|
|
·
Despre faptul că nu trebuie
să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a
mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. “Nu
vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce
veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca”, căci toate
acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă
purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe
Făcătorul. De creştinii este cu totul străin acest lucru,
de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un
ban stau sub purtarea de grijă a Sfinţilor îngeri. Au însă
dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet
şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi,
umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri, şi să
nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii.
Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija
noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de faţă, cu
îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca
să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte.
Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină
sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum
aşteaptă în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii.
Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce
s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre
răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate
să lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii
întunericului veacului acestuia? Eu nu ştiu dacă-i va fi cu
putinţă; acest lucru l-am învăţat de la înseşi
cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină şi se va
rostogoli la pământ, ca şi mintea de gândurile purtării de
grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea
rămâne statornic lipită de comoara sa, că “unde este comoara ta,
acolo va fi şi inima ta”. (Evagrie Ponticul)6
·
Pregăteşte-te ca un
luptător încercat. De vei vedea fără de veste vreo
nălucire, nu te clinti. Chiar dacă ai vedea sabie scoasă
împotriva ta, sau lumină năvălind spre vederea ta, nu te
tulbura; sau de vei vedea vreo formă urâcioasă şi
sângeroasă, să nu-ţi slăbească sufletul. Ci stai
drept, mărturisind mărturisirea cea bună şi mai uşor
vei privi la vrăjmaşii tăi. (Evagrie Ponticul)6
·
Despre frate duhovnicesc am cetit
că, rugându-se el, a venit o năpârcă şi s-a lipit de
piciorul lui. Dar el nu a coborât mâinile, mai-nainte de ce nu şi-a
împlinit rugăciunea obişnuită. Şi întru nimic nu s-a vătămat
cel ce iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însuşi. (Evagrie
Ponticul)6
·
Încredinţează lui Dumnezeu
trebuinţa trupului şi vei înţelege că o poţi
încredinţa şi pe a duhului.(Evagrie Ponticul)6
·
Oare noi suntem cei ce avem să
ne îngrijim de cele ale vieţii noastre? Oare nu Dumnezeu este Cel ce
poartă grijă de ea? Străduinţa omenească, dacă nu
primeşte ajutorul lui Dumnezeu, nu poate ajunge la ţintă. Dar
purtarea de grijă a lui Dumnezeu dăruieşte bunuri
desăvârşite, chiar fără conlucrarea omenească. Ce le-a
folosit străduinţa proprie acelora către care a zis Dumnezeu:
“Aţi semănat mult şi aţi luat puţin, şi am suflat
aceasta din mâinile voastre?” Şi ce le-a lipsit din cele trebuincioase,
celor ce au vieţuit pentru virtute, fără să se
îngrijească de ele? N-a fost hrănit Israel în pustie patruzeci de
ani, nebucurându-se de nici una din roadele pământului? Au fost ei
lipsiţi de mâncare? Nu le împrospăta marea necontenit o hrană
neobişnuită, trimiţându-le prepeliţe şi nu le trimetea
cerul mană, printr-o ploaie neobişnuită şi
străină? Iar piatra lipsită de umezeală nu le dădea,
când era lovită, şuvoi îmbelşugat de apă? În sfârşit,
veşmintele şi încălţămintea nu le-au slujit tot timpul
fără să se învechească? Dar prin ce lucrare a
pământului şi-a câştigat Ilie hrana în văgăună?
Nu-i aduceau lui corbii hrana? Iar venind în Sarepta, nu i-a dat văduva,
lipsită şi de cele mai trebuincioase lucruri, pâine, luând-o de la
gura copiilor ei, ca să se arate că virtutea trebuie pusă mai
presus şi de fire? Toate acestea, desigur, sunt întâmplări minunate,
dar totuşi au şi o raţiune. Căci e cu putinţă ca
cineva să trăiască şi fără să mănânce,
atunci când vrea Dumnezeu. Dar cum a isprăvit Ilie calea de patruzeci de
zile, în puterea unei singure mâncări? Şi cum a petrecut Moise optzeci
de zile pe munte, vorbind cu Dumnezeu, fără să guste mâncare
omenească? Căci pogorându-se după patruzeci de zile şi
mâniindu-se pentru turnarea viţelului, îndată a sfărâmat tablele
şi s-a suit pe munte, petrecând alte patruzeci de zile acolo, de unde primind
al doilea rând de table s-a coborât la popor. Ce raţionament omenesc ar
putea explica mulţumitor această minune?(Cum a putut natura trupului
să se cheltuiască atâta vreme, fără să se
întregească ceea ce se împrăştie din puterea lui în fiecare zi?
Această nedumerire o dezleagă cuvântul lui Dumnezeu, care zice: “Nu
numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui
Dumnezeu”. De ce, aşadar, tragem la pământ vieţuirea cea
cerească, afundând-o în mizeriile materiale? De ce ne îngrămădim
de jur împrejur gunoaie, noi “cei ce ne hrăneam odinioară cu
mâncări alese”, cum a zis Ieremia despre unii plângându-i? Căci când
ne odihnim în cugetări strălucite şi arzătoare, ne nutrim
cu mâncăruri alese. Iar când părăsim această stare şi
suntem traşi în lucrurile pământeşti, ne adunăm în jurul
nostru gunoaie. De ce ne întoarcem nădejdea de la Dumnezeu şi ne-o
sprijinim pe carnea braţului, punând purtarea de grijă a
Stăpânului pe seama mâinilor noastre, lucru pe care Iov şi l-a
socotit ca pe cel mai eare păcat? Nu ne-am sfiit să facem ca cel
ce-şi duce mâna la gură ca să şi-o sărute. Căci
mulţi au obiceiul să-şi sărute mâinile, zicând că de
la ele le vine toată bunăstarea. Pe aceştia arătându-i
“Legea” printr-un simbol, zice: “Cel ce umblă pe mâini e necurat, şi
cel ce umblă pururea pe patru picioare e necurat”. Pe mâini umblă cel
ce se întemeiază pe mâini şi toată nădejdea şi-o are
în ele. Iar pe patru picioare umblă cel ce se încrede în lucrurile supuse
simţurilor şi-şi coboară mintea, partea conducătoare a
fiinţei sale, la îndeletnicirea necontenită cu ele. În sfârşit
cu mulţime de picioare umblă cel învăluit cu totul de cele
trupeşti. De aceea, înţeleptul scriitor al “Proverbelor” vrea ca cel
înţelept să nu aibă nici două picioare, ci numai unul,
şi acesta rar să se mişte către cele trupeşti:
“Du-ţi piciorul rar spre prietenul tău, ca nu cumva,
săturându-se de tine, să te urască”. Prin urmare dacă unul
tulbură rar pe Hristos pentru trebuinţele trupului este prieten
adevărat al Lui, cum zice Mântuitorul către ucenicii Săi: “Voi
sunteţi prietenii Mei”; dar dacă va face aceasta mai des, va ajunge
să fie urât. (Nil Ascetul)6
·
Căci cu ce se alege viaţa
noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? Nu
toată zdroaba omului merge în gura lui? – cum zice Eclesiastul. Dar hrana
şi veşmintele sunt destul pentru susţinerea
păcătosului acestuia de trup. De ce, aşa dar, lucrăm la
nesfârşit şi alergăm după vânt, cum zice Solomon,
împiedicând, din pricina sârguinţei pentru cele materiale, sufletul
să se bucure de bunurile dumnezeieşti şi încălzind trupul
mai mult decât se cade? Îl hrănim ca să ne facem un duşman vecin
cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina
marii lui puteri, să fie mai tare îf războiul lui împotriva
sufletului, neîngăduind ca aceasta să fie cinstit şi încununat.
Căci în ce costă trebuinţa trupului, pe care luând-o ca motiv
mincinos, întindem pofta până la greutăţi nebuneşti? Ea
constă, desigur, în pâine şi apă, dar nu ne dau izvoarele
apă din belşug? Iar pâinea nu e atât de uşor de câştigat de
cei ce au mâini? Şi ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin
care trebuinţa trupului se împacă fără ca să fim
împrăştiaţi, decât foarte puţin, sau deloc. Dar ne dă
oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă
nu avem în vedere moliciunea venită din obişnuinţă, ci
numai trebuinţa. Ce haine din pânză de păianjen, ce vizon, sau
porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit
Făcătorul o haină din piei şi nu i-a poruncit să se
hrănească cu ierburi? Punând aceste hotare trebuinţei trupului,
a oprit şi osândit de departe urâciunea vieţuirii de acum a omului.
Nu mai spun că şi acum va hrăni pe cei ce bine vieţuiesc,
Cel ce hrăneşte păsările cerului şi le îmbracă,
Cel ce împodobeşte crinii câmpului cu atâta frumuseţe, fiindcă
nu e cu putinţă să-i convingem pe cei ce s-au depărtat
aşa de mult de la această credinţă. Căci cine nu va da
cu bucurie cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru
virtute? Unde este, aşadar, şi la ce foloseşte sârguinţa
noastră, dacă Dumnezeu ţine cârma lucrurilor şi toate le
poartă şi le duce precum vrea? Dar la neputinţe, se va zice,
trupul are lixsă de mângâieri, şi cu cât e mai bine să murim,
decât să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu
făgăduinţa? Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi
să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să
ţină cumpănă slăbiciunii, încât să putem purta
şi durerea venită din neputinţă şi să primim
încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi
mijloace pentru hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi
priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii şi al
înţelepciunii. Bine este, aşadar, iubiţilor, să ne
ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne
însuşim din nou vieţuirea celor vechi. Căci cred că este
lucru uşor pentru cei ce vreau, şi chiar dacă ar fi vreo
osteneală, nu e fără rod, având destulă mângâiere în slava
înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru
că nu mic va fi câştigul celor care au început această
vieţuire, dacă vor lăsa celor ce după ei chipul unei
vieţuiri desăvârşite, care va fi înălţarea lor.
(Nil Ascetul)6
·
De aceea sfinţii au fugit din
cetăţi şi au ocolit împreuna vieţuire cu cei mulţi,
cunoscând că împreuna petrecere cu oamenii stricaţi aduce mai
multă pagubă decât ciuma. De aceea, neluând nimic, au
părăsit avuţiile deşarte, fugind de împrăştierea
adusă de ele. De aceea Ilie, părăsind Iudeea, locuia în muntele
pustiu al Carmelului, care era plin de fiare, neavând pentru astâmpărarea foamei
nimic afară de copaci, căci se mulţumea cu ghindele copacilor,
împlinindu-şi trebuinţa cu acestea. Elisei de asemenea ducea
aceiaşi vieţuire, primind de la învăţătorul său,
pe lângă alte virtuţi, şi pe aceea de a petrece prin pustiuri.
Iar Ioan, locuind în pustia Iordanului, mânca aguridă şi miere
sălbatică, arătând celor mulţi că nu e greu să
împlinească trebuinţa trupului şi osândindu-i pentru
desfătările încărcate. Poate şi Moise, poruncind
israelitenilor ca să adune mana de la zi la zi, a pus această lege în
chip general, rânduind ca omul să îngrijească de viaţă
numai pentru ziua de azi şi să nu se asigure de mai înainte. El a
socotit că aşa se cuvine fiinţei raţionale să
facă: să se mulţumească cu cele ce se nimeresc,
căci îngrijitorul celorlalte este Hristos; să nu aibă
grijă de cele dinainte, ca să pară că nu crede în harul lui
Dumnezeu, care nu ar revărsa totdeauna darurile Sale necontenite. (Nil
Ascetul)6
·
Credinţa neclintită este
turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.(Marcu Ascetul)6
·
Un om voind să facă
rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, şi prin
purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedicat, mai pe urmă mult
i-a mulţumit. (Marcu Ascetul)6
·
David vrând să ucidă pe
Nabal din Carmel, după ce a luat înştiinţare despre dumnezeiasca
răsplătire, tăindu-şi gândul acesta, mult a mulţumit.
Ştim iarăşi ce a făcut când a uitat de Dumnezeu,
neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.
(Marcu Ascetul)6
·
Scriptura numeşte credinţa
„temelie a celor nădăjduite”; iar pe cei ce nu cunosc
sălăşluirea lui Hristos, i-a numit neîncercaţi. (Marcu
Ascetul) 6
·
Legea libertăţii
învaţă tot adevărul. Mulţi o ştiu aceasta prin
cunoştinţă; însă puţini o înţeleg, pentru că
înţelegerea e totdeauna în proporţie cu împlinirea poruncilor ei.
(Marcu Ascetul)6
·
Legea slobozeniei se cunoaşte
prin cunoştinţa adevărată; se înţelege prin lucrarea
poruncilor; şi se împlineşte desăvârşit prin mila lui
Hristos. (Marcu Ascetul)6
·
Când ne vom sili să împlinim în
cunoştinţă toate poruncile lui Dumnezeu, vom înţelege
că legea Domnului este fără prihană; că se
cultivă prin faptele noastre cele bune, dar fără mila lui
Dumnezeu nu este cu putinţă să se desăvârşească
între oameni. (Marcu Ascetul)6
·
Cel ce crede în răsplata lui
Hristos pe măsura credinţii sale rabdă bucuros toată
nedreptatea. (Marcu Ascetul)6
·
Nu respinge
învăţătura, chiar dacă eşti foarte cuminte. Căci
iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca înţelepciunea noastră.
(Marcu Ascetul)6
·
Celui ce flămânzeşte pentru
Hristos harul i se face hrană; celui ce însetează băutură
preadulce; celui ce tremură de frig haină; celui ostenit odihnă;
celui ce se roagă deplină încredinţare; celui ce plânge
mângâiere. (Marcu Ascetul)6
·
Când Dumnezeu binevoieşte
să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se
împlinească. Dar când El nu binevoieşte, se împotriveşte şi
zidirea. (Marcu Ascetul)6
·
Definiţia credinţei:
cugetare nepătimaşă despre Dumnezeu.(Diadoh al Foticeii)6
·
Nimic nu te împiedică să
chemi doctorul la vreme de boală. Căci trebuia ca experienţa
omenească să dea odată naştere acestui meşteşug.
De aceea au şi existat leacurile, mai înainte de a fi aflat. Dar nu
trebuie să ne punem nădejdea vindecării în ei, ci în Iisus
Hristos, Mântuitorul şi Doctorul nostru cel adevărat. Iar aceasta o
spun celor ce urmăresc ţinta înfrânării în chinovii şi în
cetăţi, pentru faptul că nu pot să aibă neîncetat
credinţa lucrătoare prin dragoste, datorită împrejurărilor
ce li se întâmplă; dar şi pentru ca să nu cadă în slava
deşartă şi în ispita diavolului, din care pricini unii dintre ei
se laudă adeseori că nu au trebuinţă de doctori. Dacă
însă cineva îşi duce viaţa retrasă în locuri mai pustii,
numai între doi sau trei fraţi de acelaşi fel, să se lase pe
sine cu credinţă numai în grija Domnului, care ne tămăduieşte
toată boala şi toată neputinţa, în orice pătimire ar
cădea. Căci după Domnul, îi ajunge pustia ca să-l mângâie
în boala lui. Fiindcă unul ca acesta nu e lipsit niciodată de
lucrarea credinţei, nici nu are prilej să se fălească cu
virtutea răbdării, ci se foloseşte de pustie ca de o bună
acoperitoare. De aceea „sălăşluieşte Domnul în casă pe
cei ce vieţuiesc în singurătate”. (Diadoh al Foticeii)6
|
