|
|
Nil Ascetul
·
Domnul s-a lepădat cu totul de
grija celor pământeşti şi a poruncit să căutăm
numai Împărăţia Cerurilor, noi însă, silindu-ne să
umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului,
şi depărtându-ne de purtarea lui de grijă, ne-am pus
nădejdile în mâini. El a spus: ''Priviţi la păsările
cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună
în jitniţe şi Tatăl vostru cel din ceruri le hrăneşte
pe ele'', şi iarăşi: ''Priviţi la crinii câmpului, cum cresc
şi nu se ostenesc, nici nu torc''. Ba chiar a poruncit Apostolilor să
nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să
ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care
le-a dat-o trimiţându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni
când le-a spus: ''Vrednic este lucrătorul de hrana sa''. El ştia
că mai mult ne asigură Providenţa cele necesare, decât sârguinţa
noastră. Noi, însă, nu ne oprim de a agonisi pământ cât se poate
de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă, râvniţi la
înfăţişare şi mărime, şi măgari bine
hrăniţi. Oile vrem să ne dea din belşug lâna pentru trebuinţe;
boii să ne slujească la lucrarea pământului, aducându-ne
nouă hrană, iar lor şi celorlalte dobitoace nutreţ; în
sfârşit vitele de povară să facă mai aleasă hrana
necesară, întregind cele ce lipsesc în ţară, cu mărfuri din
străinătate, pentru a spori plăcerile vieţii noastre. Dar
nu ne mulţumim numai cu atât, ci alegem şi meşteşugurile
cele mai aducătoare de câştig, care nu ne lasă deloc vreme
să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grijă spre ele. Iar
mai pe urmă învinuim mai de grabă slăbiciunea purtătorului
de grijă decât pe noi înşine, pentru alegerea ce am făcut-o. Dar
chiar dacă nu mărturisim prin cuvânt, suntem vădiţi prin
lucruri, că ne bucurăm de-o vieţuire asemenea mirenilor, când ne
îndeletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai degrabă
zăbovim în osteneli trupeşti. Astfel mulţi cred că evlavia
ar fi un prilej de agonisire de lucruri, şi că nu alegem viaţa,
odinioară liniştită şi fericită, pentru altceva, decât
ca printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu să fugim, pe de o parte
de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câştigând slobozenie spre
plăceri, să putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem.
Mândrindu-ne nu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar
uneori şi faţă de cei ce ne întrec, socotim viaţa
virtuoasă ca o îndreptăţire la asuprire, dar nu ca o
pricină de smerenie şi de îngăduinţă. De aceea suntem
socotiţi chiar de cei ce trebuie să ne cinstească ca o
turmă uşuratică. Ne călcăm în picioare unii pe
alţii prin târguri, amestecaţi într-o adunătură de tot
soiul, neavând nimic care să ne deosebească de ceilalţi oameni,
cum ar trebui. Vrând să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire,
ci din înfăţişare şi ocolind ostenelile pentru virtute,
dorim cu furie slava pe ele, făcând teatru din adevărul de
odinioară. De acea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viaţa cea
preadorită s-a făcut urâtă; şi dobânda celor ce
vieţuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotită
amăgire. Gem oraşele de cei ce rătăcesc prin ele degeaba
şi sunt tulburaţi cei de prin case, cărora le e silă
şi să-i mai privească, văzându-i că stăruie la
uşi, cerşind tot mai neruşinat; iar mulţi, după ce
sunt primiţi în case, făţărind pentru puţin timp
evlavia şi acoperind cu masca făţărniciei gândul de
vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încât fac să
se întindă peste toată viaţa monahală un nume urât. Şi
aşa sunt alungaţi din oraşe ca o ciumă cei ce erau
odinioară îndreptătorii lor; şi sunt izgoniţi ca nişte
spurcaţi, mai rău decât cei umpluţi de lepră. Mai bucuros
se hotărăşte cineva să creadă tâlharilor şi
spărgătorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu viaţa
monahală, socotind că e mai uşor pot să se
păzească de răutatea vădită, decât de prefăcuta
vrednicie de crezământ, care unelteşte în ascuns. Aceştia nici
n-au început măcar viaţa de evlavie şi nu cunosc folosul
liniştirii, ci au fost împinşi la viaţa singuratică fără
judecată poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o
treabă de negustorie, bun pentru câştigarea celor trebuincioase.
Şi eu socotesc că ar face lucrul acesta mai cuviincios, dacă
n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar socoti că înfăţişarea
îi împiedică de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând
să plătească trupului birul datorat, să nu-i dea numai pe
cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit
desfătările celor ce duc un trai molatic, împlinindu-şi poftele
lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce sufăr de aceste
boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)41
·
Nimic nu duce pe cineva aşa de
neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să râvnească la
propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui
ce l-a învăţat. Dar nu mică este osânda şi a celor ce nu au
lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut
învăţători ale celor rele, de a căror lecţie
blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget
înţelept. (Nil Ascetul)43
·
Oare noi suntem cei ce avem să
ne îngrijim de cele ale vieţii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce
poartă grijă de ea? Străduinţa omenească, dacă nu
primeşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la ţintă. Dar
purtarea de grijă a lui Dumnezeu dăruieşte bunuri desăvârşite,
chiar fără conlucrarea omenească. Ce le-a folosit
străduinţa proprie acelora către care a zis Dumnezeu: ''Aţi
semănat mult şi aţi luat puţin, şi am suflat aceasta
din mâinile voastre?'' Şi ce le-a lipsit din cele trebuincioase, celor ce
au vieţuit pentru virtute, fără să se îngrijească de
ele? N-a fost hrănit Israel în pustie patruzeci de ani, nebucurându-se de
nici una din roadele pământului? Au fost ei lipsiţi de mâncare? Nu le
împrospăta marea necontenit o hrană neobişnuită,
trimiţându-le prepeliţe şi nu le trimetea cerul mană,
printr-o ploaie neobişnuită şi străină? Iar piatra
lipsită de umezeală nu le dădea, când era lovită,
şuvoi îmbelşugat de apă? În sfârşit, veşmintele
şi încălţămintea nu le-au slujit tot timpul fără
să se învechească? Dar prin ce lucrare a pământului şi-a
câştigat Ilie hrana în văgăună? Nu-i aduceau lui corbii
hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva, lipsită şi de
cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la gura copiilor ei, ca
să se arate că virtutea trebuie pusă mai presus şi de fire?
Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate, dar totuşi au
şi o raţiune. Căci e cu putinţă ca cineva să
trăiască şi fără să mănânce, atunci când
vrea Dumnezeu. Dar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci de zile, în
puterea unei singure mâncări? Şi cum a petrecut Moise optzeci de zile
pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare
omenească? Căci pogorându-se după patruzeci de zile şi
mâniindu-se pentru turnarea viţelului, îndată a sfărâmat tablele
şi s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde
primind al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce raţionament
omenesc ar putea explica mulţumitor această minune? Cum a putut
natura trupului să se cheltuiască atâta vreme, fără să
se întregească ceea ce se împrăştie din puterea lui în fiecare
zi? Această nedumerire o dezleagă cuvântul lui Dumnezeu, care zice:
''Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu''. De ce, aşadar, tragem la pământ vieţuirea cea
cerească, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim
de jur împrejur gunoaie, noi ''cei ce ne hrăneam odinioară cu
mâncări alese'', cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Căci când
ne odihnim în cugetări strălucite şi arzătoare, ne nutrim
cu mâncăruri alese. Iar când părăsim această stare şi
suntem traşi în lucrurile pământeşti, ne adunăm în jurul
nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nădejdea de la Dumnezeu şi ne-o
sprijinim pe carnea braţului, punând purtarea de grijă a
Stăpânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov şi l-a
socotit ca pe cel mai mare păcat? Nu ne-am sfiit să facem ca cel
ce-şi duce mâna la gură ca să şi-o sărute. Căci
mulţi au obiceiul să-şi sărute mâinile, zicând că de
la ele le vine toată bunăstarea. Pe aceştia arătându-i
''Legea'' printr-un simbol, zice: ''Cel ce umblă pe mâini e necurat, şi
cel ce umblă pururea pe patru picioare e necurat''. Pe mâini umblă cel
ce se întemeiază pe mâini şi toată nădejdea şi-o are
în ele. Iar pe patru picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse
simţurilor şi-şi coboară mintea, partea conducătoare a
fiinţei sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. În sfârşit
cu mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele
trupeşti. De aceea, înţeleptul scriitor al ''Proverbelor'' vrea ca cel
înţelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul,
şi acesta rar să se mişte către cele trupeşti:
''Du-ţi piciorul rar spre prietenul tău, ca nu cumva,
săturându-se de tine, să te urască''. Prin urmare dacă unul
tulbură rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului este prieten
adevărat al Lui, cum zice Mântuitorul către ucenicii Săi: ''Voi
sunteţi prietenii Mei''; dar dacă va face aceasta mai des, va ajunge
să fie urât. (Nil Ascetul)6
·
Ce ne învaţă şi
istoria lui Işboşet? Să nu ne alipim cu grijă de cele
trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama
simţirii (lucrării simţurilor: percepţiei). Căci acela
fiind rege şi odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei
să facă paza la uşă. Dar venind oamenii lui Recab şi
aflând-o pe ea alegând boabe de grâu şi dormitând, au intrat pe
nebăgate de seamă şi au omorât pe Işboşet, aflându-l
şi pe el dormind. Căci toate dorm, şi mintea şi sufletul
şi sufletul şi simţirea, când stăpânesc cele trupeşti.
Faptul că păzitoarea de la uşă alege boabe de grâu,
arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele
trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu
sârguinţă, de curăţenia lor. Căci mintea
fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca
paznic a simţurilor cugetarea. Când acestea se dedă grijilor
trupeşti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu
uşurinţă se strecoară duşmanii şi omoară
mintea. De aceea marele Avram nu încredinţează femeii paza uşii
(căci cunoştea cât de uşor poate fi amăgită
simţirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse
simţurilor, să împrăştie mintea şi să o înduplece
să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi
primejdioasă împărtăşirea de ele, ci şade el
însuşi de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor
dumnezeieşti, iar grijilor lumeşti închizându-le uşa. (Nil
Ascetul)29
·
Căci cu ce se alege viaţa
noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? Nu
toată zdroaba omului merge în gura lui? - cum zice Eclesiastul. Dar hrana
şi veşmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului
acestuia de trup. De ce, aşa dar, lucrăm la nesfârşit şi
alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina
sârguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile
dumnezeieşti şi încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl
hrănim ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie
în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, să
fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca
aceasta să fie cinstit şi încununat. Căci în ce costă trebuinţa
trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la
greutăţi nebuneşti? Ea constă, desigur, în pâine şi
apă, dar nu ne dau izvoarele apă din belşug? Iar pâinea nu e
atât de uşor de câştigat de cei ce au mâini? Şi ne-o putem
agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuinţa trupului se
împacă fără ca să fim împrăştiaţi, decât
foarte puţin, sau deloc. Dar ne dă oare mai multă grijă
îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea
venită din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine
din pânză de păianjen, ce vizon, sau porfiră, sau mătase a
purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei
şi nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi? Punând
aceste hotare trebuinţei trupului, a oprit şi osândit de departe
urâciunea vieţuirii de acum a omului. Nu mai spun că şi acum va
hrăni pe cei ce bine vieţuiesc, Cel ce hrăneşte
păsările cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte
crinii câmpului cu atâta frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă
să-i convingem pe cei ce s-au depărtat aşa de mult de la
această credinţă. Căci cine nu va da cu bucurie cele de
trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute? Unde este,
aşadar, şi la ce foloseşte sârguinţa noastră,
dacă Dumnezeu ţine cârma lucrurilor şi toate le poartă
şi le duce precum vrea? Dar la neputinţe, se va zice, trupul are lipsă
de mângâieri, şi cu cât e mai bine să murim, decât să facem ceva
din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? Desigur că
dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul
nostru o putere care să ţină cumpănă slăbiciunii,
încât să putem purta şi durerea venită din neputinţă
şi să primim încă şi cununi pentru bărbăţie;
sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i
va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii şi al
înţelepciunii. Bine este, aşadar, iubiţilor, să ne
ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne
însuşim din nou vieţuirea celor vechi. Căci cred că este
lucru uşor pentru cei ce vreau, şi chiar dacă ar fi vreo
osteneală, nu e fără rod, având destulă mângâiere în slava
înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru
că nu mic va fi câştigul celor care au început această
vieţuire, dacă vor lăsa celor ce după ei chipul unei
vieţuiri desăvârşite, care va fi înălţarea lor.
(Nil Ascetul)6 41
·
Să fugim de vieţuirea în
oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să alerge la
noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce
fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a
scris despre unii cu laudă, că au părăsit oraşele
şi au locuit între pietrei şi s-au făcut ca nişte
porumbiţe singuratice. Iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie
şi toate oraşele au venit la el cu toţi locuitorii; şi s-au
grăbit să-i vadă cingătoarea de piele cei
îmbrăcaţi în haine de mătase, şi au ales să
petreacă în aer liber cei ce aveau case împodobite cu aur, şi să
doarmă pe rogojină cei ce se odihneau pe paturi bătute în
nestemate; şi toate le primeau, deşi erau potrivnice obiceiului lor.
Căci dorul după viaţa virtuoasă a bărbatului tăia
simţirea celor dureroase şi minunea vederii lui depărta osteneala
petrecerii în strâmtoare. (Nil Ascetul)22
·
Fiindcă atunci când socotesc
că e uşor să poruncească cu cuvântul, deşi sunt grele
cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe fapta, ei fac
vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică
această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor
ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere.
Înveţe cei ce vreau, de la Abimelec şi Ghedeon, că nu cuvântul,
adunând o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: ''Faceţi
şi voi în felul m-aţi văzut pe mine''. Iar celălalt,
învăţându-i să facă o treabă ostăşească
şi făcând însuşi întâi acest lucru, a zis: ''Să vă
uitaţi la mine şi aşa să faceţi''. Dar însuşi
Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl convinge
să socotească mai vrednică de crezare învăţătura
cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste
pilde şi poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par
să ştie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea
păstorilor mustraţi de Prooroc pentru neiscusinţă, care poartă
sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie braţul,
îşi scot şi ochiul lor drept. Căci nepurtând grijă de fapta
dreaptă, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodată cu
încetarea ei, şi lumina vederii (contemplaţiei). Aceasta o
pătimesc cei ce povăţuiesc crud şi neomenos, când au la
îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările
contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se
vestejesc. Astfel cei ce şi-au legat sabia nu la şold ci la braţ
nu mai pot nici să facă, nici să ştie ceva. La şold
îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de
cuvântul dumnezeiesc, iar la braţ cei ce vreau să aibă la
îndemână pedeapsa pentru păcate străine. Iar că e propriu
oamenilor uşuratici, care n-au de la ei însuşi nici un folos, să
ia asupra lor uşor conducerea altora e vădit şi din
experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat
liniştea şi a început cât de cât să se ocupe cu
contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti,
desfăcând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre
lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte.
Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de
vestită, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemiţilor, zicând: ''Au plecat
odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei
împărat. Şi au zis către viţă: vino şi
împărăţeşte peste noi. Şi a zis viţa:
Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slăvit de Dumnezeu şi
de oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci''? De asemenea
n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru
uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a
primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea şi nu
afla nici în copacii supuşi nimic care să o facă
plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai
pădurii că au lipsă de conducere. Astfel precum viţa,
smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste
copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea
domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi
simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această
domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora.
Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele
copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. ''Căci
sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui
copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui
mărăcinele''. Aşa şi între oameni odată ce s-au
făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atât pentru
cei se s-au supus unui învăţător neîncercat, cât şi pentru
cei ce au primit stăpânirea în urma neatenţiei ucenicilor. De fapt
neiscusinţa învăţătorului pierde pe
învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce
primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa
aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici
învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută
la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie
să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile
învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios
atât neascultarea acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din
partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că
slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre
toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce se
stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare nu au nici o împotrivire
din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori
bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni multitudinea năravurilor
şi viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea şi cei ce o
primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare.
Ei trebuie să îndure fără supărare scăderile tuturor,
iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei să-i facă
să le cunoască, cu îndelungă răbdare. De aceea vasul de
spălat din templu îl ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg
şi a fost bătut din ciocan. Sfeşnicul arată că cel ce
vrea să lumineze pe alţii trebuie să fie solid din toate
părţile şi să nu aibă nimic uşor sau gol; şi
să fie ciocănite afară toate cele de prisos, care nu pot folosi
ca pildă a unei vieţi fără prihană celor ce ar privi. Iar
boii de sub vasul de spălat arată că cel ce ia asupra sa o
astfel de lucrare, nu trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui,
ci să poarte şi poverile şi întinăciunile celor mai mici,
până ce este neprimejdios de a le purta. Căci desigur dacă vrea
să facă curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de
trebuinţă să primească şi el oarecare
întinăciune; de vreme ce şi vasul de spălat, curăţind
mâinile celui ce se spală, primeşte însuşi întinăciunea
aceluia. Cel ce vorbeşte despre patimi şi curăţă pe
alţii de altfel de pete nu poate trece peste el nemurdărit; căci
însăşi amintirea obişnuieşte să întineze cugetarea
celui ce vorbeşte despre ele. Pentru că, chiar dacă nu se
întipăresc chipurile lucrurilor urâte în semne săpate mai adânc,
totuşi întinează suprafaţa minţii, tulburând-o prin
desfăşurările cuvântului ca pe nişte culori necurate.
Povăţuitorul mai trebuie să aibă şi
ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută nici una din
uneltirile vrăjmaşilor şi să poată da la lumină
laturile ascunse ale războiului celor încredinţaţi lui. În felul
acesta, descriindu-le de mai înainte cursele vrăjmaşului, le va face
biruinţa neostenitoare şi îi va scoate încununaţi din
luptă. Dar e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se
găseşte uşor. Marele Pavel mărturiseşte acelaşi lucru,
zicând: ''Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute''. Iar minunatul Iov se
întrebă nedumerit: ''Cine ne va descoperi faţa veşmântului
său? Şi cine va pătrunde în căptuşeala armurii lui?
Iar porţile feţei lui cine le va deschide''? Ceea ce zice este aceasta:
Nu este văzută faţa lui, căci îşi ascunde viclenia în
multe veşminte, fermecând în chip amăgitor prin felul cum se
înfăţişează la arătare, iar în ascuns întocmind cursa
pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine între cei ce nu
cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând limpede
toată urâciunea înfricoşată a lui. ''Ochii lui, zice, sunt ca ai
luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de aramă''. Acestea
le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce, prin faptul
că-şi ia înfăţişarea luceafărului,
plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin
şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie.
Dar şi proverbul, dându-ne să înţelegem primejdia lucrului, zice:
''Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca securea''.
Adică cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele socotite,
unite le desparte din împreunare şi vrea să le arate cu totul
străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bine de cele
aparent bune, dacă nu va avea judecata întărită din toate părţile,
nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de siguranţă
înaintea ascultătorilor, să dea prilej de sminteală ucenicilor
săi. (Nil Ascetul)30
·
Pentru că şi în lucrurile
evlaviei este o rânduială şi o înşiruire, ca şi în oricare
altul, şi trebuie pornit şi în această vieţuire de la
început. Cei ce trec cu vederea cele de la început şi sunt atraşi de
lucrurile mai plăcute sunt făcuţi de silă să
ţină seama de şirul rânduielii, aşa cum Iacov, atras de
frumuseţea Rachelei, nu s-a uitat la slăbiciunea ochilor Liei, dar cu
toate acestea nu a putut ocoli osteneala dobândirii unei asemenea virtuţi,
ci a împlinit şi săptămâna ei de ani. Cel ce vrea să
ţină seama de ordinea vieţuirii trebuie aşadar să nu
meargă de la sfârşit spre început, ci să înainteze de la început
spre desăvârşire. (Nil Ascetul)27
·
La fel şi aceştia,
adunându-şi cele de trebuinţă din danii şi
îmbrăcându-se în veşminte cusute din stofe moi, ruşinează
prin vălurile lor pe cei ce trebuie să se roage sau să tâlcuiască
Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea bărbătească
şi pierzând suflete pe care nu trebuia să le omoare. Ar trebui
să asculte aceştia mai ales de Hristos, adevăratul
învăţător, respingând cu toată puterea slujba de conducere
a altora. Căci zice acela către învăţăceii Săi:
''Iar voi să nu vă numiţi Rabi''. Dacă lui Petru, lui Ioan
şi întregii cete a Apostolilor le-a dat să stea departe de asemenea
lucru şi să se socotească mici pentru asemenea vrednicie, cine
va fi acela care să se închipuie pe sine mai presus de ei şi să
se socotească în stare de o vrednicie de la care au fost opriţi
aceia? Sau poate, zicându-le să nu se cheme Rabi, nu îi opreşte de a
fi, ci numai de a se numi?30
·
Ştiind marele Iacob, că
acestea, atunci când sunt cugetate şi contemplate neîncetat,
vatămă şi mai mult cugetarea, întipărind chipurile cele mai
limpezi şi mai vădite ale nălucirilor urâte, ascunde pe zeii
străini în Sichem. Căci osteneala împotriva patimilor le ascunde
şi le pierde pe acestea, nu pentru o vreme scurtă, ci ''până în
ziua de azi'', adică pentru tot timpul, întrucât ''azi'' se prelungeşte
cu tot timpul, însemnând totdeauna timpul de faţă. Iar Sichem
însemnează luptă, ceea ce arată osteneala împotriva patimilor.
De aceea Iacob îi dă Sichemul lui Iosif, ca celui care dintre fraţii
săi luptă cu cea mai mare osteneală împotriva patimilor. (Nil
Ascetul)27
·
De fapt Iacob, spunându-le lor
că a cucerit Sichemul cu sabie şi arc, arată că i-a trebuit
luptă şi osteneală ca să pună stăpânire pe patimi
şi să le ascundă în pământul Sichemului. S-ar părea
însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem
şi a ţine un idol în ascunziş. Căci a ascunde zeii în
Sichem e lucru de laudă; iar a ţine un idol în ascunziş e lucru
de ocară. De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicând: ''Blestemat
cel ce ţine idol în ascunziş!'' Şi de fapt nu este acelaşi
lucru a ascunde ceva în pământ pentru totdeauna şi a-l ţine în
ascunziş. Căci ceea ce a fost ascuns în pământ şi nu se mai
arată vederii se şterge cu vremea şi din amintire. Dar ceea ce e
ţinut în ascunziş nu e cunoscut de cei din afară, însă e
văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta îl are mereu în amintire
ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în ascuns. Căci tot gândul
urât, care ia formă în cugetare, este o sculptură ascunsă. De
aceea este ruşine a scoate la arătare asemenea gânduri, dar e
primejdios şi de a ţine în ascuns un chip cioplit, precum şi mai
primejdios este de a căuta formele dispărute, cugetarea înclinând cu
uşurinţă spre patima izgonită şi împlântând în
pământ bronzul idolului. Căci deprinderea virtuţii este de
aşa fel că se cumpăneşte cu uşurinţă şi
într-o parte şi într-alta, aplecându-se, dacă nu se poartă de
grijă, spre cele potrivnice. (Nil Ascetul)28 46
·
Aceasta pare că vrea să o
arate Scriptura printr-un simbol când zice: ''Pământul pe care umblaţi
se schimbă cu schimbarea popoarelor şi a neamurilor''. Căci
îndată ce s-a mişcat spre cele potrivnice cel ce are deprinderea
virtuţii, s-a mişcat şi aceasta, fiind un pământ
împreună schimbător. De aceea chiar de la început nu trebuie să
se lase trecere spre cugetare nălucirilor, care obişnuiesc să
vatăme gândul, precum nu trebuie lăsată cugetarea să
coboare în Egipt, căci de acolo este dusă cu sila la Asirieni. Cu alte
cuvinte, dacă cugetarea a coborât în întunericul gândurilor necurate
(căci acesta este Egiptul), e dusă la lucru cu sila şi
fără să vrea de către patimi. De aceea şi legiuitorul,
oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie
păzit capul şarpelui, deoarece şi acela pândeşte
călcâiul. Căci scopul aceluia este să împingă pe om la
făptuire, la care dacă nu ajunge, nu poate uşor să amestece
veninul prin muşcătură. Dar silinţa noastră este
să frângem însăşi prima răsărire a plăcerii,
căci aceasta fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici
Samson n-ar fi aprins semănăturile celor de alt neam, dacă n-ar
fi legat cozile vulpilor, întorcându-le capetele de laolaltă. Căci
cel ce poate înţelege cursa plănuită de gândurile viclene de la
răsărirea lor, trecând peste începuturi (căci acestea se prefac
la intrare că sunt cuvioase, uneltind să ajungă la
ţintă), va vădi din compararea sfârşiturilor (cozilor)
întreolaltă, ticăloşia gândurilor. Aceasta înseamnă
că, legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie,
judecata care le dă pe faţă. Adeseori gândul curviei vine de la
gândul slavei deşarte şi dă înfăţişări
cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad, ascunzând
alunecările primejdioase de mai târziu prin care îi duce la temniţele
iadului pe cei ce îi urmează fără judecată. Întâi acest
gând îl încântă pe cineva cu preoţia sau cu viaţa sa de monah
desăvârşit, făcând pe mulţi să vie la el pentru folos;
apoi din cuvânt şi faptă îl face să-şi închipuie că
şi-a agonisit un nume bun. Şi astfel, după ce l-a încercuit de
ajuns cu asemenea cugetări şi l-a atras departe de trezvia
naturală, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo femeie, aşa zisă
cuvioasă îi duce îndrăznirea cunoştinţei spre împlinirea
lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urmă ruşine. Cel ce vrea
aşadar să lege cozile, să ia aminte la sfârşiturile la care
vreau să ajungă cele două gânduri, cinstea slavei deşarte
şi necinstea curviei, şi când le va vedea limpede împotrivindu-se
întreolaltă, atunci să creadă că a făcut ca Samson.
Iarăşi, gândul lăcomiei pântecelui are ca sfârşit pe cel al
curviei; iar al curviei are ca sfârşit pe cel al întristării.
Căci îndată îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri,
după ce le-a înfăptuit, întristarea şi nemulţumirea.
Să se gândească aşadar cel ce luptă, nu la gustul bun al
bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci la sfârşiturile
amândoura. Şi când îşi va înfăţişa întristarea, care
urmează amândoura, să ştie că le-a legat coadă de
coadă şi, prin darea la iveală, a nimicit semănăturile
celor de alt neam. (Nil Ascetul)28
·
Dacă, prin urmare, cel ce
luptă cu patimile are lipsă de o atât de mare ştiinţă
şi experienţă, să se gândească cei ce primesc să
conducă pe alţii, de câtă cunoştinţă au ei
trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune
şi pe cei supuşi la cununa chemării de sus şi să-i
înveţe limpede toate cele ale luptei; ca aceştia să nu
închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci şi în
lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte,
ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l
zdrobească pe vrăjmaşul însuşi. Căci acest război
este mai greu decât lupta atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale
atleţilor, care pot să se ridice. Dar aici cad suflete, care
odată răsturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva,
luptând încă cu viaţa pătimaşă şi fiind stropit
cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu din
suflete cugetătoare, ar auzi desigur cuvântul: ''Nu tu îmi vei zidi Mie
templu, căci eşti plin de sânge''. Pentru că a zidi biserică
lui Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luând cortul şi
înfigându-l afară de tabără, arată de asemenea că
învăţătorul trebuie să cât mai departe de zarva
războiului şi să locuiască departe de locul
învălmăşit al luptei, strămutat la o viaţă
paşnică şi nerăzboinică. Dar când s-ar afla astfel de
învăţători, ei au lipsă de învăţăcei, care
să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de
voile lor, încât să nu se mai deosebească întru nimic de trupul
neînsufleţit, sau de materia supusă meşterului; că precum
sufletul lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcând nimic
împotrivă, şi precum meşterul îşi arată
meşteşugul său în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea
de la scopul său, aşa învăţătorul să lucreze în
învăţăcei ştiinţa virtuţii, fiindu-i cu totul
ascultători şi neîmpotrivindu-i-se întru nimic. (Nil Ascetul)30
·
A iscodi plin de curiozitate
planurile învăţătorului şi a vrea să pui la încercare
cele poruncite de el, însemnează a pune piedică înaintării tale
proprii. Cu siguranţă nu ceea ce se pare celui neîncercat întemeiat
şi potrivit este într-adevăr întemeiat. Astfel judecă meşterul
şi altfel cel fără meşteşug lucrurile
meşteşugului. Cel dintâi are ca regulă ştiinţa;
celălalt că aşa s-ar cuveni. Dar socotinţa aceasta foarte
rar se acoperă cu adevărul; de cele mai multe ori se abate de la
linia dreaptă, fiind înrudită cu rătăcirea. Aşadar cei
ce au predat altora grija mântuirii lor, lăsându-şi toate
socotinţele, să-şi supună gândurile meşteşugului
celui priceput, judecând ştiinţa lui mai vrednică de crezare.
Mai întâi, lepădându-se de toate, să nu-şi lase nimic
afară, nici cel mai mic lucru, temându-se de pilda lui Anania, care
crezând că înşeală pe oameni, a primit de la Dumnezeu osânda
pentru furt. (Nil Ascetul)46
·
Ci, cum se predau pe ei
înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine
ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit
cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe
urmă îl va rupe din frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt
să se scrie Vieţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se
apucă de unul din felurile acestea de vieţuire, să fie dus printr-o
pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei
de lume, ca să urmeze învăţătorului său? ''Ara, zice,
cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a
tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor''. Aceasta îi arată
căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi şi voi
economisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar
putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de
dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător,
a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se
izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica
adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi şi Domnul,
îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii după Dumnezeu, i-a
poruncit să-şi vândă averile şi să le dea
săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic? Fiindcă
ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi întregul,
pricină de împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise,
rânduind celor ce vreau să se curăţească în rugăciunea
cea mare, să-şi radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta
să se lepede cu desăvârşire de averi, iar în al doilea rând
să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa
măsură, încât să nu mai fie câtuşi de puţin
tulburaţi de amintirile lor. (Nil Ascetul)22 41 46
·
Iar după ce au făcut
aceasta, trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din
tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi
să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse
cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor
chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor
nouă şi toată sârguinţă să le fie spre a
şterge vechile închipuiri. Desigur liniştirea le este un lucru foarte
ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea,
luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia
care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru
mulţimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală,
liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea
gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi
spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care
îl necurăţesc, sunt datori să se retragă din toate
lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea
cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă
departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă
de împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor,
îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii. Pentru
că este uşor să cadă aceştia iarăşi în
mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să
petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un
folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de
aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit, dispreţuindu-le.
Căci obişnuinţa fiind o greutate care atrage la ea, este de
temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăşi liniştea
câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte
şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite.
Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se
aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o
lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face
pricină de-a recădea în boală, nefiind încă destul de
întremat în putere. Căci nervii mintali ai acestora slabi şi
tremurători, încât e temere să nu năvălească din nou
patima, care de obicei este aţâţată de împrăştierea în
tot felul de lucruri. Prin urmare să nu se amestece monahul, înainte de ce
a dobândit deprinderea desăvârşită a virtuţii, în
tulburările lumii, ci să fugă cât mai departe,
aşezându-şi cugetarea la marea depărtare de zgomotele ce
răsună jur împrejur. Căci nu e de nici un folos celor ce s-au
desfăcut de lucruri ca să fie ciocăniţi din toate
părţile de veştile despre ele şi, după ce au
părăsit cetatea faptelor lumeşti, să se aşeze în
poartă ca Lot, rămânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie să
iasă afară ca marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci
şi veştile lor, precum zice: ''Când voi ieşi din cetate şi
voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile''. Căci atunci vine
desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi
amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea
chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi
să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu
va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind
ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile
se face în chip necesar mai grea, acestea câştigând tărie din
creşterea pe-ncetul şi acoperind puterea de străvedere a
sufletului cu nălucirile care se adaugă mereu asemenea unui râu în
curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată albia
râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu
folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se află
ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar
de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arăta pământul
fără osteneală, apa rămasă ducându-le la vale de la
sine şi lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite.
Tot aşa este uşor a goli formele care dau naştere patimilor,
când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit
înăuntru, ca pe un torent, formele supuse simţurilor, nu este numai
greu, ci şi cu neputinţă a curăţa peste tot mintea de
o asemenea inundaţie. Căci deşi nu-l tulbură pe unul ca
acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor
dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc
şi mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)22 29
·
De asemenea pământul călcat
necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală,
căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să
răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai
adânci, mai puternice şi mai mustoase, şi acestea vor odrăsli
îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară.
Tot aşa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să
iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în linişte,
năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le
războiul greu şi primejdios celor care la început n-au avut
grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul)22 29
·
Dar poate şi marele Iov,
gândindu-se la sine, ne dă să înţelegem un asemenea lucru,
zicând că papura şi rogozul sunt hrănite de baltă, iar când
e lipsită de râu toată planta se usucă; şi că leul
furnicar se prăpădeşte când nu mai are ce mânca. Căci vrând
marele Iov să arate cursele pe care le întinde patima, i-a născocit
un nume compus de la leul cel foarte îndrăzneţ şi de la furnica
cea foarte măruntă. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de
la închipuirile cele mai mărunte, furişându-se pe nebăgate de
seamă ca o furnică, dar la sfârşit se umflă aşa de
tare că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursă o
primejdie nu mai mică decât năpustirea leului. De aceea
luptătorul trebuie să lupte cu patimile încă de atunci de când
vin ca o furnică, punând în faţă puţinătatea ca o
momeală. Căci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu să le
biruiască şi tare îl vor strâmtora. Trebuie să nu le dea
nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt
formele sensibile venite prin simţuri. Căci acestea hrănesc
patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului. Dar cel
ce nu ştie nici aceea că simţurile au multă amestecare cu
lucrurile supuse simţurilor iar din această amestecare se naşte
cu uşurinţă rătăcirea, şi nu-şi dă
seama de vătămarea ce-i vine din acestea, ci convieţuieşte
cu ele fără grijă, cum va cunoaşte la vreme cursa
rătăcirii, dacă n-a fost învăţat de mai înainte
să le deosebească? Că între simţuri şi lucruri
sensibile se naşte o luptă şi lucrurile sensibile pun bir asupra
simţurilor e vădit din războiul Asirienilor împotriva
Sodomiţilor. Scriptura înfăţişând istoric întâmplarea
dintre cei patru împăraţi ai Asirienilor şi cei cinci împăraţi
din jurul Sodomei, spune că între aceştia la început s-au făcut
înţelegeri, învoieli şi jertfe de pace la Marea Sărată, pe
urmă au slujit cei cinci doisprezece ani, iar în al treisprezecelea s-au răsculat
şi într-al patrusprezecelea cei patru au pornit cu război împotriva
celor cinci şi i-au luat robi. Istoria se isprăveşte aici. Noi
însă din istoria aceasta avem să învăţăm cele ce ne
privesc pe noi, şi anume să luăm cunoştinţă
despre războiul simţurilor împotriva lucrurilor sensibile. Căci
fiecare dintre noi, de la naştere până la doisprezece ani, neavând
încă curăţită puterea de discernământ, îşi supune
simţurile fără cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca
unor stăpâne: vederea, lucrurilor care se văd; auzul, vocilor;
gustul, sucurilor; mirosul, aburilor; pipăitul, lucrurilor care pot
mişca această simţire. Până la acea vârstă omul nu
poate distinge sau destrăma nici una dintre percepţii, din pricina
copilăriei. Dar când i se întăreşte cugetarea şi începe
să simtă paguba ce-o suferă, plănuieşte îndată
răscularea şi scăparea de această robie. Şi dacă
s-a făcut puternic în cugetare, îşi întăreşte această
hotărâre, declarându-se slobod pentru totdeauna, scăpat de stăpânii
amarnici. Dar dacă judecata lui e prea slabă pentru această
sforţare, îşi lasă iarăşi roabe simţurile,
biruite fiind de puterea lucrurilor sensibile; şi acestea vor răbda
mai departe robia, fără vreo nădejde de bine. De aceea şi
cei cinci regi din istorie, fiind biruiţi de cei patru, ''se aruncă în
fântânile de smoală'', ca să învăţăm că cei
biruiţi de lucrurile sensibile se aruncă prin fiecare simţ, ca
prin nişte prăpăstii şi fântâni, în smoala lucrului
sensibil corespunzător cu acel simţ, nemaiînţelegând nimic din
cele văzute, deoarece şi-au legat pofta de lucrurile
pământeşti şi iubesc mai mult lucrurile de aici decât cele
cunoscute cu mintea. (Nil Ascetul)29
·
Nu e de nici un folos a se
lepăda de lucruri cei ce nu stăruiesc în această judecată,
ci se lasă târâţi şi duşi iarăşi de gând şi
de aceea se întorc necontenit spre cele părăsite,
vădindu-şi dragostea faţă de ele, ca femeia lui Lot.
Căci aceea, întorcându-se, stă până azi, prefăcută în
stâlp de sare, ca pildă celor ce nu ascultă. Tot astfel îi întoarce
obişnuinţa, al cărei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor
să se despartă fără să se schimbe. Dar ce vrea să
spună şi legea, care porunceşte ca cel ce intră în templu,
după ce a împlinit cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă
pe aceeaşi poartă pe care a intrat, ci să iasă pe cea
dimpotrivă făcându-şi drumul, neîntors, drept înainte? Nimic
altceva decât că nu trebuie să-şi slăbească cineva
prin îndoieli încordarea păşirii înainte spre virtute. Căci
neîncetatele aplecări spre lucrurile din care am ieşit ne trag prin
obişnuinţă cu totul spre cele dindărăt şi,
slăbănogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele şi o
fac să tânjească după vechile păcate. (Nil Ascetul)41
·
Fiindcă obişnuinţa
trage pe om la sine cu putere şi nu-l lasă să se ridice la cea
dintâi deprindere a virtuţii. Pentru că din obişnuinţă
se naşte deprinderea, iar din deprindere se face firea. Şi a
strămuta firea şi a o schimba este lucru anevoios. Chiar dacă e
clintită puţin cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar
dacă a fost scoasă din hotarele ei, nu se mai întoarce la
integritatea ei, dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce
la calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din
obişnuinţă, pe care a părăsit-o. Priveşte la
sufletul care se ţine lipit de obişnuinţe, cum şade
lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă, şi nu
vrea să se ridice şi să se apropie de raţiunea care
caută să-l călăuzească spre cele mai înalte. El zice:
''Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în
rânduiala obişnuită a femeilor''. Căci sufletul care se
odihneşte de mulţi ani în lucrurile vieţii, şade lângă
idoli, care pe ei sunt fără formă, dar primesc forme de la
meşteşugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără
formă, bogăţia şi slava şi celelalte lucruri ale
vieţii, care nu au în ele nici un chip statornic şi hotărât ci,
simulând adevărul printr-o asemănare uşor de întocmit, primesc
de fiecare dată alte şi alte schimbări? Formă le dăm
noi, când prin gânduri omeneşti născocim închipuirea unui folos pe
seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27
41
·
Căci când lărgim
trebuinţa neapărată a trupului într-un lux fără rost,
pregătind mâncarea cu nenumărate bunătăţi, iar hainele
felurindu-se spre moleşeală şi desfătare, pe urmă
învinuiţi de această deşertăciune, ca unii ce am urcat în
deşert la consumuri desfătătoare o trebuinţă ce putea
fi împlinită cu puţine, făurim apărări ca pentru
nişte lucruri ce eram datori să le săvârşim, ce facem
altceva decât ne silim să dăm formă materiilor fără
formă? Bine s-a spus apoi despre un astfel de suflet că ''şade'',
căci sufletul care s-a învârtoşat în asemenea judecăţi
despre cele spuse, s-a lipit de lucrurile de aici, ca de nişte idoli,
şi slujeşte de aici înainte obiceiului şi nu mai slujeşte
adevărului; ba nici nu mai poate să se mai ridice la adevăr, ci
prin obişnuinţe întinează firea lucrurilor, ca prin
necurăţia de fiecare lună. Iar prin şedere, Scriptura
arată aici lenevirea de la cele bune şi iubirea de plăceri.
Lenevirea, când vorbeşte despre: ''Cei ce şedeau în întuneric şi
în umbra morţii, ferecaţi în sărăcie şi fier''.
Căci atât întunericul, cât şi lanţurile sunt piedică a
lucrării. Iar iubirea de plăcere, când zice despre cei ce se
întorceau cu inima în Egipt şi grăiau întreolaltă: ''Ne-am adus
aminte de când şedeam lângă căldările cu carne şi
mâncam carne până ne săturam''. Cu adevărat lângă
căldările cu carne şed cei ce-şi aprind dorinţele cu o
căldură mustoasă şi necontenită. Iar maica iubirii de
plăceri este lăcomia pântecelui, căci aceasta naşte iubirea
de plăceri, dar şi multe din celelalte patimi. Pentru că din
aceasta, ca dintr-o rădăcină, puiesc celelalte patimi, cari,
înălţându-se pe încetul, ca nişte arbori, peste aceea care le-a
născut, îşi împing răutăţile până la cer. Iubirea
de bani, mânia şi întristarea sunt puii şi mlădiţele
lăcomiei pântecelui. Căci lacomul are mai întâi lipsă de bani,
pentru a-şi sătura pofta care arde pururi şi care totuşi nu
poate fi săturată niciodată. Iar faţă de cei ce îl
împiedică de la agonisirea banilor, trebuie să-şi aprindă
mânia. Când însă mânia nu poate ajunge la ţintă, din pricina
slăbiciunii, e urmată neapărat de întristare. De fapt cel ce se
târăşte pe piept şi pe pântece, când are mijloacele care îi
împlinesc plăcerile se târăşte pe pântece, iar când e lipsit de
acestea se târăşte pe piept, unde este mânia. Căci iubitorii de
plăceri, când sunt lipsiţi de ele, se înfurie şi se
amărăsc. (Nil Ascetul)27
·
Foarte potrivit s-a adăugat apoi
la cuvintele: ''pe piept şi pe pântece'', cuvântul ''vei umbla''. Căci plăcerea
nu stăpâneşte asupra celor ce stau pe loc şi sunt
liniştiţi, ci asupra celor ce sunt mereu în mişcare şi
plini de tulburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu
vine din lăcomia pântecelui. Din acest motiv şi firea, voind să
arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare ''cele de sub
pântece'', arătând înrudirea lor prin vecinătate. Căci dacă
slăbeşte această patimă, slăbeşte din
sărăcirea celei de deasupra, iar dacă se aprinde şi se
întărâtă, de acolo îşi primeşte puterea. Dar lăcomia
pântecelui nu numai că o hrăneşte şi o alăptează
pe aceasta, ci şi alungă toate virtuţile. Căci
stăpânind şi ţinând ea puterea, cad şi se nimicesc toate
virtuţile: înfrânarea, cumpătarea, bărbăţia,
răbdarea şi toate celelalte. Aceasta a arătat-o Ieremia
acoperit, zicând că mai marele bucătarilor din Babilon a dărâmat
de jur împrejur zidurile Ierusalimului, numind prin mai marele bucătarilor
patima lăcomiei. Căci precum mai marele bucătarilor îşi
dă toată silinţa să slujească pântecele şi
născoceşte nenumărate meşteşuguri ca să
producă plăceri, tot aşa lăcomia pântecelui pune în
mişcare tot meşteşugul ca să servească plăcerii
în vremea foamei; iar felurimea mâncărilor dărâmă şi
surpă la pământ întăritura virtuţilor. De fapt
mâncările gustoase şi meşteşugit drese se fac unelte de
dărâmare ale virtuţii bine întărite, clătinând şi
dărâmând statornicia şi tăria ei. Pe de altă parte, precum
belşugul alungă virtuţile, tot aşa puţinătatea
surpă întăriturile păcatului. Căci aşa cum mai marele
bucătarilor din Babilon a dărâmat zidurile Ierusalimului, adică
ale sufletului paşnic, trăgându-l cu meşteşugul
bucătăriei spre plăcerile trupului, tot aşa pâinea de orz a
israeliţilor, rostogolindu-se, a răsturnat corturile
madianiţilor. Fiindcă hrana sărăcăcioasă,
rostogolindu-se şi înaintând mult, risipeşte patimile curvie.
Căci madianiţii poartă simbolul patimilor curviei, fiindcă
ei sunt cei ce au dus desfrânările în Israil şi au amăgit mare
mulţime dintre tineri. Şi foarte potrivit zice Scriptura că
Madianiţii aveau corturi, iar Ierusalimul zid, căci toate cele ce
înconjoară virtutea sunt întărite şi sigure, iar cele ce
susţin păcatul sunt formă şi cort, nedosebindu-se întru
nimic de nălucire. (Nil Ascetul)4 34
·
De aceea sfinţii au fugit din
cetăţi şi au ocolit împreuna vieţuire cu cei mulţi,
cunoscând că împreuna petrecere cu oamenii stricaţi aduce mai
multă pagubă decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au
părăsit avuţiile deşarte, fugind de împrăştierea
adusă de ele. De aceea Ilie, părăsind Iudeea, locuia în muntele
pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpărarea
foamei nimic afară de copaci, căci se mulţumea cu ghindele
copacilor, împlinindu-şi trebuinţa cu acestea. Elisei de asemenea
ducea aceiaşi vieţuire, primind de la învăţătorul
său, pe lângă alte virtuţi, şi pe aceea de a petrece prin
pustiuri. Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca aguridă şi
miere sălbatică, arătând celor mulţi că nu e greu
să împlinească trebuinţa trupului şi osândindu-i pentru
desfătările încărcate. Poate şi Moise, poruncind israelitenilor
ca să adune mana de la zi la zi, a pus această lege în chip general,
rânduind ca omul să îngrijească de viaţă numai pentru ziua
de azi şi să nu se asigure de mai înainte. El a socotit că
aşa se cuvine fiinţei raţionale să facă: să se
mulţumească cu cele ce se nimeresc, căci îngrijitorul celorlalte
este Hristos; să nu aibă grijă de cele dinainte, ca să
pară că nu crede în harul lui Dumnezeu, care nu ar revărsa
totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)6 22
·
Şi scurt vorbind, toţi
sfinţii, de care n-a fost vrednică lumea, au părăsit-o,
rătăcind prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi
prin crăpăturile pământului şi umblau în piei de oi şi
de capre, lipsiţi, strâmtoraţi, necăjiţi, fugind de
năravurile rele ale oamenilor şi de faptele smintite care
covârşesc oraşele, ca nu cumva să fie duşi de
vălmăşagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de
petrecerea cu fiarele şi socoteau vătămarea de la acestea mai
mică decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de
nişte uneltitori şi s-au încrezut în fiare, ca în nişte
prieteni. Căci acelea nu învaţă păcatul, iar de virtute se
minunează şi o cinstesc. Aşa de pildă oamenii au dat
pierzării pe Daniil, dar l-au scăpat leii, păzind ei pe cel
osândit în chip nedrept din pizmă, ca şi dreptatea batjocorită
de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreaptă cu privire la
cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea bărbatului s-a făcut
oamenilor pricină de pizmă şi de duşmănie, iar
fiarelor prilej de sfială şi de cinste. În câte fiinţe a fost
semănată dorinţa după mai bine! (Nil Ascetul)22
·
Să râvnim virtuţile
sfinţilor şi, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului
să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatic, lăsat slobod de
Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului şi-şi
bate joc de zarva oraşelor, chiar dacă l-am făcut până acum
să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l
dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt
stăpâni nu prin fire, ci şi-au câştigat stăpânirea prin
obişnuinţă. Desigur aceştia vor auzi şi se vor supune,
dacă vom arăta nu numai cu limba şi cu glasul simplu, ci cu
toată starea dinăuntru a sufletului, ''că Domnul are
trebuinţă de el''. Şi îndată îl vor trimite pe el, ca,
după ce va fi împodobit cu veşmintele apostoleşti, să se
facă purtător al Cuvântului; sau, fiind slobozit să se
întoarcă în străvechile imaşuri ale Cuvântului, să caute,
dincolo de orice verdeaţă (ceea ce înseamnă a rămânea la
frunzişul sau la litera dumnezeieştii Scripturi), ca să fie
călăuzit la viaţa cea necuprinsă, care rodeşte la un
loc hrană şi desfătare multă. Dar se iveşte întrebarea
cum caută dincolo de orice verdeaţă asinul sălbatec
lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca loc de petrecere
pustia, iar ca sălaş pământul sărat, ştiut fiind
că pământul sărat şi pustia de cele mai adeseori nu sunt
potrivite pentru creşterea verdeţei? Înţelesul este acesta,
că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul
contemplaţiei în cuvintele dumnezeieşti, după ce s-a uscat din
el mustul patimilor. (Nil Ascetul)22 41
·
Să părăsim lucrurile
lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când
vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget
bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată
ca pruncii, neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează
la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi
schimbă şi aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu
uşurinţă plăcerea pentru cele materiale. Doar ştim
că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri
şi mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au
mintea nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ.
Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le
aruncă pe acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă
sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de
cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne
apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la
cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul
bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi
cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând
rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un
bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în
ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos
să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice,
tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi
ruşinând desăvârşirea făgăduinţei, prin
îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei
stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim
că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu
cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acum, covârşirea
bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea
bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin
cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele
mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o
înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea
lipiţi de acestea. (Nil Ascetul)7 41
·
Să ne dezbrăcăm deci,
rogu-vă, de toate, căci vrăjmaşul ne aşteaptă la
luptă gol. Oare atleţii luptă îmbrăcaţi? Legea de
luptă îi aduce în arenă dezbrăcaţi. Fie că e cald, fie
că e frig, aşa intră ei acolo, lăsând afară
veşmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea să se dezbrace,
nu primeşte nici lupta. Noi însă, care am făgăduit să
luptăm şi încă cu vrăjmaşi cu mult mai ageri decât cei
ce luptă la arătare, nu numai că nu ne dezbrăcăm, ci
încercăm să luptăm luând pe umeri încă şi
nenumărate alte poveri, dând vrăjmaşilor multe mânere de care
să ne poată prinde. De aceea zice proverbul către cel ce
găteşte pe luptător: ''Scoate-i haina, căci a trecut la
rând''. Până ce era afară de locul de luptă, i se potriveau bine
hainele celor care nu luptă, acoperindu-i bărbăţia
luptătoare cu învelişul veşmintelor. Dar odată ce a trecut
la luptă ''scoate-i haina''. Pentru că trebuie să se lupte gol,
mai bine zis nu numai gol, ci şi uns. Căci prin dezbrăcare
luptătorul nu mai are de ce să fie prind de către potrivnic; iar
prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi prins vreodată, i-ar
aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă din prinsoare. De aceea potrivnicii
caută să arunce cu ţărână unul în celălalt, ca,
înăsprind prin praf alunecuşul undelemnului, să se poată
face uşor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt
lucrurile pământeşti în lupta noastră; şi ceea ce este acolo
untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Şi precum acolo cel uns se
desface cu uşurinţă din prinsoare, dar dacă ar lua pe el
praf, cu anevoie ar scăpa din mâna protivnicului, tot aşa aici, cel
ce nu se îngrijeşte de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, dacă
e plin de griji şi îşi înăspreşte lunecuşul lipsei de
griji a minţii prin praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna
aceluia. (Nil Ascetul)41
·
Ţine de sufletul
desăvârşit să fie lipsit de griji, şi de cel necredincios
să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul
desăvârşit s-a spus că este ''un crin în mijlocul
mărăcinilor''. Aceasta îl arată vieţuind fără
griji între cei apăsaţi de multe griji. Căci crinul şi în
Evanghelie este icoana sufletului fără griji. El nu se
osteneşte, zice, nici nu toarce, şi e îmbrăcat într-o slavă
mai mare ca a lui Solomon. Iar despre cei ce au multă grijă pentru
cele trupeşti se zice: ''Toată viaţa necredinciosului e
înecată în grijă''. Şi de fapt e cu adevărat neevlavios
lucru să întindem cât ţine viaţa grija pentru cele trupeşti
şi să nu arătăm nici o sârguinţă pentru cele
viitoare; să cheltuim toată vremea pentru trup, deşi nu are
trebuinţă de multă osteneală, iar sufletului, care are
atâta putinţă de creştere încât nu-i ajunge toată
viaţa pentru desăvârşirea lui, sau să nu-i închinăm
nici măcar o vreme cât de scurtă sau, dacă ni se pare că-i
închinăm puţină, să o facem aceasta fără
vlagă şi cu nepăsare, amăgiţi de suprafaţa
lucrurilor văzute. În felul acesta noi pătimim ceea ce pătimesc
cei prinşi, ca printr-o undiţă, de cele mai urâte dintre femeile
stricate care, în lipsa frumuseţii adevărate, născocesc una
mincinoasă, ca o momeală pentru privitori, îndreptând prin tot felul
de făinuri urâţenia lor. Căci odată ce am fost biruiţi
de deşertăciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea
materiei, fiind înşelaţi de patimă. (Nil Ascetul)22
·
Bine este dar să rămânem
între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu
toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă
suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, nici un
temei nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte.
Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar,
ci o năzuinţă fără sfârşit şi o
deşertăciune fără capăt sporeşte necontenit
osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin
adăugirea materiei. (Nil Ascetul)22 41
·
Căci cei ce au trecut odată
hotarele trebuinţei fireşti şi încep să înainteze în
viaţa materială, voiesc să adauge la pâine ceva dulce pe
deasupra, iar la apă, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar
din acesta pe cel mai de preţ. Ei nu mai vreau să se
mulţumească cu veşmintele de trebuinţă, ci mai întâi
îşi cumpără lână de cea mai frumoasă, alegând
însăşi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate
din in şi lână, pe urmă umblă după haine de
mătase, la început după cele simple, apoi după cele
împestriţate cu războaie, cu fiare şi cu istorii de tot felul,
îşi adună apoi vase de argint şi de aur, care slujesc nu numai
la mese, ci şi dobitoacelor, şi le aşează pe multe
policioare. Ce să mai spunem despre ambiţia lor atât de
deşartă, pe care o întind până la cele mai necinstite
trebuinţe, neprimind să li se facă nici măcar de necinste
din altă materie, ci vrând să le facă argintul şi
această slujbă? Căci aşa este plăcerea. Se întinde pe
sine până la cele mai de pe urmă şi cinsteşte lucrurile
necinstite prin strălucirea materiei. Dar a căuta acest prisos e un
lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41
·
Căci vieţuirea potrivit cu
firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi dobitoacelor, de
către Făcător. ''Iată v-am dat vouă, zice Dumnezeu
către oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă şi
dobitoacelor spre mâncare''. Primind deci împreună cu necuvântătoarele
o hrană de obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre
într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi socotiţi, cu drept cuvânt,
mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân între
hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi,
oamenii cinstiţi, cu raţiune, am ieşit cu totul din vechea
rânduială? Căci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt
nenumăratele meşteşuguri ale plăcintarilor şi
bucătarilor, care stârnesc plăcerile ticălosului de pântece?
Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarbă şi
îndestulându-se cu ce se nimereşte şi folosindu-se de apa râurilor,
dar şi de aceasta destul de rar? De aceea le sunt puţine şi
plăcerile de sub pântece, pentru că nu-şi aprind dorinţele
cu nici o mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna de deosebirea
între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur
timp al anului le stârneşte această simţire, când legea firii
le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii,
spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme aşa de mult se
înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de
dorinţă. Dar oamenilor, pofta nesăturată după
plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi
felurimea mâncărilor, le-a semănat dorinţe furioase,
neîngăduindu-le patima să se liniştească în nici o vreme.
(Nil Ascetul)4 34 41
·
Dacă L-a chemat şi pe
Domnul însuşi, zicându-i: ''Toate ţi le voi da ţie, de vei
cădea şi Te vei închina mie'', şi dacă a încercat să
amăgească prin lucruri ce par strălucitoare şi pe Cel ce
n-are trebuinţă de ele, cum nu-şi va închipui că poate
să amăgească pe oamenii uşor de prins, care sunt aşa
de aplecaţi spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41
·
Întreaga poftă a cinstitorului
de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât
să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să
făurească gânduri de ură faţă de oameni. Pentru
că dacă fiecare patimă, când se mişcă spre ceea ce o
stăpâneşte ţine gândul înlănţuit, de ce n-ar
ţinea şi râvna virtuţii cugetarea slobodă de celelalte
patimi. Căci să ne gândim cu ce sentiment priveşte cel ce se
mânie la lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu faţa celui ce
l-a întristat? Şi cu ce sentiment le priveşte iubitorul de bani,
când, răpit de năluciri, se uită la avuţiile materiale? Iar
desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulţi, îşi închide
simţurile şi, luând în el faţa dorită, vorbeşte cu ea,
uitând de cei de faţă şi şade ca un stâlp fără de
glas, neştiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se
grăiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinăuntru, este predat
întreg nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeşte poate
Scriptura femeie ce şade din pricina rânduielii, căci şezând
departe de simţuri, îşi adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind
nimic din cele de afară, pentru nălucirea ruşinoasă care-l
stăpâneşte. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din
pricina patimii, făcând simţurile să-şi înceteze lucrarea,
cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înţelepciunea mintea să se
lepede de lucrurile sensibile şi de lucrarea simţurilor,
răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea celor inteligibile!
Căci precum în cele ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând
afară de cel al suferinţei care îl stăpâneşte din pricina
durerii, tot aşa nici cel ce se gândeşte la ceva cu patimă nu
poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpâneşte
mintea şi care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă
plăcerea nu primeşte alături de ea durere, nici bucuria
întristare, şi nici veselia supărare. Patimile protivnice nu se
împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată, nici nu
se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina înstrăinării
şi vrăjmăşiei lor neîmpăcate le la fire. Drept aceea,
să nu se tulbure curăţenia virtuţii cu gândurile lucrurilor
lumeşti, nici limpezimea contemplaţiei să nu se întunece cu
grijile trupeşti, cu chipul filozofiei adevărate,
arătându-şi luminata sa frumuseţe, să nu mai fie hulit de
gurile îndrăzneţe, nici să se mai facă lucru de râs din
pricina neiscusinţei celor ce-l desemnează. (Nil Ascetul)23 28
|
