|
|
·
Întreaga poftă a cinstitorului
de Dumnezeu trebuie să se îndrepte spre ceea ce doreşte, încât
să nu se mai găsească vreme ca patimile sale să
făurească gânduri de ură faţă de oameni. Pentru
că dacă fiecare patimă, când se mişcă spre ceea ce o
stăpâneşte ţine gândul înlănţuit, de ce n-ar
ţinea şi râvna virtuţii cugetarea slobodă de celelalte
patimi. Căci să ne gândim cu ce sentiment priveşte cel ce se
mânie la lucrurile dinafară, luptându-se în minte cu faţa celui ce
l-a întristat? Şi cu ce sentiment le priveşte iubitorul de bani, când,
răpit de năluciri, se uită la avuţiile materiale? Iar
desfrânatul adeseori, chiar aflându-se între mai mulţi, îşi închide
simţurile şi, luând în el faţa dorită, vorbeşte cu ea,
uitând de cei de faţă şi şade ca un stâlp fără de
glas, neştiind nimic de cele ce se petrec înaintea ochilor, sau se grăiesc
în jurul lui ci, întors spre cele dinăuntru, este predat întreg
nălucirii sale. Pe un astfel de suflet îl numeşte poate Scriptura
femeie ce şade din pricina rânduielii, căci şezând departe de
simţuri, îşi adună în sine lucrarea lui, nemaiprimind nimic din
cele de afară, pentru nălucirea ruşinoasă care-l
stăpâneşte. Dacă acestea stăpânesc astfel gândul din
pricina patimii, făcând simţurile să-şi înceteze lucrarea,
cu cât mai vârtos nu va face dragostea de înţelepciunea mintea să se
lepede de lucrurile sensibile şi de lucrarea simţurilor,
răpind-o în văzduh şi ocupând-o cu vederea celor inteligibile!
Căci precum în cele ce s-a tăiat sau s-a ars nu poate intra alt gând
afară de cel al suferinţei care îl stăpâneşte din pricina
durerii, tot aşa nici cel ce se gândeşte la ceva cu patimă nu
poate să se cugete la altceva, decât la patima care-i stăpâneşte
mintea şi care îi pătrunde tot gândul cu licoarea ei. Fiindcă
plăcerea nu primeşte alături de ea durere, nici bucuria
întristare, şi nici veselia supărare. Patimile protivnice nu se
împletesc întreolaltă şi nu se împreună niciodată, nici nu
se învoiesc la o întovărăşire prietenească, din pricina
înstrăinării şi vrăjmăşiei lor neîmpăcate le
la fire. Drept aceea, să nu se tulbure curăţenia virtuţii
cu gândurile lucrurilor lumeşti, nici limpezimea contemplaţiei
să nu se întunece cu grijile trupeşti, cu chipul filozofiei
adevărate, arătându-şi luminata sa frumuseţe, să nu
mai fie hulit de gurile îndrăzneţe, nici să se mai facă
lucru de râs din pricina neiscusinţei celor ce-l desemnează. (Nil
Ascetul)23
·
Răul nu este în fire, nici nu
este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva
rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea
ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce
face aceasta. Se cuvine deci ca prin cultivarea necontenită a amintirii
lui Dumnezeu să ne ferim de a ne deprinde cu răul. Căci e mai
puternică firea binelui, decât deprinderea răului. Fiindcă cel
dintâi este, pe când cel de al doilea, nu este, decât numai în faptul că
se face. (Diadoh al Foticeii)23
·
Trebuie să alungăm din
inimă momeala gândului, prin împotrivire cucernică în vremea
rugăciunii, ca să nu ne aflăm cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar
cu inima cugetând cele necuvenite. Căci nu primeşte Dumnezeu rugăciune
tulbure dispreţuitoare de la cel ce se îndeletniceşte cu
liniştea. Scriptura ne îndeamnă pretutindeni să păzim
simţurile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu
şi după legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înţeleg toate
mişcările sufletului, dar mai ales mânia şi pofta, căci
acestea sunt supuse puterii raţiunii), am săvârşit virtutea
şi am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu şi voia spre
voile Lui, iar mânia împotriva diavolului şi a păcatului. Spre ce lucrare
năzuim prin urmare? Spre meditaţia cea ascunsă. (Isaia
Pustnicul)23
·
De se va semăna vreun gând urât
în inima ta, şezând în chilia ta priveşte şi
împotriveşte-te păcatului, ca nu cumva să te biruie.
Sârguieşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, gândind că
îţi poartă de grijă şi că cele ce le
grăieşti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci
sufletului tău: Dacă te temi ca păcătoşii, cari-s ca
şi tine, să nu vadă păcatele tale, cu cât mai mult trebuie
să te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfătuirea
aceasta cu tine însuţi vine în sufletul tău frica lui Dumnezeu.
Şi dacă rămâi în ea, rămâi neclintit de patimi, precum este
scris: „Cei ce nădăjduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu
se va clăti în veac cel ce locuieşte în Ierusalim”. Şi la tot
lucrul pe care-l faci, să ai pe Dumnezeu înainte şi să
cugeţi că vede orice gând al tău, şi nu vei
păcătui niciodată. (Isaia Pustnicul)23
|
