|
|
·
Îngrijeşte-te să
agoniseşti multă cugetare smerită şi
bărbăţie, şi “răutatea lor nu se va atinge de sufletul
tău şi biciul nu se va apropia de cortul tău, că îngerilor
Săi va porunci ca să te păzească pe tine”, iar aceştia
vor izgoni de la tine toată lucrarea potrivnică. (Evagrie
Ponticul) 45
·
Dacă te rogi împotriva patimii,
sau a dracului care te supără, adu-ţi aminte de Cel ce zice:
“Voi alunga pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde şi nu mă
voi întoarce până ce nu-i voi nimeri. Asupri-i-voi pe ei şi nu vor putea
să stea; cădea-vor sub picioarele mele”, şi cele următoare.
Iar acestea le vei spune cu uşurinţă, dacă te vei înarma cu
smerită cugetare împotriva vrăjmaşilor. (Evagrie Ponticul)
45
·
Cel ce este stăpânit de
păcate şi de mânii şi îndrăzneşte cu neruşinare
să se întindă la cunoştinţa lucrurilor mai dumnezeieşti,
sau să se ridice chiar la rugăciunea nematerială, să
primească certarea Apostolului, care-i arată că nu este
fără primejdie pentru el să se roage cu capul gol, neacoperit;
“căci un asemenea suflet, zice, trebuie să aibă pe cap
stăpânire, pentru îngerii care stau de faţă”, învelindu-se în
cuvenita ruşine şi smerită cugetare. (Evagrie Ponticul)45
·
Cel ce e smerit în cugetul său
şi împlineşte o lucrare dumnezeiască, când ceteşte
dumnezeieştile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine
şi nu cu altul. (Marcu Ascetul)45
·
Cel ce are vreun dar duhovnicesc
şi suferă împreună cu cel ce nu-l are îşi
păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru şi-l
va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei. (Marcu Ascetul)45
·
Gura celui smerit în cugetare
grăieşte adevărul; iar cel ce i se împotriveşte se
aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.
(Marcu Ascetul)45
·
Să nu te înalţi întru inima
ta pentru că înţelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu
mintea în duhul hulirii. (Marcu Ascetul)45
·
Să nu te înalţi când
verşi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a
atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea. (Marcu Ascetul)45
·
Am văzut oameni simpli
smerindu-se cu fapta şi care s-au făcut prin aceasta mai
înţelepţi decât cei ce păreau plini de toată
cunoaşterea. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt
lăudaţi, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slava
deşartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie. (Marcu
Ascetul)45
·
Precum nu se îngăduie apa
şi focul laolaltă, aşa nu se îngăduie întreolaltă apărarea
şi smerenia. (Marcu Ascetul)45
·
Cel care cere iertare de păcate
iubeşte smerenia cugetului. Iar cel ce osândeşte pe altul îşi
pecetluieşte relele sale. (Marcu Ascetul)45
·
De ai fost înălţat prin
laude, aşteaptă ocara. Căci zice: „Cel ce se înalţă pe
sine, umili-se-va”. (Marcu Ascetul)45
·
Precum celui ce se
pocăieşte îi e străină cugetarea semeaţă,
aşa celui ce păcătuieşte de bunăvoie îi e cu
neputinţă cugetarea smerită. (Marcu Ascetul)45
·
Dacă vrei ca Domnul
să-ţi acopere păcatele, să nu-ţi arăţi
oamenilor virtuţile. Căci ceea ce facem noi cu acestea aceea face
Dumnezeu cu acelea. Ascunzându-ţi virtutea, nu te mândri, ca şi când
ai împlini dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunse cele
frumoase, ci şi în a nu gândi nimic din cele oprite. (Marcu Ascetul)45
·
Împrejmuieşte-ţi cuvântul
cu întărituri dinspre partea laudei de sine şi cugetul dinspre partea
înaltei păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci cele
dimpotrivă. Căci binele nu se săvârşeşte numai de
către om, ci şi de către Dumnezeu, atotvăzătorul.
(Marcu Ascetul)45
·
Să vorbim acum puţin
şi despre patima neraţională a mâniei, care pustieşte,
zăpăceşte şi întunecă tot sufletul, şi-l
arată pe om asemenea fiarelor în vremea mişcării şi lucrării
ei, mai ales pe cel ce alunecă lesne şi repede spre ea. Patima
aceasta se sprijină mai ales pe mândrie; prin ea se întăreşte
şi se face nebiruită. Căci până ce e udat copacul diavolesc
al amărăciunii, al supărării şi al mâniei, cu apa
puturoasă a mândriei, înfloreşte şi înfrunzeşte
îmbelşugat şi aduce mult rod al fărădelegii. Iar
clădirea celui rău în suflet nu poate fi doborâtă, până ce
are ca sprijin şi întărire temelia mândriei. Dacă vrei,
aşadar, să se usuce în tine arborele fărădelegii
(adică patima amărăciunii, a mâniei şi a
supărării) şi să se facă neroditor, ca venind securea
Duhului să-l taie şi să-l arunce în foc cum zice Evanghelia,
şi să-l scoată afară împreună cu toată
răutatea; şi dacă vrei să se dărâme şi să se
surpe casa fărădelegii, pe care cel rău o zideşte cu
vicleşug în suflet (şi o face aceasta adunând de fiecare dată în
gând ca pietre felurite pricini întemeiate sau neîntemeiate, provocate de
lucruri şi de cuvinte referitoare la cele materiale şi ridicând în
suflet o clădire a răutăţii, căreia îi pune ca sprijin
şi întărire gânduri de mândrie), să ai smerenia Domnului
neîncetat în inimă. Să te gândeşti cine a fost El şi ce s-a
făcut pentru noi, şi din ce înălţimi de lumină a
dumnezeirii, - descoperită după putinţă fiinţelor de
sus şi slăvită în ceruri de toată firea raţională
a îngerilor, Arhanghelilor, Scaunelor, Domniilor, începătorilor,
Stăpâniilor, Heruvimilor şi Serafimilor şi a nenumitelor Puteri
spirituale, ale căror nume n-au ajuns până la noi, după cuvântul
tainic al Apostolului, - în ce adânc de smerenie omenească s-a coborât,
prin negrăita Sa bunătate, asemănându-se întru toate nouă,
celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii şi
ajunserăm robi prin călcarea lui Adam fiind stăpâniţi de
vrăjmaş prin lucrarea patimilor. Căci aflându-ne noi într-o
astfel de robie înfricoşată şi stăpâniţi fiind de
moartea nevăzută şi vicleană, nu s-a ruşinat de noi
Stăpânul întregii firi văzute şi nevăzute, ci umilindu-Se
pe Sine şi luând asupra Sa pe omul căzut sub patimile de ocară
şi sub osânda dumnezeiască, „s-a făcut întru toate asemenea
nouă, afară de păcat”, adică afară de patimile de
ocară. El a luat toate pedepsele trimise asupra omului pentru păcatul
neascultării de către hotărârea dumnezeiască: moartea,
osteneala, foamea, setea şi cele asemenea acestora, făcându-Se ceea
ce suntem noi, ca noi să ne facem ceea ce este El; „Cuvântul trup s-a
făcut”, ca trupul să se facă Cuvânt; „fiind bogat, s-a
făcut sărac pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu
sărăcia Lui”; s-a făcut asemenea nouă din multa iubire de
oameni, ca noi să ne facem asemenea Lui prin toată virtutea.
Căci de unde a venit Hristos, de acolo se înnoieşte, prin harul
şi puterea Duhului; omul zidit cu adevărat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu. Iar prin această înnoire ajunge la
măsura dragostei desăvârşite, care aruncă afară frica,
nemaiputând să cadă niciodată. Căci „dragostea
niciodată nu cade”, fiindcă „dragostea, zice Ioan, este Dumnezeu
şi cine rămâne în dragoste, în Dumnezeu rămâne”. De această
măsură s-au învrednicit Apostolii şi cei ce s-au nevoit asemenea
lor întru virtute şi s-au înfăţişat pe ei
desăvârşiţi Domnului, urmând lui Hristos cu dragoste
desăvârşită, în toată viaţa lor. Gândeşte-te,
aşadar, totdeauna fără uitare la umilirea aceasta atât de mare,
pe care a luat-o Domnul asupra Sa, din negrăita Sa iubire de oameni;
adică la sălăşluirea în Maica lui Dumnezeu – Cuvântul, la
luarea omului asupra Sa, la naşterea din femeie, la creşterea
treptată cu trupul, la ocări, la înjurături, la batjocuri, la
luarea în râs, la bârfiri, la biciuiri, la scuipări, la luarea în
bătaie de joc, la hlamida roşie, la cununa de spini, la osândirea lui
de către căpetenii, la strigătul iudeilor celor
fărădelege şi de acelaşi neam cu El, împotriva lui: „Ia-L, ia-L,
răstigneşte-l!” la cruce, la piroane, la suliţă, la
adăparea cu oţet şi fiere, la triumful păgânilor, la râsul
celor care treceau şi ziceau: „De eşti Fiul lui Dumnezeu,
pogoară-te de pe cruce şi vom crede ţie”, şi la celelalte
patimi, pe care le-a răbdat pentru noi: „la răstignire, la moarte, la
aşezarea de trei zile în mormânt, la coborârea la iad; la învierea din
morţi, la scoaterea din iad şi din moarte a sufletelor, care s-au
împreunat cu Domnul, la înălţarea la ceruri, la şederea
de-a-dreapta Tatălui, la cinstea şi la slava mai presus de toată
începătoria, Stăpânirea şi de tot numele ce se numeşte, la
închinarea ce o aduc toţi îngerii Celui întâi născut din morţi,
din pricina patimilor, după cuvântul Apostolului, care zice: „Aceasta
să se cugete în voi, ceea ce şi în Hristos Iisus, care în chipul lui
Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci s-a
umilit pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea omului făcându-se
şi la înfăţişare aflându-se ca omul; şi s-a smerit pe
Sine ascultător făcându-Se până la moarte, iar moartea a crucii,
de aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat pe El şi i-a
dăruit Lui nume mai presus de toate numele, ca în numele lui Iisus Hristos
tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor
pământeşti şi al celor de dedesubt”, … şi următoarele.
Iată la ce slavă şi înălţime L-au ridicat, după
dreptatea lui Dumnezeu, pe Domnul făcut om, pricinile mai înainte spuse.
(Marcu Ascetul)45
·
Definiţia smeritei
cugetări: uitarea atentă a isprăvilor tale. (Diadoh al
Foticeii)45
·
Ştiu pe cineva care iubeşte
aşa de mult pe Dumnezeu, plângând totuşi că nu-l poate iubi cât
vrea, încât sufletul lui este necontenit într-o astfel de dorinţă
fierbinte, că Dumnezeu se slăveşte în el, iar el este ca şi
când n-ar fi. Despre sine nu ştie ce valoare are, iar laudele cuvintelor
nu-l îndulcesc. Căci din multa dorire a smereniei nu-şi cunoaşte
vrednicia sa, ci slujeşte lui Dumnezeu după rânduiala preoţilor.
Iar din multa iubire de Dumnezeu îşi ascunde amintirea vredniciei,
îngropând cu smerenie undeva în adâncul dragostei de Dumnezeu lauda ce i se
cuvine din pricina acestei vrednicii, ca să-şi pară în cugetarea
sa totdeauna o slugă netrebnică, fiind cu totul străin de
vrednicia sa, prin dorul după smerenie. Acest lucru suntem datori
să-l facem şi noi, fugind de orice cinste şi slavă, pentru
covârşitoarea bogăţie a dragostei Domnului, care ne-a iubit
aşa de mult pe noi. (Diadoh al Foticeii)45
·
Smerita cugetare este un lucru greu
de câştigat. Cu cât este mai mare, cu atât se cer mai multe strădanii
pentru dobândirea ei. Ea se iveşte în cei părtaşi de sfânta
cunoştinţă în două cazuri şi chipuri: când
luptătorul pentru evlavie se află în mijlocul drumului
experienţelor duhovniceşti, el are un cuget mai smerit din pricina
neputinţei trupului, sau a celor ce duşmănesc fără
temei pe cei ce se îngrijesc de dreptate, sau a gândurilor rele; apoi când
mintea e luminată de harul dumnezeiesc întru simţire şi
siguranţă multă, sufletul are smerita cugetare ca pe o
însuşire firească, întrucât, fiind plin de bunătate dumnezeiască,
nu mai poate să se umple de slavă deşartă, chiar dacă
ar împlini neîncetat poruncile Domnului, ci se socoteşte pe sine mai
smerit decât toţi, în urma împărtăşirii de
bunăvoinţa dumnezeiască. Cea dintâi smerită cugetare
cuprinde de multe ori întristare şi descurajare. Iar cea din urmă
cuprinde bucurie împreunată cu o sfială plină de
înţelepci}ne. Fiindcă cea dintâi se iveşte, cum am zis, în cei
ce se află la mijlocul nevoinţelor, iar cea de-a doua se trimite
celor ce s-au apropiat cu desăvârşire. Cea dintâi se întristează
adeseori când e lipsită de fericirile pământeşti. Cea de-a doua,
chiar dacă i-ar oferi cineva toate împărăţiile
pământului, nu se impresionează şi nu simte săgeţile
cumplite ale păcatului. Căci fiind cu totul duhovnicească, nu
mai cunoaşte de loc slava trupească. Dar tot cel ce se nevoieşte
a trebuit să treacă prin cea dintâi ca să ajungă la cea
de-a doua. Căci dacă nu ne-ar înmuia harul, aducând asupra
noastră pătimirile povăţuitoare, ca să
lămurească voia noastră cea slobodă, nu ne-ar dărui
strălucirea smereniei de pe urmă. (Diadoh al Foticeii)45
|
