·
Oamenii se socotesc raţionali
însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au
învăţat cuvintele şi cărţile vechilor
înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul
raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este
răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului
şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului;
iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către
Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.(Antonie
cel Mare)7
·
Omul cu adevărat raţional
are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi
să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul
său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o
aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice
soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit
să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne
dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I
mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul
nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în
cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă
mântuirea şi desăvârşirea sufletului. (Antonie cel Mare)7
·
Cel ce poate îmblânzi pe cei
neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura
şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească.
Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către
petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce
schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi
înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul
oamenilor. (Antonie cel Mare)7
·
Om se numeşte sau cel
raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate
fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii
ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc
laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle
niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7
·
Cel ce urmăreşte
vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu
grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt
bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se
împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă
şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie
de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai
trupul; cunoştinţa lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea,
facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc
sufletul. (Antonie cel Mare)7
·
Sufletul este în trup, iar în suflet
este mintea şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles
şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea
şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit
tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa. (Antonie
cel Mare)7
·
Mintea vede toate, chiar şi cele
din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul.
Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său
nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat. (Antonie cel Mare)7
·
Cuvântul care are înţeles
şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea
deşartă, care caută să măsoare cerul şi
pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o
născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci
căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum
ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu
neputinţă oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)7
·
Necunoştinţa lui Dumnezeu
este o nesimţire şi nebunie a sufletului, căci răul se
naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte
sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei
sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie şi cunoscând pe
Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te
vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de
necunoştinţa lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând
la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)7
·
Ochiul priveşte cele
văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care
iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce
are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe
Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)7
·
Cel care are minte se ştie pe
sine că este om stricăcios iar cel ce se ştie pe sine pe toate
le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut
pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să
înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar un asemenea
bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele
lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte
dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică. (Antonie cel Mare)7
·
Precum trupul fără suflet
este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este
nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu. (Antonie cel
Mare)7
·
Sufletul se află în lume fiind
născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul
care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască în fiecare
ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum
e vreme lungă şi de cercetare şi nu aşteaptă să o
facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde
mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel
Mare)7
·
Sufletul cu adevărat
raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor
nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa
aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit
nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi
judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că
Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.
(Antonie cel Mare)7
·
Omului credincios şi celui ce
vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar
dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia
tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui.
Şi toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)7
·
Dintre cele ce le cugetăm, unele
îşi pun tiparul pe minte şi dau o formă, altele îi dau numai o
cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea şi nici
nu-i dau o formă. De pildă: “La început era Cuvântul şi Cuvântul
era la Dumnezeu” lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o
formă minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele: “luând
pâine” dau o formă minţii, iar: “a frânt-o” iarăşi îşi
pun tiparul pe ea. Versetul: “Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun
înalt şi ridicat”, îşi pune tiparul pe minte, afară de “am
văzut pe Domnul”. Aceste cuvinte, după literă par
să-şi pună tipar}l pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l
pune. Proorocul a văzut cu un ochi profetic firea raţională,
înălţată prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa
lui Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu şade acolo unde se
cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice şi scaun al lui
Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al necinstei,
înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele drepte; iar
necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşadar
noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte,
ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă
trebuie să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe
minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în
privinţa trupurilor şi a sensurilor lor, aşa este şi în
privinţa celor trupeşti şi a raţiunilor lor; şi
dacă altfel se modelează mintea privind o minte, şi altfel va fi
starea ei cugetând înţelesul aceleia? Desigur ştim că
cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de
sensurile care îşi pun tiparul pe ea şi o
înfăţişează fără nici un tipar, lui Dumnezeu,
fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun
tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai degrabă din cele ce
nu-şi pun tiparul. Şi iarăşi ştim că, dintre
vederile care nu-şi pun tiparul pe minte, unele însemnează
fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor. Dar nu se
întâmplă la fel ca în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti.
Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte,
altele nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune tiparul pe minte. (Evagrie
Ponticul)7
·
Cel ce a dobândit
cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii nu mai
crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează
toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai
mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat
din cunoştinţă să ne supunem voioşi ostenelilor cu
fapta, arătând lui Dumnezeu ţinta noastră: că toate le
facem pentru cunoştinţa lui. (Evagrie Ponticul)7
·
Până ce mintea nu s-a ridicat
mai presus de contemplarea firii trupeşti, încă n-a privit locul lui
Dumnezeu. Căci poate să se afle în cunoştinţa celor
inteligibile şi să se facă felurită ca ele. (Evagrie
Ponticul)7
·
Cunoştinţa este tot ce
poate fi mai bun, căci este împreună lucrătoare a
rugăciunii, trezind din somn puterea de înţelegere a minţii,
pentru contemplarea cunoştinţei dumnezeieşti. (Evagrie
Ponticul)7
·
Să părăsim lucrurile
lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când
vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget
bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată
ca pruncii, neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează
la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă
şi aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu
uşurinţă plăcerea pentru cele materiale. Doar ştim
că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri
şi mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au
mintea nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ.
Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le
aruncă pe acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă
sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de
cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne
apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la
cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul
bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi
cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând
rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un
bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în
ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos
să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice,
tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi
ruşinând desăvârşirea făgăduinţei, prin
îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei
stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim
că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu
cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acum,
covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de
strălucirea bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne
legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune
se cinstesc cele mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă
dacă am avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am
rămânea lipiţi de acestea. (Nil Ascetul)7
·
Citind dumnezeieştile Scripturi
cugetă la cele ascunse într-însele; „căci câte mai-nainte s-au scris,
toate-zice- spre a noastră învăţătură s-au scris”.
(Marcu Ascetul)7
·
Neştiinţa îndeamnă la
împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi neruşinându-se
sporeşte numărul păcatelor. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce nu cunoaşte cursele
vrăjmaşului va fi ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu
ştie pricinile patimilor va cădea. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce dispreţuieşte
cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de
învăţătură nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în
cunoştinţă. (Marcu Ascetul)7
·
Precum altceva e măiestria
cuvântului şi altceva priceperea, tot aşa altceva este simplitatea în
cuvânt şi altceva priceperea. (Marcu Ascetul)7
·
Simplitatea cuvintelor nu
vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe
cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)7
·
Nu zice: „Nu ştiu ce se cuvine
şi deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea.” Dacă le-ai face pe
toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă
şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi
foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea
celor dintâi. Căci „cunoştinţa îngâmfă”, îndemnând la
nelucrare, iar „dragostea zideşte”, îndemnând la răbdarea tuturor.
(Marcu Ascetul)7
·
Cuvintele dumnezeieştii
Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe,
îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce a lăsat fapta şi se
reazemă pe cunoştinţa simplă ţine în loc de sabie cu
două tăişuri băţ de trestie, care în vreme de
război, cum zice Scriptura, găureşte mâna şi strecoară
în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmaşilor. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce nu cunoaşte adevărul
nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştinţa
naturală premerge credinţei. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce primeşte cuvintele
adevărului primeşte pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce
vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte”. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce zice că cunoaşte
toate meşteşugurile diavolului, se dă pe sine ca
desăvârşit fără să ştie nimic. (Marcu Ascetul)7
·
Unii numesc înţelepţi pe
cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar înţelepţi sunt cei ce
stăpânesc voile lor. (Marcu Ascetul)7
·
Dacă eşti iubitor de
învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci
simpla cunoştinţă îngâmfă pe om. (Marcu Ascetul)7
·
Adeseori, din negrija pentru fapte,
se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile, a
căror împlinire a fost nesocotită, s-au şters în parte şi
din amintire. (Marcu Ascetul)7
·
Scriptura de aceea ne îndeamnă să
dobândim cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să-L slujim Lui cum se
cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)7
·
Nu pot fi iertate din inimă
greşelile cuiva, fără cunoştinţă
adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate
greşelile câte le face. (Marcu Ascetul)7
·
Mintea, care a uitat de
cunoştinţa adevărată, se luptă pentru cele protivnice,
ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)7
·
Tuturor relelor le premerge
neştiinţa; iar a doua după neştiinţă e
necredinţa.7
·
Cunoştinţa lucrurilor
creşte în proporţie cu împlinirea poruncilor; iar cunoaşterea
adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)7
·
Cunoştinţa lucrurilor
foloseşte omului în vreme de ispită şi de trândăvie. Dar în
vreme de rugăciune îl păgubeşte. (Marcu Ascetul)7
·
Cel ce a învăţat bine legea
se teme de legiuitor; iar temându-se de El se fereşte de tot răul.
(Marcu Ascetul)7
·
Cel ce nu cunoaşte
judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de
amândouă părţile de prăpăstii şi uşor de
răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie;
când e dojenit, se oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde
cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; de
înţelege ceva caută numaidecât să arate; când nu înţelege,
se face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e
sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de
îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă
deşartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei
ce-l iartă îi socoteşte proşti. Dacă, prin urmare, cineva
n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoştinţa adevărului
şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu numai de patimi, ci
şi de alte întâmplări. (Marcu Ascetul)7
·
Înţelepciunea nu stă numai
în a cunoaşte adevărul din înălţimea naturală, ci
şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a
noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă
de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare.
(Marcu Ascetul)7
·
Definiţia cunoştinţei:
a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
·
Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă
simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce
izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se
îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea
despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă
grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât
vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu
credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a
cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând
afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. (Diadoh al
Foticeii)7
·
Nici cel ce este încă luminat nu
se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel
învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului
Duh să nu înceapă a cuvânta, pentru că lipsa luminii aduce
neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să
vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragoste către
Dumnezeu, vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului.
Prin urmare numai cel ce ţine mijlocia iluminării, trebuie să purceadă
a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte
sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea
iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte
întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă
pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul
cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie
să se împărtăşească el mai întâi din roade. (Diadoh
al Foticeii)7
·
Atât înţelepciunea, cât şi
cunoştinţa, cât şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale
unuia şi aceluiaşi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îşi are
lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia
cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul.
Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă,
dar nu îndeamnă sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii
dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în
simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă
se dă cuiva pe lângă cunoştinţă şi
înţelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta
descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei, prin dragoste.
Fiindcă cea dintâi obişnuieşte să lumineze prin
trăire, a doua prin cuvânt. Dar cunoştinţa o aduce
rugăciunea şi liniştea multă, când lipsesc cu
desăvârşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea
fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai
ales harul lui Dumnezeu pe care o dă. (Diadoh al Foticeii)7
·
Cuvântul duhovnicesc
păstrează sufletul celui ce-l grăieşte pururi neiubitor de
slavă deşartă. Căci mângâind toate părţile
sufletului prin simţirea inimii, îl face să nu mai aibă trebuinţă
de slava de la oameni. De aceea îi păzeşte pururi cugetarea
fără năluciri, prefăcând-o întreagă în dragostea de
Dumnezeu. Dar cuvântul înţelepciunii lumeşti îl îndeamnă pe om
pururi spre iubirea de slavă. Căci neputând mângâia şi satisface
pe cei ce-l grăiesc, prin experienţa simţirii, le dăruieşte
plăcerea laudelor, fiind el însuşi o plăsmuire a oamenilor
iubitori de slavă. Vom cunoaşte deci fără
rătăcire această înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, dacă
vom cheltui ceasurile când nu grăim, în tăcere lipsită de griji
şi în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
·
Când cercetăm adâncul
credinţei, se tulbură, dar când îl privim cu dispoziţia
simplă a inimii, se înseninează. Căci adâncul credinţei,
fiind apa uitării relelor, nu rabdă să fie cercetat de cugetări
iscoditoare. Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înţelegerii,
ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)7
·
Cel ce s-a împărtăşit
de sfânta cunoştinţă şi a gustat din dulceaţa lui
Dumnezeu, nu mai trebuie să judece pe nimeni niciodată. Fiindcă dreptatea
căpeteniilor lumii acesteia e copleşită cu totul de dreptatea
lui Dumnezeu. Căci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu şi
oamenii veacului acestuia, dacă dreptul acestora n-ar apărea ca
nedesăvârşit faţă de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi
se numeşte drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiască.
Astfel Mântuitorul nostru fiind ocărât nu răspundea cu ocară,
dat la chinuri nu ameninţă, ci răbda în tăcere să fie
dezbrăcat şi de haine şi pentru mântuirea noastră a suferit
durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatălui pentru cei care îl
chinuiau. Dar oamenii lumii nu încetează să se judece până ce
nu-şi iau cu adaos înapoi lucrurile de la cei cu care se judecă, mai
ales când îşi primesc dobânzile înainte de a li se plăti datoria.
Aşa încât dreptul lor se face adeseori început de mare nedreptate.
(Diadoh al Foticeii)7
·
Toate darurile (harismele)
Dumnezeului nostru sunt bune foarte şi dătătoare de toată
bunătatea. Dar nici unul nu ne aprinde şi nu ne mişcă inima
aşa de mult spre iubirea bunătăţii Lui, cum o face harisma
cuvântării de Dumnezeu (teologia). Căci aceasta fiind un rod timpuriu
al bunătăţii lui Dumnezeu, dăruieşte sufletului cele
dintâi daruri. Ea ne face mai întâi să dispreţuim cu bucurie
toată dragostea de viaţă, ca unii ce avem, în locul poftelor
stricăcioase, că bogăţie negrăită, cuvintele lui
Dumnezeu. Apoi luminează mintea noastră cu focul care o
preschimbă, încât o face să fie în comuniune cu duhurile slujitoare.
Să păşim deci, iubiţilor, cu toată inima spre
această virtute, cei ce ne-am pregătit pentru ea. Căci ea este
frumoasă, atotvăzătoare şi depărtează toată
grija, hrănind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în fulgerările
luminii negrăite; ca să nu spun multe, ea pregăteşte
sufletul raţional pentru comuniunea nedespărţită cu
Dumnezeu, prin Sfinţii Prooroci, ca şi între oameni (o minune!)
să se cânte limpede stăpânirea lui Dumnezeu, în sunete
dumnezeieşti, armonizate de această dumnezeiască aducătoare
a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)7
·
Mintea cuvântătoare de Dumnezeu
(teologică), îndulcindu-şi şi încălzindu-şi sufletul
cu înseşi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeşte nepătimirea în
măsură potrivită. Căci „cuvintele Domnului, zice, sunt
cuvinte curate, argint lămurit în foc pe seama pământului”. Iar
mintea cunoscătoare (gnostică), întărită prin
experienţa cu lucrul, se ridică mai presus de patimi. Dar şi
mintea cuvântătoare de Dumnezeu gustă din experienţa celei
cunoscătoare, dacă se face pe sine mai smerită, precum şi
mintea cunoscătoare gustă din virtutea contemplativă
(văzătoare), dacă îşi păstrează
nerătăcită puterea discriminatoare a sufletului. Căci nu se
întâmplă ca să se dea amândouă darurile în întregime
fiecărei minţi. Iar pricina este ca amândouă să se minuneze
de ceea ce are mai mult cealaltă decât ea şi aşa să
sporească în ele smerita cugetare, împreună cu râvna
dreptăţii. De aceea zice Apostolul: „Unuia prin Duhul i s-a dat
cuvânt de înţelepciune, altuia cuvânt de cunoştinţă în
acelaşi Duh”. (Diadoh al Foticeii)7
