·
Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini
de toată bunăvoinţa şi, dorind cele cereşti,
dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la
mulţi, dar nici lor nu le plac multe de aceea sunt nu numai urâţi, ci
şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă
toate în sărăcie, ştiind că cele ce par multora rele pentru
ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui
Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voi Lui. Cel ce
însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este
zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea
omului. (Antonie cel Mare)43
·
Numai omul este în stare să
primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte
Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate
prevesteşte oamenilor vrednici de el bunătăţile viitoare.
(Antonie cel Mare)43
·
Fă bine celui ce te
nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu
grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni.
Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea
şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de
Dumnezeu: să-i urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca
acestea. Iar lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are
minte. (Antonie cel Mare)43
·
Când te întorci cu mulţumire
spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi
de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de
înţelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul
trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor
tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta,
umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc
simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi
păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai
mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.
(Antonie cel Mare)43
·
Este de trebuinţă să
arătăm şi căile monahilor care au călătorit mai
înainte de noi şi pe acelea să umblăm şi noi. Căci
multe sunt cele făcute şi zise de ei bine. Între ele şi aceasta
o zice careva dintre dânşii: “Mâncarea mai uscată şi vieţuirea
aspră, împreunată cu dragostea, duce pe monah mai repede la limanul
nepătimirii”. (Evagrie Ponticul)43
·
Ce este binele, dacă nu
Dumnezeu? Aşadar, să-l lăsăm Lui toate cele ce ne privesc
şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun desigur că e şi
dătătorul darurilor bune. (Evagrie Ponticul)43
·
Nimic nu duce pe cineva aşa de
neîndoielnic la munci, ca a face pe mulţi să râvnească la
propriile lui rele. Pierzania celor ce-l imită e adaos la pedeapsa celui
ce l-a învăţat. Dar nu mică este osânda şi a celor ce nu au
lepădat imitarea ca ruşinoasă, fiindcă s-au făcut
învăţători ale celor rele, de a căror lecţie
blestemată fug, cu bună judecată, cei ce se folosesc de cuget
înţelept. (Nil Ascetul)43
·
Orice plănuire a ta să o
începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui
Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci. (Marcu Ascetul)43
·
Cel ce, asemenea orbului, şi-a
lepădat haina şi s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui şi
propovăduitorul învăţăturilor celor mai înalte. (Marcu
Ascetul)43
·
Pe cel ce a încetat de-a mai
păcătui şi s-a pocăit nu-l mai mustra; iar de zici că
pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descoperă-ţi păcatele tale.
(Marcu Ascetul)43
·
Primeşte necazurile, că
întru nimic nu te păgubeşte în cele ce le ai de mai înainte; dar
leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală.
(Marcu Ascetul)43
·
Nu cugeta şi nu face nimic,
fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce
călătoreşte fără scop, va osteni în zadar.
(Marcu Ascetul)43
·
Cel ce nu poartă grijă
după puterea lui de toate virtuţile săvârşeşte un
păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea şi milostenia întorc
pe cei ce nu poartă de grijă. (Marcu Ascetul)43
·
Când un om foloseşte pe altul
prin cuvinte sau fapte, să ştie amândoi că e de faţă
harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu înţelege aceasta va fi stăpânit de
cel ce înţelege. (Marcu Ascetul)43
·
Cel ce laudă pe aproapele în
chip făţarnic îl va osândi după o vreme şi va fi el
însuşi ruşinat. (Marcu Ascetul)43
·
Faţă de încercările
care vin, mulţi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune
şi pocăinţă, nimeni n-a scăpat de asuprire.
(Marcu Ascetul)43
·
Cele rele îşi primesc puterea
una de la alta; de asemenea şi cele bune cresc una prin alta şi pe
cel părtaş de ele îl mână şi mai mult înainte. (Marcu
Ascetul)43
·
De vrei să te mântuieşti,
iubeşte cuvântul adevărat şi nu lepăda niciodată,
fără judecată, mustrarea. Un cuvânt adevărat a schimbat
puii de năpârci şi le-a arătat să fugă de mânia ce va
să vie. (Marcu Ascetul)43
·
Slăbănogul pogorât prin
acoperiş este păcătosul mustrat de credincioşi pentru
Dumnezeu, şi care primeşte iertarea pentru credinţa acelora.
(Marcu Ascetul)43
·
De vrei să te mântuieşti,
iubeşte cuvântul adevărat şi nu lepăda niciodată,
fără judecată, mustrarea. Un cuvânt adevărat a schimbat
puii de năpârci şi le-a arătat să fugă de mânia ce va
să vie. (Marcu Ascetul)43
·
Slăbănogul pogorât prin
acoperiş este păcătosul mustrat de credincioşi pentru
Dumnezeu, şi care primeşte iertarea pentru credinţa acelora.
(Marcu Ascetul)43
·
Cel ce le cearcă toate şi
reţine binele va fugi pe urmă de tot răul. (Marcu Ascetul)43
·
Bărbatul îndelung
răbdător are multă cuminţenie; asemenea şi cel
ce-şi apropie urechea de cuvintele înţelepciunii. (Marcu Ascetul)43
·
Celui învârtoşat la inimă
nu-i foloseşte cuvântul unei cunoştinţe mai subţiri, pentru
că dacă nu e înfricat, nu primeşte durerile pocăinţei.
(Marcu Ascetul)7
·
Pe omul puternic să nu-l mustri
pentru slavă deşartă, ci arată-i viitoarea necinste.
Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate.
(Marcu Ascetul)43
·
Cel ce urăşte mustrarea, se
supune patimii cu voia; iar cel ce o iubeşte va lupta şi cu
obişnuinţa. (Marcu Ascetul)43
·
Când, pentru vreo binefacere
trupească, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, acelaşi om
pe urmă ţi se va arăta că e rău. (Marcu Ascetul)43
·
Întâmplările sensibile sunt puii
celor inteligibile, împlinind cele cuvenite după voia lui Dumnezeu.
(Marcu Ascetul)43
·
Dumnezeu judecă faptele
după intenţiile lor. Căci zice: „Să-ţi dea ţie
Domnul după inima ta”. (Marcu Ascetul)43
·
Conştiinţa e o carte
naturală. Cel ce o citeşte cu fapta face experienţa ajutorului
dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)43
·
Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu
şi o împlineşte după putere prin osteneli mici scapă de
cele mari. (Marcu Ascetul)43
·
Domnul e ascuns în poruncile Sale.
Şi cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii
lor. (Marcu Ascetul)43
·
Fă totdeauna binele după
putere, iar în vremea lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic
căci „cel se întoarce înapoi nu este vrednic de Împărăţia
Cerurilor”. (Marcu Ascetul)43
·
Hristos a murit, după Scripturi,
pentru păcatele noastre şi celor ce îi slujesc bine le
dăruieşte slobozirea. Căci zice: „Bine, slugă bună
şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste
multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”. (Marcu
Ascetul)43
·
Cel ce vrea să facă ceva
şi nu poate e socotit de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu,
ca şi când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o înţelegem
atât cu privire la cele bune, cât şi la cele rele. (Marcu Ascetul)43
·
Când auzi Scriptura zicând că
Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele sale”, să
nu înţelegi că e vorba de o vrednicie egală cu Gheena sau cu
Împărăţia, ci că Hristos va răsplăti faptele
necredinţei în El sau ale credinţei, nu ca un schimbător care
cântăreşte preţul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu,
Ziditorul şi Răscumpărătorul nostru. (Marcu Ascetul)43
·
Este o poruncă restrânsă
şi este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se porunceşte
să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se
porunceşte lepădarea de toate avuţiile. (Marcu Ascetul)43
·
Nici una din virtuţi nu deschide
singură, prin sine, uşa firii noastre, dacă nu sunt împletite
toate întreolaltă. (Marcu Ascetul)43
·
Dacă suntem datori să facem
în fiecare zi toate câte le are firea noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu
în schimb, pentru relele pe care le-am făcut mai înainte? Orice prisos de
virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a negrijii trecute, nu e
un drept de răsplată. (Marcu Ascetul)43
·
Dacă fapta rău
plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai mult
celor ce nu au grijă de amănuntele ei. (Marcu Ascetul)43
·
Cel ce priveghează, rabdă
şi se roagă nestrâmtorat, se împărtăşeşte în chip
vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strâmtorat în acestea, dar rabdă
totuşi cu voia, primeşte şi el îndată ajutor. (Marcu
Ascetul)43
·
Atâta adevăr se cuprinde în
cunoştinţa fiecăruia, câtă siguranţă îi dau blândeţea,
smerenia şi dragostea. (Marcu Ascetul)43
·
Dacă vrei să-l
foloseşti fără vorbă multă pe iubitorul de
învăţătură, îndeamnă-l la rugăciune, la credinţă
dreaptă şi la răbdarea necazurilor. Căci prin
acestea se dobândesc toate celelalte virtuţi. (Marcu Ascetul)43
·
Cel blând pentru Dumnezeu e
mai înţelept decât cei înţelepţi şi cel smerit cu inima e
mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos
întru cunoştinţă. (Marcu Ascetul)43
·
Cel ce s-a bucurat de plăcerile
trupeşti mai mult decât trebuie, va plăti prisosul cu osteneli
însutite. (Marcu Ascetul)43
·
De suntem pătimaşi, trebuie
să ne rugăm şi să ne supunem. Căci de
abia cu ajutor ne putem război cu obişnuinţele păcatului.
Cel ce-şi loveşte voia cu supunerea şi cu rugăciunea
este luptător cu bun meşteşug, vădind lupta
mintală pe care o poartă, prin reţinerea de la cele supuse
simţurilor. (Marcu Ascetul)43
·
Adeseori cel ce spune adevărul e
urât de cei fără de minte, după Apostol. Iar cel
făţarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste
răsplăţi nu ţine multă vreme. Căci Domnul va
răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea ce trebuie. (Marcu
Ascetul)43
·
Când vrei să descurci un lucru
încurcat, caută în privinţa lui ce place lui Dumnezeu, şi vei
afla dezlegarea folositoare. (Marcu Ascetul)43
·
Fără zdrobirea inimii, e cu
neputinţă să ne izbăvim cu totul de păcat. Iar inima
se zdrobeşte prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană
şi de la lenevirea trupească. Căci prisosinţa
acestora sădeşte iubirea de plăcere; iar iubirea de plăcere
primeşte gândurile rele. Pe de altă parte, ea se împotriveşte
atât rugăciunii, cât şi slujirii cuvenite. (Marcu Ascetul)43
·
Când facultatea impulsivă
(mânia) a sufletului se porneşte împotriva patimilor, trebuie să
ştii că este vreme de tăcere, căci este ceas de luptă.
Iar când vede cineva că starea aceasta de nelinişte a ajuns la
linişte, fie prin rugăciune, fie prin milostenie, să se lase
mişcat de dragostea cuvintelor, asigurând însă prin legăturile
smeritei cugetări aripile minţii. Căci până nu se
smereşte cineva foarte prin dispreţuirea de sine, nu poate grăi
despre măreţia lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43
·
Rănile primite de trup,
dacă s-au înăsprit şi s-au umplut de murdărie, nu simt
lucrarea leacului: dar după ce sunt curăţite, simt lucrarea
leacului, ajungând prin el la tămăduire desăvârşită.
Aşa şi sufletul: câtă vreme e neîngrijit şi acoperit în
întregime de lepra voluptăţii, nu poate simţi frica lui
Dumnezeu, chiar dacă i-ar vesti cineva neîncetat judecata
înfricoşată şi aspră a lui Dumnezeu. Dar când începe
să se curăţească cu multă luare aminte, simte frica
lui Dumnezeu ca pe un leac adevărat al vieţii, care mustrându-l, îl
arde ca într-un foc fără durere. Pe urmă, curăţindu-se
treptat, ajunge la curăţirea desăvârşită, sporind în
dragoste pe măsură ce se micşorează frica din el. În felul
acesta ajunge la dragostea desăvârşită, în care, cum am zis, nu
mai este frică, ci nepătimirea deplină, produsă de slava
lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)43
·
Ţine de sufletul curat cuvântul
fără pizmă, râvna fără răutate îi dragostea
neîncetată faţă de Domnul slavei. Atunci şi mintea îşi
potriveşte cumpenele sale cu exactitate, fiind de faţă în
cugetarea sa ca în cel mai curat loc de judecată. (Diadoh al Foticeii)43
·
Nimeni nu poate iubi sau crede cu
adevărat, dacă nu se are pe sine însuşi pârâş al său.
Căci când cunoştinţa noastră se tulbură prin
mustrările ce şi le face, nu mai e lăsată mintea să
simtă mireasma bunurilor supra-lumeşti, ci îndată e cuprinsă
de îndoială: pe de o parte doreşte acea mireasmă cu ardoare
pentru experienţa lor anticipată prin credinţă, pe de alta
nu o mai poate prinde cu simţirea inimii prin dragoste, din pricina
deselor împunsături ale conştiinţei mustrătoare. Dar
curăţindu-ne pe noi înşine printr-o atenţie mai fierbinte,
vom câştiga ceea ce dorim în Dumnezeu, dobândind o şi mai
deplină experienţă. (Diadoh al Foticeii)43
·
Domnul zice în Evanghelii că nu
poate fi scos cel tare din casa Sa, dacă nu-l va scoate unul şi mai
tare, după ce l-a legat şi jefuit. Cum poate deci cel scos cu atâta
ruşine să intre iarăşi şi să petreacă
împreună cu Stăpânul adevărat, care se odihneşte în casa Sa
cum vrea? Căci nici împăratul nu se va gândi să lase
împreună cu el în curţile împărăteşti pe tiranul, care
i-a stat cândva împotrivă şi pe care l-a biruit. Mai de grabă îl
va omorî îndată, sau îl va lega pentru o lungă pedeapsă
şi-l va preda oştilor sale spre o moarte de ocară. (Diadoh al
Foticeii)43
·
Două bunuri ne aduce nouă
harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre care unul
covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se
dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa
însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului,
adică „chipul” nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului
nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască
împreună cu noi ceea ce este „asemănarea”. Deci când începe mintea
să guste întru multă simţire din dulceaţa Preasfântului
Duh, suntem datori să ştim că începe harul să
zugrăvească, aşa zicând, peste chip, asemănarea. Căci
precum zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului,
apoi, înflorind puţin câte puţin culoarea prin culoare, scot la
arătare chipul viu al celui zugrăvit până la firele
părului, aşa şi sfântul har al lui Dumnezeu readuce întâi prin
Botez „chipul” omului la forma în care era când a fost făcut, iar când ne
vede dorind cu toată hotărârea frumuseţea „asemănării”
şi stând goi şi fără frică în atelierul lui,
înfloreşte o virtute prin alta şi înalţă chipul sufletului
din strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea
asemănării. Aşa încât simţirea ne arată cum ia
formă în noi asemănarea, dar desăvârşirea
asemănării o vom cunoaşte abia din iluminare. Căci toate
virtuţile le primeşte mintea prin simţire, înaintând după o
măsură şi rânduială negrăită. Dar dragostea
duhovnicească nu o poate câştiga cineva până ce nu va fi
iluminat întru toată încredinţarea de Duhul Sfânt. Căci
până ce nu primeşte mintea în chip desăvârşit
asemănarea prin lumina dumnezeiască, poate avea aproape toate
celelalte virtuţi, dar este încă lipsită de dragostea
desăvârşită. Iar când se va asemăna cu virtutea lui Dumnezeu
( vorbesc de asemănare, cât e cu putinţă omului), atunci va
purta şi asemănarea dragostei dumnezeieşti. Căci precum în
cazul portretelor pictate, dacă se adaugă chipului culoarea cea mai
vie, se scoate la iveală până şi asemănarea zâmbetului
celui pictat, aşa şi la cei zugrăviţi după
asemănarea dumnezeiască de către harul dumnezeiesc, dacă se
adaugă lumina dragostei, „chipul”, e ridicat cu totul la frumuseţea
„asemănării”. Nici nepătimirea nu poate dărui sufletului
altă virtute; fără numai dragostea. Căci dragostea „este
plinirea legii”, încât „omul nostru cel dinăuntru se înnoieşte zi de
zi” în gustarea dragostei, dar se împlineşte abia întru
desăvârşirea ei. (Diadoh al Foticeii)43
