|
|
·
Ce ne învaţă şi
istoria lui Işboşet? Să nu ne alipim cu grijă de cele
trupeşti, nici să lăsăm paza noastră pe seama
simţirii (lucrării simţurilor: percepţiei). Căci acela
fiind rege şi odihnindu-se în cămara sa, i-a îngăduit unei femei
să facă paza la uşă. Dar venind oamenii lui Recab şi
aflând-o pe ea alegând boabe de grâu şi dormitând, au intrat pe
nebăgate de seamă şi au omorât pe Işboşet, aflându-l
şi pe el dormind. Căci toate dorm, şi mintea şi sufletul
şi sufletul şi simţirea, când stăpânesc cele trupeşti.
Faptul că păzitoarea de la uşă alege boabe de grâu,
arată că cugetarea se ocupă cu multă grijă de cele
trupeşti, îndeletnicindu-se nu în chip trecător, ci cu
sârguinţă, de curăţenia lor. Căci mintea
fiecăruia, asemenea unui rege, petrece undeva înăuntru, având ca
paznic a simţurilor cugetarea. Când acestea se dedă grijilor
trupeşti (a alege boabe de grâu e lucru trupesc), cu
uşurinţă se strecoară duşmanii şi omoară
mintea. De aceea marele Avram nu încredinţează femeii paza uşii
(căci cunoştea cât de uşor poate fi amăgită
simţirea), ca nu cumva, vrăjită de vederea celor supuse
simţurilor, să împrăştie mintea şi să o înduplece
să ia parte cu ea la desfătări, chiar dacă ar fi
primejdioasă împărtăşirea de ele, ci şade el
însuşi de pază, lăsând intrarea deschisă gândurilor
dumnezeieşti, iar grijilor lumeşti închizându-le uşa. (Nil
Ascetul)29
·
Iar după ce au făcut
aceasta, trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din
tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi
să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse
cugetării prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor
chipuri ale păcatelor, ci să ocolească furişarea celor
nouă şi toată sârguinţă să le fie spre a
şterge vechile închipuiri. Desigur liniştirea le este un lucru foarte
ostenitor celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea,
luându-şi acum răgaz, mişcă toată necurăţia
care zace în ei, ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru
mulţimea lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală,
liniştirea are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea
gândurilor necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi
spele sufletul şi să-l curăţească de toate petele care
îl necurăţesc, sunt datori să se retragă din toate
lucrurile prin care creşte întinăciunea şi să dea
cugetării multă linişte; de asemenea să se ducă
departe de toţi cei care îi întărâtă şi să fugă
de împreuna petrecere cu cei mai apropiaţi ai lor,
îmbrăţişând singurătatea, maica înţelepciunii. Pentru
că este uşor să cadă aceştia iarăşi în
mrejile din care socotesc că au scăpat, când se grăbesc să
petreacă în lucruri şi griji de tot felul. Şi nu e de nici un
folos, celor ce s-au strămutat la virtute, să se bucure de
aceleaşi lucruri, de care s-au despărţit, dispreţuindu-le.
Căci obişnuinţa fiind o greutate care atrage la ea, este de
temut ca nu cumva aceasta să le tulbure iarăşi liniştea
câştigată cu multă sârguinţă, prin îndeletniciri urâte
şi să le împrospăteze amintirile relelor săvârşite.
Pentru că mintea celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se
aseamănă cu trupul care a început să se reculeagă dintr-o
lungă boală, căruia orice prilej întâmplător i se face pricină
de-a recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere.
Căci nervii mintali ai acestora slabi şi tremurători, încât e
temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este
aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri. Prin
urmare să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea desăvârşită
a virtuţii, în tulburările lumii, ci să fugă cât mai
departe, aşezându-şi cugetarea la marea depărtare de zgomotele
ce răsună jur împrejur. Căci nu e de nici un folos celor ce s-au
desfăcut de lucruri ca să fie ciocăniţi din toate
părţile de veştile despre ele şi, după ce au
părăsit cetatea faptelor lumeşti, să se aşeze în
poartă ca Lot, rămânând plini de zgomotul de acolo. Trebuie să
iasă afară ca marele Moise, ca să înceteze nu numai faptele, ci
şi veştile lor, precum zice: „Când voi ieşi din cetate şi
voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”. Căci atunci vine
desăvârşita liniştire, când nu numai faptele, ci şi
amintirile lor încetează, dând sufletului timp să poată vedea
chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare dintre ele şi
să le scoată din cugetare. De vor intra alte şi alte forme, nu
va putea şterge nici întipăririle de mai înainte, cugetarea fiind
ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala de-a tăia patimile
se face în chip necesar mai grea, acestea câştigând tărie din
creşterea pe-ncetul şi acoperind puterea de străvedere a
sufletului cu nălucirile care se adaugă mereu asemenea unui râu în
curgere necontenită. Cei ce vreau să vadă uscată albia
râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri vrednice de cunoscut, nu
folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred că se află
ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată locul golit. Dar
de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arăta pământul
fără osteneală, apa rămasă ducându-le la vale de la
sine şi lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele dorite.
Tot aşa este uşor a goli formele care dau naştere patimilor,
când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când acestea trimit
înăuntru, ca pe un torent, formele supuse simţurilor, nu este numai
greu, ci şi cu neputinţă a curăţa peste tot mintea de
o asemenea inundaţie. Căci deşi nu-l tulbură pe unul ca
acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa întâlnirilor
dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se întăresc
şi mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil Ascetul)29
·
De asemenea pământul călcat
necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală,
căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să
răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai
adânci, mai puternice şi mai mustoase, şi acestea vor odrăsli
îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară.
Tot aşa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să
iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în linişte,
năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le
războiul greu şi primejdios celor care la început n-au avut
grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul) 29
·
Dar poate şi marele Iov,
gândindu-se la sine, ne dă să înţelegem un asemenea lucru,
zicând că papura şi rogozul sunt hrănite de baltă, iar când
e lipsită de râu toată planta se usucă; şi că leul
furnicar se prăpădeşte când nu mai are ce mânca. Căci vrând
marele Iov să arate cursele pe care le întinde patima, i-a născocit
un nume compus de la leul cel foarte îndrăzneţ şi de la furnica
cea foarte măruntă. De fapt momelile (atacurile) patimilor încep de
la închipuirile cele mai mărunte, furişându-se pe nebăgate de
seamă ca o furnică, dar la sfârşit se umflă aşa de
tare că alcătuiesc pentru cel pe care l-au prins în cursă o
primejdie nu mai mică decât năpustirea leului. De aceea
luptătorul trebuie să lupte cu patimile încă de atunci de când
vin ca o furnică, punând în faţă puţinătatea ca o
momeală. Căci de vor ajunge la puterea leului, va fi greu să le
biruiască şi tare îl vor strâmtora. Trebuie să nu le dea
nicidecum de mâncare. Iar mâncarea acestora, precum s-a spus adeseori, sunt
formele sensibile venite prin simţuri. Căci acestea hrănesc
patimile, înarmând la rând pe fiecare idol (chip) împotriva sufletului. Dar cel
ce nu ştie nici aceea că simţurile au multă amestecare cu
lucrurile supuse simţurilor iar din această amestecare se naşte
cu uşurinţă rătăcirea, şi nu-şi dă
seama de vătămarea ce-i vine din acestea, ci convieţuieşte
cu ele fără grijă, cum va cunoaşte la vreme cursa
rătăcirii, dacă n-a fost învăţat de mai înainte
să le deosebească? Că între simţuri şi lucruri
sensibile se naşte o luptă şi lucrurile sensibile pun bir asupra
simţurilor e vădit din războiul Asirienilor împotriva
Sodomiţilor. Scriptura înfăţişând istoric întâmplarea
dintre cei patru împăraţi ai Asirienilor şi cei cinci
împăraţi din jurul Sodomei, spune că între aceştia la
început s-au făcut înţelegeri, învoieli şi jertfe de pace la
Marea Sărată, pe urmă au slujit cei cinci doisprezece ani, iar
în al treisprezecelea s-au răsculat şi într-al patrusprezecelea cei
patru au pornit cu război împotriva celor cinci şi i-au luat robi.
Istoria se isprăveşte aici. Noi însă din istoria aceasta avem
să învăţăm cele ce ne privesc pe noi, şi anume să
luăm cunoştinţă despre războiul simţurilor
împotriva lucrurilor sensibile. Căci fiecare dintre noi, de la
naştere până la doisprezece ani, neavând încă
curăţită puterea de discernământ, îşi supune
simţurile fără cercetarea lucrurilor sensibile, slujind lor ca
unor stăpâne: vederea, lucrurilor care se văd; auzul, vocilor; gustul,
sucurilor; mirosul, aburilor; pipăitul, lucrurilor care pot mişca
această simţire. Până la acea vârstă omul nu poate distinge
sau destrăma nici una dintre percepţii, din pricina copilăriei.
Dar când i se întăreşte cugetarea şi începe să simtă
paguba ce-o suferă, plănuieşte îndată răscularea
şi scăparea de această robie. Şi dacă s-a făcut
puternic în cugetare, îşi întăreşte această hotărâre,
declarându-se slobod pentru totdeauna, scăpat de stăpânii amarnici.
Dar dacă judecata lui e prea slabă pentru această sforţare,
îşi lasă iarăşi roabe simţurile, biruite fiind de
puterea lucrurilor sensibile; şi acestea vor răbda mai departe robia,
fără vreo nădejde de bine. De aceea şi cei cinci regi din
istorie, fiind biruiţi de cei patru, „se aruncă în fântânile de smoală”,
ca să învăţăm că cei biruiţi de lucrurile
sensibile se aruncă prin fiecare simţ, ca prin nişte
prăpăstii şi fântâni, în smoala lucrului sensibil
corespunzător cu acel simţ, nemaiînţelegând nimic din cele
văzute, deoarece şi-au legat pofta de lucrurile pământeşti
şi iubesc mai mult lucrurile de aici decât cele cunoscute cu mintea.
(Nil Ascetul)29
·
Cel ce a împlinit o poruncă
să aştepte ispita pentru ea. Căci dragostea faţă de
Hristos se probează prin cele protivnice. (Marcu Ascetul)29
·
Nu voi să auzi răutăţile
străine; căci printr-o asemenea voinţă de-a auzi se
sapă şi în tine trăsăturile răutăţilor.
(Marcu Ascetul)29
·
Dacă îţi intră în
urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine şi nu pe cel ce le
grăieşte. Căci dacă urechea e rea, rău e şi cel
care o poartă. (Marcu Ascetul)29
|
