Discernământul – trezvia

ˇ        Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.

ˇ        Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.

ˇ        Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.

ˇ        Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu uşurinţă în legătură cu el.

ˇ        Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)

ˇ        Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în fire.

ˇ        Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)

ˇ        Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. “Fac răul” strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.

ˇ        Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită; ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare şi de aceea este mereu un astfel de om ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului, este o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate pornirile spre bine şi spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic şi mereu ca să fie ea însăşi distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe, bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în această moarte nu are putere să-l elibereze de nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei.

ˇ        Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa.

ˇ        “Cei ce au legământ cu mine, văzând morţi, râd, stând la rugăciune sunt cu totul învârtoşaţi şi întunecaţi; văzând Sfânta Masă rămân nesimţiţi, împărtăşindu-se de Dar se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă, văzându-i pe cei străpunşi la inimă râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului, hrănitoarea somnului, prietena îmbuibării, nu sufăr dojana şi sunt împletită cu evlavia mincinoasă.

ˇ        Nesimţitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust şi această lâncezeală interioară de care vorbesc Părinţii, încât se poate spune că este înveninat de o otravă rece care secătuieşte şi ucide sufletul. (nesimţire morală, trândăvie intelectuală)

ˇ        Ceea ce-ţi aduci aminte, fă! Şi ceea ce nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi şi nu vei preda cugetarea fără discernământ uitării prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se întăreşte prin neglijenţa şi nepăsarea noastră; uitarea rupând legătura prezentului cu trecutul din pricina alipirii pătimaşe de plăcerile prezente, slăbeşte chiar adâncimea şi intensitatea vieţii prezente prin care nu e fructificată conştient de amintirile faptelor trecutului.

ˇ        Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.

ˇ        În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim faţă de gânduri.)

ˇ        Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să răstoarne lumina minţii nu mai e în noi nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire, nedeosebire şi orbire.

ˇ        Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne înţeapă cu săgeţile lor. de bolnavii din lume se apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuşi din belşug cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde curse stăpânul trândăviei şi al nemulţumirii.

ˇ        Am văzut cum fiara curviei înmulţeşte durerile celui bolnav şi chiar în timpul bolii îi sădeşte simţiri necuviincioase şi îi provoacă scurgeri. E mai mare mirarea să vezi cum zburdă şi se îndrăceşte trupul cu toate că se află muncindu-se în dureri cumplite. I-am văzut apoi pe alţii zăcând şi fiind mângâiaţi pe patul însuşi de lucrarea dumnezeiască sau de străpungerea inimii şi prin aceste mângâieri depărtând de la ei durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai fi voit să se izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi am văzut pe alţii chinuindu-se, dar izbăvindu-se de boală ca printr-o certare şi l-am slăvit pe Cel ce prin lut curăţă lutul.

ˇ        Dacă cuvântul meu are vreo oarecare credibilitate şi mai ales dacă voiţi să-mi urmaţi sfatul, trebuie să ştiţi că pentru a respinge atacul miilor şi zecilor de mii de vrăjmaşi este bine să nu fim schimbători şi a nu ne împrăştia ticălosul nostru suflet în toate părţile căci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile şi încă ne va fi cu neputinţă să pătrundem şi să biruim toate vicleniile lor.

ˇ        Greu este să învingem gândurile furişate în noi care provin din amintirea păcatelor de mai înainte, iar cei ce nu încetează să adauge la ele au deznădăjduit de ei înşişi sau nu s-au folosit cu nimic din lepădare. Totuşi ştim că Dumnezeu toate le poate şi nimic nu-i este Lui cu neputinţă.

ˇ        În privinţa succesiunii patimilor, nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără înţelegere, ci o totală neorânduială şi nestatornicie. Legătura între ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru că toate pornesc din acelaşi hău de întuneric pornit spre rău; ele ies împreună, sunt legate între ele.

ˇ        După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală goală în viaţa noastră, neacoperită de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.

ˇ        Cel ce nu cunoaşte cursele şi meşteşugirile vrăjmaşului este sfâşiat cu uşurinţă şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecată cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adică o virtute desăvârşită. Dacă prima se desparte de cealaltă devine viclenie, iar a doua – prostie. Prima face rău, a doua se lasă uşor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.” Prin multe moduri şi prin toate ne luptă vrăjmaşul de aceea cel ce voieşte să se izbăvească, trebuie să aibă ochi mulţi.

ˇ        Mai presus de fire sunt: fecioria, nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea, postul, străpungerea neîncetată a inimii.

ˇ        Străjuirea gândurilor înseamnă a alunga diferitele gânduri şi atacuri prin rugăciune, iar păzirea minţii înseamnă a păstra mintea nerobită şi nedespărţită de pomenirea lui Dumnezeu; şi precum este mai înaltă mintea decât gândul, pe atât şi păzirea ei este mai grea şi mai de trebuinţă. Căci minte numim iarăşi puterea noastră înţelegătoare şi oarecum ochiul sufletului nostru, iar gând – lucrul văzut de minte şi întipărit în ea. Şi păzirea minţii este păstrarea ei în stare de refuz al oricărui atac, care e cea dintâi lucrare voluntară a ei. Străjuirea gândurilor este respingerea celor întipărite prin lucrarea ei voluntară.

ˇ        Fiecare clipă a timpului este dată pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trăi viaţa noastră după mai înainte rânduirea lui Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfinţit. Trebuie să aflăm acordul între momentele timpului şi momentele vieţii noastre. Există armonii mai înainte stabilite între unele şi altele pentru normele şi sănătoasa dezvoltare a vieţii noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vieţile omeneşti. Există în el armonii potenţiale cu desfăşurarea vieţii noastre, aceasta pentru că viaţa noastră însăşi este făcută ca să se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem să ne desfăşurăm viaţa şi în răspăr cu timpul dar aceasta nu e o normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei armonii se arată din nou darul discernământului; trebuie să ştii pentru care moment al timpului se potriveşte un moment al vieţii tale căci numai atunci potenţele fiinţei noastre se actualizează deplin şi armonios. Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru altă potenţă a fiinţei noastre, iar potenţele acestea fac şi ele un tot. Clipa înseamnă tot ansamblul de împrejurări care cere de la noi un anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta depinde de o deplină curăţie de patimi. Numai aceasta dă o vedere deplin clară şi o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.

ˇ        Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru) amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei; să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţ㠖 snopii, pentru că timpul semănatului cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite, iar de nu facem aşa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercaţi în lucruri mari îşi pricinuiesc multe pagube, dar în lucrurile mici înaintează repede pentru că fiecare lucru îşi are rândul lui şi fiecare vieţuire îşi are rânduită vremea ei.)

ˇ        Când ne stau în faţă rele pe care nu le putem ocoli trebuie să le cântărim şi să alegem dintre ele pe cele mai puţin vătămătoare.

ˇ        În toate lucrurile săvârşite şi în toate felurile de vieţuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie văzute, fie gândite, acesta să-ţi fie dreptarul – dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă săvârşind un lucru oarecare nu câştigăm mai multă smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvârşim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cercetează cu de-amănuntul, căci toţi putem cunoaşte dacă place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)

ˇ        Văzduhul curăţit de nori arată soarele strălucitor, iar sufletul eliberat de gândurile rele ale păcatelor făptuite mai înainte, prin luptă neobosită, vede numaidecât pe Dumnezeu. Obsesia patimilor este aducerea aminte involuntară a păcatelor de mai înainte. Cel ce se nevoieşte o împiedică să înainteze la faptă, învingătorul desfiinţând până şi atacul (momeala). Mintea este mereu atârnată în chip pătimaş de amintirea păcatului şi de chipul îngustat şi opac al faptei păcătoase săvârşite.

ˇ        Puţin foc curăţeşte toată materia, precum o spărtură mică nimiceşte toată osteneala. Păzeşte-te de cele aşa-zis mici ca să nu cazi în cele mari!

ˇ        Există un aşa-numit înaintemergător al duhurilor care ne ia în primire îndată ce ne deşteptăm din somn şi întinează primul nostru gând; deci, tu dă pârga zilei tale Domnului, căci ea va fi a celui ce o ia mai înainte. Un lucrător prea bun al Domnului mi-a spus un cuvânt vrednic de ascultat: “Cunosc drumul întreg al zilei mele de dimineaţă.”

ˇ        În ce chip doreşte cerbul însetat izvoarele, tot astfel doresc monahii să cunoască ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toată inima şi să afle numai ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce-i amestecată cu semănăturile dracilor, şi cu atât mai mult pe cea vădit potrivnică. Despre aceasta cuvântul nostru are, cu adevărat multe de spus şi anevoie de tâlcuit. La fel doreşte călugărul să cunoască ce lucruri trebuie să se facă mai presus de toate şi fără nici o amânare potrivit celui ce a spus: “Vai celui ce amână zi după zi şi timp după timp.” (Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie făcute cu blândeţe şi cu chibzuinţă, cum bine zice cel ce a spus: “Cu povăţuire se face războiul.” (Pilde 24,6) şi iarăşi “Toate cu bunăcuviinţă şi după rânduială.” (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu adevărat, nu tuturor le este dat a cunoaşte îndată şi cu bună desluşire lucruri atât de greu de pătruns căci chiar David, purtătorul de Dumnezeu şi cel care avea pe Duhul grăind întru dânsul se îngrijora spunând: “Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne izbăveşte-mă!”

ˇ        Toţi cei care voiesc să cunoască desluşit voia Domnului trebuie ca mai întâi de toate să şi-o omoare întâi pe a lor şi rugându-se cu credinţă şi cu simplitate neforţată şi întrebând întru smerenia inimii părinţii sau fraţii, să primească cu cuget neîndoielnic sfaturile acestora chiar dacă cele ce li se spun ar părea potrivnice şi nelalocul lor (nefireşti, neadaptate situaţiei) şi chiar dacă cei întrebaţi n-ar fi oameni duhovniceşti. Căci nu e nedrept Dumnezeu ca să lase să fie amăgite sufletele care s-au smerit pe ele prin încredere şi simplitate, acceptând şi punând mai presus de ştiinţa lor sfatul şi judecata aproapelui, chiar dacă cei întrebaţi ar fi ca nişte animale necuvântătoare. Ei ştiu că Cel ce grăieşte prin ei este însă Cel nematerial şi nevăzut.

ˇ        Cei ce vor urma fără îndoire celor spuse mai înainte se vor umple de multă smerenie.

ˇ        Dacă cineva poate găsi în Sfânta Scriptură răspunsul la problemele ce-l frământă, cu cât mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decât cuvintele unei cărţi neînsufleţite? (Mai mult trebuie preferat a întreba un om credincios decât să ne mărginim a interpreta noi spre “folosul” nostru vre-un text al Scripturii.)

ˇ        Sunt unii dintre cei ce caută să afle voia lui Dumnezeu, care îndepărtându-şi gândul de la orice înclinare pătimaşă adică de la aceea care-l face să dorească ceva şi de la aceea care-l face să respingă altceva, şi-au oferit Domnului timp de câteva zile, într-o rugăciune fierbinte, sufletul lor gol de orice voinţă proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru că Mintea cea mai presus de minte a vorbit minţii noastre, fie că Dumnezeu a nimicit cu desăvârşire una din cele două cugetări ale sufletului, nelăsând-o decât pe aceea care este conformă proniei Lui.

ˇ        Alţii au înţeles din greutatea şi împiedicarea ce a urmat hotărârii de a face ceva că acestea sunt dumnezeieşti, potrivit celui ce a spus: “Am voit să vin la voi o dată şi de două ori, şi ne-a împiedicat satana.” (I Tes. 2,18). Alţii dimpotrivă, din neaşteptatul ajutor al lui Dumnezeu în lucrul început, au simţit că acesta este bine primit de Dumnezeu şi şi-au adus aminte de cuvintele: “Fiecăruia care alege binele, îi ajută Dumnezeu.” (Rom. 8,28).

ˇ        Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea, nesiguranţa, oscilarea care stăruie mult timp sunt semnele unui suflet întunecat şi mândru căci nu e nedrept încât să închidă uşa celor ce bat cu smerenie.

ˇ        Inima dreaptă s-a izbăvit de felurimea lucrurilor, plutind fără primejdii în corabia nerăutăţii.

ˇ        De multe ori scopul vrăjmaşilor este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca descurajându-ne, să ne lepădăm şi de cele după putere.

ˇ        Se întâmplă că pricina celor mai mari rele este uneori educaţia, mediul – adică locul de vieţuire şi alteori petrecerea cu alţii. Dar deseori însăşi corupţia sufletului este suficientă spre a-i aduce pierzarea. Nu există loc mai bun şi mai sigur decât cerul, dar şi de aici au căzut îngeri din pricina propriei lor înclinări şi deci neinfluenţaţi de nimic din exterior.

ˇ        Multă, cu adevărat multă şi greu de pătruns este viclenia duhurilor necurate şi numai puţinora le este desluşită; ba socotesc că nici acestora nu le este pe deplin, căci cum de multe ori desfătându-ne de mâncare şi îmbuibându-ne – priveghem întru trezvie, iar postind şi asuprindu-ne trupul suntem doborâţi în chip jalnic de somn? Cum petrecând în singurătate şi liniştindu-ne de zarva lumii ne înăsprim şi vieţuind împreună cu alţii suntem străpunşi de umilinţă? Cum îndurând foamea suntem ispitiţi de somn şi ghiftuindu-ne, rămânem neispitiţi? Cum înfrânându-ne ne facem întunecaţi şi nestrăpunşi la inimă, iar în băuturi de vin veseli cu sufletul şi uşor de străpuns la inimă? Cel ce poate, să lumineze aceste lucruri în Domnul căci noi suntem nepricepuţi în unele ca acestea. Totuşi vom spune că aceste răsturnări nu sunt produse întotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie şi mişcări interne ale trupului.

ˇ        Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.

ˇ        Caută fără încetare şi semnele patimilor şi atunci vei cunoaşte că multe sunt întru tine deşi nu te poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi.

ˇ        Dumnezeu judecă intenţia dar caută cu iubire de oameni şi lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsă în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi mult mai folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cel peste puterea noastră. (Cel ce din iubire s-a apucat şi de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar să luăm seama că uneori aceasta este o ispită a celui rău, ca neputând duce la bun sfârşit, să ne descurajăm cu totul. Că aceasta este o ispită vicleană se vede când nu facem cele după puterea noastră dar vrem să ne apucăm neapărat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci întâi să le facem pe acelea şi abia pe urmă să ne apucăm de acestea.)

ˇ        Acest “adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute” poate fi asemănat cu subconştientul de care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă pentru că dă o obişnuinţă repetării aceloraşi păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la repetarea aceloraşi păcate şi cum alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou. În amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor trecute în subconştient, care echivalează cu o anumită slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa ţine totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează cu un acut simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă accentuare a conştiinţei de sine în faţa lui Dumnezeu ca persoană supremă.

ˇ        Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, deşi aceştia sunt doar de aceeaşi fire. Nu cumva din pricina înjugării cu ei? (Sufletul nu cunoaşte pe dracii ce se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru legătura oarecum firească ce s-a stabilit între el şi ei în starea lui morală. Prin aceasta subiectul uman făcând voia acelora se identifică oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat îi poate cunoaşte precis.)

ˇ        Dracul poftelor trupeşti şi al mâniei, al lăcomiei pântecelui, leneviei şi al somnului nu obişnuiesc să înalţe cornul minţii, dar duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire şi al limbuţiei obişnuiesc să adauge răului pe care-l produc ele înseşi şi pe acesta al mândriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osândirii, cel plin de sine care este însoţitorul acestora.

ˇ        Să cercetăm înainte de toate de unde suflă vântul, ca nu cumva să ne aflăm întinzând pânzele împotriva lui.

ˇ        Este cu neputinţă să ne curăţim de la început cu totul de lăcomia pântecelui şi de slava deşartă . Să nu căutăm însă cumva să luptăm cu slava deşartă prin desfătarea cu mâncări căci săturarea pântecelui naşte şi ea slava deşart㠖 aceasta în ceea ce priveşte începătorii. Mai degrabă să luptăm împotriva ei prin împuţinarea mâncării şi aşa va veni în cei ce se silesc ceasul, şi acum este, când Domnul va supune şi pe acesta sub picioarele noastre.

ˇ        Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în ce fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură.

ˇ        Trebuie să vedem şi să luăm seama în ce timp şi cum putem să scăpăm de mânie prin mâhnire, care din draci ne înalţă şi care ne smeresc, care ne înăspresc sau ne învârtoşează şi care ne mângâie; care ne fac trândavi şi care porniţi spre rele, care trişti şi care veseli.

ˇ        Să nu ne înspăimântăm de ne vom vedea la începutul dreptei noastre vieţuiri după Dumnezeu mai împătimiţi de cum eram când petreceam în lume. Pentru ca să dobândim însănătoşirea, trebuie mai întâi să se dezlănţuie în noi toate pricinile care au dus la boală. Dacă fiarele se ascund în locuri dosnice, nu pot fi văzute, tot astfel şi patimile.

ˇ        Când li se întâmplă celor ce sunt aproape de desăvârşire să fie biruiţi de demoni într-un lucru de puţină importanţă, îndată aceştia se străduiesc din răsputeri să-şi răscumpere greşeala însutit.

ˇ        Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi este atât de întunecoasă problema aceasta discernerii gândurilor.

ˇ        Iertare au dobândit mulţi în scurtă vreme, dar nepătimire nu, căci aceasta are nevoie de timp mult dar şi de Dumnezeu.

ˇ        Simţirea sufletului este o însuşire a lui, iar păcatul este pălmuirea simţirii. Simţirea de sine pricinuieşte oprirea păcatului sau micşorarea lui, iar ea este frica conştiinţei. Iar conştiinţa este cuvântul şi mustrarea păzitorului dat nouă la botez, ce aceea pe cei nebotezaţi nu-i vedem atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele păcătoase, ci cu mult mai puţin. (Poate fi vorba de cuvântul şi mustrarea îngerului păzitor redat nouă la botez, dar întrucât el nu poate fi socotit conştiinţa noastră trezită din nou la botez, mai degrabă este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Său într-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui Hristos devine atât de unit cu conştiinţa noastră trezită prin aceasta, încât aceasta poate fi socotită una cu El căci conştiinţa este răspundere iar răspunderea nu poate fi înţeleasă fără cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere să-I răspundem. Conştiinţa este bipersonală sau interpersonală şi cu deosebire este relaţia dintre om şi Dumnezeu. Prin conştiinţă suntem traşi la răspundere, cu cât simţim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce întreţine în noi conştiinţa şi înainte de botez, dar într-un grad mult mai slab.

ˇ        Intenţia bună este maica ostenelilor iar începutul ostenelilor sunt virtuţile. Fiica virtuţii este lucrarea în continuare iar rodul unei cugetări continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea bună a fiinţei.

ˇ        Şezând la înălţime ia seama la tine însuţi şi atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te şi iarăşi şezând ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte.

ˇ        Ia seama călugăre însingurat la ceasurile fiarelor căci nu vei putea altfel să le întinzi cursele potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărţire s-a dus cu totul de la tine (trândăvia), e de prisos orice grijă pentru ea, dar de mai îndrăzneşte să se apropie nu ştiu cum te vei putea linişti.

ˇ        Cel ce se linişteşte si luptă cu trândăvia se păgubeşte de multe ori căci va cheltui timpul rugăciunii şi al vederii duhovniceşti în meşteşugirile şi luptele cu ea.

ˇ        Cel ce a înaintat nu lucrează numai când este treaz, ci şi când doarme, de aceea unii îi ocărăsc pe draci când vin la ei în vise şi îndeamnă femei desfrânate la neprihănire.

ˇ        Dobândeşte ochi neîmprăştiat al sufletului împotriva închipuirii de sine căci nimic nu poate fura şi pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta bună este risipită de nălucire şi de laudă deci să nu-ţi destrame sufletul închipuirea de sine.)

ˇ        Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare căci curiozitatea poate întina liniştea cum nu o poate altceva. (În curiozitate se poate arăta un mare interes pentru lucruri neînsemnate, sau care îndeamnă la rău, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde în Sine totul, totul orânduit în slujba binelui şi a adunării tuturor în Sine.)

ˇ        Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată nici să se înalţe totdeauna nebuneşte, ci să privească la Pavel, folosindu-se de amândouă (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile întîistătătorului, iar acesta arătându-le lor pe acestea a trezit în ei necredinţa.

ˇ        Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învăţat.

ˇ        Gândurile ce tind în jos târându-se pe pământ ca nişte şerpi, gânduri care se sălăşluiesc în inimă ca într-un cuib, răpesc mintea şi fac înţelegerea să cadă în năluciri ducând omul în rătăcire. Ele îl cuprind uşor pe cel ce le ascultă făcându-l prin fantezie căpetenie, conducător de oşti, închipuindu-şi în jurul lui ostaşi înarmaţi, sumedenie de trupe şi arme multe pe care le atinge. Conduce tabere şi regimente ce biruie la porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri şi distincţii, zideşte cetăţi, rânduieşte căpetenii şi le depărtează pe altele. Iar când vede că de fapt aşa ceva nu este potrivit cu statutul său trece la ceva mai adecvat şi anume că este întronizat arhiereu a toată lumea care hirotoneşte mitropoliţi, depune episcopi, adună preoţi, trimite misionari, dăruieşte titluri de arhimandriţi, numeşte pe alţii, zideşte biserici, înfiinţează chinovii, înalţă aziluri de bătrâni, case de oaspeţi şi spitale, îmbracă orfani, apără văduve şi se vede pe sine doctorul şef al oropsiţilor vindecând în dar pe toţi. Aceste gânduri şi multe altele asemănătoare atrăgându-i mintea şi hrănind-o cu o cugetare deşartă, fac să i se cuibărească în mădulare demonul desfrâului, al poftei pântecelui, de veşmântul preoţesc şi al slavei de stareţ. Acestea îi învârtoşează inima şi o umple de boala iubirii de arginţi, de îndrăzneala slavei deşarte, orbeşte ochii inimii, agită trupul, aţâţă simţurile spre împreunarea cu femei aruncându-l prin curgerea seminţei în groapa desfrâului cu mintea, la mişcarea mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipăiri, îmbrăţişări de trupuri, împreunări de buze, uniri de mădulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea mişcărilor. Şi astfel sărmanul monah se îndulceşte pe nesimţite prin această fantezie complăcându-se în această stare.