|
|
·
Să nu-ţi iei tânăr
slujitor, ca nu cumva vrăjmaşul să stârnească prin el vreo
sminteală şi să-ţi tulbure cugetul, ca să te
îngrijeşti de mâncări alese, căci nu vei mai putea să te
îngrijeşti numai de tine. Să nu faci aceasta gândindu-te la odihna
trupească, ci cugetă la ce e mai bine, la odihna duhovnicească,
căci cu adevărat e mai bună odihna duhovnicească decât cea
trupească. Iar dacă te gândeşti la folosul tânărului,
să nu te învoieşti nici atunci, căci nu este a noastră
datoria aceasta, ci a altora, a sfinţilor părinţi din chinovie.
Grijeşte-te numai şi numai de folosul tău, păzind chipul
liniştii. Cu oameni cu multe griji şi iubitori de materie să
nu-ţi placă să locuieşti, ci locuieşte sau singur, sau
cu fraţi neiubitori de materie şi de acelaşi cuget cu tine.
Că cel ce locuieşte cu oamenii iubitori de materie şi cu multe
griji, vrând-nevrând va face şi el tovărăşie cu ei şi
va sluji poruncilor omeneşti. Nu te lăsa atras în vorbire
deşartă, nici în oricare altă năpastă, ca mânia,
întristarea, nebunia după lucruri pământeşti, frica de
sminteală, grija de naşteri, sau de rudenii, ba mai mult,
ocoleşte întâlnirile dese cu acestea, ca nu cumva să te scoată
din liniştea din chilie şi să te tragă în grijile lor.
«Lasă, zice Domnul, pe cei morţi să-şi îngroape morţii
lor, iar tu vino de urmează Mie». Iar dacă şi chilia, în care
locuieşti, e încărcată cu multe, fugi, nu o cruţa, ca nu
cumva să te topeşti de dragul ei. Toate să le faci, toate
să le împlineşti, ca să te poţi linişti! Încălzeşte-ţi
inima, sârguind să te afli în voia lui Dumnezeu şi în războiul
nevăzut. (Evagrie Ponticul)22
·
Dacă nu te poţi
linişti uşor în părţile tale, grăbeşte spre înstrăinarea
cu voia şi întăreşte-ţi gândul spre ea. Fă-te ca un
neguţător priceput, care le cearcă pe toate cele folositoare
liniştii şi pe toate căile pune stăpânire pe cele
liniştitoare şi de folos acestui scop. Te sfătuiesc
iarăşi: iubeşte înstrăinarea, căci te
izbăveşte de împrejurările ţinutului tău şi te
lasă să te bucuri numai de folosul liniştii. Fugi de
zăbovirile în cetate şi rabdă cu bărbăţie pe cele
din pustie: “că iată, zice Sfântul, m-am depărtat fugind şi
m-am sălăşluit în pustie”. De este cu putinţă, în nici
un chip să nu te arăţi prin cetate. Căci nu vei vedea acolo
nimic de folos şi nimic bun pentru petrecerea ta. “Am văzut, zice
iarăşi Sfântul, fărădelege şi pricini în cetate».
Aşadar caută locurile netulburate şi singuratice şi să
nu te înfricoşezi de ecoul lor. Chiar năluciri de la draci de vei
vedea acolo, să nu te înspăimânţi, nici să fugi,
lepădând alergarea ce îţi e spre folosul tău. Să stai pe
loc fără frică şi vei vedea măririle lui Dumnezeu:
ajutorul, purtarea de grijă şi toată cunoştinţa spre
mântuire. ”Căci am primit, zice fericitul bărbat, pe Cel ce mă
mântuieşte de împuţinarea sufletului şi de furtună”. “Pofta
vagabondării să nu biruie inima ta, căci vagabondarea împreunată
cu pofta strică mintea cea fără de răutate”. Multe ispite sunt
cu acest scop. De aceea teme-te de greşeală şi stai cu
aşezământ în chilia ta. (Evagrie Ponticul)22
·
Dacă ai prieteni, fugi de
întâlnirile dese cu ei, căci numai întâlnindu-te rar cu dânşii le vei
fi de folos. Iar, dacă vezi că îţi vine prin ei vreo vătămare,
cu nici un chip nu te mai apropia de dânşii. Trebuie să ai ca
prieteni pe cei ce pot fi de folos şi de ajutor vieţuirii tale. Fugi
şi de întâlnirile cu bărbaţii răi şi războinici,
şi cu nici unul din aceştia să nu locuieşti împreună;
ba şi de sfaturile lor cele de nimica să te lepezi. Căci nu
locuiesc lângă Dumnezeu şi nici statornicie n-au. Prietenii tăi
să fie bărbaţii paşnici, fraţii duhovniceşti
şi părinţii sfinţi; căci pe aceştia şi
Domnul îi numeşte aşa zicând: “Mama mea, fraţii şi
părinţii mei aceştia sunt, care fac voia Tatălui Meu cel
din Ceruri”. Cu cei împrăştiaţi de griji multe să nu te
aduni, nici ospătare cu dânşii să nu primeşti, ca nu cumva
să te tragă în împrăştierea lor şi să te
depărteze de la ştiinţa liniştii. Căci au
într-înşii patima aceasta. Nu pleca urechea ta la cuvintele lor şi nu
primi socotinţele inimii lor, căci sunt cu adevărat
păgubitoare. Spre credincioşii pământului să fie osteneala
şi dorinţa inimii tale şi spre râvna lor de-a plânge. “Căci
ochii mei, zice, spre credincioşii pământului, ca să
şadă ei împreună cu mine». Iar dacă cineva dintre cei ce
vieţuiesc potrivit cu dragostea de Dumnezeu vine să te poftească
la masă şi vrei să te duci, du-te, însă de grabă
să te întorci la chilia ta. De este cu putinţă, afară de
chilie să nu dormi niciodată, ca de-a-pururi să rămână
cu tine harul liniştii şi vei avea într-însa neîmpiedicată
slujirea jertfei tale. (Evagrie Ponticul)22
·
Aşezându-te în chilia ta,
adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii.
Priveşte atunci la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi
osteneala şi dispreţuieşte deşertăciunea din lumea
aceasta, atât a plăcerii cât şi a străduinţei, ca să
poţi să rămâi nestrămutat în aceeaşi hotărâre a
liniştii şi să nu slăbeşti. Mută-ţi gândul
şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele
acolo, în ce tăcere prea amară? Sau în ce cumplită suspinare? În
ce mare spaimă şi frământare? Sau în ce aşteptare?
Gândeşte-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile
sufleteşti fără sfârşit. Mută-ţi apoi gândul la
ziua învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu.
Închipuieşte-ţi scaunul acela înfricoşat şi
cutremurător. Adu la mijloc cele ce aşteaptă pe
păcătoşi: Ruşinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos
însuşi, a îngerilor, a Arhanghelilor, a Stăpânilor şi a tuturor
oamenilor, toate muncile, focul cel veşnic, viermele cel neadormit,
şarpele cel mare, întunericul şi peste toate acestea plângerea
şi scrâşnirea dinţilor, spaimele, chinurile. Gândeşte-te
apoi şi la bunătăţile ce îi aşteaptă pe drepţi:
îndrăznirea cea către Dumnezeu Tatăl şi către Iisus
Hristos, către îngeri, Arhangheli, Stăpânii, împreună cu tot
poporul Împărăţiei şi cu darurile ei: bucuria şi
fericirea. Adu în tine amintirea acestora amândouă şi plânge şi
suspină pentru soarta păcătoşilor, îmbracă vederea ta
cu lacrimi de frică să nu fii şi tu printre dânşii. Iar de
bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi bucură-te
şi te veseleşte. Sârguieşte-te să te învredniceşti de
partea acestora şi să te izbăveşti de osânda acelora.
Să nu uiţi de acestea, fie că te afli în chilie, fie afară
ş nicidecum să nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel
puţin printr-aceasta să scapi de gândurile spurcate şi
păgubitoare. (Evagrie Ponticul)22
·
Să fugim de vieţuirea în
oraşe şi sate, ca cei din oraşe şi sate să alerge la
noi; să căutăm singurătatea, ca să atragem pe cei ce
fug acum de noi, dacă peste tot place aceasta vreunora. Căci s-a
scris despre unii cu laudă, că au părăsit oraşele şi
au locuit între pietrei şi s-au făcut ca nişte porumbiţe
singuratice. Iar Ioan Botezătorul a petrecut în pustie şi toate
oraşele au venit la el cu toţi locuitorii; şi s-au grăbit
să-i vadă cingătoarea de piele cei îmbrăcaţi în haine
de mătase, şi au ales să petreacă în aer liber cei ce aveau
case împodobite cu aur, şi să doarmă pe rogojină cei ce se
odihneau pe paturi bătute în nestemate; şi toate le primeau,
deşi erau potrivnice obiceiului lor. Căci dorul după viaţa
virtuoasă a bărbatului tăia simţirea celor dureroase
şi minunea vederii lui depărta osteneala petrecerii în strâmtoare.
(Nil Ascetul)22
·
Ci, cum se predau pe ei
înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine
ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit
cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe
urmă îl va rupe din frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt
să se scrie Vieţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se
apucă de unul din felurile acestea de vieţuire, să fie dus
printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a
lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului
său? „Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi
înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor”.
Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde
perechile de boi şi voi economisi preţul după
cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din
vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să
fie lângă învăţător, a dispreţuit cele văzute
şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de
unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii.
De ce apoi şi Domnul, îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii
după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vândă averile şi
să le dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic?
Fiindcă ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi
întregul, pricină de împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise,
rânduind celor ce vreau să se curăţească în rugăciunea
cea mare, să-şi radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta
să se lepede cu desăvârşire de averi, iar în al doilea rând
să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa
măsură, încât să nu mai fie câtuşi de puţin
tulburaţi de amintirile lor. (Nil Ascetul)22
·
Iar după ce au făcut
aceasta, trebuie sfătuiţi, dacă au ieşit de curând din
tulburări, să se îndeletnicească cu liniştirea şi
să nu împrospăteze, prin drumuri dese, rănile produse cugetării
prin simţuri, nici să aducă alte forme vechilor chipuri ale
păcatelor, ci să ocolească furişarea celor nouă
şi toată sârguinţă să le fie spre a şterge
vechile închipuiri. Desigur liniştirea le este un lucru foarte ostenitor
celor ce s-au lepădat de curând, căci amintirea, luându-şi acum
răgaz, mişcă toată necurăţia care zace în ei,
ceea ce n-a apucat să facă mai înainte pentru mulţimea
lucrurilor care prisoseau. Dar pe lângă osteneală, liniştirea
are şi folos, izbăvind mintea cu vreme de tulburarea gândurilor
necurate. Căci dacă vreau aceştia să-şi spele sufletul
şi să-l curăţească de toate petele care îl
necurăţesc, sunt datori să se retragă din toate lucrurile
prin care creşte întinăciunea şi să dea cugetării
multă linişte; de asemenea să se ducă departe de toţi
cei care îi întărâtă şi să fugă de împreuna petrecere
cu cei mai apropiaţi ai lor, îmbrăţişând singurătatea,
maica înţelepciunii. Pentru că este uşor să cadă
aceştia iarăşi în mrejile din care socotesc că au
scăpat, când se grăbesc să petreacă în lucruri şi
griji de tot felul. Şi nu e de nici un folos, celor ce s-au strămutat
la virtute, să se bucure de aceleaşi lucruri, de care s-au
despărţit, dispreţuindu-le. Căci obişnuinţa fiind
o greutate care atrage la ea, este de temut ca nu cumva aceasta să le
tulbure iarăşi liniştea câştigată cu multă
sârguinţă, prin îndeletniciri urâte şi să le
împrospăteze amintirile relelor săvârşite. Pentru că mintea
celor ce s-au desfăcut de curând de păcat se aseamănă cu
trupul care a început să se reculeagă dintr-o lungă boală,
căruia orice prilej întâmplător i se face pricină de-a
recădea în boală, nefiind încă destul de întremat în putere.
Căci nervii mintali ai acestora slabi şi tremurători, încât e
temere să nu năvălească din nou patima, care de obicei este
aţâţată de împrăştierea în tot felul de lucruri. Prin
urmare să nu se amestece monahul, înainte de ce a dobândit deprinderea
desăvârşită a virtuţii, în tulburările lumii, ci
să fugă cât mai departe, aşezându-şi cugetarea la marea
depărtare de zgomotele ce răsună jur împrejur. Căci nu e de
nici un folos celor ce s-au desfăcut de lucruri ca să fie
ciocăniţi din toate părţile de veştile despre ele
şi, după ce au părăsit cetatea faptelor lumeşti,
să se aşeze în poartă ca Lot, rămânând plini de zgomotul de
acolo. Trebuie să iasă afară ca marele Moise, ca să
înceteze nu numai faptele, ci şi veştile lor, precum zice: „Când voi
ieşi din cetate şi voi întinde mâinile mele, vor înceta vocile”.
Căci atunci vine desăvârşita liniştire, când nu numai
faptele, ci şi amintirile lor încetează, dând sufletului timp să
poată vedea chipurile întipărite şi să lupte cu fiecare
dintre ele şi să le scoată din cugetare. De vor intra alte
şi alte forme, nu va putea şterge nici întipăririle de mai
înainte, cugetarea fiind ocupată cu cele care vin. Prin aceasta osteneala
de-a tăia patimile se face în chip necesar mai grea, acestea
câştigând tărie din creşterea pe-ncetul şi acoperind
puterea de străvedere a sufletului cu nălucirile care se adaugă
mereu asemenea unui râu în curgere necontenită. Cei ce vreau să
vadă uscată albia râului, mai păstrând în ea doar câteva lucruri
vrednice de cunoscut, nu folosesc nimic scoţând apa din locul în care cred
că se află ceea ce caută, căci apa care curge umple îndată
locul golit. Dar de vor opri cursul apei de mai sus, li se va arăta
pământul fără osteneală, apa rămasă ducându-le la
vale de la sine şi lăsându-le pământul uscat, pentru a afla cele
dorite. Tot aşa este uşor a goli formele care dau naştere
patimilor, când simţurile nu mai aduc pe cele dinafară. Dar când
acestea trimit înăuntru, ca pe un torent, formele supuse simţurilor,
nu este numai greu, ci şi cu neputinţă a curăţa peste
tot mintea de o asemenea inundaţie. Căci deşi nu-l tulbură
pe unul ca acela patimile, negăsind prilej de a se stârni, din lipsa
întâlnirilor dese, dar strecurându-se pe nebăgate de seamă se
întăresc şi mai mult, primind putere cu trecerea vremii. (Nil
Ascetul)22
·
De asemenea pământul călcat
necontenit, chiar dacă are mărăcini, nu-i scoate la iveală,
căci bătătorirea picioarelor îi opreşte să
răsară. Dar în sânul lui se întind rădăcinile tot mai
adânci, mai puternice şi mai mustoase, şi acestea vor odrăsli
îndată, atunci când le va îngădui timpul să răsară.
Tot aşa patimile, împiedicate de lipsa întâlnirilor necontenite să
iasă la arătare, se fac mai tari şi, crescând în linişte,
năvălesc mai pe urmă cu multă putere, făcându-le
războiul greu şi primejdios celor care la început n-au avut
grijă de lupta împotriva lor. (Nil Ascetul)22
·
De aceea sfinţii au fugit din
cetăţi şi au ocolit împreuna vieţuire cu cei mulţi,
cunoscând că împreuna petrecere cu oamenii stricaţi aduce mai
multă pagubă decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au
părăsit avuţiile deşarte, fugind de împrăştierea adusă
de ele. De aceea Ilie, părăsind Iudeea, locuia în muntele pustiu al
Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpărarea foamei
nimic afară de copaci, căci se mulţumea cu ghindele copacilor,
împlinindu-şi trebuinţa cu acestea. Elisei de asemenea ducea
aceiaşi vieţuire, primind de la învăţătorul său, pe
lângă alte virtuţi, şi pe aceea de a petrece prin pustiuri. Iar
Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca aguridă şi miere
sălbatică, arătând celor mulţi că nu e greu să
împlinească trebuinţa trupului şi osândindu-i pentru
desfătările încărcate. Poate şi Moise, poruncind
israelitenilor ca să adune mana de la zi la zi, a pus această lege în
chip general, rânduind ca omul să îngrijească de viaţă
numai pentru ziua de azi şi să nu se asigure de mai înainte. El a
socotit că aşa se cuvine fiinţei raţionale să facă:
să se mulţumească cu cele ce se nimeresc, căci
îngrijitorul celorlalte este Hristos; să nu aibă grijă de
cele dinainte, ca să pară că nu crede în harul lui Dumnezeu,
care nu ar revărsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil Ascetul)22
·
Şi scurt vorbind, toţi
sfinţii, de care n-a fost vrednică lumea, au părăsit-o,
rătăcind prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi
prin crăpăturile pământului şi umblau în piei de oi şi
de capre, lipsiţi, strâmtoraţi, necăjiţi, fugind de
năravurile rele ale oamenilor şi de faptele smintite care
covârşesc oraşele, ca nu cumva să fie duşi de
vălmăşagul tuturor ca de puterea unui puhoi. Se bucurau de
petrecerea cu fiarele şi socoteau vătămarea de la acestea mai
mică decât cea de la oameni. Mai bine zis, au fugit de oameni, ca de
nişte uneltitori şi s-au încrezut în fiare, ca în nişte
prieteni. Căci acelea nu învaţă păcatul, iar de virtute se
minunează şi o cinstesc. Aşa de pildă oamenii au dat
pierzării pe Daniil, dar l-au scăpat leii, păzind ei pe cel
osândit în chip nedrept din pizmă, ca şi dreptatea batjocorită
de oameni; în felul acesta au rostit ei judecata cea dreaptă cu privire la
cel osândit pe nedrept. Astfel virtutea bărbatului s-a făcut
oamenilor pricină de pizmă şi de duşmănie, iar
fiarelor prilej de sfială şi de cinste. În câte fiinţe a fost
semănată dorinţa după mai bine! (Nil Ascetul)22
·
Să râvnim virtuţile
sfinţilor şi, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului
să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatic, lăsat slobod de
Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului şi-şi
bate joc de zarva oraşelor, chiar dacă l-am făcut până acum
să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l
dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt
stăpâni nu prin fire, ci şi-au câştigat stăpânirea prin obişnuinţă.
Desigur aceştia vor auzi şi se vor supune, dacă vom arăta
nu numai cu limba şi cu glasul simplu, ci cu toată starea
dinăuntru a sufletului, „că Domnul are trebuinţă de el”. Şi
îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit cu
veşmintele apostoleşti, să se facă purtător al
Cuvântului; sau, fiind slobozit să se întoarcă în străvechile
imaşuri ale Cuvântului, să caute, dincolo de orice verdeaţă
(ceea ce înseamnă a rămânea la frunzişul sau la litera
dumnezeieştii Scripturi), ca să fie călăuzit la viaţa
cea necuprinsă, care rodeşte la un loc hrană şi
desfătare multă. Dar se iveşte întrebarea cum caută dincolo
de orice verdeaţă asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu
în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca sălaş
pământul sărat, ştiut fiind că pământul sărat
şi pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru creşterea
verdeţei? Înţelesul este acesta, că numai cel pustiu de patimi
este în stare să caute cuprinsul contemplaţiei în cuvintele
dumnezeieşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil
Ascetul)22
·
Ţine de sufletul
desăvârşit să fie lipsit de griji, şi de cel necredincios
să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul
desăvârşit s-a spus că este „un crin în mijlocul
mărăcinilor”. Aceasta îl arată vieţuind fără griji
între cei apăsaţi de multe griji. Căci crinul şi în
Evanghelie este icoana sufletului fără griji. El nu se
osteneşte, zice, nici nu toarce, şi e îmbrăcat într-o slavă
mai mare ca a lui Solomon. Iar despre cei ce au multă grijă pentru
cele trupeşti se zice: „Toată viaţa necredinciosului e
înecată în grijă”. Şi de fapt e cu adevărat neevlavios
lucru să întindem cât ţine viaţa grija pentru cele trupeşti
şi să nu arătăm nici o sârguinţă pentru cele
viitoare; să cheltuim toată vremea pentru trup, deşi nu are
trebuinţă de multă osteneală, iar sufletului, care are
atâta putinţă de creştere încât nu-i ajunge toată
viaţa pentru desăvârşirea lui, sau să nu-i închinăm
nici măcar o vreme cât de scurtă sau, dacă ni se pare că-i
închinăm puţină, să o facem aceasta fără
vlagă şi cu nepăsare, amăgiţi de suprafaţa
lucrurilor văzute. În felul acesta noi pătimim ceea ce pătimesc
cei prinşi, ca printr-o undiţă, de cele mai urâte dintre femeile
stricate care, în lipsa frumuseţii adevărate, născocesc una
mincinoasă, ca o momeală pentru privitori, îndreptând prin tot felul
de făinuri urâţenia lor. Căci odată ce am fost biruiţi
de deşertăciunea lucrurilor de aici, nu mai putem vedea urâciunea
materiei, fiind înşelaţi de patimă. (Nil Ascetul)22
·
Bine este dar să rămânem
între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu
toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă
suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, nici un
temei nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte.
Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar,
ci o năzuinţă fără sfârşit şi o
deşertăciune fără capăt sporeşte necontenit
osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin
adăugirea materiei. (Nil Ascetul)22
·
Cel ce vrea să
străbată marea spirituală rabdă îndelung, cugetă
smerit, veghează şi se înfrânează. De se va sili
să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima. Liniştirea
e reţinerea de la rele, iar de-şi va lua cineva cu sine şi
cele patru virtuţi, pe lângă rugăciune, nu va avea alt
ajutor mai sigur spre starea de nepătimire. Nu se poate linişti
mintea fără trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele,
fără liniştire şi rugăciune. (Marcu
Ascetul)22
·
Sufletul care nu s-a izbăvit de
grijile lumeşti nu iubeşte nici pe Dumnezeu cu adevărat şi
nu dispreţuieşte nici pe diavolul cum trebuie. Căci grija
vieţii îi este îi este ca un acoperământ, care îl
împovărează. Din această pricină mintea nu-şi poate
cunoaşte dreptul de judecată asupra acestor feluri de lucruri, ca
să dea fără greşeală hotărârile
judecăţii sale. Deci în toate chipurile retragerea din lume e
folositoare. (Diadoh al Foticeii)22
·
Cei ce se nevoiesc trebuie
să-şi păstreze cugetarea netulburată, ca mintea deosebind
gândurile ce trec prin ea, pe cele bune şi trimise de Dumnezeu să le
aşeze în cămările amintirii, iar pe cele întunecoase şi
drăceşti să le arunce afară din jitniţele firii.
Căci atunci când marea e liniştită, pescarii văd până
în adâncuri, încât nu le scapă aproape nici unul din peştii care
mişună acolo. Dar când e tulburată de vânturi, ascunde în negura
tulburării ceea ce se lasă cu prisosinţă să fie
văzut când e liniştită şi limpede. Meşteşugul
celor ce pun la cale vicleşugurile pescăreşti nu mai atunci nici
o putere. Aceasta se întâmplă să o păţească şi
mintea contemplativă, mai ales atunci când dintr-o mânie nedreaptă se
tulbură adâncul sufletului. (Diadoh al Foticeii)22
·
Cea dintâi virtute este nepurtarea de
grijă, adică moartea faţă de orice om şi de orice
lucru. Din aceasta se naşte dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naşte
mânia cea după fire, care se împotriveşte oricărui atac încercat
de vrăjmaşul. Atunci găseşte sălaş în om frica
lui Dumnezeu, iar prin frică se face arătată dragostea.
(Isaia Pustnicul)22
|
