·
Nu se cuvine ca cei mai
slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi
să părăsească vieţuirea virtuoasă şi
plăcută lui Dumnezeu şi să o dispreţuiască ca una
ce nu ar putea fi ajunsă nici înţeleasă de ei. Căci unii
chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii, prin
sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau
în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.
(Antonie cel Mare)9
·
Toţi dracii fac sufletul iubitor
de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să
facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această
vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a
sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se
usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu
măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie
de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată
plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care
sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să
fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a
pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. “De aş putea, zice,
să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie
aceasta”. Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită
năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă
al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă
e primit fără măsură, omoară şi animalul
însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în
Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând:
“Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca
acesta de o întristare mai mare”. Dar duhul acesta, care întristează pe
oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună
pocăinţă. De aceea şi Ioan Botezătorul îi numea pe cei
ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu “pui de
năpârci”, zicând: “Cine v-a arătat vouă să fugiţi de
mânia ce va să vie? Faceţi deci roade vrednice de
pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru
voi: Părinte avem pe Avraam”. Căci oricine a urmat lui Avraam şi
a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai
tare decât dracul acesta. (Evagrie Ponticul)9
·
Ceilalţi strecoară în minte
gânduri, sau înţelesuri, sau vederi prin schimbări în starea
trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea
însăşi, aşează în ea cunoştinţa celor ce le vrea,
şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului. (Evagrie
Ponticul)9
·
Păzeşte-te de cursele celor
potrivnici. Căci se întâmplă că, în vreme ce te rogi curat
şi netulburat, să ţi se înfăţişeze deodată
înainte vreun chip străin şi ciudat, ca să te ducă la
părerea că Dumnezeu este acolo şi să te înduplece să
crezi că dumnezeirea este câtimea ce ţi s-a descoperit ţie
deodată. Dar dumnezeirea nu este câtime şi nu are chip. (Evagrie
Ponticul)9
·
Ia seama la gânduri când te rogi;
dacă au încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta? Ca
să nu cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat.
(Evagrie Ponticul)9
·
Este o zdrobire de inimă
lină şi folositoare, spre înmuierea ei; şi este alta
ascuţită şi vătămătoare, spre pedepsirea ei.
(Marcu Ascetul)9
·
Definiţia nădejdii:
călătoria minţii spre cele nădăjduite. (Diadoh al
Foticeii)9
·
Părăsirea
povăţuitoare aduce sufletului întristare multă; de asemenea o
anumită smerenie şi deznădejde măsurată. Aceasta
pentru ca partea lui iubitoare de slavă şi fricoasă să
ajungă, după cuviinţă, la smerenie. Ea produce în
inimă îndată frica de Dumnezeu şi lacrimi de mărturisire,
precum şi multă dorinţă de tăcere. Dar
părăsirea în sens de lepădare lasă sufletul să se
umple de deznădejde, de necredinţă, de fumul mândriei şi de
mânie. Deci având noi experienţa ambelor părăsiri suntem datori
să ne apropiem de Dumnezeu după cum o cere fiecare. În cazul celei
dintâi suntem datori să-l aducem mulţumire însoţită de
rugăciuni de iertare, ca unuia ce ne pedepseşte neînfrânarea voii
noastre cu certarea acestei părăsiri, ca să ne înveţe,
asemenea unui Tată bun, deosebirea dintre virtute şi păcat. În
cazul celei din urmă, trebuie să-l aducem mărturisirea
neîncetată a păcatelor şi lacrimi nelipsite şi retragere şi
mai multă, că doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor,
să ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca să caute ca mai înainte la
inimile noastre. Dar trebuie să ştim că atunci când se dă
lupta între suflet şi Satana, ciocnindu-se ca două fiinţe,
datorită părăsirii povăţuitoare, harul se ascunde pe
sine, precum am mai spus, ca să arate vrăjmaşilor sufletului,
că biruinţa este numai a lui. (Diadoh al Foticeii)9
