Mânia – blândeţea

ˇ        Domnul deschide ochii “orbilor” celor ascultători pentru a-i face să vadă virtuţile învăţătorului, dar îi întunecă pentru a nu-i vedea slăbiciunile; vrăjmaşul binelui face însă contrariul.

ˇ        Cei sârguincioşi să ia aminte cu atât mai mult la ei înşişi ca nu cumva judecându-i pe cei leneşi să se păgubească mai mult decât ar merita defectul acelora, ba încă să fie osândiţi mai mult decât aceia. De aceea şi cred că a fost plăcut Lot în faţa lui Dumnezeu, deoarece fiind el în mijlocul unora ca aceştia, nu s-a arătat niciodată osânditorul lor.

ˇ        Compătimirea este arderea interioară pentru cei ce păcătuiesc, după cuvântul: “Cine se va sminti şi eu să nu ard?” (II Cor. 11,29) Ea înseamnă a-şi face cineva proprii greutăţile şi nenorocirile străine sau de a nu dispreţui cu gândul pe cei ce suferă, înălţându-se împotriva lor.

ˇ        Precum apa adăugându-se câte puţin în foc schimbă văpaia cu desăvârşire, aşa şi lacrima plânsului cu adevărat va stinge văpaia mâniei şi a iuţimii.

ˇ        Nemânierea este dorinţa nesăturată de necinstire, precum în cei iubitori de slavă deşartă dorinţa de laudă este nemărginită. Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi în necinstiri ca şi în laude.

ˇ        Începutul nemînierii este tăcerea buzelor în vremea tulburării inimii; mijlocul este tăcerea gândurilor în vremea tulburării subţiri a sufletelor, iar sfârşitul este seninătatea împlântată în suflarea vânturilor necurate.

ˇ        Mânia este izbucnirea urii ascunse, o continuă reînnoire a amintirii unor ocări îndurate mai demult. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a supărat; este o patimă foarte năpraznică căci iuţime se numeşte fierberea şi mişcarea împotriva celui ce ne-a nedreptăţit. Ea sălbăticeşte sufletul în fiecare zi, răpeşte mai ales mintea de la rugăciune făcând să apară chipul celui ce ne-a supărat. Când este de durată se preface în ură şi pricinuieşte în timpul nopţii tulburări şi îngălbenirea trupului, năvălirea de gânduri furioase (accese de furie).

ˇ        Unii văzând că nu sunt cuprinşi de mânie în toată vremea (că nu sunt statornici în mânie), nu dau nici o atenţie tămăduirii acestei boli; aceşti nenorociţi însă nu se gândesc la cel ce a zis: “Pornirea mâniei lui e căderea lui.” (Iov 5,2). Mânia este ca mişcarea unei mori în plină activitate care într-o clipă, mai mult decât într-o zi întreagă, macină şi distruge grâul precum şi rodul sufletului. De aceea se cuvine a fi cu ochii în patru pentru că mânia este ca un incendiu ale cărui flăcări mânate de puterea vântului pârjolesc şi distrug la repezeală ogorul sufletului, aşa cum n-ar putea-o face un foc mocnit.

ˇ        După cum o piatră colţuroasă şi dură, lovindu-se de alte pietre îşi pierde cu totul forma sa iniţială devenind rotundă, tot astfel şi sufletul răutăcios şi aspru, amestecându-se şi trăind împreună cu cele dure, va ajunge la aceste două alternative: sau îşi va tămădui rana prin răbdare sau îşi va cunoaşte slăbiciune sa pe care o poate vedea ca într-o oglindă în retragerea laşă din comunitate.

ˇ        Mâniosul (irascibilul) este un epileptic care se sfâşie şi se loveşte singur împins fiind de o pornire lăuntrică care determină prăbuşirea lui.

ˇ        Nimic nu este atât de nepotrivit celor ce se nevoiesc decât tulburarea mâniei. Pe când întoarcerea la Dumnezeu are multă trebuinţă de smerenie – mânia este semnul unei mari mândrii.

ˇ        Dacă culmea blândeţii este de a păstra liniştea inimii faţă de cel ce ne întărâtă, chiar când este prezent, apoi desigur că este culmea mâniei a ne lupta şi a ne sălbătici cu vorbele şi cu gesturile împotriva celui ce ne-a provocat o supărare, chiar şi atunci când suntem singuri.

ˇ        Pe când întoarcerea omului la sinea sa adevărată din uitarea de sine care la adus la păcat are nevoie de smerenie, fapta impulsivă este semnul închipuirii de sine, adică al necunoaşterii sinei sale adevărate. Impulsivul sau omul care se lasă stăpânit de iuţime, e un om care nu s-a obişnuit cu reflexiunea şi nici cu smerenia ce vine din cunoaşterea reală de sine. Părinţii leagă strâns mânia şi iuţimea, întrucât izvorul imediat al mâniei este iuţimea sau impulsivitatea. Aceasta este un semn accentuat al lipsei de putere a spiritului de a stăpâni pornirile involuntare. Reflexiunea reduce la proporţiile adevărate, neimportante răul ce ţi l-a făcut altul şi în general toate cele le vieţi de aici.

ˇ        Foarte multă băgare de seamă trebuie să avem faţă de acest şarpe căci are şi el împreună lucrătoare firea noastră, ca şi cel ce ispiteşte trupurile.

ˇ        Uneori cântarea cu măsură risipeşte iuţimea în chipul cel mai bun. Alteori, când e fără măsură şi la timp necuvenit se însoţeşte cu iubirea de plăcere. Să ne folosim deci de cântare rânduind timpurile.

ˇ        Dacă voieşti să-l tămăduieşti pe altul scoţându-i paiul păcatului din ochi, sau mai degrabă de crezi că vrei, ia seama să nu-l scoţi cu bârna în loc să foloseşti delicata pensetă a chirurgului. Bârna este cuvântul aspru, iar penseta – învăţătura blândă şi mustrarea îndelung răbdătoare. “Mustră, zice, ceartă, mângâie”, dar nu şi lovi; şi chiar de-ar fi nevoie de aşa ceva fă-o rar şi nu prin tine însuţi.

ˇ        Să privim cu luare aminte şi vom vedea pe unii stăpâniţi de iuţime practicând cu ardoare privegherea, postul şi petrecerea în linişte; aceasta nu e de mirare căci scopul diavolului este acela de a îndemna pe fiecare să făptuiască sub pretextul pocăinţei lucruri care sporesc mânia.

ˇ        Începutul râvnitei neţineri de minte a răului stă în a primi necinstirile cu sufletul amărât şi îndurerat; mijlocul – în a rămâne faţă de ele neîntristat, iar desăvârşirea (dacă se poate vorbi de aşa ceva), în a le socoti pe acestea ca laude. Bucură-te dacă eşti între cei dintâi, fii tare dacă eşti printre cei din a doua categorie, şi fii fericit dacă eşti în cea de a treia, ca unul ce te veseleşti în Domnul.

ˇ        Am observat la cei mânioşi ceva vrednic de plâns care nu se întâmplă decât dintr-o ascunsă mândrie şi anume: se mâniau pe ei înşişi pentru că s-au lăsat biruiţi de mânie, şi m-am minunat văzând cum o cădere antrenează altă cădere. Cu strângere de inimă priveam cum voiau să pedepsească un păcat prin alt păcat. Înspăimântându-mă deci de viclenia demonilor, puţin a lipsit să nu deznădăjduiesc de-a mai obţine mântuirea.

ˇ        Dacă s-ar vedea cineva biruit cu uşurinţă de mândrie, furie, răutate şi făţărnicie, să scoată degrabă să scoată degrabă sabia cu două tăişuri a blândeţii, răbdării şi a neţinerii de minte a răului spre a lupta împotriva acestor patimi. De voieşte să scape complet de ele, unul ca acesta să caute în a intra într-o obşte de fraţi din cei mai aspri şi necruţători ca într-un atelier mântuitor al unui piuar; acolo fiind întins şi lovit sufleteşte de ocările, necinstirile şi năpastele fraţilor, sau poate fi ţesălat, împuns, călcat şi în chip simţit, îşi va spăla simţirea sufletului de murdăria aflată în ea.

ˇ        Nu ajunge ca omul să lupte singur împotriva mâniei cu sabia blândeţii şi a neţinerii de minte a răului, căci ea poate avea două tăişuri: cu ea se poate tăia mânia sa, dar se poate tăia şi pe sine căci blândeţea poate fi îngăduitoare cu păcatele sale. Este greu a se curăţi un suflet pe sine însuşi de aceea ştiind aceasta sfântul Ioan Scărarul alternează asprimea cu nuanţarea.

ˇ        “Cauzele care m-au născut sunt multe căci eu n-am un singur tată. Mamele mele sunt slava deşartă, iubirea de argint, lăcomia pântecelui, uneori şi desfrânarea. Cea care m-a născut pe mine este trufia; fiicele mele sunt pomenirea de rău, ura, vrajba, dezvinovăţirea. Vrăjmaşele mele care mă ţin acum legată sunt cele potrivnice acestora: nemânierea şi blândeţea iar cea care pururea unelteşte împotrivă-mi este umilinţa.

ˇ        Zicând noi rugăciunea: “şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm …“ şi neiertînd, suntem făcuţi de ruşine din partea noastră înşine, adică de conştiinţa noastră, precum el însuşi zice mai departe: “Ruşineze-l pe el rugăciunea lui Iisus.” Dar în general rugăciunea noastră este făcută de ruşine de ţinerea de minte a răului, întrucât aproape prin fiecare cerem iertare sau mila lui Dumnezeu. Propriu-zis noi înşine suntem făcuţi de ruşine prin rugăciunea noastră prin care cerem lui Dumnezeu milă fără să o dăruim la rândul nostru altora. Aducându-ne aminte, fără îndurare, de răul făcut nouă de cineva, nu mai avem curajul să cerem noi înşine ceva de la Dumnezeu cu toată îndrăzneala.

ˇ        Cel ce a dobândit iubirea s-a înstrăinat de nebunia mâniei; cel ce însă duşmăneşte, îşi îngrămădeşte dureri fără rost.

ˇ        Ţinerea de minte a răului este o vicleană tâlcuitoare a Scripturii, ca una ce tâlcuieşte după propria ştiinţă cuvintele lui Dumnezeu.

ˇ        Rugăciunea lui Iisus va ruşina ţinerea de minte a răului, căci nu o putem nicidecum rosti pe aceasta stăpâniţi fiind de ţinerea de minte a răului.

ˇ        Dacă te-ai luptat îndelung şi n-ai reuşit totuşi să scoţi ghimpele acesta veninos pleacă-te şi te căieşte mărturisindu-ţi vina înaintea celui ce-l vrăjmăşeşti chiar şi numai cu gura dacă nu poţi s-o faci din toată inima, ca ruşinându-te de această făţărnicie, cu timpul, împungându-te conştiinţa ca şi cu foc, să te ducă până acolo încât să-l iubeşti cu adevărat.

ˇ        Atunci vei cunoaşte că te-ai izbăvit de putreziciunea aceasta, nu când te vei ruga pentru cel ce te-a supărat, nici când îl vei răsplăti cu daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când, aflând că a căzut în vreo nenorocire trupească sau sufletească vei suferi şi vei plânge ca pentru tine însuţi.

ˇ        Cel ce vieţuieşte în linişte şi ţine minte răul, este ca aspida care, în gaură poartă întru sine venin ucigător.

ˇ        Aducerea aminte de Patimile lui Iisus vor tămădui sufletul ce ţine minte răul ruşinându-l foarte prin acest exemplu de îndelungă răbdare.

ˇ        Dacă te ţii rigid şi nu te pleci să-i spui duşmanului măcar nişte cuvinte bune îndulcind astfel câtuşi de puţin relaţia, adaugi la patima ţinerii de minte a răului şi patima mândriei.

ˇ        În lemnul putred se prăsesc viermii cariului şi purtările prea blânde şi în chip mincinos liniştite au lipite de ele ura nebună. Cel ce o leapădă pe aceasta a aflat iertare, dar cel ce se lipeşte de dânsa se lipseşte de orice îndurare.

ˇ        Unii s-au dat pe ei înşişi ostenelilor şi sudorilor pentru a dobândi iertare, dar cel ce nu ţine minte răul a luat-o înaintea acestora, dacă adevărat este cuvântul: “Iertaţi degrabă şi vi se va ierta din belşug.” (Luca 6,37) Neţinerea de minte a răului este semnul neîndoielnic al adevăratei pocăinţe; cel ce ţine însă minte răul, şi-şi închipuie că se pocăieşte, este asemenea celui căruia i se pare că alergă în vis.

ˇ        I-am văzut pe unii ce ţineau minte răul, îndemnându-i pe alţii să nu facă aceasta, şi ruşinându-se într-un timp de propriile lor cuvinte, au pus şi ei capăt patimii acesteia. (Uneori şi cei ce nu fac, dar învaţă sunt folosiţi de cuvintele lor, care nu acoperă faptele, căci de multe ori cuvintele omului nu sunt ale lui, ci ale lui Dumnezeu Care-l sileşte să vorbească prin conştiinţa lui. În acest caz, prin cuvintele ce le rostesc unii îşi predică, sau li se predică şi lor; sau din voinţa de a încălzi pe alţii pentru un lucrul bun, se încălzesc şi pe ei înşişi. Căldura cu care primesc alţii cuvintele rostite se întinde şi la ei.

ˇ        Nimeni să nu-şi închipuie cumva această întunecime ca o patimă uşoară, trecătoare sau puţin primejdioasă, căci una ca aceasta de multe ori cuprinde până şi inimile bărbaţilor duhovniceşti. (Nimeni să nu-şi închipuie că această patimă e simplă, căci ea dă naştere multor complicaţii)

ˇ        Clevetirea este frica urii, este o boală subţire, dar o lipitoare gras㠖 ascunsă şi greu de observat – care suge şi prăpădeşte sângele iubirii. Este făţărnicia dragostei, întinarea inimii, sarcină care împovărează conştiinţa, pierderea curăţiei.

ˇ        I-am auzit pe unii care cleveteau şi am rămas uimit, căci aceşti lucrători ai răutăţii se apărau spunând că fac aceasta din dragoste şi purtare de grijă, iar eu le-am zis să înceteze cu o astfel de dragoste căci nu minte Cel ce a zis: “Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele lui, alungă-l.” (Psalmi 100,5) Dacă spui că-l iubeşti, roagă-te în taină pentru el şi nu-l lua în bătaie de joc, căci acesta este felul iubirii primit de Domnul. (Neosândirea aproapelui ţine un zid de respect între mine şi el, sau o comunicare cu el în iubire, cu voia lui. Prin clevetire pornesc asupra lui cu silă, fără iubire, voind să-l tăvălesc în noroi ca pe un obiect, dar de fapt prin aceasta nu reuşesc să intru în ceea ce e mai intim şi mai adevărat în el.)

ˇ        Să nu-ţi rămână ascuns lucrul acesta şi te vei trezi încetând să mai judeci pe cel ce greşeşte: Iuda era în ceata ucenicilor, iar tâlharul în ceata ucigaşilor, şi într-o clipă s-a făcut o schimbare minunată între ei.

ˇ        De voieşte cineva să biruiască duhul clevetirii, să nu-l învinovăţească pe cel ce a greşit, ci pe dracul care l-a ispitit, căci chiar dacă se întâmplă să nu fim siliţi de nimeni atunci când cădem, noi nu voim totuşi să păcătuim înaintea lui Dumnezeu.

ˇ        Precum focul este potrivnic apei, tot la fel de potrivnic este a judeca celui ce voieşte să se pocăiască.

ˇ        Ascultaţi-mă pe mine toţi cei care osândiţi faptele altora, dacă este adevărat, cum de fapt chiar este, că: “Cu ce judecată veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi”, negreşit, în cele în care-l vom judeca pe aproapele, în acelea vom cădea, fie sufleteşti, fie trupeşti şi altfel nu va fi. Contabilii nemiloşi şi amănunţiţi ai greşelilor aproapelui suferă de această patimă pentru că nu şi-au adus niciodată aminte în chip nemincinos şi deplin de greşelile lor. Căci dacă ar privi cineva amănunţit la păcatele sale, înlăturând vălul iubirii de sine, nu s-ar mai îngriji de nimic din cele dinafară ,ci ar socoti că nu-i ajunge timpul nici măcar pentru a se plânge pe sine, chiar dacă ar trăi o sută de ani şi de-ar vedea lacrimile ce-i curg din ochi devenind un adevărat Iordan. (Dacă mintea n-ar părăsi luarea aminte de sine, lăsând pe cele ale sale şi râzând de ale altora, n-ar ajunge să judece, căci judecarea şi cercetarea altora este de fapt uitare de sine.)

ˇ        Am cercetat cu grijă plânsul şi n-am găsit în el nici o urmă de clevetire.

ˇ        Firile curioase voiesc să vadă fapta aproapelui şi privesc cu ochi atenţi scăderea lui. Şi de o află, o răpesc şi o analizează, iar de nu o află, voiesc mai bine să o închipuie plăsmuind-o decât să plece cu curiozitatea nesatisfăcută.

ˇ        Vorbeşte cu grijă înaintea celui mândru şi bolnav de pizmă, căci când tu vorbeşti, el dă în mânia lui cuvintelor tale tâlcul care voieşte. Deci din cele bune ale tale ia pricini vătămătoare, cuvintele tale schimbându-se în cugetarea sa după felul bolii lui.

ˇ        Am văzut pe unii făcând în ascuns tot felul de păcate, şi amăgiţi de presupusa lor curăţie, îi osândea aspru pe cei ce săvârşeau greşeli mici la arătare.

ˇ        Lucrătorul priceput mănâncă numai boabele de struguri coapte, neculegîndu-le pe cele verzi; tot astfel şi mintea înţeleaptă va lua aminte cu sârguinţă la virtuţile pe care le văd la unii. Cel nepriceput însă va cerceta cu lumânarea lipsurile şi defectele fratelui său. Despre aceasta sa zis: “Iscodit-au fărădelegi, istovitu-s-au născocind iscodiri.” (Psalmi 63,6)

ˇ        Să nu osândeşti chiar de-ai vedea cu ochii tăi, căci nu arareori aceştia te înşeală.

ˇ        Cel ce judecă va fi judecat, deci osândit de propria lui limbă.

ˇ        Blândeţea constă în a ne ruga în chip netulburat şi sincer pentru cel ce ne tulbură în vremea tulburărilor ce ni le pricinuieşte. Sufletul blânde tronul simplităţii, iar mintea mânioasă e pricinuitoarea răutăţii. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţe, iar mintea stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa. (Cunoştinţa adevărată e legată de blândeţe , căci blândeţea e şi o contemplare liniştită a semenilor care i se deschid şi a tainelor existenţei, a tainei lui Dumnezeu Cel blând.)

ˇ        Simplitatea este deprinderea sufletului lipsit de cugetări felurite care s-a făcut neclintit spre o gândire nerăutăcioasă. Nerăutatea este o stare senină a sufletului, izbăvită de orice cugetare vicleană.

ˇ        Vicleanul nu este niciodată în pace ci totdeauna-i hărţuit de mânie, vicleşug şi de iuţime. Totdeauna cârteşte, totdeauna e aspru, când i se porunceşte – grăieşte împotrivă, se răzvrăteşte; când e sfătuit la bine – face rău; când e dojenit – batjocoreşte. El ia în râs pe cei ce vieţuiesc bine, îi pizmuieşte pe cei ce sporesc, se scârbeşte de sfaturile bune, îi defaimă şi dispreţuieşte pe fraţi, îi dezbină, răzvrăteşte, îi face răi, îi zeflemiseşte pe cei îndelung-răbdători, se făţărniceşte faţă de străini, cleveteşte, se asociază cu fiecare împotriva celuilalt, aţâţă la sfadă, întărâtă pe unul contra altuia, e gata la ocări, defăimări şi în a face numai rău. Precum se vede mânia, întunecă mintea şi îl ţine pe om într-o agitaţie continuă şi accentuată ducându-l până la nebunie. Între funcţiile sufleteşti este o strânsă legătură, ele înrâurindu-se reciproc.

ˇ        Legea ca nedesăvârşită, zice: “Ia aminte la tine însuţi” (Deuteronom 4,9), iar Domnul, cel mai presus de desăvârşire a poruncit să-l îndreptăm pe aproapele nostru zicând: “De-ţi va greşi fratele tău…..” (Matei 18,15). Dacă mustrarea ta, mai bine zis, aducerea aminte îndreptată spre el e curată şi smerită, să nu ocoleşti să împlineşti porunca Domnului, iar de n-ai ajuns încă la această măsură, împlineşte măcar măsura legii. (Evanghelia lui Hristos e legea iubirii aproapelui, e legea depăşirii de sine. Ea cere numai să nu se facă rău celorlalţi, ci să li se facă bine. Ea a pătruns la ultima cunoaştere a omului arătându-ne că el nu se poate mântui decât punându-şi viaţa sa pentru mântuirea aproapelui. Legea Evangheliei tălmăceşte legea cea mai adâncă a însăşi fiinţei omeneşti, tâlcuind ceea ce omul însuşi experiază ca aspiraţia cea mai adâncă a lui şi ca singura care îl face fericit. Ea corespunde unei etape mai avansate a omenescului. Fericirea nu e decât prelungirea eternă a acestei fericiri reale la care poate ajunge omul de aici. Fericirea nu este de fapt în noi, ci în alţii şi în ultimă analiză în Cel Care i-a făcut şi îi susţine pe toţi ca să se scufunde, unificându-se fără confundare, unii în alţii. Dar aproapele nu poate fi mântuit de noi fără voinţa lui, de aceea trebuie trezit la conştiinţa păcătoşeniei lui când greşeşte. Noi îl ajutăm trezindu-l la responsabilitatea lui personală, dar trebuie să o facem cu iubire necoborîndu-l iarăşi la starea de obiect şi necultivînd iarăşi închiderea noastră în noi prin mândria unei mustrări aspre şi dispreţuitoare. Fericirea comuniunii veşnice va fi o comuniune între persoane ce se iubesc şi se respectă ca egale. Ne scufundăm unii în alţii ca persoane în persoane, fără să ne contopim.

ˇ        Când voieşti să-l îndemni pe cineva la bine, odihneşte-l mai întâi trupeşte şi cinsteşte-l pe el cu un cuvânt de iubire, că nimic nu-l face pe om să se ruşineze şi să se schimbe de la răutatea lui spre cele bune ca bunătăţile trupeşti şi ca cinstirea pe care o primeşte de la tine.

ˇ        De te vei îmbrăca în toată blândeţea şi nemânierea, nu te vei obosi mult ca să slobozeşti mintea ta din robie.