|
|
·
Fiindcă atunci când socotesc
că e uşor să poruncească cu cuvântul, deşi sunt grele
cele poruncite, dar nu se încumetă să înveţe fapta, ei fac
vădit tuturor scopul lor, că îşi însuşesc adică
această conducere nu străduindu-se ca să folosească celor
ce vin la ei, ci ca să-şi împlinească propria plăcere.
Înveţe cei ce vreau, de la Abimelec şi Ghedeon, că nu cuvântul,
adunând o sarcină de lemne, după ce a purtat-o, a zis: “Faceţi
şi voi în felul m-aţi văzut pe mine”. Iar celălalt,
învăţându-i să facă o treabă ostăşească
şi făcând însuşi întâi acest lucru, a zis: “Să vă
uitaţi la mine şi aşa să faceţi”. Dar însuşi
Domnul făcând şi apoi învăţând, pe cine nu îl convinge
să socotească mai vrednică de crezare învăţătura
cu fapta, decât pe cea prin cuvinte? Aceia însă închid ochii la aceste
pilde şi poruncesc cu îngâmfare cele ce sunt de făcut. Iar când par
să ştie ceva despre acestea, din auz, ei sunt asemenea
păstorilor mustraţi de Prooroc pentru neiscusinţă, care
poartă sabia la braţ şi de aceea, după ce îşi taie
braţul, îşi scot şi ochiul lor drept. Căci nepurtând
grijă de fapta dreaptă, din pricina nedestoiniciei, acesta stinge, deodată
cu încetarea ei, şi lumina vederii (contemplaţiei). Aceasta o
pătimesc cei ce povăţuiesc crud şi neomenos, când au la
îndemână puterea de a pedepsi: îndată li se sting cugetările
contemplative cele de-a dreapta, iar faptele, lipsite de contemplaţie, se
vestejesc. Astfel cei ce şi-au legat sabia nu la şold ci la braţ
nu mai pot nici să facă, nici să ştie ceva. La şold
îşi leagă sabia cei ce se folosesc împotriva patimilor proprii de
cuvântul dumnezeiesc, iar la braţ cei ce vreau să aibă la
îndemână pedeapsa pentru păcate străine. Iar că e propriu
oamenilor uşuratici, care n-au de la ei însuşi nici un folos, să
ia asupra lor uşor conducerea altora e vădit şi din
experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat
liniştea şi a început cât de cât să se ocupe cu
contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti,
desfăcând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre
lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte.
Lucrul acesta e şi mai vădit din acea pildă, aşa de
vestită, pe care le-a spus-o Ioatam Sichemiţilor, zicând: “Au plecat
odată copacii pădurii să-şi ungă peste ei
împărat. Şi au zis către viţă: vino şi
împărăţeşte peste noi. Şi a zis viţa:
Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, care-i slăvit de Dumnezeu şi
de oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci”? De asemenea
n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru
uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a
primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea nici în ea şi nu
afla nici în copacii supuşi nimic care să o facă
plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai
pădurii că au lipsă de conducere. Astfel precum viţa,
smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste
copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea
domniei, tot aşa cei ce văd în ei vreun rod al virtuţii şi
simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această
domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora.
Iar blestemul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele
copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceea. “Căci
sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui
copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui
mărăcinele”. Aşa şi între oameni odată ce s-au
făcut învoieli nefolositoare, neapărat va urma o primejdie, atât
pentru cei se s-au supus unui învăţător neîncercat, cât şi
pentru cei ce au primit stăpânirea în urma neatenţiei ucenicilor. De
fapt neiscusinţa învăţătorului pierde pe
învăţăcei. Iar negrija învăţăceilor aduce
primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa
aceluia se adaugă trândăvia lor. Căci nici
învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută
la îndreptarea supuşilor, nici învăţăceii nu trebuie
să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfaturile
învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios
atât neascultarea acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea din
partea acestuia. Să nu creadă învăţătorul că
slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre
toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele. Cei ce se
stăpânesc peste dobitoacele necuvântătoare nu au nici o împotrivire
din partea turmelor şi de aceea lucrul lor merge de cele mai multe ori
bine. Dar celor ce sunt puşi peste oameni multitudinea năravurilor
şi viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea şi cei ce o
primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă
obositoare. Ei trebuie să îndure fără supărare
scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina
neştiinţei să-i facă să le cunoască, cu
îndelungă răbdare. De aceea vasul de spălat din templu îl
ţin boii, iar sfeşnicul s-a turnat întreg şi a fost bătut
din ciocan. Sfeşnicul arată că cel ce vrea să lumineze pe
alţii trebuie să fie solid din toate părţile şi
să nu aibă nimic uşor sau gol; şi să fie ciocănite
afară toate cele de prisos, care nu pot folosi ca pildă a unei
vieţi fără prihană celor ce ar privi. Iar boii de sub vasul
de spălat arată că cel ce ia asupra sa o astfel de lucrare, nu
trebuie să lepede nimic din cele ce vin asupra lui, ci să poarte
şi poverile şi întinăciunile celor mai mici, până ce este
neprimejdios de a le purta. Căci desigur dacă vrea să facă
curate faptele celor ce vin în preajma lui, e de trebuinţă să
primească şi el oarecare întinăciune; de vreme ce şi vasul
de spălat, curăţind mâinile celui ce se spală,
primeşte însuşi întinăciunea aceluia. Cel ce vorbeşte despre
patimi şi curăţă pe alţii de altfel de pete nu poate
trece peste el nemurdărit; căci însăşi amintirea
obişnuieşte să întineze cugetarea celui ce vorbeşte despre
ele. Pentru că, chiar dacă nu se întipăresc chipurile lucrurilor
urâte în semne săpate mai adânc, totuşi întinează suprafaţa
minţii, tulburând-o prin desfăşurările cuvântului ca pe
nişte culori necurate. Povăţuitorul mai trebuie să
aibă şi ştiinţă, ca să nu-i fie necunoscută
nici una din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată da la
lumină laturile ascunse ale războiului celor încredinţaţi
lui. În felul acesta, descriindu-le de mai înainte cursele
vrăjmaşului, le va face biruinţa neostenitoare şi îi va
scoate încununaţi din luptă. Dar e rar un povăţuitor ca
acesta şi nu se găseşte uşor. Marele Pavel mărturiseşte
acelaşi lucru, zicând: “Căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute”.
Iar minunatul Iov se întrebă nedumerit: “Cine ne va descoperi faţa
veşmântului său? Şi cine va pătrunde în căptuşeala
armurii lui? Iar porţile feţei lui cine le va deschide”? Ceea ce zice
este aceasta: Nu este văzută faţa lui, căci îşi
ascunde viclenia în multe veşminte, fermecând în chip amăgitor prin
felul cum se înfăţişează la arătare, iar în ascuns
întocmind cursa pierzaniei. Şi ca să nu se numere şi pe sine
între cei ce nu cunosc vicleniile aceluia, Iov descrie semnele lui, cunoscând
limpede toată urâciunea înfricoşată a lui. „Ochii lui, zice,
sunt ca ai luceafărului; măruntaiele lui sunt şerpi de
aramă”. Acestea le spune, dând la iveală viclenia lui, ca a unuia ce,
prin faptul că-şi ia înfăţişarea luceafărului,
plănuieşte să atragă la el pe cei ce-l privesc, iar prin
şerpii dinăuntru pregăteşte moartea celor ce se apropie.
Dar şi proverbul, dându-ne să înţelegem primejdia lucrului,
zice: „Cel ce crapă lemne se va primejdui la lucru, de va aluneca
securea”. Adică cel ce distinge lucrurile cu raţiunea şi pe cele
socotite, unite le desparte din împreunare şi vrea să le arate cu
totul străine, deosebind adică pe cele cu adevărat bine de cele
aparent bune, dacă nu va avea judecata întărită din toate
părţile, nu va putea ocoli primejdia ca, cuvântul lui, lipsit de
siguranţă înaintea ascultătorilor, să dea prilej de
sminteală ucenicilor săi. (Nil Ascetul)30
·
La fel şi aceştia,
adunându-şi cele de trebuinţă din danii şi
îmbrăcându-se în veşminte cusute din stofe moi, ruşinează
prin vălurile lor pe cei ce trebuie să se roage sau să
tâlcuiască Scriptura cu capul descoperit, feminizând starea
bărbătească şi pierzând suflete pe care nu trebuia să
le omoare. Ar trebui să asculte aceştia mai ales de Hristos,
adevăratul învăţător, respingând cu toată puterea
slujba de conducere a altora. Căci zice acela către
învăţăceii Săi: „Iar voi să nu vă numiţi
Rabi”. Dacă lui Petru, lui Ioan şi întregii cete a Apostolilor le-a
dat să stea departe de asemenea lucru şi să se socotească
mici pentru asemenea vrednicie, cine va fi acela care să se închipuie pe
sine mai presus de ei şi să se socotească în stare de o
vrednicie de la care au fost opriţi aceia? Sau poate, zicându-le să
nu se cheme Rabi, nu îi opreşte de a fi, ci numai de a se numi? (Nil
Ascetul)30
·
Dacă, prin urmare, cel ce
luptă cu patimile are lipsă de o atât de mare ştiinţă
şi experienţă, să se gândească cei ce primesc să
conducă pe alţii, de câtă cunoştinţă au ei
trebuinţă, ca să călăuzească cu înţelepciune
şi pe cei supuşi la cununa chemării de sus şi să-i
înveţe limpede toate cele ale luptei; ca aceştia să nu
închipuiască numai icoana luptei, lovind cu mâinile în aer, ci şi în
lupta însăşi cu vrăjmaşul să-i dea lovituri de moarte,
ca să nu bată cu pumnii aerul în deşert, ci să-l
zdrobească pe vrăjmaşul însuşi. Căci acest război
este mai greu decât lupta atleţilor. Acolo cad trupuri de-ale
atleţilor, care pot să se ridice. Dar aici cad suflete, care
odată răsturnate cu greu mai pot fi ridicate. Iar dacă cineva,
luptând încă cu viaţa pătimaşă şi fiind stropit
cu sânge, s-ar apuca să zidească biserică lui Dumnezeu din
suflete cugetătoare, ar auzi desigur cuvântul: „Nu tu îmi vei zidi Mie
templu, căci eşti plin de sânge”. Pentru că a zidi biserică
lui Dumnezeu, e propriu stării de pace. Moise, luând cortul şi
înfigându-l afară de tabără, arată de asemenea că
învăţătorul trebuie să cât mai departe de zarva
războiului şi să locuiască departe de locul
învălmăşit al luptei, strămutat la o viaţă
paşnică şi nerăzboinică. Dar când s-ar afla astfel de
învăţători, ei au lipsă de învăţăcei, care
să se fi lepădat în aşa fel de ei înşişi şi de
voile lor, încât să nu se mai deosebească întru nimic de trupul
neînsufleţit, sau de materia supusă meşterului; că precum sufletul
lucrează în trup ceea ce vrea, trupul nefăcând nimic împotrivă,
şi precum meşterul îşi arată meşteşugul său
în materie, nefiind împiedicat întru nimic de ea de la scopul său,
aşa învăţătorul să lucreze în învăţăcei
ştiinţa virtuţii, fiindu-i cu totul ascultători şi
neîmpotrivindu-i-se întru nimic. (Nil Ascetul)30
·
Mai marele e dator să spună
supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu e ascultat,
să-i vestească venirea relelor. (Marcu Ascetul)30
·
Dacă ţi s-a rânduit să
înveţi întru Domnul şi nu eşti ascultat, întristează-te cu
mintea, dar nu te tulbura la arătare. Căci întristându-te nu vei fi
osândit cu cel neascultător. Dar tulburându-te, vei fi ispitit prin
acelaşi lucru. (Marcu Ascetul)30
·
În vremea tâlcuirii, să nu
ascunzi cele ce privesc pe cei de faţă, povestindu-le lucrurile
cuviincioase şi vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu
de auzit, mai acoperit. (Marcu Ascetul)30
·
Celui ce nu se află în
ascultarea ta să nu-i aduci greşeala în faţă. Căci
aceasta ţine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire. (Marcu
Ascetul)30
·
Cele spuse la plural se fac tuturor
de folos, arătând fiecăruia în cunoştinţă cele ale
sale. (Marcu Ascetul)30
·
Cel ce vorbeşte drept e dator
şi el să fie plin de mulţumire, ca unul ce primeşte
cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce
grăieşte, ci al lui Dumnezeu, care i-l dăruieşte. (Marcu
Ascetul)30
·
Nu te gâlcevi cu cei care nu
ţi-au făcut mărturisire de supunere, când se împotrivesc
adevărului, ca să nu-ţi stârneşti ura, cum zice Scriptura.
(Marcu Ascetul)30
·
Acela care cedează ucenicului
când se împotriveşte unde nu trebuie, îl rătăceşte în
privinţa acelui lucru şi-l pregăteşte să
nesocotească rânduielile supunerii. (Marcu Ascetul)30
·
Cel ce sfătuieşte sau
mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieşte
îşi câştigă sie-şi virtutea opusă greşelii. Iar
cel ce ţine minte răul şi osândeşte cu răutate cade în
aceeaşi patimă, după legea duhovnicească. (Marcu
Ascetul)30
·
Când vătămarea ce
izvorăşte de la unul se întinde la mulţi, nu trebuie să ai
îndelungă răbdare, nici să cauţi folosul tău, ci al
celor mulţi, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare
virtutea multora, decât cea a unuia. (Marcu Ascetul)30
·
Nu încerca să foloseşti
prin mustrări pe cel ce se laudă cu virtuţile, fiindcă
acela nu poate fi şi iubitor de fală şi iubitor de adevăr.
(Marcu Ascetul)30
|
