·
Pofta din amintire este
rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul
zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este
insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa este dus spre păcat, nesocotind
relele de după moarte, lipsitul de minte. (Antonie cel Mare)28
·
Trebuie să cercetăm cum
întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră
şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuiesc să
se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie
printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care
întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin
mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o
întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare,
ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum
răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie,
deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc
una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii,
stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu
Sfinţii. Să fim însă cu atenţie. Căci chipurile pe
care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le
mişcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede
din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în somn, când
trupul se odihneşte. Trebuie să ştim că precum ne putem
aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot
aşa ne putem aduce aminte de aur şi cu lăcomie şi
fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul
că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale,
se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebuie să
ştim şi aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii
şi de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la
cei ce călătoresc pe mare. (Evagrie Ponticul)28
·
Dintre gânduri unele taie, altele se
taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune, dar şi cele rele se taie
de către cele bune. Sfântul Duh ia aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus
şi după acela ne osândeşte sau ne primeşte. Iată ce
vreau să zic: Am gândul de a primi pe străini şi-l am
într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi
furişează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru
slavă. Sau am gând să primesc pe străini ca să fiu
văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel
rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne
să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni. (Evagrie Ponticul)28
·
Deci dacă stăruim cu fapta
la gândurile dintâi, cu toată ispita celor de-al doilea, vom avea numai
plata gândurilor ce ni le-am pus mai întâi, deoarece oameni fiind şi
luptând cu dracii, nu putem ţine gândul drept nestricat, nici pe cel
rău neispitit, odată ce avem în noi seminţele virtuţii. Dar
dacă zăboveşte cineva pe lângă gândurile care taie (de-al
doilea), se aşează în ţara ispititorului şi va lucra
stârnit de ele. (Evagrie Ponticul)28
·
După multă băgare de
seamă am aflat că între gândurile îngereşti, omeneşti
şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti
cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc
înţelesurile şi rosturile duhovniceşti, de pildă: de ce a
fost făcut aurul şi pentru ce e ca nisipul şi a fost risipit în
anumite părticele de sub pământ şi de ce trebuie multă
osteneală şi trudă până să fie aflat, apoi după
ce e aflat, e spălat cu apă şi trecut prin foc, ca apoi să
fie dat meşterilor, care fac sfeşnicul cortului, căţuia,
cădelniţa şi vasele de aur, din care, din darul Mântuitorului
nostru, nu mai bea acum regele babilonian. Dar gândul drăcesc nu le
ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai
plăcerea câştigării aurului fără ruşine, şi
zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar
gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu
cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci
aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de
patimă şi lăcomie. Acelaşi cuvânt se poate spune şi
despre alte lucruri, după regula aceasta desprinsă în chip trainic.
(Evagrie Ponticul)28
·
Este un drac care se numeşte
rătăcitor, care se înfăţişează mai ales în zorii
zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în
cetate, din sat în sat şi din casă în casă, prilejuind, zice-se,
simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi, care
tulbură starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin
îi depărtează de cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face
să-şi uite de virtute şi de făgăduinţă.
Trebuie deci ca monahul să observe acest gând de unde vine şi unde
sfârşeşte, că nu fără rost şi din întâmplare face
cercul acesta lung, ci vrând să strice starea sufletească a
monahului, ca, după ce şi-a aprins mintea cu acestea şi s-a
ameţit de prea multe convorbiri, să fie fără veste de
atacat de dracul curviei, sau al mâniei, sau al întristării, care întinează
şi mai tare strălucirea tăriei lui. Noi însă, dacă
vrem să cunoaştem lămurit vicleşugul lui, să nu
grăim îndată către el, nici să dăm pe faţă
cele ce se petrec, cum înfiripă în minte şi în ce chip puţin
câte puţin vrea să o împingă la moarte; căci va fugi de la
noi, fiindcă nu vrea să fie văzut făcându-le acestea
şi aşa nu vom cunoaşte nimic din cele ce ne-am străduit
să aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două,
să-şi isprăvească lucrarea, ca aflând cu de-amănuntul
tot lucrul pe care l-a meşteşugit, să-l dăm pe
faţă cu cuvântul şi să-l alungăm. Dar fiindcă se
întâmplă că în vremea ispitirii mintea, fiind tulburată, nu
poate urmări cu de-amănuntul cele ce se petrec, să facă
aceasta după alungarea dracului. După ce te-ai liniştit,
adu-ţi aminte în tine însuţi de cele ce ţi s-au întâmplat, de
unde ai început, pe unde ai umblat şi în ce loc ai fost cuprins de duhul
curviei, sau al mâniei, sau al întristării şi cum s-au petrecut
acestea. Învaţă-le acestea şi ţine-le minte, ca să-l
poţi da pe faţă când se va mai apropia de tine. Dă pe
faţă şi locul unde stă ascuns, ca să nu-i mai urmezi.
Iar dacă vrei să-l faci să se înfurie de-a binelea,
vădeşte-l îndată ce se apropie şi dezvăluie cu cuvântul
locul dintâi în care a intrat şi al doilea şi al treilea. Căci
foarte tare se scârbeşte, nesuferind ruşinarea. Iar dovada că
i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în faptul că a fugit gândul de
la tine. Căci este cu neputinţă să stea, fiind scos la
arătare. Iar după biruirea acestui drac urmează un somn adânc
şi greu, o amorţire a pleoapelor, însoţită de
căscări nenumărate şi de umeri îngreuiaţi; dar de
toate acestea ne sloboade Duhul Sfânt, prin rugăciune încordată.
(Evagrie Ponticul)28
·
Foarte mult ne foloseşte spre
mântuire ura împotriva dracilor, care ne ajută şi la lucrarea
virtuţii. Dar să o nutrim aceasta de la noi, ca pe un vlăstar
bun, nu suntem în stare, pentru că duhurile iubitoare de plăceri o
sting şi cheamă din nou sufletul la prietenie şi
obişnuinţă cu ei. Această prietenie, sau mai bine
această rană, anevoie de lecuit, o tămăduieşte
însă doctorul sufletelor, prin părăsirea noastră. Căci
ne lasă să pătimim lucruri înfricoşate de la duhuri,
noaptea şi ziua, până ce sufletul aleargă iarăşi la
ura cea de la început, învăţându-se a zice către Domnul,
asemenea lui David: “Cu ură desăvârşită i-am urât, că
vrăjmaşi s-au făcut mie”. Iar cu ură
desăvârşită urăşte pe vrăjmaşi acela care nu
păcătuieşte nici cu fapta nici cu gândul, lucru care este semnul
celei mai mari şi celei dintâi nepătimiri. (Evagrie Ponticul)28
·
Gândurile veacului acestuia le-a dat
Domnul omului, ca pe nişte oi, păstorului bun. Şi s-a scris: “A
dat fiecărui om cuget întru inima sa”, sădind în el şi pofta
şi mânia întru ajutor, ca prin mânie să alunge gândurile lupilor, iar
prin poftă să iubească oile, chiar când e biciuit de vânturi
şi de ploi. I-a mai dat pe lângă acestea şi lege după care
să păzească oile, loc de verdeaţă, apă de
odihnă, psaltire, chitară şi toiag. Şi i-a rânduit să
se hrănească şi să se îmbrace de la această
turmă, iar la vreme să-i adune fân. Căci zice cuvântul: “Cine
păstoreşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă?”
Pustnicul trebuie să păzească deci zi şi noapte turma
aceasta, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarele
sălbatice, sau să-l ia tâlharii, iar dacă s-ar întâmpla una ca aceasta
în pădure, îndată să-l smulgă din gura ursului şi a
lupului. Aşadar, dacă gândul despre fratele nostru se învârte în noi
cu ură, să ştim că o fiară l-a luat pe el; asemenea
şi gândul despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu
poftă de ruşine; la fel gândul despre argint şi aur, dacă
se cuibăreşte însoţit de lăcomie; asemenea şi
gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deşartă pasc în
minte! Şi tot asemenea se va întâmpla şi cu alte gânduri de vor fi
furate de patimi. Şi nu numai ziua trebuie să fie monahul cu luare
aminte la ele, ci şi noaptea să le păzească priveghind.
Căci se întâmplă să piardă ceea ce a agonisit, dacă se
lasă în năluciri ruşinoase şi viclene. Aceasta este ceea ce
zice patriarhul Iacov: “Nu am adus ţie oaie răpită de fiară
sălbatică; eu plăteam furtişagurile de zi şi de
noapte; şi mă topeam de arşiţa zilei şi de gerul
nopţii, încât s-a dus somnul de la ochii mei”. Iar dacă din
osteneală ni s-ar întâmpla vreo nepurtare de grijă, să
grăbim puţin în sus pe stânca cunoştinţei şi să
păştem iarăşi oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul
părinţilor noştri să ne cheme şi pe noi şi
să ne dăruiască înţelesurile semnelor şi minunilor.
(Evagrie Ponticul)28
·
Toate gândurile necurate,
stăruind în noi din pricina patimilor, duc mintea la stricăciune
şi pieire. Căci precum icoana pâinii zăboveşte în cel
flămând din pricina foamei sale şi icoana apei din pricina setei, tot
aşa şi ideea avuţiei şi a banilor stăruie din pricina
lăcomiei, iar înţelesurile gândurilor ruşinoase ce se nasc din
bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Acelaşi lucru se
întâmplă şi în cazul gândurilor slavei deşarte şi al altor
gânduri. Iar minţii înecate în astfel de gânduri îi este cu
neputinţă să stea înaintea lui Dumnezeu şi să
primească cununa dreptăţii. Căci de aceste gânduri fiind
trasă în jos şi mintea aceea ticăloasă din Evanghelie s-a
lepădat de bunul cel mai mare al cunoştinţei de Dumnezeu.
Asemenea şi cel legat de mâini şi de picioare şi aruncat întru
întunericul cel mai dinafară, din aceste gânduri îşi avea
ţesută haina sa, pentru care motiv Cel ce l-a chemat la nuntă
l-a găsit nevrednic de o nuntă ca aceea. Haina de nuntă este
nepătimirea sufletului raţional care s-a lepădat de poftele
lumeşti. Iar pricina pentru care gândurile lucrurilor sensibile, care
zăbovesc în minte, strică cunoştinţa, am arătat-o în
“Capetele despre rugăciune”. (Evagrie Ponticul)28
·
Când vreunul dintre
vrăjmaşi te va răni în luptă şi vrei să-i întorci
sabia lui, precum scrie, asupra inimii lui, fă aşa precum te
sfătuim: descoase în tine însuţi gândul aruncat de el, ce fel este
şi din câte lucruri este alcătuit şi care lucru tulbură mai
mult mintea ta. Iar ceea ce zic, aceasta este: să zicem că e trimis
de el gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în mintea care l-a
primit, în sensul aurului, în aurul însuşi şi în patima iubirii de
bani. Apoi întreabă: “Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar
atunci cum este ca chipul lui Dumnezeu? Sensul aurului? Dar cine, având minte,
va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci
de ce s-a făcut? Urmează aşadar că al patrulea lucru este
pricina păcatului. Iar aceasta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici
ideea lucrului, ci o plăcere oarecare vrăjmaşă omului,
născută din voia cea liberă a sa şi care sileşte
mintea să se folosească rău de făpturile lui Dumnezeu.
Această plăcere avem să o tăiem, după îndatorirea ce
ne-a dat-o legea lui Dumnezeu. Cercetând în acestea, se va nimici gândul,
desfăcându-se într-o simplă contemplaţie a ta şi va fugi de
la tine dracul, după ce prin cunoştinţa aceasta mintea ta s-a
ridicat la înălţime. Iar dacă, vrând să te foloseşti
împotriva lui de sabia sa, doreşti să-l dobori mai întâi cu
praştia ta, scoate şi tu o piatră din traista de păstor a
ta şi caută vederea lui, spre a afla cum vin îngerii şi dracii
în lumea noastră, iar noi nu mergem în lumile lor? De ce nu putem
adică şi noi să unim pe îngeri şi mai mult ca Dumnezeu
şi ne hotărâm să-i facem pe draci şi mai necuraţi?
Şi cum se face că luceafărul, care a răsărit
dimineaţa, a fost aruncat la pământ şi a socotit marea ca o
coajă de nucă, iar tartarul adâncului ca un rob? Şi de ce
încălzeşte adâncul ca pe o topitoare, tulburând pe toţi prin
răutatea sa şi pe toţi vrând să-i stăpânească?
Căci trebuie să ştim că înţelegerea acestor lucruri
foarte mult îl vatămă pe diavol şi alungă toată
tabăra lui. Dar acestea vin cu încetul în cei care s-au curăţit
şi văd întrucâtva înţelesurile întâmplărilor. Cei
necurăţiţi însă nu cunosc vederea acestora. Şi
dacă, aflând-o de la alţii, ar spune-o şi ei, nu vor fi
auziţi, fiind mult colb şi zgomot de patimi în toiul războiului.
Căci trebuie să fie cu totul liniştită tabăra celor de
alt neam, pentru ca singur Goliat să se întâlnească cu David al
nostru. În felul acesta ne vom folosi de desluşirea războiului
şi de vederea lui şi în cazul celorlalte gânduri necurate.
(Evagrie Ponticul)28
·
Amintirea îţi aduce în vremea
rugăciunii sau închipuiri ale lucrurilor de odinioară sau griji noi,
sau faţa celui ce te-a supărat. Diavolul pizmuieşte foarte tare
pe omul care se roagă şi se foloseşte de tot
meşteşugul ca să-i întineze scopul. El nu încetează prin
urmare să pună în mişcare icoanele lucrurilor prin amintire
şi să răscolească toate patimile prin trup, ca să-l
poată împiedica din drumul său cel mai bun şi din
călătoria către Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)28
·
Cel ce a atins nepătimirea,
încă nu se roagă cu adevărat. Căci poate să
urmărească niscai cugetări simple şi să fie răpit
de istoriile lor şi să fie departe de Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)28
·
Când mintea zăboveşte în
ideile simple ale lucrurilor, încă nu a ajuns la locul rugăciunii.
Căci poate să se afle necontenit în contemplaţia lucrurilor
şi să flecărească despre înţelesurile lor, care,
deşi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau
minţii forma şi chipul lor şi o duc departe de Dumnezeu.
(Evagrie Ponticul)28
·
Ceilalţi strecoară în minte
gânduri, sau înţelesuri, sau vederi prin schimbări în starea
trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea
însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le vrea,
şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului. (Evagrie
Ponticul)28
·
Stai la straja ta,
păzindu-ţi mintea de cugetări în vremea rugăciunii, pentru
a-şi îndeplini rugăciunea şi a petrece în liniştea ei.
Fă aşa, pentru ca Cel ce pătimeşte împreună cu cei
neştiutori să te cerceteze şi pe tine, şi atunci vei primi
darul atotstrălucitor al rugăciunii. (Evagrie Ponticul)28
·
Nu vei putea să te rogi cu
curăţie până ce vei fi împletit cu lucruri materiale şi
tulburat de griji necontenite. Căci rugăciunea este legătura
gândurilor. (Evagrie Ponticul)28
·
Atenţia minţii căutând
rugăciune va afla rugăciune; căci rugăciunea îi
urmează atenţiei mai mult decât orice altceva. De aceea trebuie
să ne sârguim spre ea. (Evagrie Ponticul)28
·
De fapt Iacob, spunându-le lor că
a cucerit Sichemul cu sabie şi arc, arată că i-a trebuit
luptă şi osteneală ca să pună stăpânire pe patimi
şi să le ascundă în pământul Sichemului. S-ar părea
însă că este o oarecare contrazicere între a ascunde zeii în Sichem
şi a ţine un idol în ascunziş. Căci a ascunde zeii în
Sichem e lucru de laudă; iar a ţine un idol în ascunziş e lucru
de ocară. De aceea a pecetluit lucrul din urmă cu blestem, zicând:
„Blestemat cel ce ţine idol în ascunziş!” Şi de fapt nu este
acelaşi lucru a ascunde ceva în pământ pentru totdeauna şi a-l
ţine în ascunziş. Căci ceea ce a fost ascuns în pământ
şi nu se mai arată vederii se şterge cu vremea şi din
amintire. Dar ceea ce e ţinut în ascunziş nu e cunoscut de cei din
afară, însă e văzut necontenit de cel ce l-a pus acolo. Acesta
îl are mereu în amintire ca pe un chip cioplit pe care îl poartă în
ascuns. Căci tot gândul urât, care ia formă în cugetare, este o
sculptură ascunsă. De aceea este ruşine a scoate la arătare
asemenea gânduri, dar e primejdios şi de a ţine în ascuns un chip
cioplit, precum şi mai primejdios este de a căuta formele
dispărute, cugetarea înclinând cu uşurinţă spre patima
izgonită şi împlântând în pământ bronzul idolului. Căci
deprinderea virtuţii este de aşa fel că se cumpăneşte
cu uşurinţă şi într-o parte şi într-alta,
aplecându-se, dacă nu se poartă de grijă, spre cele potrivnice.
(Nil Ascetul)28
·
Aceasta pare că vrea să o
arate Scriptura printr-un simbol când zice: „Pământul pe care umblaţi
se schimbă cu schimbarea popoarelor şi a neamurilor”. Căci îndată
ce s-a mişcat spre cele potrivnice cel ce are deprinderea virtuţii,
s-a mişcat şi aceasta, fiind un pământ împreună
schimbător. De aceea chiar de la început nu trebuie să se lase
trecere spre cugetare nălucirilor, care obişnuiesc să
vatăme gândul, precum nu trebuie lăsată cugetarea să
coboare în Egipt, căci de acolo este dusă cu sila la Asirieni. Cu
alte cuvinte, dacă cugetarea a coborât în întunericul gândurilor necurate
(căci acesta este Egiptul), e dusă la lucru cu sila şi
fără să vrea de către patimi. De aceea şi legiuitorul,
oprind simbolic pătrunderea plăcerii, a poruncit să fie
păzit capul şarpelui, deoarece şi acela pândeşte
călcâiul. Căci scopul aceluia este să împingă pe om la făptuire,
la care dacă nu ajunge, nu poate uşor să amestece veninul prin
muşcătură. Dar silinţa noastră este să frângem
însăşi prima răsărire a plăcerii, căci aceasta
fiind zdrobită, lucrarea va fi slabă. Poate nici Samson n-ar fi
aprins semănăturile celor de alt neam, dacă n-ar fi legat cozile
vulpilor, întorcându-le capetele de laolaltă. Căci cel ce poate
înţelege cursa plănuită de gândurile viclene de la
răsărirea lor, trecând peste începuturi (căci acestea se prefac
la intrare că sunt cuvioase, uneltind să ajungă la
ţintă), va vădi din compararea sfârşiturilor (cozilor)
întreolaltă, ticăloşia gândurilor. Aceasta înseamnă
că, legând coadă de coadă, pune între ele, ca o făclie,
judecata care le dă pe faţă. Adeseori gândul curviei vine de la
gândul slavei deşarte şi dă înfăţişări
cuviincioase începuturilor căilor ce duc la iad, ascunzând
alunecările primejdioase de mai târziu prin care îi duce la temniţele
iadului pe cei ce îi urmează fără judecată. Întâi acest
gând îl încântă pe cineva cu preoţia sau cu viaţa sa de monah
desăvârşit, făcând pe mulţi să vie la el pentru folos;
apoi din cuvânt şi faptă îl face să-şi închipuie că
şi-a agonisit un nume bun. Şi astfel, după ce l-a încercuit de
ajuns cu asemenea cugetări şi l-a atras departe de trezvia
naturală, îmbiindu-i întâlnirea cu vreo femeie, aşa zisă
cuvioasă îi duce îndrăznirea cunoştinţei spre împlinirea
lucrului necurat, târându-l la cea mai de pe urmă ruşine. Cel ce vrea
aşadar să lege cozile, să ia aminte la sfârşiturile la care
vreau să ajungă cele două gânduri, cinstea slavei deşarte
şi necinstea curviei, şi când le va vedea limpede împotrivindu-se
întreolaltă, atunci să creadă că a făcut ca Samson.
Iarăşi, gândul lăcomiei pântecelui are ca sfârşit pe cel al
curviei; iar al curviei are ca sfârşit pe cel al întristării.
Căci îndată îl iau în primire pe cel biruit de asemenea gânduri,
după ce le-a înfăptuit, întristarea şi nemulţumirea.
Să se gândească aşadar cel ce luptă, nu la gustul bun al
bucatelor, nici la dulceaţa plăcerii, ci la sfârşiturile
amândoura. Şi când îşi va înfăţişa întristarea, care
urmează amândoura, să ştie că le-a legat coadă de
coadă şi, prin darea la iveală, a nimicit semănăturile
celor de alt neam. (Nil Ascetul)28
·
Întreaga poftă a cinstitorului
de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât
să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să
făurească gânduri de ură faţă de oameni. Pentru
că dacă fiecare patimă, când se mişcă spre ceea ce o
stăpâneşte ţine gândul înlănţuit, de ce n-ar
ţinea şi râvna virtuţii cugetarea slobodă de celelalte
patimi. Căci să ne gândim cu ce sentiment priveşte cel ce se
mânie la lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu faţa celui ce
l-a întristat? Şi cu ce sentiment le priveşte iubitorul de bani,
când, răpit de năluciri, se uită la avuţiile materiale? Iar
desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulţi, îşi închide
simţurile şi, luând în el faţa dorită, vorbeşte cu ea,
uitând de cei de faţă şi şade ca un stâlp fără de
glas, neştiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se
grăiesc în jurul lui ci, întors spre cele dinăuntru, este predat întreg
nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeşte poate Scriptura
femeie ce şade din pricina rânduielii, căci şezând departe de
simţuri, îşi adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din
cele de afară, pentru nălucirea ruşinoasă care-l
stăpâneşte. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din
pricina patimii, făcând simţurile să-şi înceteze lucrarea,
cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înţelepciunea mintea să se
lepede de lucrurile sensibile şi de lucrarea simţurilor,
răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea celor inteligibile!
Căci precum în cele ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând
afară de cel al suferinţei care îl stăpâneşte din pricina
durerii, tot aşa nici cel ce se gândeşte la ceva cu patimă nu
poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpâneşte
mintea şi care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă
plăcerea nu primeşte alături de ea durere, nici bucuria
întristare, şi nici veselia supărare. Patimile protivnice nu se
împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată, nici nu
se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina
înstrăinării şi vrăjmăşiei lor neîmpăcate le
la fire. Drept aceea, să nu se tulbure curăţenia virtuţii
cu gândurile lucrurilor lumeşti, nici limpezimea contemplaţiei
să nu se întunece cu grijile trupeşti, cu chipul filozofiei
adevărate, arătându-şi luminata sa frumuseţe, să nu
mai fie hulit de gurile îndrăzneţe, nici să se mai facă
lucru de râs din pricina neiscusinţei celor ce-l desemnează. (Nil
Ascetul)28
·
Uitarea în sine n-are nici o putere,
dar se întăreşte din pricina negrijii noastre şi pe măsura
acesteia. (Marcu Ascetul)28
·
Nu zice: „Ce să fac, căci
ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac?”, ci, aducându-ţi
aminte, cugetă la ceea ce eşti dator să faci. Deci fă
binele de care-ţi aduci aminte; şi cel de care nu-ţi aduci
aminte se va descoperi ţie. Şi să nu-ţi dai cugetul
fără judecată uitării. (Marcu Ascetul)28
·
Scriptura zice că „iadul şi
pierzarea sunt arătate înaintea Domnului”. Acestea le zic despre
neştiinţa şi uitarea inimii. Căci iad este
neştiinţa, fiindcă amândouă sunt întunecate. Şi
pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam.
(Marcu Ascetul)28
·
Când cauţi tămăduire,
ia seama la conştiinţă şi tot ce-ţi va spune ea
să faci şi vei avea folos. (Marcu Ascetul)28
·
Dumnezeu şi conştiinţa
ştiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim
îndreptarea. (Marcu Ascetul)28
·
Să nu dispreţuieşti a
avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un
gând. (Marcu Ascetul)28
·
Tot gândul e măsurat şi
cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau
cumpătat. (Marcu Ascetul)28
·
Păcătuind, să nu
învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o
lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul. (Marcu Ascetul)28
·
Păcătuind, să nu
învinovăţeşti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o
lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul. (Marcu Ascetul)28
·
Atacul (momeala) este o mişcare
fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei
încercaţi, ca într-o strungă. Acolo unde se ivesc chipuri în gând,
s-a produs consimţirea. Căci mişcarea fără chipuri
este un atac nevinovat. Câte unul fuge şi de acestea ca buşteanul din
foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără.
(Marcu Ascetul)28
·
Zăboveşte în cuget şi
nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce
vin asupra-ţi. (Marcu Ascetul)28
·
Cel purtat de gânduri e orbit de ele.
El vede lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.
(Marcu Ascetul)28
·
În vreme de necaz, ia seama la
momeala plăcerii. Căci întrucât alină năcazul e bine
primită. (Marcu Ascetul)28
·
Înainte de dezrădăcinarea
relelor, să nu asculţi de inima ta; căci cele ce le are puse
înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească.
(Marcu Ascetul)28
·
Când vezi poftele ce zac
înăuntru că se mişcă cu putere şi cheamă mintea
ce vieţuieşte în linişte, la vreo patimă, cunoaşte
că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea şi le-a adus la
faptă şi le-a aşezat în inimă. (Marcu Ascetul)28
·
Cel ce nu stăruieşte în
cercetarea conştiinţei nu vrea să primească nici ostenelile
trupeşti pentru credinţă. (Marcu Ascetul)28
·
Nu e înfrânat cel ce se nutreşte
cu gânduri. Căci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca
nădejdea. (Marcu Ascetul)28
·
Tulburarea de bunăvoie fie a
minţii, fie a trupului, o sporeşte pe cealaltă, cea a
minţii pe cea trupească şi cea a trupului pe cea a minţii.
Căci împreunarea lor dă naştere unui rău şi mai mare.
(Marcu Ascetul)28
·
Unul a primit un gând şi l-a
ţinut fără multă socoteală. Altul l-a primit şi
l-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai
multă evlavie? (Marcu Ascetul)28
·
Precum un viţel nedeprins,
alergând după iarbă, ajunge la un loc mărginit de
prăpăstii din amândouă părţile, la fel se află
sufletul pe care gândurile l-au desfăcut pe-ncetul de locul său.
(Marcu Ascetul)28
·
Când mintea, dobândind
bărbăţie în Domnul, desface sufletul de obişnuinţe
învechite, atunci inima e chinuită de minte şi de patimă, ca de
nişte călăi, care o trag încoace şi încolo. (Marcu
Ascetul)28
·
De vin asupra noastră gânduri
fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor; iar de vin
gânduri cu voie, iubim şi lucrurile spre care se îndreaptă. (Marcu
Ascetul)28
·
Un gând care zăboveşte
arată împătimirea omului. Iar dacă e alungat repede, arată
război şi împotrivire. (Marcu Ascetul)28
·
Rugăciunea neîmprăştiată
e semn de iubire faţă de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea.
Negrija de ea şi împrăştierea ei e dovada iubirii de
plăceri. (Marcu Ascetul)28
·
Rădăcinile gândurilor sunt
păcatele văzute, pe care le săvârşim cu mâinile, cu
picioarele şi cu gura. (Marcu Ascetul)28
·
Nu poate sta de vorbă cu patima
în minte cel ce nu iubeşte pricinile ei. (Marcu Ascetul)28
·
Dacă vrei să aduci lui
Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu pomeni special,
după chipul lor, greşelile, ci rabdă cu bărbăţie
urmările lor. (Marcu Ascetul)28
·
Nu poate birui cel ce se
războieşte nici gândurile rele, fără să biruiască
pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci când
răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinşi prin cealaltă
de către amândouă. (Marcu Ascetul)28
·
Gândurile fără de voie răsar
din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din voinţa liberă.
De aceea, cele din urmă sunt pricinile celor dintâi. (Marcu Ascetul)28
·
Gândurilor rele neintenţionate
le urmează întristarea. De aceea şi dispar degrabă. Iar celor
intenţionate le urmează bucurie. De aceea cu anevoie ne izbăvim
de ele. (Marcu Ascetul)28
·
Cei ce se nevoiesc trebuie
să-şi păstreze cugetarea netulburată, ca mintea deosebind
gândurile ce trec prin ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le
aşeze în cămările amintirii, iar pe cele întunecoase şi
drăceşti să le arunce afară din jitniţele firii.
Căci atunci când marea e liniştită, pescarii văd până
în adâncuri, încât nu le scapă aproape nici unul din peştii care
mişună acolo. Dar când e tulburată de vânturi, ascunde în negura
tulburării ceea ce se lasă cu prisosinţă să fie
văzut când e liniştită şi limpede. Meşteşugul
celor ce pun la cale vicleşugurile pescăreşti nu mai atunci nici
o putere. Aceasta se întâmplă să o păţească şi
mintea contemplativă, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreaptă se
tulbură adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeii)28
·
Numai Duhul Sfânt poate să
curăţească mintea. Căci de nu va intra Cel puternic să
dezarmeze şi să lege pe tâlhar, nu se va slobozi nicidecum prada.
Deci se cade ca prin toate şi mai ales prin pacea sufletului să
dăm odihnă Duhului Sfânt în noi, ca să avem sfeşnicul
cunoştinţei luminând în noi totdeauna. Căci
răspândindu-şi el neîncetat lumina în cămările sufletului,
nu numai că se fac arătate în minte acele mici şi întunecate
atacuri (momeli) ale dracilor, ci se şi slăbesc, fiind date pe
faţă de lumina aceea sfântă şi slăvită. De aceea
Apostolul zice: „Duhul să nu-l stingeţi!”, adică nu
lucraţi, sau nu gândiţi cele rele, ca să nu întristaţi
bunătatea Duhului Sfânt şi să vă lipsiţi de sfeşnicul
acela ocrotitor. Căci nu se stinge Cel veşnic şi de
viaţă făcător, ci de-l vom întrista se va depărta de
la noi, lăsând mintea înceţoşată şi neluminată.
(Diadoh al Foticeii)28
·
Simţirea minţii constă
în gustarea precisă a realităţilor distincte din lumea
nevăzută. Căci precum prin simţul gustului trupesc, când se
află în stare de sănătate, deosebim fără
greşeală cele bune de cele rele şi dorim cele bune, tot aşa
mintea noastră, când începe să se mişte în deplină
sănătate şi fără griji, poate să simtă din
belşug mângâierea dumnezeiască şi să nu mai fie
răpită niciodată de contrariul aceleia. Şi precum trupul,
gustând din dulceţurile pământeşti, experimentează
fără greşeală simţirea lor, aşa şi mintea,
când se află deasupra cugetului trupesc, poate să guste
fără să se înşele mângâierea Duhului Sfânt. („Gustaţi,
zice, şi vedeţi că e bun Domnul” şi să păstreze
amintirea gustării neuitată prin lucrarea dragostei, încât
să-şi poată da seama fără greşeală de cele
ce-i sunt de folos, după Sfântul care zice: „Şi aceasta mă rog,
ca dragostea voastră să prisosească tot mai mult şi mai
mult, în cunoştinţă şi simţire, ca să
preţuiţi cele ce sunt de folos”). (Diadoh al Foticeii)28
·
Când mintea noastră începe
să simtă harul Preasfântului Duh, Satana caută şi el
să ne mângâie sufletul printr-o simţire la aparenţă
plăcută, aducând peste noi, în vremea liniştirii de noapte, o
adiere asemenea unui somn foarte uşor. Dar dacă mintea va fi
găsită ţinând în pomenire fierbinte sfântul nume al Domnului
Iisus şi va folosi preasfântul şi slăvitul nume al Lui, ca pe o
armă împotriva înşelăciunii, se va depărta amăgitorul
viclean. Însă de aici înainte se va aprinde statornic împotriva
sufletului. Iar urmarea va fi că mintea, cunoscând cu de-amănuntul
înşelăciunea celui viclean, va câştiga şi mai multă
experienţă în a deosebi aceste două lucrări. (Diadoh al
Foticeii)28
·
Cel ce petrece pururi în inima sa e
departe de toate lucrurile frumoase ale vieţii. Căci umblând în duh,
nu poate cunoaşte poftele trupului. Unul ca acesta făcându-şi
plimbările în cetatea întărită a virtuţilor, le are pe
acestea ca păzitori la porţile cetăţii curăţiei.
De aceea uneltirile dracilor împotriva lui rămân fără succes,
chiar dacă ar ajunge săgeţile poftei josnice până la
ferestrele firii. (Diadoh al Foticeii)28
·
Când sufletul se tulbură de
mânie, sau se înceţoşează de aburii vinului, sau se
supără de o întristare grea, mintea nu poate să ţină
pomenirea lui Dumnezeu (oricât de mult s-ar sili). Căci fiind întunecată
întreagă de furia patimilor, se înstrăinează cu totul de
simţirea sa. De aceea lucrul dorit nu are unde să-şi
întipărească pecetea sa, ca mintea să poarte fără
uitare chipul întărit, dat fiind că memoria cugetării s-a
învârtoşat din pricina asprimii patimilor. Dar izbăvindu-se sufletul
de acestea, chiar dacă lucrul bun a fost furat pentru scurtă vreme de
uitare, folosindu-se mintea îndată de agerimea ei, se prinde
iarăşi cu căldură de lucrul acela mult dorit şi
mântuitor. Fiindcă are atunci harul însuşi, care cugetă
împreună cu sufletul şi strigă împreună cu el: „Doamne
Iisuse Hristoase”. Căci harul învaţă sufletul cum
învaţă mama copilul, străduindu-se împreună cu el să
spună numele tată, până când îl aduce la deprinderea de-a rosti
limpede, în loc de orice altă vorbă copilărească, numele
tatălui, chiar când doarme. De aceea zice Apostolul: „Asemenea şi
Duhul stă într-ajutor neputinţelor noastre. Căci a ne ruga
precum trebuie nu ştim, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu
suspine negrăite”. Pentru că fiind noi prunci faţă de
desăvârşirea virtuţii, avem trebuinţă numaidecât de
ajutorul Lui ca, unind şi îndulcind El toate gândurile noastre cu
dulceaţa Sa, să ne putem mişca din toată inima spre
pomenirea şi spre dragostea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru. De
aceea întru Dânsul, cum zice tot dumnezeiescul Pavel, strigăm neîncetat,
când suntem călăuziţi de El să numim pe Dumnezeu Tată:
„Avva Părinte”. (Diadoh al Foticeii)28
·
Când cineva stă în vreme de
iarnă într-un loc oarecare sub cerul liber, privind la începutul zilei
întreg spre Răsărit, partea de dinainte a sa se încălzeşte
de soare, iar cea din spate rămâne nepărtaşă de
căldură, dat fiind că soarele nu se află deasupra capului
său. Tot aşa şi cei ce sunt la începutul lucrării
duhovniceşti îşi încălzesc în parte inima prin harul sfânt, din
care pricină şi mintea începe să rodească cugetări
duhovniceşti; dar părţile de dinafară ale ei rămân de
cugetă după trup, deoarece încă nu sunt luminate de sfânta
lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii.
Neînţelegând unii aceasta, au socotit că în mintea celor ce se
nevoiesc sunt două ipostasuri ce se împotrivesc unul altuia. Dar dacă
în aceeaşi clipă se nimereşte ca sufletul să gândească
şi bune şi rele, aceasta se întâmplă în chipul în care omul dat
mai înainte ca pildă simte totodată şi gerul şi
căldura. Căci de când mintea noastră s-a rostogolit la chipul
îndoit al cunoştinţei, e silită, chiar dacă nu vrea,
să poarte în aceeaşi clipă şi gânduri bune şi gânduri
rele, mai ales la cei ce ajung la o subţirime a puterii de deosebire.
Căci cum se grăbeşte să înţeleagă binele,
îndată îşi aminteşte şi de rău. Fiindcă la
neascultarea lui Adam ţinerea de minte a omului s-a sfâşiat în
două. Când vom începe însă să împlinim cu râvnă fierbinte
poruncile lui Dumnezeu, harul, luminând toate simţurile noastre printr-o
adâncă simţire, va arde pe de o parte amintirile noastre, iar pe de
alta, îndulcind inima noastră cu pacea unei iubiri statornice, ne va face
să izvorâm gânduri duhovniceşti, nu după trup. Iar aceasta se
întâmplă foarte des celor ce s-au apropiat cu desăvârşire, având
în inimă neîntreruptă pomenirea Domnului. (Diadoh al Foticeii)28
·
Când vede Dumnezeu că mintea I
s-a supus Lui din toată puterea şi nu are alt ajutor fără
numai pe El singur, o întăreşte zicând: „Nu te teme, fiul meu Iacob,
prea micule la număr Israel”; şi iarăşi: „Nu te teme
că te-am răscumpărat; te-am numit cu numele Meu şi al Meu
eşti tu. De va fi să treci prin apă, cu tine voi fi şi
puhoaiele nu te vor înghiţi. Iar de va fi să treci prin foc, nu vei
fi ars, iar flacăra nu te va mistui. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul
tău, Sfântul lui Israel, cel ce te mântuieşte”. De va auzi mintea
această încurajare, va îndrăzni împotriva vrăjmaşului,
zicând: „Cine vrea să bată război cu mine? Să vie de
faţă! Cine este protivnicul meu? Să se apropie de mine!
Iată, Domnul este ajutorul meu, cine mă va asupri? Voi toţi ca o
haină vă veţi învechi şi veţi fi mâncaţi de
molii”. (Isaia Pustnicul)28
·
Rogu-te, câtă vreme eşti în
trup, să nu laşi slobodă inima ta. Căci precum plugarul nu
se poate bizui pe vreo roadă ce se arată în ţarina sa, mai
înainte de a o aduna în hambarele sale, fiindcă nu ştie ce i se poate
întâmpla, tot aşa nu poate omul da drumul inimii sale „câtă vreme are
suflare în nările sale”. Şi precum omul nu ştie ce patimă
îl va întâmpina până la cea din urmă suflare, tot aşa nu poate
slobozi inima sa până are răsuflare; ci trebuie să strige
totdeauna către Dumnezeu, după ajutorul şi mila Lui. (Isaia
Pustnicul)28
·
Cercetează-te, frate, în fiecare
zi, ca să-ţi cunoşti inima şi să vezi ce patimi se
află în ea înaintea lui Dumnezeu; şi leapădă-le din inima
ta, ca să nu vie osânda rea asupra ta. (Isaia Pustnicul)28
