|
|
·
Cei ce socotesc nefericire pierderea
banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să
ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date
de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face
aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru
lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce
s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi.
(Antonie cel Mare)41
·
Cei ce nu sunt mulţumiţi cu
cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi
patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri
şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum
hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe
cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste
măsură împiedică sufletele să lupte sau să se
mântuiască. (Antonie cel Mare)41
·
Starea în care se află cineva
fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci
îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire,
să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea
spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor
pământeşti. (Antonie cel Mare)41
·
Cât priveşte hainele, să nu
pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele
care sunt de trebuinţă trupului. “Aruncă mai bine asupra
Domnului grija ta şi El va purta grijă de tine”. “Căci el se
îngrijeşte, zice, de noi”. Dacă eşti lipsit de hrană sau de
haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor aduce
alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie. Iar
dacă prisoseşti tu în aceasta, dă şi tu celui lipsit.
Aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească între dânşii
copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către Corinteni cu privire la
cei lipsiţi: “Prisosul vostru să împlinească lipsa altora, ca
şi prisosul acelora să împlinească lipsa voastră; ca
să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a
prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit”. Deci având pentru
timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru vremea ce vine,
nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici pentru o
lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele
de trebuinţă. Tu caută mai bine împărăţia
cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu. “Căutaţi, zice Domnul,
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate
acestea se vor adăuga vouă”.(Evagrie Ponticul)41
·
Despre faptul că nu trebuie
să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a
mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu
vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce
veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca”, căci toate
acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă
purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe
Făcătorul. De creştinii este cu totul străin acest lucru,
de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un
ban stau sub purtarea de grijă a Sfinţilor îngeri. Au însă
dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet
şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi,
umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri, şi să
nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii.
Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija
noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de faţă, cu
îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca
să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte.
Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină
sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum
aşteaptă în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii.
Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce
s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre
răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate
să lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii
întunericului veacului acestuia? Eu nu ştiu dacă-i va fi cu
putinţă; acest lucru l-am învăţat de la înseşi
cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină şi se va
rostogoli la pământ, ca şi mintea de gândurile purtării de
grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea
rămâne statornic lipită de comoara sa, că “unde este comoara ta,
acolo va fi şi inima ta”. (Evagrie Ponticul)41
·
Când vor fugi degrabă de la noi
vreunele din gândurile necurate, să căutăm pricina pentru care
s-a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de găsit
materia, sau pentru nepătimirea noastră, n-a putut
vrăjmaşul nimic împotriva noastră? De pildă dacă unui
pustnic i-ar veni în minte gândul că i s-a încredinţat ocârmuirea
duhovnicească a primei cetăţi, desigur că nu va zăbovi
la închipuirea aceasta; şi pricina se cunoaşte uşor din cele
spuse mai înainte. Dar dacă unuia i-ar veni acest gând în
legătură cu oricare cetate s-ar nimeri, şi ar cugeta la fel,
acela fericit este că a ajuns nepătimirea. Asemenea şi în
privinţa altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în acelaşi
chip. Acestea trebuie să le ştim pentru râvna şi puterea
noastră, ca să vedem dacă am trecut Iordanul şi ne-am
apropiat de verdeaţă, sau încă petrecem în pustie, loviţi
de cei de alte neamuri. De pildă foarte multe feţe mi se pare că
are dracul iubirii de argint şi e foarte dibaci în puterea de-a
amăgi. Astfel când e strâmtorat de desăvârşita lepădare de
sine, îndată face pe purtătorul de grijă şi iubitorul de
săraci. Primeşte bucuros pe străinii care nu-s încă de
faţă, celor lipsiţi le trimite ajutor, cercetează
închisorile oraşului şi răscumpără sclavii; arată
alipire femeilor bogate, îi face îndatoraţi pe cei cărora le merge
bine, sfătuieşte pe alţii să se lepede de punga lor
largă. Şi astfel amăgind sufletul, pe încetul îl învăluie
în gândurile iubirii de argint şi-l dă pe mâna dracului slavei
deşarte. Iar acesta aduce înainte mulţimea celor ce slăvesc pe
Domnul pentru aceste purtări de grijă şi pune pe unii să
vorbească întreolaltă câte puţin despre preoţie, prevestind
moartea preotului de acum şi iscodind nenumărate chipuri ca să
nu scape. Şi aşa biata minte, învăluită într-aceste
gânduri, se luptă cu înverşunare cu aceia dintre oameni care nu l-au
primit, iar celor ce l-au primit le face daruri şi-i primeşte cu
recunoştinţă. Pe cei ce se împotrivesc îi dă pe mâna
judecătorilor şi unelteşte ca să fie scoşi din
hotarele cetăţii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlăuntrul
său şi învârtindu-se în minte, îndată ce
înfăţişează dracul mândriei, nălucind străluciri
necontenite şi draci înaripaţi în văzduhul chiliei, ca până
la urmă să scoată pe om din minţi. Noi, însă, dorind
pierzarea ăstor fel de gânduri, să trăim cu mulţumire în
sărăcie. “Căci e vădit că nimic n-am adus în lume
şi nimic nu putem duce din ea. Având hrană şi
îmbrăcăminte, să ne îndestulăm cu ele”, aducându-ne aminte
de Sfântul Pavel, care zice că “ rădăcina tuturor relelor este
iubirea de argint”. (Evagrie Ponticul)41
·
Domnul s-a lepădat cu totul de
grija celor pământeşti şi a poruncit să căutăm
numai Împărăţia Cerurilor, noi însă, silindu-ne să
umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului,
şi depărtându-ne de purtarea lui de grijă, ne-am pus
nădejdile în mâini. El a spus: “Priviţi la păsările
cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună
în jitniţe şi Tatăl vostru cel din ceruri le hrăneşte
pe ele”, şi iarăşi: “Priviţi la crinii câmpului, cum cresc
şi nu se ostenesc, nici nu torc”. Ba chiar a poruncit Apostolilor să
nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să
ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care
le-a dat-o trimiţându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni
când le-a spus: “Vrednic este lucrătorul de hrana sa”. El ştia
că mai mult ne asigură Providenţa cele necesare, decât
sârguinţa noastră. Noi, însă, nu ne oprim de a agonisi
pământ cât se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de
muncă, râvniţi la înfăţişare şi mărime,
şi măgari bine hrăniţi. Oile vrem să ne dea din
belşug lâna pentru trebuinţe; boii să ne slujească la
lucrarea pământului, aducându-ne nouă hrană, iar lor şi
celorlalte dobitoace nutreţ; în sfârşit vitele de povară să
facă mai aleasă hrana necesară, întregind cele ce lipsesc în
ţară, cu mărfuri din străinătate, pentru a spori
plăcerile vieţii noastre. Dar nu ne mulţumim numai cu atât, ci
alegem şi meşteşugurile cele mai aducătoare de câştig,
care nu ne lasă deloc vreme să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc
toată grijă spre ele. Iar mai pe urmă învinuim mai de grabă
slăbiciunea purtătorului de grijă decât pe noi înşine,
pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu mărturisim prin
cuvânt, suntem vădiţi prin lucruri, că ne bucurăm de-o
vieţuire asemenea mirenilor, când ne îndeletnicim cu aceleaşi lucruri
ca şi ei şi mai degrabă zăbovim în osteneli trupeşti.
Astfel mulţi cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri,
şi că nu alegem viaţa, odinioară liniştită
şi fericită, pentru altceva, decât ca printr-o mincinoasă
cinstire de Dumnezeu să fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare,
iar pe de alta, câştigând slobozenie spre plăceri, să putem da
pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne nu multă neruşinare
faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne
întrec, socotim viaţa virtuoasă ca o îndreptăţire la
asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie şi de
îngăduinţă. De aceea suntem socotiţi chiar de cei ce
trebuie să ne cinstească ca o turmă uşuratică. Ne
călcăm în picioare unii pe alţii prin târguri, amestecaţi
într-o adunătură de tot soiul, neavând nimic care să ne
deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui. Vrând să fim
cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare
şi ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pe ele,
făcând teatru din adevărul de odinioară. De acea numele lui
Dumnezeu este hulit, iar viaţa cea preadorită s-a făcut
urâtă; şi dobânda celor ce vieţuiesc cu adevărat întru
virtute a ajuns să fie socotită amăgire. Gem oraşele de cei
ce rătăcesc prin ele degeaba şi sunt tulburaţi cei de prin
case, cărora le e silă şi să-i mai privească,
văzându-i că stăruie la uşi, cerşind tot mai neruşinat;
iar mulţi, după ce sunt primiţi în case, făţărind
pentru puţin timp evlavia şi acoperind cu masca
făţărniciei gândul de vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar
pe urmă pleacă, încât fac să se întindă peste toată
viaţa monahală un nume urât. Şi aşa sunt alungaţi din
oraşe ca o ciumă cei ce erau odinioară îndreptătorii lor;
şi sunt izgoniţi ca nişte spurcaţi, mai rău decât cei
umpluţi de lepră. Mai bucuros se hotărăşte cineva
să creadă tâlharilor şi spărgătorilor, decât celor ce
se îndeletnicesc cu viaţa monahală, socotind că e mai uşor
pot să se păzească de răutatea vădită, decât de prefăcuta
vrednicie de crezământ, care unelteşte în ascuns. Aceştia nici
n-au început măcar viaţa de evlavie şi nu cunosc folosul
liniştirii, ci au fost împinşi la viaţa singuratică
fără judecată poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit
lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun pentru câştigarea celor
trebuincioase. Şi eu socotesc că ar face lucrul acesta mai
cuviincios, dacă n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar socoti că
înfăţişarea îi împiedică de la primirea unor daruri mai
bogate, ca nu cumva, vrând să plătească trupului birul datorat,
să nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au
născocit desfătările celor ce duc un trai molatic,
împlinindu-şi poftele lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei
ce sufăr de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)41
·
Căci cu ce se alege viaţa
noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? Nu
toată zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana
şi veşmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului
acestuia de trup. De ce, aşa dar, lucrăm la nesfârşit şi
alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina
sârguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile
dumnezeieşti şi încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl
hrănim ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie
în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, să
fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca
aceasta să fie cinstit şi încununat. Căci în ce costă
trebuinţa trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta
până la greutăţi nebuneşti? Ea constă, desigur, în
pâine şi apă, dar nu ne dau izvoarele apă din belşug? Iar
pâinea nu e atât de uşor de câştigat de cei ce au mâini? Şi ne-o
putem agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuinţa trupului se
împacă fără ca să fim împrăştiaţi, decât
foarte puţin, sau deloc. Dar ne dă oare mai multă grijă
îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea
venită din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine
din pânză de păianjen, ce vizon, sau porfiră, sau mătase a
purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei
şi nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi? Punând
aceste hotare trebuinţei trupului, a oprit şi osândit de departe
urâciunea vieţuirii de acum a omului. Nu mai spun că şi acum va
hrăni pe cei ce bine vieţuiesc, Cel ce hrăneşte
păsările cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte
crinii câmpului cu atâta frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă
să-i convingem pe cei ce s-au depărtat aşa de mult de la această
credinţă. Căci cine nu va da cu bucurie cele de
trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute? Unde este,
aşadar, şi la ce foloseşte sârguinţa noastră,
dacă Dumnezeu ţine cârma lucrurilor şi toate le poartă
şi le duce precum vrea? Dar la neputinţe, se va zice, trupul are
lipsă de mângâieri, şi cu cât e mai bine să murim, decât să
facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? Desigur
că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în
trupul nostru o putere care să ţină cumpănă
slăbiciunii, încât să putem purta şi durerea venită din
neputinţă şi să primim încă şi cununi pentru
bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui
ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este
izvorul mântuirii şi al înţelepciunii. Bine este, aşadar,
iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire
şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi. Căci
cred că este lucru uşor pentru cei ce vreau, şi chiar dacă
ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, având destulă
mângâiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor
urma pilda. Pentru că nu mic va fi câştigul celor care au început
această vieţuire, dacă vor lăsa celor ce după ei
chipul unei vieţuiri desăvârşite, care va fi înălţarea
lor. (Nil Ascetul)41
·
Ci, cum se predau pe ei
înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine
ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit
cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe
urmă îl va rupe din frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt
să se scrie Vieţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se
apucă de unul din felurile acestea de vieţuire, să fie dus
printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a
lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului
său? „Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea
lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor”. Aceasta îi
arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi
şi voi economisi preţul după cuviinţă, nici n-a
socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul
de dorinţa care îl trăgea să fie lângă
învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit
să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau
împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi şi
Domnul, îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii după
Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vândă averile şi să le
dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic?
Fiindcă ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi
întregul, pricină de împrăştiere. Dar socotesc că şi
Moise, rânduind celor ce vreau să se curăţească în
rugăciunea cea mare, să-şi radă tot trupul, le-a poruncit
prin aceasta să se lepede cu desăvârşire de averi, iar în al
doilea rând să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în
aşa măsură, încât să nu mai fie câtuşi de puţin
tulburaţi de amintirile lor. (Nil Ascetul)41
·
Nu e de nici un folos a se
lepăda de lucruri cei ce nu stăruiesc în această judecată,
ci se lasă târâţi şi duşi iarăşi de gând şi
de aceea se întorc necontenit spre cele părăsite, vădindu-şi
dragostea faţă de ele, ca femeia lui Lot. Căci aceea,
întorcându-se, stă până azi, prefăcută în stâlp de sare, ca
pildă celor ce nu ascultă. Tot astfel îi întoarce
obişnuinţa, al cărei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor
să se despartă fără să se schimbe. Dar ce vrea să
spună şi legea, care porunceşte ca cel ce intră în templu,
după ce a împlinit cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă
pe aceeaşi poartă pe care a intrat, ci să iasă pe cea
dimpotrivă făcându-şi drumul, neîntors, drept înainte? Nimic
altceva decât că nu trebuie să-şi slăbească cineva
prin îndoieli încordarea păşirii înainte spre virtute. Căci
neîncetatele aplecări spre lucrurile din care am ieşit ne trag prin
obişnuinţă cu totul spre cele dindărăt şi,
slăbănogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele şi o
fac să tânjească după vechile păcate. (Nil Ascetul)41
·
Fiindcă obişnuinţa
trage pe om la sine cu putere şi nu-l lasă să se ridice la cea
dintâi deprindere a virtuţii. Pentru că din obişnuinţă
se naşte deprinderea, iar din deprindere se face firea. Şi a
strămuta firea şi a o schimba este lucru anevoios. Chiar dacă e
clintită puţin cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar
dacă a fost scoasă din hotarele ei, nu se mai întoarce la
integritatea ei, dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce
la calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din
obişnuinţă, pe care a părăsit-o. Priveşte la
sufletul care se ţine lipit de obişnuinţe, cum şade
lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă, şi nu
vrea să se ridice şi să se apropie de raţiunea care
caută să-l călăuzească spre cele mai înalte. El zice:
„Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în
rânduiala obişnuită a femeilor”. Căci sufletul care se
odihneşte de mulţi ani în lucrurile vieţii, şade lângă
idoli, care pe ei sunt fără formă, dar primesc forme de la
meşteşugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără
formă, bogăţia şi slava şi celelalte lucruri ale
vieţii, care nu au în ele nici un chip statornic şi hotărât ci,
simulând adevărul printr-o asemănare uşor de întocmit, primesc
de fiecare dată alte şi alte schimbări? Formă le dăm
noi, când prin gânduri omeneşti născocim închipuirea unui folos pe
seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)27
41
·
Să râvnim virtuţile
sfinţilor şi, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului
să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatic, lăsat slobod de
Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului şi-şi
bate joc de zarva oraşelor, chiar dacă l-am făcut până acum
să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l
dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt
stăpâni nu prin fire, ci şi-au câştigat stăpânirea prin
obişnuinţă. Desigur aceştia vor auzi şi se vor supune,
dacă vom arăta nu numai cu limba şi cu glasul simplu, ci cu toată
starea dinăuntru a sufletului, „că Domnul are trebuinţă de
el”. Şi îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit
cu veşmintele apostoleşti, să se facă purtător al
Cuvântului; sau, fiind slobozit să se întoarcă în străvechile
imaşuri ale Cuvântului, să caute, dincolo de orice verdeaţă
(ceea ce înseamnă a rămânea la frunzişul sau la litera
dumnezeieştii Scripturi), ca să fie călăuzit la viaţa
cea necuprinsă, care rodeşte la un loc hrană şi
desfătare multă. Dar se iveşte întrebarea cum caută dincolo
de orice verdeaţă asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu
în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca sălaş
pământul sărat, ştiut fiind că pământul sărat
şi pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru creşterea
verdeţei? Înţelesul este acesta, că numai cel pustiu de patimi
este în stare să caute cuprinsul contemplaţiei în cuvintele
dumnezeieşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil
Ascetul)41
·
Să părăsim lucrurile
lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când
vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget
bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată
ca pruncii, neînvăţând nici măcar de la aceia cum se
înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu
vârsta, îşi schimbă şi aplecarea spre jocuri şi
părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele
materiale. Doar ştim că numai materia copilăriei e
alcătuită din nuci, biciuri şi mingi. Copiii sunt
împătimiţi de ele numai până ce au mintea
nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după
ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe
acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă
sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de
cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne
apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la
cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul
bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi
cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând
rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un
bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în
ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos
să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice,
tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi
ruşinând desăvârşirea făgăduinţei, prin
îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei
stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim
că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu
cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acum,
covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de
strălucirea bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne
legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune
se cinstesc cele mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă
dacă am avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am
rămânea lipiţi de acestea. (Nil Ascetul)41
·
Să ne dezbrăcăm deci,
rogu-vă, de toate, căci vrăjmaşul ne aşteaptă la
luptă gol. Oare atleţii luptă îmbrăcaţi? Legea de
luptă îi aduce în arenă dezbrăcaţi. Fie că e cald, fie
că e frig, aşa intră ei acolo, lăsând afară
veşmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea să se dezbrace,
nu primeşte nici lupta. Noi însă, care am făgăduit să
luptăm şi încă cu vrăjmaşi cu mult mai ageri decât cei
ce luptă la arătare, nu numai că nu ne dezbrăcăm, ci
încercăm să luptăm luând pe umeri încă şi
nenumărate alte poveri, dând vrăjmaşilor multe mânere de care
să ne poată prinde. De aceea zice proverbul către cel ce
găteşte pe luptător: „Scoate-i haina, căci a trecut la
rând”. Până ce era afară de locul de luptă, i se potriveau bine
hainele celor care nu luptă, acoperindu-i bărbăţia
luptătoare cu învelişul veşmintelor. Dar odată ce a trecut
la luptă „scoate-i haina”. Pentru că trebuie să se lupte gol,
mai bine zis nu numai gol, ci şi uns. Căci prin dezbrăcare
luptătorul nu mai are de ce să fie prind de către potrivnic; iar
prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi prins vreodată, i-ar
aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă din prinsoare. De aceea
potrivnicii caută să arunce cu ţărână unul în
celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecuşul undelemnului,
să se poată face uşor de apucat la prinsoare. Ceea ce este
praful acolo, aceea sunt lucrurile pământeşti în lupta noastră;
şi ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Şi
precum acolo cel uns se desface cu uşurinţă din prinsoare, dar
dacă ar lua pe el praf, cu anevoie ar scăpa din mâna protivnicului,
tot aşa aici, cel ce nu se îngrijeşte de nimic, anevoie poate fi
prins de diavolul, dacă e plin de griji şi îşi
înăspreşte lunecuşul lipsei de griji a minţii prin praful
grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia. (Nil Ascetul)41
·
Bine este dar să rămânem
între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu
toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă
suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, nici un
temei nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte.
Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar,
ci o năzuinţă fără sfârşit şi o
deşertăciune fără capăt sporeşte necontenit
osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin
adăugirea materiei. (Nil Ascetul)41
·
Căci cei ce au trecut odată
hotarele trebuinţei fireşti şi încep să înainteze în
viaţa materială, voiesc să adauge la pâine ceva dulce pe
deasupra, iar la apă, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar
din acesta pe cel mai de preţ. Ei nu mai vreau să se
mulţumească cu veşmintele de trebuinţă, ci mai întâi
îşi cumpără lână de cea mai frumoasă, alegând
însăşi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate
din in şi lână, pe urmă umblă după haine de
mătase, la început după cele simple, apoi după cele
împestriţate cu războaie, cu fiare şi cu istorii de tot felul,
îşi adună apoi vase de argint şi de aur, care slujesc nu numai
la mese, ci şi dobitoacelor, şi le aşează pe multe
policioare. Ce să mai spunem despre ambiţia lor atât de
deşartă, pe care o întind până la cele mai necinstite
trebuinţe, neprimind să li se facă nici măcar de necinste
din altă materie, ci vrând să le facă argintul şi
această slujbă? Căci aşa este plăcerea. Se întinde pe
sine până la cele mai de pe urmă şi cinsteşte lucrurile
necinstite prin strălucirea materiei. Dar a căuta acest prisos e un
lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)41
·
Căci vieţuirea potrivit cu
firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi dobitoacelor, de
către Făcător. „Iată v-am dat vouă, zice Dumnezeu
către oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă şi
dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreună cu necuvântătoarele
o hrană de obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre
într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi socotiţi, cu drept
cuvânt, mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân
între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi,
oamenii cinstiţi, cu raţiune, am ieşit cu totul din vechea
rânduială? Căci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt
nenumăratele meşteşuguri ale plăcintarilor şi
bucătarilor, care stârnesc plăcerile ticălosului de pântece?
Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarbă şi
îndestulându-se cu ce se nimereşte şi folosindu-se de apa râurilor,
dar şi de aceasta destul de rar? De aceea le sunt puţine şi
plăcerile de sub pântece, pentru că nu-şi aprind dorinţele
cu nici o mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna de deosebirea
între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur
timp al anului le stârneşte această simţire, când legea firii
le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii,
spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme aşa de mult se
înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de
dorinţă. Dar oamenilor, pofta nesăturată după
plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi
felurimea mâncărilor, le-a semănat dorinţe furioase,
neîngăduindu-le patima să se liniştească în nici o vreme.
(Nil Ascetul)41
·
Dacă L-a chemat şi pe
Domnul însuşi, zicându-i: „Toate ţi le voi da ţie, de vei
cădea şi Te vei închina mie”, şi dacă a încercat să
amăgească prin lucruri ce par strălucitoare şi pe Cel ce
n-are trebuinţă de ele, cum nu-şi va închipui că poate
să amăgească pe oamenii uşor de prins, care sunt aşa
de aplecaţi spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)41
·
Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat
de toate şi se îndulceşte cu patima. Căci ceea ce făcea
prin avuţie, face şi acum neavând nimic. De asemenea cel ce se
înfrânează, dacă agoniseşte avere, e frate la cuget cu cel de
mai înainte; căci lor este aceeaşi pentru plăcerea din cuget,
iar tatăl este altul pentru deosebirea patimii. (Marcu Ascetul)41
·
Legea porunceşte figurat să
lucrăm şase zile, iar a şaptea să ne odihnim. Lucrarea
sufletului stă în facerea de bine prin bani şi lucruri. Iar odihna
lui, în a vinde toate şi a le da săracilor, după cuvântul
Domnului. Şi cel ce ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de
averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne
îndeamnă şi Pavel să intrăm cu sârguinţă, zicând:
„Să ne silim să intrăm la această odihnă”. Acestea
le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este
răsplata obştească, ci fiindcă trebuie să avem întâi
harul Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe
măsura vredniciei noastre, în Împărăţia Cerurilor. Acesta
descoperind-o şi Domnul a zis: „Împărăţia Cerurilor este
înăuntrul vostru!” Dar a spus-o şi Apostolul: „Credinţa e
adeverirea celor nădăjduite”; şi iarăşi:
„Alergaţi aşa să o luaţi”; şi iarăşi:
„Cercetaţi-vă pe voi înşivă de sunteţi în
credinţă. Sau nu cunoaşteţi că Iisus Hristos
locuieşte în voi? Afară numai dacă nu sunteţi creştini
netrebnici.” (Marcu Ascetul)41
·
Definiţia neiubirii de argint: a
vrea să nu ia bani, aşa cum vrea cineva să aibă. (Diadoh
al Foticeii)41
·
E foarte potrivit şi cât se
poate de folositor ca odată ce am cunoscut calea evlaviei să vindem
îndată toate avuţiile noastre, iar banii de pe ele să-i
împărţim după porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv că
vrem să împlinim poruncile totdeauna, să nesocotim porunca
mântuitoare. Căci făcând aşa vom dobândi întâi negrija cea
bună şi apoi sărăcia nepândită care ne ţine
cugetul mai presus de orice nedreptate şi de orice judecată, dat
fiindcă nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai
mult decât celelalte virtuţi ne va încălzi şi ne va odihni la
sânul ei, pe noi cei rămaşi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o
mamă care îşi încălzeşte copilul, luându-l în braţele
sale, când din simplitate copilărească acela şi-a aruncat
departe de el haina de care s-a dezbrăcat, găsind plăcere, din
pricina nerăutăţii, mai degrabă în goliciune, decât în
culoarea pestriţă a hainei. Căci zice Scriptura: „Domnul
păzeşte pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit”.
(Diadoh al Foticeii)41
|
