Îmbuibarea – înfrânarea

ˇ        Lăcomia întru cele ale mâncării determină în viaţa călugărească toate căderile, răutatea şi abaterea de la ţelul propus. Dacă însă ajungi să domini această stăpână, atunci oriunde te-ai găsi vei putea atinge nepătimire; de te va stăpâni însă această tirană, oriunde, cu excepţia mormântului, te vei afla în primejdie!

ˇ        Masa dragostei risipeşte ura şi darurile curate înmoaie sufletul, dar masa luată fără luare aminte care alunecă în lăcomie este maica îndrăznelii şi astfel prin fereastra iubirii se strecoară lăcomia pântecelui.

ˇ        Lăcomia este aceea care ne stimulează imaginaţia dând naştere celor mai fanteziste şi mai inedite meniuri şi care izvorăşte gusturile cele mai rafinate.

ˇ        Robul pântecelui socoteşte cu ce mâncăruri va sărbători praznicul, pe când robul Domnului cu ce daruri se va îmbogăţi.

ˇ        Când sufletul nostru doreşte felurite mâncăruri, el urmează un instinct al firii de aceea trebuie să facem uz de toată abilitatea împotriva unei asemenea preaviclene patimi. Dacă nu vom proceda astfel ne vom trezi într-un foarte greu război şi primejdia de a fi biruiţi. Să înlăturăm deci mâncărurile care îngraşă, apoi cele care aprind simţurile şi apoi cele care ne provoacă plăcere. De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit pentru ca prin săturare să-i înlăturăm pofta neastâmpărată iar prin mistuirea grabnică să ne eliberăm de înfierbântare ca de bici. Să cercetăm şi mâncărurile care umflă pântecele şi fac vânturi şi vom afla că acestea stârnesc şi poftele.

ˇ        În inima lacomilor se mişcă visuri cu mâncăruri iar în inima celor ce plâng, visuri de judecată şi de chinuri.

ˇ        Să căutăm şi vom afla că lăcomia pricinuieşte toate căderile noastre.

ˇ        Mintea postitorului se roagă cu trezvie, cea a lacomului este plină de chipuri (idoli) necurate. Săturarea seacă izvorul lacrimilor; uscându-se însă stomacul – izvorăsc apele plânsului.

ˇ        Cel ce-şi strâmtorează pântecele îşi smereşte inima, însă cel ce-l îngrijeşte, se umflă de mândrie.

ˇ        Asupreşte-ţi pântecele şi cu adevărat îţi vei pune atunci lacăt gurii, căci limba se întăreşte mai vârtos când este stârnită de mulţimea mâncărurilor

ˇ        Burdufurile moi se vor lărgi pentru a primi mai mult, lasă-le să se usuce şi strângându-se se vor micşora. Cel ce-şi sileşte stomacul să cuprindă mult şi-l lărgeşte, iar cel ce se luptă cu el îl îngustează şi astfel vom ajunge postitori din fire.

ˇ        Când te va birui stomacul domoleşte-ţi trupul prin osteneli şi dacă nu vei putea din pricina slăbiciunii, luptă-te prin priveghere.

ˇ        Căpetenia diavolilor este Lucifer care a căzut, iar stăpânul patimilor este pântecele nesătul.

ˇ        Şezând la masa cu bucate adu-ţi aminte de moarte şi de judecată şi de abia aşa vei putea împiedica puţin patima. Bând băutura, nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi fierea Stăpânului şi atunci desigur vei primi îndemnuri spre înfrânare, pocăinţă sau spre smerenie.

ˇ        Nu te amăgi: nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei vedea Paştele de sus de nu vei mânca neîncetat ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a postului. Iar azima este cugetul neumflat de mândrie.

ˇ        Să se lipească de inima ta cuvântul celui ce zice: “Când mă tulburau dracii m-am îmbrăcat în sac şi am smerit sufletul meu…. şi rugăciunea mea s-a lipit în sânul sufletului meu.” (Ps. 34,12)

ˇ        Este nevoie de multă vitejie pentru a birui pofta stomacului; cel ce a pus stăpânire pe ea îşi deschide drum spre eliberarea de patimi spre neprihănirea cea deplină

ˇ        La cei din lume rădăcina tuturor relelor este iubirea de arginţi, iar la călugări – lăcomia pântecelui.

ˇ        Dacă lăcomia pântecelui stă în aceea că cel stăpânit de ea se sileşte pe sine să mănânce chiar sătul fiind, înfrânarea constă când chiar flămând fiind, omul îşi stăpâneşte firea sa vinovată.