|
|
·
După cum corăbierii
cârmuiesc corabia cu grijă, ca să n-o izbească de vreo
stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se
silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu
frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De
asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos,
tăind de la suflet toate gândurile păcătoase. (Antonie cel
Mare)10
·
După cum cârmacii şi cei ce
ţin frânele cu sârguinţă şi cu luare aminte ajung la
ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă
şi virtuoasă, trebuie să călătorească cu
sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după
cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta,
crezând îşi face loc în nemurire. (Antonie cel Mare)10
·
Cei ce cunosc binele, dar nu văd
ce le este de folos, îşi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a
împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre
aceştia, ca nu cumva să cădem şi noi, în chip silnic, în
acelaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca nişte
orbi. (Antonie cel Mare)10
·
Uneori trupul e bolnav şi de
trebuie să mănânci şi de două, de trei şi de mai multe
ori, să nu fie întristat cugetul tău căci ostenelile
trupeşti nu trebuie să fie ţinute şi în timpuri de
boală şi de slăbiciune, ci trebuie lăsate atunci mai slobod
în anumite privinţe, ca să se întărească trupul din nou
spre aceleaşi osteneli ale vieţuirii. Iar în privinţa
înfrânării de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvânt ca
să nu mâncăm ceva, ci a zis: ''Iată am dat vouă toate, ca pe
legumele ierburilor'', ''mâncaţi-le nimic cercetând'', şi: ''Nu cele ce
intră în gură spurcă pe om''. Deci înfrânarea de la anumite bucate
e lucru ce rămâne la alegerea ta, ca o osteneală a sufletului.
(Evagrie Ponticul)10
·
Socotesc că dracul, atingându-se
de creier, schimbă lumina minţii, precum voieşte. În felul
acesta este stârnită patima slavei deşarte spre gândul de a face
mintea să se pronunţe cu uşurătate, prin păreri
proprii, despre cunoştinţa dumnezeiască fiinţială.
Unul ca acesta nefiind supărat de patimi trupeşti şi necurate,
ci înfăţişându-se - zice-se - cu curăţie,
socoteşte că nu se mai petrece în el nici o lucrare potrivnică.
De aceea socoteşte arătare dumnezeiască lucrarea
săvârşită în el de diavolul, care se foloseşte de
multă pătrundere şi, prin creier schimbă lumina
împreunată cu el şi îi dă, precum am spus, forma care vrea.
(Evagrie Ponticul)10 27
·
Îngerul lui Dumnezeu,
arătându-se, opreşte, cu cuvântul numai, lucrarea potrivnică din
noi şi mişcă lumina minţii la lucrare fără
rătăcire. (Evagrie Ponticul)10
·
Dacă vei folosi pe vreunul, vei
fi ocărât de altul, ca, simţindu-te nedreptăţit, să
spui, sau să faci ceva ce nu se cuvine şi în felul acesta să
risipeşti rău ceea ce ai adunat bine. Acesta e scopul dracilor. De
aceea trebuie să luăm aminte cu înţelepciune. (Evagrie
Ponticul)10
·
Un lucru poate fi săvârşit
bine la arătare, dar scopul celui ce l-a săvârşit nu e bun. De
asemenea poate fi rău la înfăţişare, dar ţinta
făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte
săvârşesc unii, ci şi vorbe grăiesc în chipul în care am
zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinţa
şi neştiinţa lor, alţii prin intenţia cea rea, şi
iarăşi alţii prin scopul evlavios. (Marcu Ascetul)10
·
Pe cel ce îşi ascunde
defăimarea şi ocara punând înainte laude, cu greu îl pot descoperi
cei mai simpli. Asemenea acestuia este şi cel ce, sub chipul smereniei, e
plin de slava deşartă. Aceştia acoperind multă vreme
adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt daţi totuşi pe
faţă prin fapte. (Marcu Ascetul)10
·
Unul făcând un lucru la
arătare bun vatămă pe aproapele său; iar altul
nefăcând un asemenea lucru îl ajută cu gândul. (Marcu Ascetul)10
·
Este câte unul care-şi taie o
patimă pentru o plăcere. Şi poate că unul ca acesta
nu-şi dă seama el însuşi de sine, ostenindu-şi
prosteşte. (Marcu Ascetul)10
·
Unii oameni, fiind lăudaţi
pentru virtute, s-au lăsat cuceriţi de plăcere, iar
plăcerea aceasta nutrită de slava deşartă au socotit-o
mângâiere. Alţii, mustraţi pentru păcat, s-au umplut de durere
şi durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului. (Marcu
Ascetul)10
·
Toţi aceia care, pentru faptul
că se nevoiesc, dispreţuiesc pe cei mai nebăgători de
seamă, socotesc că se îndreaptă din fapte trupeşti. Şi
toţi cei care, rezemându-se pe simpla cunoştinţă,
nesocotesc pe cei lipsiţi de cunoştinţă, se găsesc cu
mult mai neînţelepţi decât aceia. (Marcu Ascetul)10
·
Se poate întâmpla ca unul, împlinind
pe faţă o poruncă, să slujească în ascuns patimii
şi prin gânduri păcătoase să strice fapta bună.
(Marcu Ascetul)10
·
Este o lucrare a harului,
necunoscută celui slab la minte; şi este o altă lucrare a
păcatului, care semănă cu adevărul. Dar e bine să nu
cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim.
Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el
ştie folosul amândurora. (Marcu Ascetul)10
·
O poruncă se vădeşte
mai aleasă ca alta. De aceea există şi o credinţă mai
sigură ca altă credinţă. (Marcu Ascetul)10
·
Păcatele de odinioară,
pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu bună
nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însoţite de întristare,
îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără
întristare, îşi întipăresc din nou vechea întinăciune. (Marcu
Ascetul)10
·
Când mintea, prin lepădarea de
sine, se ţine stând numai de gândul nădejdii, vrăjmaşul,
sub motiv de mărturisire, îi zugrăveşte păcatele de mai
înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui
Dumnezeu şi, pe nebăgate de seamă, să facă pe om
nedrept. Căci făcând vrăjmaşul acesta, de va fi omul
luminat şi urâtor de patimi, se va întuneca, tulburându-se pentru cele
făcute. Iar de va fi încă înceţoşat şi iubitor de
plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea pătimaşă cu
momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire, ci început de
păcătuire. (Marcu Ascetul)10
·
Când vezi doi răi, având
dragoste unul faţă de altul, cunoaşte că fiecare ajută
să se împlinească voia celuilalt. (Marcu Ascetul)10
·
Se întâmplă uneori că
sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o mişcare
neşovăielnică şi lipsită de năluciri; el atrage
atunci oarecum şi trupul în adâncul dragostei aceleia negrăite, fie
că aceasta se întâmplă în vremea de veghe, fie, cum am zis, când cel
care e stăpânit de lucrarea sfântului har ajunge în stare de somn. Atunci
el nu mai cugetă la nimic, decât la aceea spre ceea ce a mişcat. Când
i se întâmplă aşa ceva, trebuie să ştie că aceasta
este lucrarea Duhului Sfânt. Căci îndulcindu-se atunci întreg de acea
dulceaţă negrăită, nu mai poate cugeta la nimic altceva,
fiind copleşit de o bucurie adâncă. Dar dacă mintea, aflându-se
sub o astfel de lucrare, zămisleşte vreo îndoială sub vreun
înţeles întinat, şi se foloseşte de sfântul nume spre a se
apăra de cel rău, şi nu numai pentru a primi dragostea lui
Dumnezeu, trebuie să înţeleagă că aceea mângâiere cu
înfăţişare de bucurie este de la înşelătorul. Bucuria
aceasta este lipsită de calitate şi de intimitate, fiind produsă
de vrăjmaşul care vrea ca sufletul să preacurvească.
Căci atunci când vede mintea lăudându-se cu experienţa
simţirii sale, el îmbie sufletului anumite mângâieri bune la
aparenţă, ca aceasta, distrat de dulceaţa aceea moale şi
umedă, să nu poată cunoaşte amestecul celui viclean. Din
aceasta să cunoaştem, prin urmare, Duhul adevărului şi
duhul înşelăciunii. Căci este cu neputinţă să
guste cineva cu simţirea din dulceaţa dumnezeiască, sau să
experimenteze prin simţire amărăciunea dracilor, dacă nu
s-a umplut de încredinţarea că harul s-a sălăşluit în
adâncul minţii, iar duhurile rele petrec împrejurul mădularelor
inimii, lucru care dracii nu vreau să fie niciodată crezut de oameni,
ca nu cumva, ştiind aceasta sigur, să se înarmeze împotriva lor cu
pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10
·
Auzind despre simţirea
minţii, nimeni să nu creadă că i se va arăta slava lui
Dumnezeu în chip văzut. Căci zicem că sufletul simte, când e
curat, printr-o anumită gustare negrăită, mângâierea
dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute.
''Fiindcă acum umblă prin credinţă şi nu prin vedere'',
cum zice fericitul Pavel. Deci dacă i se va arăta vreunuia dintre cei
ce se nevoiesc, fie vreo lumină, fie vreo figură în chip de foc, fie
vreun glas, nicidecum să nu primească o astfel de arătare.
Căci este o înşelăciune vădită a
vrăjmaşului, care a amăgit pe mulţi prin
neştiinţă, făcându-i să se abată de la calea
adevărului. Noi însă ştim că până ce petrecem în
trupul acesta stricăcios, suntem departe de Dumnezeu, adică nu putem
să-L vedem în chip văzut nici pe El, nici altceva din minunile
cereşti. (Diadoh al Foticeii)10
·
Nu trebuie să ne îndoim că
atunci când mintea începe să se afle sub lucrarea puternică a luminii
dumnezeieşti, se face întreagă străvezie, încât îşi vede cu
îmbelşugare propria ei lumină. Căci aceasta se întâmplă,
zice, când puterea sufletului pune stăpânire asupra patimilor. Dar că
tot ce i se arată într-o anumită formă, fie ca lumină, fie
ca foc, se întâmplă din uneltirea vrăjmaşului, ne
învaţă limpede dumnezeiescul Pavel, zicând că acela se preface
în chipul îngerului luminii. Prin urmare nu trebuie să se apuce cineva de
viaţa ascetică cu nădejdea aceasta, ca nu cumva să afle
Satana prin aceasta sufletul gata pentru răpire; ci cu nădejdea ca
să ajungă numai să iubească pe Dumnezeu cu toată
simţirea şi convingerea inimii, ceea ce înseamnă din tot sufletul,
din toată inima şi din tot cugetul. Căci cel ce e adus de
lucrarea harului lui Dumnezeu la această stare a ieşit din lume,
chiar dacă este în lume. (Diadoh al Foticeii)10
·
Înfrânarea este un nume de
obşte, care se adaugă la numele tuturor virtuţilor. Deci cel ce
se nevoieşte trebuie să se înfrâneze în toate. Căci precum
oricare mădular al omului, chiar dacă dintre cele mai mici, de va fi
tăiat, face urâtă întreaga înfăţişare a omului, fie
cât de mic mădularul care lipseşte, tot cel ce se neglijează
chiar şi numai o singură virtute, strică toată
frumuseţea înfrânării, fără să ştie. Se cuvine
deci să ne ostenim nu numai pentru virtuţile trupeşti, ci
şi pentru cele care pot curăţa omul nostru cel dinăuntru.
Căci ce folos va avea cel ce-şi păzeşte trupul feciorelnic,
dacă sufletul şi-l lasă să se desfrâneze cu dracul
neascultării? Sau cum se va încununa cel ce s-a înfrânat de lăcomia
pântecelui şi de la toată pofta trupească, dar n-a avut
grijă de închipuirea de sine şi de iubirea de slavă şi n-a
răbdat nici cel mai mic necaz, care e măsura cu care se va
măsura lumina dreptăţii celor ce au împlinit faptele
dreptăţii în duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10
·
Cei ce se nevoiesc trebuie să
urască toate patimile neraţionale în aşa fel încât să le
ajungă ura faţă de ele o adevărată
obişnuinţă. Dar înfrânarea de mâncări trebuie să o
păzească în aşa fel, ca să nu câştige vreo scârbă
faţă de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osândă
şi cu totul drăcesc. Căci nu ne înfrânăm de la ele
fiindcă ar fi vrednice de ocară (să nu fie), ci, ca
depărtându-ne de multele mâncări, să pedepsim cu dreaptă
măsură mădularele aprinse ale trupului; apoi, ca să avem
destul prisos ca să-l putem da săracilor, drept semn al dragostei
adevărate. (Diadoh al Foticeii)10
·
Alta este bucuria începătoare
şi alta cea desăvârşitoare. Cea dintâi nu e lipsită de
lucrarea închipuirii (de năluciri); cealaltă are ca putere smerita
cugetare. Iar la mijlocul lor se află întristarea iubitoare de Dumnezeu
şi lacrima fără durere. ''Căci întru înmulţirea
înţelepciunii stă spor de amărăciune şi cine-şi
înmulţeşte cunoştinţa îşi sporeşte
suferinţa''. De aceea sufletul trebuie îmbiat întâi la nevoinţe prin
bucuria începătoare, ca apoi să fie mustrat şi probat de
către adevărul Duhului Sfânt pentru relele pe care le-a făcut
şi pentru împrăştierile de care se mai face vinovat. ''Căci
întru mustrări, zice, ai pedepsit pe om pentru fărădelege
şi ai subţiat ca pe o pânză de păianjen sufletul lui''. Iar
după ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca într-un cuptor, acesta
va primi bucuria fără năluciri, în pomenirea fierbinte a lui
Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10
·
Am auzit pe unii oameni
evlavioşi zicând că nu trebuie să îngăduim să ni se ia
lucrurile ce le avem pentru susţinerea noastră, sau pentru ajutorarea
săracilor, ca să nu ne facem pricină de păcat celor ce ne
nedreptăţesc pe noi, prin faptul că răbdăm, mai ales
dacă se întâmplă să pătimim aceasta de la creştini.
Dar aceasta nu înseamnă altceva decât a ţine cineva la ale sale mai
mult decât la sine însuşi, pentru o pricină neraţională.
Pentru că dacă părăsesc rugăciunea şi paza inimii
şi încep puţin câte puţin să umblu după
judecăţi împotriva celor ce voiesc să mă
păgubească şi să aştept pe la uşile
judecătoriilor, vădit este că cele pentru care mă judec le
socotesc mai însemnate decât mântuirea mea, ca să nu zic şi decât
însăşi porunca mântuitoare. Căci cum mai ascult atunci în
întregime de cuvântul evanghelic, care-mi porunceşte: ''Şi de la cel
ce ia cu ale tale nu cere îndărăt'', dacă nu rabd cu bucurie,
după cuvântul apostolic, răpirea lucrurilor mele, sau dacă,
judecându-mă şi primind înapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu
aceasta nu-l izbăvesc de păcat pe acel lacom? Deci dat fiind că
judecătoriile stricăcioase nu judecă potrivit cu judecata nestricăcioasă
a lui Dumnezeu, căci vinovatul are toată încrederea în legile acestea
în faţa cărora îşi apără pricina sa, bine este să
suferim sila celor ce vreau să ne nedreptăţească şi
să ne rugăm pentru ei, ca prin pocăinţă şi nu
prin întoarcerea lucrurilor ce le-au răpit de la noi să fie
izbăviţi de păcatul lăcomiei. Căci aceasta o vrea
dreptatea lui Dumnezeu, ca să primim nu lucrul lăcomit, ci pe lacomul
însuşi, izbăvit de păcat prin pocăinţă.
(Diadoh al Foticeii)10
·
Harul obişnuieşte la
început să umple sufletul de lumină prin simţire multă. Dar
înaintând omul în nevoinţe, adeseori harul lucrează nesimţit
tainele sale în sufletul contemplativ (văzător) şi
cuvântător de Dumnezeu. Făcând la început aşa, el vrea ca,
bucurându-ne, să ne mâne spre contemplaţiile dumnezeieşti, ca pe
unii ce suntem chemaţi de la neştiinţă la
cunoştinţă. La mijlocul nevoinţelor însă, vrea să
ne păstreze cunoştinţa nepătate de slava deşartă.
Prin urmare trebuie să ne lase să ne întristăm într-o
anumită măsură, ca unii ce am fi părăsiţi, ca
şi mai mult să ne smerim şi să ne supunem slavei Domnului,
dar totodată să ne şi bucurăm cu măsură,
într-aripaţi de nădejdea cea bună. Căci precum multă
întristare învăluie sufletul în deznădejde şi
necredinţă, aşa şi multă bucurie îl îmbie la părerea
de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt încă prunci. Iar la mijloc,
între iluminare şi părăsire, se află încercarea; precum la
mijloc între întristare şi bucurie se află nădejdea. ''Căci
aşteptând; zice, am aşteptat pe Domnul şi a căutat spre
mine''; şi iarăşi: ''După mulţumirea durerilor mele în
inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu''. (Diadoh al Foticeii)10
·
Când sufletul ajunge la
cunoştinţa de sine, produce şi din sine o oarecare ardoare
şi sfială iubitoare de Dumnezeu. Căci nefiind tulburat de
grijile vieţii, naşte o anumită dragoste plină de pace,
care caută cu măsură pe Dumnezeul păcii. Dar e
desfăcut degrabă de la acest gând, fie pentru că pomenirea lui
Dumnezeu e furată de simţuri, fie pentru că firea îşi
cheltuieşte repede virtutea sa din pricină că e
săracă. De aceea înţelepţii Elinilor nu aveau cum trebuie
ceea ce credeau că au dobândit prin înfrânare, deoarece mintea lor nu
stătea sub înrâurirea înţelepciunii netrecătoare şi
adevărate. Dar ardoarea venită în inimă de la Preasfântul Duh
este întreagă numai pace. Apoi ea nu slăbeşte nicidecum şi
cheamă toate părţile sufletului la dorul după Dumnezeu. Ea
nu iese afară din inimă şi înveseleşte tot omul cu o
dragoste şi cu o bucurie fără margini. Se cuvine deci, ca
după ce o cunoaştem, să căutăm să ajungem la ea.
Căci dragostea naturală este un semn al firii
însănătoşite prin înfrânare. Dar ea nu poate duce mintea la
nepătimire, ca dragostea duhovnicească. (Diadoh al Foticeii)10
·
Unii au născocit că atât
harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât
şi duhul rătăcirii se află ascunse în mintea celor ce s-au
botezat. Ca urmare zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar
cealaltă îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am
înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi
simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă
sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile
lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre
dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care renăştem, diavolul e
scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare aflăm
că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra
sufletului, aşa după Botez stăpâneşte adevărul asupra
lui. Lucrează desigur Satana asupra sufletului şi după aceea ca
şi mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se
află de faţă împreună cu harul (să nu fie!), ci
învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa
poftelor neraţionale. Iar aceasta se face din îngăduirea lui
Dumnezeu, ca trecând omul prin furtună, prin foc şi prin cercare, să
ajungă astfel la bucuria binelui. ''Căci am trecut, zice, prin foc
şi apă, şi ne-ai scos pe noi la odihnă''. (Diadoh al
Foticeii)10
·
Harul se ascunde, cum am zis, din
însăşi clipa în care ne-am botezat în adâncul minţii. Dar
îşi acoperă prezenţa faţă de simţirea
minţii. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe
Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătăţile
harului intră într-un chip negrăit în comunicare cu sufletul prin
simţirea minţii. Prin aceasta, cel ce vrea să ţină cu
tărie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorinţa să vândă cu
multă bucurie toate bunurile cele de aici, ca să cumpere cu
adevărat ţarina în care a aflat ascunsă comoara vieţii.
Căci când va vinde cineva toată bogăţia lumească, va
afla locul în care stătea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindcă pe
măsura înaintării sufletului, îşi descoperă şi darul
dumnezeiesc bunătatea lui în minte. Dar atunci îngăduie Domful
şi dracilor să supere sufletul, ca să-l înveţe să facă
deosebirea între bine şi rău şi să-l facă mai smerit
prin aceea că pe măsură ce se curăţeşte simte tot
mai multă ruşine de urâciunea gândurilor drăceşti.
(Diadoh al Foticeii)10
·
Dacă cineva presupune, din
pricină că gândim împreună atât cele bune cât şi cele rele,
că Duhul Sfânt şi diavolul locuiesc laolaltă în minte să
afle că aceasta se întâmplă pentru aceea că încă n-am
gustat şi n-am văzut ''că bun este Domnul''. Căci la început,
precum am spus şi mai înainte, harul îşi ascunde prezenţa sa în
cei botezaţi, aşteptând hotărârea sufletului, ca, atunci când
omul se va întoarce cu totul spre Domnul, să-şi arate, printr-o
negrăită simţire, prezenţa în inimă. Pe urmă
iarăşi aşteaptă mişcarea sufletului, îngăduind
săgeţilor drăceşti să ajungă până în adâncul
acestei simţiri, ca printr-o hotărâre şi mai caldă şi
prin cuget smerit să caute pe Dumnezeu. Deci dacă omul va începe de
aici înainte să sporească în păzirea poruncilor şi să
cheme neîncetat pe Domnul Iisus, focul sfântului har se va revărsa şi
peste simţurile mai de dinafară ale inimii, arzând cu totul neghina
pământului omenesc. Drept urmare cursele diavoleşti se vor
depărta de acest loc, înţepând de aici înainte mai domol partea
pătimitoare a sufletului. Iar când nevoitorul se va îmbrăca cu toate
virtuţile şi mai ales cu desăvârşita sărăcie,
atunci harul îi va lumina toată firea printr-o oarecare simţire mai
adâncă, încălzindu-l spre mai multă dragoste de Dumnezeu. Din
această pricină săgeţile drăceşti se vor stinge
în afară de simţirea trupului. Căci adierea Duhului Sfânt,
mişcând inima spre suflarea păcii, stinge săgeţile dracului
purtător de foc, încă pe când sunt în are. Dar şi pe cel care a
ajuns la această măsură îl părăseşte Dumnezeu
uneori în mâna răutăţii dracilor, lăsând mintea lui
neluminată, ca voia noastră slobodă să nu fie câtuşi
de puţin legată de lanţurile harului. Aceasta nu numai pentru
că păcatul se biruieşte prin lupte, ci şi pentru că
omul e dator să mai sporească încă în experienţa
duhovnicească. Căci ceea ce pare lucru desăvârşit celui povăţuit,
este încă nedesăvârşit faţă de bogăţia lui
Dumnezeu, care povăţuieşte cu dragoste largă, chiar
dacă ar putea cineva sui toată scara arătată lui Iacov.
(Diadoh al Foticeii)10
·
La începutul înaintării,
dacă iubim cu căldură virtutea lui Dumnezeu, Preasfântul Duh
face sufletul să guste cu toată simţirea şi
încredinţarea din dulceaţa lui Dumnezeu, ca mintea să afle
printr-o cunoştinţă exactă răsplata
desăvârşită a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe
urmă ascunde pentru multă vreme bogăţia acestui dar de
viaţă făcător, ca chiar de vom împlini toate celelalte
virtuţi, să ne socotim că nu suntem nimic, întrucât nu avem
încă dragostea sfântă ca o deprindere. Drept aceea dracul urii
tulbură atunci sufletele celor ce se nevoiesc, încât îi face să
vorbească de rău chiar şi pe cei ce-i iubesc pe ei şi
să ducă lucrarea stricăcioasă a urii până la a-şi
face din ea aproape o îndeletnicire plăcută. Din pricina aceasta,
sufletul se întristează şi mai mult, purtând în el amintirea
dragostei dumnezeieşti, dar neputând-o dobândi în simţire, pentru
lipsa ostenelilor celor mai desăvârşite. E trebuinţă deci
ca să o împlinim totuşi măcar de silă, ca să ajungem
la gustarea ei întru toată simţirea şi încredinţarea.
Căci desăvârşirea ei nimeni nu o poate câştiga până ce
se află în trupul acesta, decât numai Sfinţii care au ajuns până
la mucenicie şi la mărturisirea desăvârşită.
Fiindcă el ce ajunge la ea se preface întreg şi nu mai doreşte
cu uşurinţă nici măcar hrană. Căci ce poftă
va mai avea de bunătăţile lumii cel ce e hrănit de
dragostea dumnezeiască? De aceea prea Înţeleptul Pavel, marele vas al
cunoştinţei, binevestindu-ne din convingerea sa deplină, zice:
''Împărăţia Cerurilor nu este mâncarea şi băutura, ci
dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt'', care sunt roada dragostei
desăvârşite. Aşa încât cei ce înaintează până la
desăvârşire pot să guste aici des din ea, dar
desăvârşit nimeni nu o poate câştiga, decât numai când '' se va
înghiţi desăvârşit ce este muritor de viaţă''.
(Diadoh al Foticeii)10
·
Faza de mijloc din lucrarea sfintei
cunoştinţe ne pricinuieşte nu puţină întristare când, ocărându-l
pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut duşman.
Fiindcă ea nu încetează de-a împunge conştiinţa
noastră, până ce, prin multă rugare de iertare, nu aducem pe cel
ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai
desăvârşită înţelegere nu face foarte multă grijă
şi mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe
nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul
acesta. Atunci mintea e stingherită şi de la contemplarea lui
Dumnezeu şi de la cuvântarea despre El. Căci temeiul
cunoştinţei fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se
lărgească în zămislirea de contemplaţii dumnezeieşti,
până nu vom recâştiga mai întâi în dragoste şi pe cel ce s-a mâniat
în deşert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple aceasta,
sau s-a depărtat de locul unde vieţuim noi, se cuvine ca,
aşezându-i chipul feţei lui în afecţiunea largă a
sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci
cei ce vor să aibă cunoştinţa lui Dumnezeu trebuie să
privească spiritul şi feţele celor ce s-au mâniat fără
temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu
numai că se va mişca fără greşeală spre
contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălţa şi spre dragostea Lui
cu multă îndrăznire, ca una ce se zoreşte neîmpiedicată de
la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)10
·
Faza de mijloc din lucrarea sfintei
cunoştinţe ne pricinuieşte nu puţină întristare când,
ocărându-l pe cineva dintr-o întărâtare oarecare, ni l-am făcut
duşman. Fiindcă ea nu încetează de-a împunge
conştiinţa noastră, până ce, prin multă rugare de
iertare, nu aducem pe cel ocărât la cugetul de odinioară. Dar cea mai
desăvârşită înţelegere nu face foarte multă grijă
şi mustrare chiar când careva dintre oamenii lumii s-ar mânia pe noi pe
nedreptul, pentru faptul că suntem tot sminteală cuiva din veacul
acesta. Atunci mintea e stingherită şi de la contemplarea lui
Dumnezeu şi de la cuvântarea despre El. Căci temeiul
cunoştinţei fiind dragostea, nu lasă cugetarea să se
lărgească în zămislirea de contemplaţii dumnezeieşti,
până nu vom recâştiga mai întâi în dragoste şi pe cel ce s-a
mâniat în deşert pe noi. Iar dacă acela nu vrea să se întâmple
aceasta, sau s-a depărtat de locul unde vieţuim noi, se cuvine ca,
aşezându-i chipul feţei lui în afecţiunea largă a
sufletului, să plinim astfel în adâncul inimii legea dragostei. Căci
cei ce vor să aibă cunoştinţa lui Dumnezeu trebuie să
privească spiritul şi feţele celor ce s-au mâniat fără
temei, cu un cuget nemânios. Împlinindu-se aceasta, mintea noastră nu
numai că se va mişca fără greşeală spre
contemplarea lui Dumnezeu, ci se va înălţa şi spre dragostea Lui
cu multă îndrăznire, ca una ce se zoreşte neîmpiedicată de
la treapta a doua la cea dintâi. (Diadoh al Foticeii)10
·
Împrejurările cer de la noi rugăciune,
precum valurile, vijeliile şi furtunile cer cârmaci. Căci suntem
supuşi la atacul gândurilor, atât ale virtuţii, cât şi ale
păcatului. Iar stăpân peste patimi se zice că este gândul cel
evlavios şi iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade nouă, celor ce
râvnim liniştea, să deosebim şi să despărţim cu
luare aminte şi cu înţelepciune virtuţile şi păcatele,
şi să aflăm pe care virtute trebuie să o cultivăm când
sunt de faţă părinţii şi fraţii şi pe care
s-o lucrăm când suntem singuri. Trebuie să mai ştim care este
virtutea primă, care a doua, a treia; şi care patimă este
sufletească şi care trupească; şi din care virtute ne
răpeşte mândria, mintea, din care se iveşte lăcomia
pântecelui. Căci datori suntem să curăţim gândurile, precum
şi orice înălţare ce ar creşte împotriva
cunoştinţei de Dumnezeu. (Isaia Pustnicul)10
|
