul şi cu cugetarea? Şi cine nu ştie că pe cei ce ne ajută la aceasta îi iubim ca pe nişte binefăcători, iar pe cei ce ne împiedică îi ocolim ca pe nişte duşmani? Dar dacă iubim patimile amintite aşa de mult încât le şi apărăm pe faţă, cum vom urî momeala lor în forma de gând simplu şi prim? Iar dacă a fost primită prima răsărire de cuget, cum nu îi vor urma acesteia gândurile atârnătoare de ea? Cunoaşte deci, o omule, că Domnul priveşte la inimile tuturor şi celor ce urăsc prima răsărire de gând rău îndată le vine în ajutor ( le face dreptate), precum a făgăduit, şi nu lasă roiul vălmăşagului de gânduri să năvălească şi să întineze mintea şi cunoştinţa lor; iar pe cei ce nu stârpesc primele înmuguriri, prin credinţă şi nădejde, ci se lipesc cu dulceaţă de ele pe motivul că vor să le cunoască bine şi să le probeze, îi lasă, ca pe unii ce sunt lipsiţi de credinţă şi vreau să se ajutoreze singuri, să fie izbiţi şi de gândurile ce urmează, pe care de aceea nu le surpă fiindcă vede că momeala lor este iubită de aceia şi nu este urâtă de la prima mijire. De ce a venit atunci Domnul în trup, dacă nu ca să moară pentru toţi, potrivit Scripturilor, şi să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul? Iar dacă socoteşti că moartea cea din Adam mai stăpâneşte până acum din altă pricină decât pentru necredinţa noastră, e vădit că bagatelizezi venirea lui Hristos şi ţii Botezul de nedesăvârşit, odată ce şi cei botezaţi sunt ţinuţi încă sub moartea protopărintelui, fără o vină proprie. Dar atunci, o, omule, cum se mai poate spune că te-ai făcut un nou Adam cu harul lui Hristos şi nu mai porţi nimic din cel vechi în chip necesar, decât ceea ce se naşte din credinţa ta strictă şi din neascultarea ta? Doar ştim că Domnul a venit pentru noi, a murit pentru noi, ne curăţeşte pe noi prin Botez, ne aşează în raiul Bisericii, ne îngăduie să mâncăm din tot pomul din rai, adică să iubim pe tot cel botezat în Biserică şi să-l răbdăm în înfrângerile ce le suferă şi să nu-l urmărim pe fiecare în toate zigzagurile lui şi pentru lucrurile care ni se par bune să-l iubim, iar pentru cele care ni se par rele să-l urâm. Căci aceasta înseamnă a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi al răului, din care, gustând mintea, îndată se poticneşte în propriile ei păcate şi îşi descoperă, prin iscodirea răutăcioasă a aproapelui, goliciunea ei, de care mai înainte nu ştia, fiind acoperită de vălul înţelegerii şi al milei. De aceea li s-a poruncit celor aşezaţi în raiul Bisericii: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”, „Iertaţi şi vi se va ierta vouă”. Pe scurt li s-a spus: „Câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea. Căci aceasta este legea şi proorocii”. Precum ai făcut îţi va fi ţie. Dar de câte ori n-am călcat aceste porunci! De câte ori n-am osândit pe aproapele fără milă! De câte ori nu l-am urât, sau nu l-am nedreptăţit, fără să fim nedreptăţiţi! Iar dacă aşa este, ce mai batjocorim pe Adam şi-l mai învinui şi pentru rele străine? Căci dacă am căzut în aceeaşi moarte, am călcat şi porunca cu voia, ca şi acela. Aşadar trei lucruri i s-au întâmplat lui Adam, şi nu cum socoteşti tu. Acestea sunt: atacul (momeala) prin orânduire mai înaltă, călcarea poruncii prin necredinţă şi moartea prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, ca urmare nu atât a atacului prin iconomie, cât a călcării din necredinţă. Noi am moştenit numai moartea lui Adam, pentru motivul că nu puteam să ne facem din morţi vii, până ce nu a venit Domnul şi ne-a făcut pe toţi vii. Iar prima înmugurire de gând o avem prin orânduire ca şi acela; tot asemenea puterea de-a asculta sau nu de ea, după cum ne e voia. Dar păcătuirea cu gândul o avem din voia liberă. Despre aceasta ne încredinţeaz㠄cei ce n-au păcătuit întru asemănarea greşelii lui Adam”, cum zice Apostolul. Căci dacă aceia, fiind din Adam, au putut să nu păcătuiască întru asemănarea greşelii lui Adam, e vădit că şi noi putem. De ce mai aducem atunci scuze pentru păcate şi spunem lucruri nedrepte împotriva lui Dumnezeu, că adică ar îngădui să fim războiţi de rele străine? Suntem datori să ştim exact că toată vina ce izvorăşte din Adam fiind desfiinţată de Domnul, oricine mai pătimeşte de vreun păcat i se întâmplă aceasta pentru că a dispreţuit prin necredinţa sa, sau prin iubirea de plăcere, desăvârşirea pe care a primit-o în chip tainic la Botez. Căci chiar dacă omul încă n-a cunoscut ce-a primit, fiind nedesăvârşit în credinţă şi cu lipsuri în lucrarea poruncilor, dar Dumnezeu i-a dăruit desăvârşirea. Fiindcă zice: „Tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”. Iar acest dar desăvârşit nu-l află cineva oricum, chiar dacă ar folosi toată isteţimea lumească, ci numai din lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, în analogie cu ceea ce împlineşte din ele. Căci după cum e deosebită împlinirea lor, aşa e deosebită şi descoperirea darului. Deci nimeni să nu se bizuie în cuvinte şi în forme, dacă nu are înţelegerea aceasta. Căci zice: „Nu cel ce se laudă pe sine este cercat, ci cel pe care îl laudă Domnul”. Dar chiar şi acela care primeşte laude de la Domnul e dator să se folosească de cuget drept şi să ştie exact că oricât ar fi luptat cineva împotriva necredinţei sale şi oricât ar fi înaintat în credinţă şi orice bun ar fi dobândit, nu numai prin cunoştinţa simplă, ci prin lucrare, n-a aflat sau nu va putea afla nimic mai mult, decât ceea ce primise în chip tainic prin botez. Iar aceasta este Hristos. Pentru că zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Dar Hristos, fiind Dumnezeu desăvârşit, a dăruit celor ce s-au botezat harul desăvârşit al Duhului, care nu primeşte nici un adaos de la noi, ci ni se descoperă şi ni se arată potrivit cu lucrarea poruncilor, sporindu-ne credinţa „până când toţi vom fi ajuns la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos”. Aşadar orice i-am aduce Lui după ce-am fost născuţi din nou a fost ascuns de mai înainte de El în noi, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Cine a cunoscut gândul lui Hristos, sau cine I-a dat Lui ceva mai înainte ca să i se întoarcă după aceea ca răsplată? Pentru că de la El şi pentru El şi întru El sunt toate. Lui i se cuvine slava în vecii vecilor. Amin”. Ele ne îndeamnă să-i răsplătim lui Dumnezeu cu purtările noastre bune şi cu toată virtutea, întrucât ne fac să cugetăm pururi cu bună conştiinţă la cuvântul proorocesc: „Ce voi da în schimb Domnului pentru toate câte mi le-a dat mie?” Să cugete deci sufletul la toate binefacerile de care i-a făcut parte iubitorul de oameni Dumnezeu începând de la naştere; sau de câte primejdii a fost izbăvit adeseori; sau în câte rele a căzut şi în câte greşeli s-a rostogolit fără să fie predat, după dreptate, duhurilor care l-au amăgit ca să-l prindă şi să-l ducă la moarte, ci, cu îndelungă răbdare. Stăpânul iubitor de oameni, trecând cu vedere greşelile, l-a păstrat, aşteptând întoarcerea lui; să cugete iarăşi că, slujind de bună voie duhurilor rele prin patimi. El îl hrănea, acoperindu-l şi ocrotindu-l în tot chipul, iar la urmă l-a călăuzit prin Duhul cel bun pe drumul mântuirii şi i-a pus în inimă dragostea de viaţă ascetică şi l-a împuternicit să părăsească cu bucurie lumea şi toată amăgirea plăcerilor trupeşti, împodobindu-l cu schima îngerească a rânduielii ascetice şi pregătind lucrurile în aşa fel, ca să fie primit cu uşurinţă de sfinţii bărbaţi, în obştea frăţiei. Iar cugetând la acestea cu bună conştiinţă, cine nu va petrece totdeauna întru zdrobirea inimii? Cine nu se va umple de nădejde tare, având atâtea dovezi de binefacere, fără ca el să fi făcut vreun bine mai înainte? Căci oricine va cugeta aşa: Dacă fără să fi făcut eu nici un bine, ba chiar păcătuind mult înaintea Lui şi în necurăţiile trupului şi în alte multe răutăţi, totuşi nu mi-a făcut după păcatele mele, nici nu mi-a întors după fărădelegile mele, ci mi-a rânduit atâtea daruri şi haruri spre mântuire, dacă mă voi hotărî cu totul să-l slujesc de aici înainte numai Lui prin vieţuire curată şi prin împlinirea virtuţilor, de câte bunătăţi şi daruri duhovniceşti nu mă va învrednici, întărindu-mă, îndreptându-mă şi călăuzindu-mă spre tot lucrul bun? De aceea, cel ce se gândeşte totdeauna la aceasta şi nu uită de binefacerile lui Dumnezeu se ruşinează şi se îndreaptă şi se nevoieşte spre toată virtutea bună şi spre toată lucrarea dreptăţii, gata totdeauna să facă cu râvnă voia lui Dumnezeu. Până când ne mai rezemăm încă pe dreptatea părută a omului din afară, în lipsa adevăratei cunoştinţe, şi ne amăgim pe noi înşine cu îndeletnicirile din afară, vrând să plăcem oamenilor şi vrând slăvi, cinstiri şi laude de la ei. Căci va veni desigur Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului şi dă la iveală sfaturile inimilor. Judecătorul care nu greşeşte şi care nu se lasă ruşinat de bogat, nici nu se milostiveşte de sărac, care dă la o parte înfăţişarea de din afară şi scoate la arătare adevărul ascuns înăuntru. Acela va încununa pe luptătorii adevăraţi, care au vieţuit potrivit cu cunoştinţa, în faţa îngerilor şi înaintea Tatălui Său, iar pe cei ce au îmbrăcat chipul cucerniciei cu prefăcătorie şi au arătat numai oamenilor o părută bună vieţuire şi s-au bizuit pe aceasta în deşert, amăgindu-se nebuneşte pe ei înşişi, îi va da pe faţă înaintea Bisericii Sfinţilor şi a toată oastea cerească, ca apoi să-i trimită ruşinaţi cumplit în întunericul cel mai din afară, fecioarelor nebune, pentru că şi acestea şi-au păzit fecioria din afară a trupului, dat fiind că întru nimic n-au fost învinovăţite în privinţa aceasta, ba au avut în parte şi untdelemn în candelele lor, adică au fost părtaşe şi de oarecare virtuţi şi isprăvi din afară şi de oarecare dureri. De aceea candelele lor au şi ars până la o vreme. Dar din pricina negrijii, neştiinţei şi a trândăviei, n-au fost cu prevedere şi n-au cunoscut cu de-amănuntul roiul patimilor ascunse înăuntru şi puse în lucrare de duhurile rele. Din această pricină cugetarea lor a fost stricată de înrâuririle vrăjmaşe, încât s-au învoit cu ele prin gândurile lor. Şi aşa au fost amăgite într-ascuns şi biruite de pizma cea a tot rea, de ciuda care urăşte binele, ce vrajbă, de gâlceavă, de ură, de mânie, de amărăciune, de pomenirea răului, de făţărnicie, de furie, de mândrie, de slava deşartă, de dorinţa de-a plăcea oamenilor, de bunul plac, de iubirea de argint, de trândăvire, de pofta trupească ce trezeşte în gânduri voluptatea, de necredinţă, de lipsa de temere, de laşitate, de întristare, de împotrivire, de moleşire, de somn, de înalta părere de sine, de voinţa de-a se scuza, de îngâmfare, de lăudăroşenie, de nesăturate, de risipă, de zgârcenie, de deznădejdea care-i mai cumplită decât toate, şi de celelalte mişcări subţiri ale păcatului. Ele socoteau că şi lucrarea faptelor bune sau vieţuirea cuvioasă se înfăptuieşte cu puteri omeneşti şi de aceea căutau să culeagă laude de la oameni. Din această pricină chiar dacă au fost părtaşe de unele daruri, le-au vândut duhurilor rele pentru slava deşartă şi plăcerea de la oameni. Împărtăşindu-se şi de alte patimi, ele au amestecat în purtările bune cugetele rele şi trupeşti. De aceea le-au făcut necurate şi neprimite asemenea jertfei lui Cain, lipsindu-te de bucuria Mirelui şi fiind lăsate afară de nunta cerească. Căci cel ce călătoreşte după socoteala sa, fără cunoştinţa evanghelică şi fără călăuzirea cuiva, de multe se împiedică şi cade în multe gropi şi curse ale celui rău, mult rătăceşte şi prin multe primejdii trece şi nu ştie la ce ţintă va ajunge. Pentru că sunt destui care au trecut prin multe osteneli şi nevoinţe şi au răbdat pentru Dumnezeu rele pătimiri şi scârbe multe. Dar prin faptul că au umblat după socoteala lor şi n-au putut deosebi lucrurile, nici n-au cerut sfatul aproapelui, aceste osteneli ale lor au rămas deşarte şi fără rost. (Marcu Ascetul)27

ˇ         Subţiază-ţi deci trupul tânăr, o fiule, şi îngraşă-ţi sufletul nemuritor cu cele spuse înainte, iar mintea înnoieşte-ţi-o cu virtuţile mai înainte înşirate, prin conlucrarea Duhului. Căci trupul tânăr, îngrăşat cu felurite mâncări şi cu băutură de vin, e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de aprinderea plăcerilor trupeşti, iar mintea lui e robită de fierberea poftelor rele, neputând să se împotrivească plăcerilor trupului. Căci îngrămădirea sângelui pricinuieşte împrăştierea duhului. Mai ales băutura de vin nici să n-o miroasă tinereţea, ca nu cumva prin focul îndoit, născut din lucrarea patimii dinăuntru şi din băutura de vin, turnată din afară, să i se înfierbânte peste măsură plăcerea trupului şi să alunge de la sine plăcerea duhovnicească a durerii născută din străpungerile inimii şi să aducă în ea întunecare şi împietrire. Ba de dragul poftei duhovniceşti, tinereţea nici la săturarea de apă să nu se gândească. Căci puţinătatea apei ajută foarte mult la sporirea cumpătării. După ce vei proba aceasta cu lucrul, vei lua singur încredinţarea prin experienţă. Căci acestea nu ţi le rânduim şi hotărâm fiindcă vrem să-ţi punem asupra un jug silnic, ci, îndemnându-te şi sfătuindu-te cu dragoste, ţi le dăm ca pe o socotinţă şi cale bună de urmat spre sporirea în fecioria adevărată şi în cumpătarea deplină, lăsând la sloboda ta alegere să faci ce vrei. (Marcu Ascetul)34

ˇ         Să vorbim acum puţin şi despre patima neraţională a mâniei, care pustieşte, zăpăceşte şi întunecă tot sufletul, şi-l arată pe om asemenea fiarelor în vremea mişcării şi lucrării ei, mai ales pe cel ce alunecă lesne şi repede spre ea. Patima aceasta se sprijină mai ales pe mândrie; prin ea se întăreşte şi se face nebiruită. Căci până ce e udat copacul diavolesc al amărăciunii, al supărării şi al mâniei, cu apa puturoasă a mândriei, înfloreşte şi înfrunzeşte îmbelşugat şi aduce mult rod al fărădelegii. Iar clădirea celui rău în suflet nu poate fi doborâtă, până ce are ca sprijin şi întărire temelia mândriei. Dacă vrei, aşadar, să se usuce în tine arborele fărădelegii (adică patima amărăciunii, a mâniei şi a supărării) şi să se facă neroditor, ca venind securea Duhului să-l taie şi să-l arunce în foc cum zice Evanghelia, şi să-l scoată afară împreună cu toată răutatea; şi dacă vrei să se dărâme şi să se surpe casa fărădelegii, pe care cel rău o zideşte cu vicleşug în suflet (şi o face aceasta adunând de fiecare dată în gând ca pietre felurite pricini întemeiate sau neîntemeiate, provocate de lucruri şi de cuvinte referitoare la cele materiale şi ridicând în suflet o clădire a răutăţii, căreia îi pune ca sprijin şi întărire gânduri de mândrie), să ai smerenia Domnului neîncetat în inimă. Să te gândeşti cine a fost El şi ce s-a făcut pentru noi, şi din ce înălţimi de lumină a dumnezeirii, - descoperită după putinţă fiinţelor de sus şi slăvită în ceruri de toată firea raţională a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, începătorilor, Stăpâniilor, Heruvimilor şi Serafimilor şi a nenumitelor Puteri spirituale, ale căror nume n-au ajuns până la noi, după cuvântul tainic al Apostolului, - în ce adânc de smerenie omenească s-a coborât, prin negrăita Sa bunătate, asemănându-se întru toate nouă, celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii şi ajunserăm robi prin călcarea lui Adam fiind stăpâniţi de vrăjmaş prin lucrarea patimilor. Căci aflându-ne noi într-o astfel de robie înfricoşată şi stăpâniţi fiind de moartea nevăzută şi vicleană, nu s-a ruşinat de noi Stăpânul întregii firi văzute şi nevăzute, ci umilindu-Se pe Sine şi luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară şi sub osânda dumnezeiască, „s-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat”, adică afară de patimile de ocară. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatul neascultării de către hotărârea dumnezeiască: moartea, osteneala, foamea, setea şi cele asemenea acestora, făcându-Se ceea ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce este El; „Cuvântul trup s-a făcut”, ca trupul să se facă Cuvânt; „fiind bogat, s-a făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui”; s-a făcut asemenea nouă din multa iubire de oameni, ca noi să ne facem asemenea Lui prin toată virtutea. Căci de unde a venit Hristos, de acolo se înnoieşte, prin harul şi puterea Duhului; omul zidit cu adevărat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Iar prin această înnoire ajunge la măsura dragostei desăvârşite, care aruncă afară frica, nemaiputând să cadă niciodată. Căci „dragostea niciodată nu cade”, fiindc㠄dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu şi cine rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne”. De această măsură s-au învrednicit Apostolii şi cei ce s-au nevoit asemenea lor întru virtute şi s-au înfăţişat pe ei desăvârşiţi Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste desăvârşită, în toată viaţa lor. Gândeşte-te, aşadar, totdeauna fără uitare la umilirea aceasta atât de mare, pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negrăita Sa iubire de oameni; adică la sălăşluirea în Maica lui Dumnezeu – Cuvântul, la luarea omului asupra Sa, la naşterea din femeie, la creşterea treptată cu trupul, la ocări, la înjurături, la batjocuri, la luarea în râs, la bârfiri, la biciuiri, la scuipări, la luarea în bătaie de joc, la hlamida roşie, la cununa de spini, la osândirea lui de către căpetenii, la strigătul iudeilor celor fărădelege şi de acelaşi neam cu El, împotriva lui: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-l!” la cruce, la piroane, la suliţă, la adăparea cu oţet şi fiere, la triumful păgânilor, la râsul celor care treceau şi ziceau: „De eşti Fiul lui Dumnezeu, pogoară-te de pe cruce şi vom crede ţie”, şi la celelalte patimi, pe care le-a răbdat pentru noi: „la răstignire, la moarte, la aşezarea de trei zile în mormânt, la coborârea la iad; la învierea din morţi, la scoaterea din iad şi din moarte a sufletelor, care s-au împreunat cu Domnul, la înălţarea la ceruri, la şederea de-a-dreapta Tatălui, la cinstea şi la slava mai presus de toată începătoria, Stăpânirea şi de tot numele ce se numeşte, la închinarea ce o aduc toţi îngerii Celui întâi născut din morţi, din pricina patimilor, după cuvântul Apostolului, care zice: „Aceasta să se cugete în voi, ceea ce şi în Hristos Iisus, care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a umilit pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea omului făcându-se şi la înfăţişare aflându-se ca omul; şi s-a smerit pe Sine ascultător făcându-Se până la moarte, iar moartea a crucii, de aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat pe El şi i-a dăruit Lui nume mai presus de toate numele, ca în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt”, … şi următoarele. Iată la ce slavă şi înălţime L-au ridicat, după dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul făcut om, pricinile mai înainte spuse.

ˇ         Prin urmare, de vei păstra în inima ta fără uitare, cu dragoste şi cu simţire, aceste amintiri, nu te va stăpâni patima amărăciunii, a mâniei şi a supărării. Căci temeliile patimii mândriei, fiind săpate prin smerenia lui Hristos, la care te vei gândi, se va surpa uşor şi de la sine toată clădirea fărădelegii, adică a mâniei şi a supărării. Căci ce inimă aspră şi împietrită nu se va frânge de va avea necontenit în minte marea smerenie a dumnezeirii Unuia născut pentru noi şi amintirea tuturor patimilor mai înainte spuse? Cine nu se va face de bunăvoie pământ, cenuşă şi pulbere de călcat de către toţi oamenii? Iar dacă se va smeri şi se va frânge sufletul astfel, privind la smerenia Domnului, ce mânie va mai putea să stăpânească asupra lui? Dar tot aşa de vădit e că uitarea acestor gânduri folositoare şi de viaţă făcătoare, şi sora ei lenea, şi ajutătoarea şi tovarăşa lor neştiinţa, care sunt patimile cele mai adânci şi mai lăuntrice, mai greu de surprins şi de îndreptat, care acoperă şi întunecă sufletul cu multă grijă, fac să se încuibeze şi să lucreze în el şi celelalte patimi, întrucât sădesc nepăsarea şi alungă frica de păcate, căci odată ce sufletul e acoperit de uitarea atotpăcătoasă, de lenea stricăcioasă şi de neştiinţă, maica şi doica tuturor relelor, nenorocita de minte se lipeşte cu uşurinţă de tot ce se vede, se cugetă sau ce aude. De pildă de va vedea frumuseţe de femeie, îndată se va răni de pofta trupească. Şi aşa succedându-se amintirile lucrurilor privite cu patimă şi cu plăcere, zugrăvesc din nou înăuntrul sufletului icoanele lor, prin întipărirea înţelesurilor şi a gândului păcătos. Iar urmarea este că întinează mintea pătimaşă şi nenorocită prin lucrarea duhurilor rele. (Marcu Ascetul)3

ˇ         Trupul dacă e gras şi tânăr, sau plin de must, când e aţâţat de amintiri caută să împlinească cu patimă cele cuprinse în ele, fiind împins de poftă, sau săvârşeşte uneori necurăţii în vis ori în somn. Căci chiar dacă nu a avut cineva amestecate cu femeia la arătare şi e socotit cast, feciorelnic şi curat de oameni, ba chiar are renume de sfânt, înaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e socotit ca spurcat, desfrânat şi necumpătat; şi pe dreptate va fi osândit în ziua aceea, de nu va plânge şi nu se va tângui, topindu-şi trupul necontenit cu posturi, privegheri şi rugăciunii, iar mintea lecuindu-şi-o şi îndreptându-şi-o prin amintiri sfinte şi prin meditarea cuvântului dumnezeiesc, aducând pocăinţă cuvenită lui Dumnezeu, înaintea căruia a şi cugetat şi făcut relele. Fiindcă nu minte glasul care a zis: „Iar eu vă zic vouă: tot cel ce priveşte la femeie spre a o pofti pe ea a şi preacurvit cu ea în inima sa”. De aceea e de folos tânărului să nu se întâlnească, de e cu putinţă, deloc cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, să vieţuiască despărţit chiar şi de oameni, căci atunci poartă războiul mai uşor şi îl cunoaşte mai bine; mai ales dacă va fi cu luare aminte la sine însuşi şi va petrece în cumpătare, cu puţină băutură de apă, în priveghere multă şi rugăciuni, şi se va sili să fie împreună cu Părinţi duhovniceşti încercaţi, lăsându-se înţelepţit şi călăuzit de ei. (Marcu Ascetul)4

ˇ         E primejdios lucru a fi cineva singur, fără martori, a se călăuzi după voia sa şi a convieţui cu cei neîncercaţi în războiul duhovnicesc. Unii ca aceştia sunt meşteşugirile păcatului şi se ţin bine ascunse; şi felurite curse şi-a întins vrăjmaşul pretutindeni. De aceea, dacă e cu putinţă, e bine să te sileşti şi să te străduieşti a fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbaţi cunoscători. În felul acesta, deşi nu ai tu însuţi făclia adevăratei cunoştinţe, fiind încă nedesăvârşit cu vârsta duhovnicească şi prunc, dar însoţindu-te cu cel ce o are, nu vei umbla în întuneric, nu te vei primejdui de lanţuri şi de curse şi nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric şi răpesc şi ucid pe cei ce umblă în el fără făclia spirituală a cuvântului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)46

ˇ         Ţinta cuvântului nostru este să atragă atenţia asupra celor trei uriaşi puternici şi tari ai celor de alt neam, pe care se reazemă toată puterea protivnică a lui Holofern cel spiritual. Dacă aceştia vor fi răpuşi şi ucişi, toată puterea duhurilor necurate va slăbi cu uşurinţă, până se va topi cu totul. Cei trei uriaşi ai celui rău, care sunt socotiţi ca cei mai tari, sunt cele trei rele amintite mai-nainte: neştiinţa, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună lucrătoare şi slujitoarea ei; şi nepăsarea trândavă, care ţese veşmântul şi acoperământul norului negru aşezat peste suflet şi care le sprijină pe amândouă, le întăreşte, le susţine şi sădeşte în sufletul cel fără grijă răul înrădăcinat şi statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare şi prin neştiinţă se întăresc şi se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă şi neputând să fiinţeze fără să se susţină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmaşului şi căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se întăreşte şi pe ele se reazemă toată oastea duhurilor răutăţii, ca să-şi poată duce la împlinire planurile. Fără ele nu se pot susţine nici cele mai-nainte spuse. De vrei, aşadar, să dobândeşti biruinţă împotriva patimilor mai-nainte pomenite şi să pui pe fugă uşor mulţimea vrăjmaşilor spirituali de alt neam, adună-le în tine însuţi prin rugăciune şi prin ajutorul lui Dumnezeu. Pătrunzând astfel în adâncurile inimii, caută urma acestor trei uriaşi puternici ai diavolului, adică a uitării, nepăsării trândave şi a neştiinţei care sunt propteaua duşmanilor spirituali de alt neam şi pe sub care, furişându-se celelalte patimi ale răutăţii, lucrează, vieţuiesc şi prind putere în inimile celor iubitori de plăcere şi în sufletele neînvăţate. Şi prin multa atenţie şi supraveghere a minţii, folosindu-te şi de ajutorul de sus, vei afla relele necunoscute celorlalţi şi socotite că nici n-ar fi rele, dar care sunt mai stricăcioase decât celelalte. Iar prin armele dreptăţii, care sunt contrare lor, adică prin amintirea cea bună, care-i pricina tuturor bunătăţilor, prin cunoştinţa luminată, prin care sufletul, priveghind, alungă de la sine întunericul neştiinţei, şi prin râvna cea bună, care îndrumă şi zoreşte sufletul spre mântuire, vei birui întru puterea Duhului Sfânt, prin rugăciune şi cerere, vitejeşte şi bărbăteşte pe cei trei uriaşi mai sus pomeniţi ai vrăjmaşilor spirituali. Prin amintirea cea prea bună, cea după Dumnezeu, socotim totdeauna „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt de drepte, câte sunt curate, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e laudă”, vei alunga de la tine uitarea atotpăcătoasă; prin cunoştinţa luminată şi cerească vei nimici neştiinţa pierzătoare a întunericului; iar prin râvna atotvirtuoasă şi prea bună, vei scoate afară nepăsarea trândavă, care lucrează în suflet păcatul necredinţei în Dumnezeu, înrădăcinată acolo. De vei câştiga virtuţi, nu prin simpla voinţă a ta, ci cu puterea lui Dumnezeu şi cu conlucrarea Duhului Sfânt, prin multă atenţie şi rugăciune, vei putea să te izbăveşti de cei trei uriaşi mai-nainte pomeniţi ai celui viclean. Căci armonia cunoştinţei adevărate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cu râvna cea bună, când va fi silită să stăruie în suflet, prin harul lucrător şi va fi păzită cu grijă, va şterge din el urmele uitării, ale neştiinţei şi ale nepăsării trândave şi le va reduce la nefiinţă, iar pe urmă va împărăţi în suflet harul, întru Domnul nostru Iisus Hristos. (Marcu Ascetul)27