|
|
·
Dar ce să zicem despre dracul
care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre
el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa
firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului,
iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o
mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca
veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul
purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte,
însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se
mişcă spre păcat, nu simte: de-i vorbeşti din Scripturi, e
cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara
oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca
porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc
gândurile învechite ale slavei deşarte. “Şi dacă nu s-ar scurta
zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui”. De fapt dracul acesta este dintre
cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată.
Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiţi, închisorile
celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe
fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte
puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea
venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi,
dată fiind şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre
noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să
mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori,
zicând: “Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine”. În orice caz să
se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta,
n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din
nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi
neprihănirea şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar
câţi s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă
cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a
scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni. (Evagrie
Ponticul)1
·
Când sufletul nostru începe să
nu mai poftească lucrurile frumoase ale pământului, se
furişează de cele mai multe ori în el un gând de trândăvie, care
nu-i îngăduie să stea cu plăcere nici în slujba cuvântului
şi nu-i lasă nici dorinţa hotărâtă după bunurile
viitoare; ba îi înfăţişează şi viaţa aceasta
trecătoare ca neavând nici un rost şi fiind cu totul incapabilă
de vreo faptă vrednică de-a fi numită virtute; şi
însăşi cunoştinţa o dispreţuieşte, ca pe una ce a
fost dată şi altor mulţi oameni, sau ca pe una ce nu ne
făgăduieşte nimic desăvârşit. De această
patimă moleşitoare şi aducătoare de toropeală vom
scăpa de ne vom ţine cu tărie cugetul nostru între hotare foarte
înguste, căutând numai la pomenirea lui Dumnezeu. Căci numai
întorcându-se astfel mintea la căldura ei, va putea să se
izbăvească fără durere de acea împrăştiere
nesocotită. (Diadoh al Foticeii)1
|
