ˇ        Ia aminte la tine cu amănunţime şi sileşte-te să te deprinzi cu tăcerea ca să-ţi dea Dumnezeu puterea să lupţi şi să te deprinzi cu ea. De ţi se iveşte trebuinţa să grăieşti, să faci întâi proba în tine însuţi că este o trebuinţă binecuvântată şi voită de Dumnezeu, ca mai degrabă decât să taci; deschide gura cu frică de Dumnezeu şi cu cutremur având faţa în jos, cuvântul cinstitor şi supus. Astfel, de te întâlneşti cu cineva, să vorbeşti puţin, din motive de iubire şi să taci repede, iar de eşti întrebat despre ceva, ascultă apoi spune cât e nevoie şi nu grăi nimic mai mult. (Foarte mult recomandă avva Isaia tăcerea deoarece aceasta înseamnă reflexie la tainele lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane. Persoana umană se comunică şi prin vorbire, dar şi prin tăcere. Prin amândouă trăieşte şi face să fie trăită lumina şi taina ei. Ajunge să o văd reflectând ca să-mi dau seama nu numai de taina ei, ci şi în lumina ei şi a lui Dumnezeu. Cine vorbeşte tot timpul neîntrerupînd vorbirea de reflexie, cade într-o vorbărie superficială făcând nişte conexiuni întâmplătoare – care gând îi vine primul, acela îl spune. În tăcere se arată simţirea prezenţei lui Dumnezeu ca lumină şi taină inepuizabilă. Unde nu e Dumnezeu nu e nici taină, nici lumină inepuizabilă. Se are impresia că totul se poate înţelege, că totul se poate mărgini la mintea proprae.) (Filocalia XII)