|
|
·
A descrie toate lucrările cele
rele ale dracilor mi-e cu neputinţă, iar a înşira cu
de-amănutul meşteşugirile lor mi-e ruşine, sfiindu-mă
de cititorii mai simpli. Totuşi ascultă unele viclenii ale duhului curviei.
Când cineva a dobândit nepătimirea părţii poftitoare şi
gândurile de ruşine s-au răcit, atunci arată bărbaţi
şi femei jucând împreună şi-l face pe pustnic să
privească lucruri şi forme de ruşine. Ispita aceasta însă
nu e printre cele ce ţin multă vreme, deoarece rugăciunea
neîncetată şi mâncarea foarte împuţinată, privegherea
şi îndeletnicirea cu contemplaţiile duhovniceşti o alungă
ca pe un nor fără ploaie. Uneori se atinge însă şi de
trupuri, stârnind într-însele fierbinţeala dobitocească. Şi alte
nenumărate meşteşugiri unelteşte vicleanul acesta, pe care
nu e nevoie să le mai răspândim şi să le mai
încredinţăm scrisului. Faţă de astfel de gânduri
foloseşte şi aprinderea mâniei, pornită împotriva dracului. De
această mânie se teme el mai mult, când se aprinde împotriva acestor
gânduri şi îi strică planurile despre ea e vorba când se zice:
“Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”. Ea dă
sufletului în ispite o folositoare doctorie. Dar uneori şi mânia aceasta e
imitată de dracul mâniei. Aceasta plăsmuieşte chipurile
părinţilor, sau ale unor prieteni şi rudenii, ocărâţi
de oameni nevrednici şi prin aceasta mişcă mânia pustnicului
şi-l îndeamnă să zică sau să facă vreun rău
celor ce i s-au arătat în minte. La acestea trebuie să fie monahul cu
luare aminte şi îndată să-şi smulgă mintea de la
astfel de chipuri, ca nu cumva, zăbovind pe lângă ele, să se
pomenească în vremea rugăciunii tăciune ce se mistuie de foc. În
ispite de acestea cad mai ales cei iuţi la mânie şi cei ce uşor
se prind la harţă, care sunt departe de rugăciunea cea
curată şi de cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
(Evagrie Ponticul)4
·
Chiar dacă ţi se pare
că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei,
căci este foarte înşelător şi cât se poate de pizmaş
şi vrea să fie mai iute şi mai ager ca mişcarea şi
trezirea minţii tale, ca să o desfacă şi de Dumnezeu, când
îi stă înainte cu evlavie şi frică. (Evagrie Ponticul)4
·
Foarte potrivit s-a adăugat apoi
la cuvintele: „pe piept şi pe pântece”, cuvântul „vei umbla”. Căci plăcerea
nu stăpâneşte asupra celor ce stau pe loc şi sunt
liniştiţi, ci asupra celor ce sunt mereu în mişcare şi
plini de tulburare. Dar mai mult decât din acestea, pornirea spre desfrâu
vine din lăcomia pântecelui. Din acest motiv şi firea, voind să
arate apropierea acestor patimi, a numit organele de împreunare „cele de sub
pântece”, arătând înrudirea lor prin vecinătate. Căci dacă
slăbeşte această patimă, slăbeşte din
sărăcirea celei de deasupra, iar dacă se aprinde şi se
întărâtă, de acolo îşi primeşte puterea. Dar lăcomia
pântecelui nu numai că o hrăneşte şi o alăptează
pe aceasta, ci şi alungă toate virtuţile. Căci
stăpânind şi ţinând ea puterea, cad şi se nimicesc toate
virtuţile: înfrânarea, cumpătarea, bărbăţia,
răbdarea şi toate celelalte. Aceasta a arătat-o Ieremia acoperit,
zicând că mai marele bucătarilor din Babilon a dărâmat de jur
împrejur zidurile Ierusalimului, numind prin mai marele bucătarilor patima
lăcomiei. Căci precum mai marele bucătarilor îşi dă
toată silinţa să slujească pântecele şi
născoceşte nenumărate meşteşuguri ca să
producă plăceri, tot aşa lăcomia pântecelui pune în
mişcare tot meşteşugul ca să servească plăcerii
în vremea foamei; iar felurimea mâncărilor dărâmă şi
surpă la pământ întăritura virtuţilor. De fapt
mâncările gustoase şi meşteşugit drese se fac unelte de
dărâmare ale virtuţii bine întărite, clătinând şi
dărâmând statornicia şi tăria ei. Pe de altă parte, precum
belşugul alungă virtuţile, tot aşa puţinătatea
surpă întăriturile păcatului. Căci aşa cum mai marele
bucătarilor din Babilon a dărâmat zidurile Ierusalimului, adică
ale sufletului paşnic, trăgându-l cu meşteşugul
bucătăriei spre plăcerile trupului, tot aşa pâinea de orz a
israeliţilor, rostogolindu-se, a răsturnat corturile madianiţilor.
Fiindcă hrana sărăcăcioasă, rostogolindu-se şi
înaintând mult, risipeşte patimile curvie. Căci madianiţii
poartă simbolul patimilor curviei, fiindcă ei sunt cei ce au dus
desfrânările în Israil şi au amăgit mare mulţime dintre
tineri. Şi foarte potrivit zice Scriptura că Madianiţii aveau
corturi, iar Ierusalimul zid, căci toate cele ce înconjoară virtutea
sunt întărite şi sigure, iar cele ce susţin păcatul sunt
formă şi cort, nedosebindu-se întru nimic de nălucire. (Nil
Ascetul)4
·
Căci vieţuirea potrivit cu
firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi dobitoacelor, de
către Făcător. „Iată v-am dat vouă, zice Dumnezeu
către oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă şi
dobitoacelor spre mâncare”. Primind deci împreună cu necuvântătoarele
o hrană de obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre
într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi socotiţi, cu drept
cuvânt, mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân
între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi,
oamenii cinstiţi, cu raţiune, am ieşit cu totul din vechea
rânduială? Căci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt
nenumăratele meşteşuguri ale plăcintarilor şi
bucătarilor, care stârnesc plăcerile ticălosului de pântece?
Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarbă şi
îndestulându-se cu ce se nimereşte şi folosindu-se de apa râurilor,
dar şi de aceasta destul de rar? De aceea le sunt puţine şi
plăcerile de sub pântece, pentru că nu-şi aprind dorinţele
cu nici o mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna de deosebirea
între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur
timp al anului le stârneşte această simţire, când legea firii
le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii,
spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme aşa de mult se
înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de
dorinţă. Dar oamenilor, pofta nesăturată după
plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi
felurimea mâncărilor, le-a semănat dorinţe furioase,
neîngăduindu-le patima să se liniştească în nici o vreme.
(Nil Ascetul)4
·
Trupul dacă e gras şi
tânăr, sau plin de must, când e aţâţat de amintiri caută
să împlinească cu patimă cele cuprinse în ele, fiind împins de
poftă, sau săvârşeşte uneori necurăţii în vis ori
în somn. Căci chiar dacă nu a avut cineva amestecate cu femeia la
arătare şi e socotit cast, feciorelnic şi curat de oameni, ba
chiar are renume de sfânt, înaintea lui Dumnezeu, care vede cele ascunse, e
socotit ca spurcat, desfrânat şi necumpătat; şi pe dreptate va
fi osândit în ziua aceea, de nu va plânge şi nu se va tângui,
topindu-şi trupul necontenit cu posturi, privegheri şi
rugăciunii, iar mintea lecuindu-şi-o şi îndreptându-şi-o
prin amintiri sfinte şi prin meditarea cuvântului dumnezeiesc, aducând
pocăinţă cuvenită lui Dumnezeu, înaintea căruia a
şi cugetat şi făcut relele. Fiindcă nu minte glasul care a
zis: „Iar eu vă zic vouă: tot cel ce priveşte la femeie spre a o
pofti pe ea a şi preacurvit cu ea în inima sa”. De aceea e de folos
tânărului să nu se întâlnească, de e cu putinţă, deloc
cu femei, chiar de sunt socotite sfinte. Iar de se poate, să
vieţuiască despărţit chiar şi de oameni, căci
atunci poartă războiul mai uşor şi îl cunoaşte mai
bine; mai ales dacă va fi cu luare aminte la sine însuşi şi va
petrece în cumpătare, cu puţină băutură de apă,
în priveghere multă şi rugăciuni, şi se va sili să fie
împreună cu Părinţi duhovniceşti încercaţi,
lăsându-se înţelepţit şi călăuzit de ei.
(Marcu Ascetul)4
·
Definiţia curăţiei:
simţire pururi lipită de Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)4
|
