·
Dacă întrebuinţăm
orice sârguinţă şi iscusinţă ca să
scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori
să ne străduim ca să scăpăm de moartea
sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască
nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.
(Antonie cel Mare)38
·
Mă aflam în miez de zi
lângă Sfântul Macarie şi, topindu-mă de sete, i-am cerut
apă să beau. Iar el îmi zise: ”Îndestulează-te cu umbra,
căci mulţi călătoresc acum şi umblă cu
corăbiile pe mare şi nici pe aceasta nu o au”. Apoi
mărturisindu-i gânduri despre înfrânare, mi-a zis: “Îndrăzneşte,
fiule, că eu în douăzeci de ani întregi nu m-am săturat nici de
pâine, nici de apă, nici de somn; ci pâinea o mâncam cântărită
la cumpănă, apa o beam cu măsură, şi numai
rezemându-mă puţin de pereţi furam oleacă somn”.
(Evagrie Ponticul)38
·
Nu socoti că ai dobândit
virtute, dacă n-ai luptat mai înainte până la sânge pentru ea.
Căci trebuie să te împotriveşti păcatului până la
moarte, luptându-te cu el şi neslăbind, după dumnezeiescul Apostol.
(Evagrie Ponticul)38
·
Privegherea, rugăciunea
şi răbdarea necazurilor ce vin asupra
noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă şi folositoare,
dacă nu împrăştiem tovărăşia lor prin
lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, şi în
celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător şi
împrăştiat, la ieşirea din trup, cumplit se va chinui. (Marcu
Ascetul)38
·
Inima iubitoare de plăceri, în
vremea ieşirii i se face sufletului închisoare şi lanţ; iar cea
iubitoare de osteneli îi este poarta deschisă. (Marcu Ascetul)38
·
„Cel ce se luptă, se
înfrânează de la toate”; şi nu se odihneşte până nu va
pierde Domnul sămânţa din Babilon. (Marcu Ascetul)38
·
Ostenelilor pentru evlavie le
urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoaştem prin legea lui Dumnezeu
şi prin conştiinţă. (Marcu Ascetul)38
·
Bine este să folosim prin cuvinte
pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin
rugăciune şi virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe
sine la Dumnezeu, ajută şi aproapelui. (Marcu Ascetul)38
·
Calea virtuţii li se arată
celor ce încep să iubească evlavia, aspră şi
posomorâtă. Nu fiindcă aşa este ea, ci fiindcă firea
omenească îndată ce-a ieşit din pântece la larg se dă în
tovărăşia plăcerilor. Căci obişnuinţele
rele, fiind supuse celor bune prin împlinirea binelui, s-au pierdut
deodată cu amintire plăcerilor nesocotite. Drept urmare sufletul
umblă de aici înainte cu bucurie pe toate cărările
virtuţilor. Pentru aceasta Domnul. Aducându-ne la începutul căii
mântuirii, zice: „Strâmtă şi anevoioasă este calea care duce la
viaţă şi puţini umblă pe ea”. Iar către cei ce vreau
să se apuce cu multă hotărâre de păzirea sfintelor Sale
porunci, zice: „Jugul Meu este blând şi sarcina mea uşoară”.
Deci la începutul nevoinţelor trebuie să împlinim sfintele porunci
ale lui Dumnezeu cu o voinţă oarecum silită, ca, văzând
Domnul cel bun scopul şi osteneala noastră, să ne trimită
voia Lui cea gata de ajutor, ca să slujim apoi cu multă plăcere
poruncilor Sale slăvite. Căci atunci ni se întăreşte de la
Domnul voinţa, ca să facem cu multă bucurie, neîncetat, binele.
Atunci vom simţi cu adevărat că Dumnezeu este „Cel ce
lucrează în noi şi să vrem şi să lucrăm pentru
bunăvoinţă”. (Diadoh al Foticeii)38
