Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

Patimi – ispite

·        Când călătoreşti nu căuta nici la dreapta nici la stânga, ci repetă psalmii, roagă-te lui Dumnezeu în tot locul unde te afli şi nu te amesteca nicidecum cu încredere cu locuitorii lui. În locul sau în casa în care te opreşti nu fii cu îndrăzneală, ci fii cu sfială în toate. La ceea ce ţi se pune pe masă întinde-ţi mâna când eşti îndemnat să mănânci. Când mănânci să nu-ţi ridici faţa spre aproapele nici să grăieşti cuvânt deşert; să nu-ţi întinzi mâna spre ceva spre a lua fără să spui: “Binecuvintează!” Bând apă să nu laşi gâtlejul să gâlgâie asemenea oamenilor din lume; şezând împreună cu fraţii, de-ţi va veni cumva flegmă să nu scuipi cumva înaintea lor, ci ridică-te şi o aruncă departe. Să nu-ţi întinzi trupul în văzul oamenilor. De te încearcă vreun gând necuvios să nu-ţi deschizi gura şi va pleca degrab acesta de la tine. Să nu-ţi deschizi gura la râs căci aceasta înseamnă lipsă de sfială.

·        Să nu pofteşti cu gândul sau cu privirea: fie haină, brâu sau culion şi să nu-ţi împlineşti capriciul tău făcându-ţi ceva asemănător. De-ţi procuri o carte să nu o înfrumuseţezi cu vreo podoabă căci aceasta este patimă.

·        De greşeşti în ceva nu minţi din ruşine, ci fă metanie zicând: “Iartă-mă!” şi greşeala trece. De-ţi spune cineva cuvânt aspru, să nu-ţi înalţi inima căci mânia lui Dumnezeu nu întârzie. De eşti mustrat de cineva pentru vreun lucru nu te aprinde, ci pune metanie zicând: “Iartă-mă, că nu voi mai face.” fie că ştii că ai făcut acel lucru, fie că nu eşti vinovat, căci toate acestea sunt adevărata propăşire pentru cel tânăr.

·        De afli cuvinte din afară, nu le spune pe acestea cuiva căci de le vei păzi în tine, nu va greşi limba ta. De voieşti să împlineşti un lucru iar cel ce locuieşte împreună cu tine nu voieşte aceasta, renunţă la voia ta ca să nu se nască certuri şi să se mâhnească. Când voieşti să locuieşti cu un frate în chip trecător nu-i porunci în vreun lucru oarecare şi să nu voieşti a fi capul lui. De locuieşti cu fraţii să nu te compari cu ei , iar de-ţi vor porunci ţie vreun lucru pe care nu-l voieşti, luptă cu voia ta până ce îl vei face ca să nu-i superi şi să-i pierzi prin descurajare şi ca să ai locuirea paşnică cu ei. De locuieşti cu un frate şi-i spui că voieşti ceva, adaugă: “dar voi face cum voieşti” şi dacă spunându-i ce voiai să faci îi ceri o hotărâre, fă ceea ce găseşte el de bine, cu frica lui Dumnezeu. De locuiţi împreună şi lucru ce ţi-l cere este trecător, fă-l. De sunteţi mai mulţi faceţi-l împreună şi nu cruţa trupul tău ţinând seama de conştiinţa tuturor.

·         Să nu lauzi cele ce nu le-ai cunoscut, iar de cele cunoscute să nu vorbeşti ca şi când le-ai văzut. Să nu osândeşti pe cineva pentru chipul lui. De dai apă sau ceva de trebuinţă să nu te arăţi nepăsător, ci gândeşte-te la Dumnezeu că a avut grijă de tine.

·        Cel mai tânăr să se lase lipsit de toată frumuseţea trupească căci aceasta este spre folosul lui (pentru a nu ispiti şi mai mult adăugând la frumuseţea specifică tinereţii, eleganţa hainelor, pentru a nu se umple el însuşi de îngâmfare, părere de sine şi de curvie). Cel tânăr să nu se poarte niciodată haină frumoasă până ce nu va ajunge în vârstă căci aceasta-i spre vindecare.

·        Să se folosească de vin până la trei pahare, însă doar în caz de mare trebuinţă; să nu-şi descopere dinţii când râde, iar faţa să caute în jos cu ruşine. În vremea somnului încinge-ţi trupul şi fii cu grijă ca să nu-ţi duci mâinile înăuntru căci trupul are multe patimi hrănite din neştiinţă.

·        De trebuie să porneşti la drum poartă sandale şi umblând, mâinile să-ţi stea apropiate de brâu şi să nu te afli deloc înaintea altora. De mergi la drum cu niscaiva fraţi şi se va afla printre ei vreunul pe care-l iubeşti pentru Dumnezeu, să nu îndrăzneşti să i-o arăţi în văzul celorlalţi ca nu cumva să fie printre ei vreunul slab şi să-i vatămi conştiinţa făcându-l invidios. Mergând la unii fraţi să nu te aştepţi să se bucure de tine foarte, ci de e vor primi, să mulţumeşti lui Dumnezeu.

·        Aflându-se unul mai mare şi vorbind cu cineva să nu fii nepăsător şi să şezi, ci stai până ce ţi se va arăta ce să faci. De vei pleca în oraş, ochii tăi să caute numai în jos ca să nu-ţi stârneşti patimile când vei fi în chilia ta. Să nu dormi la drum în casa cuiva unde se teme inima ta să nu păcătuiască.

·        De voieşti să mănânci într-un loc şi afli că o femeie trebuie să mănânce şi ea acolo să nu şezi deloc căci mai de folos îţi este să se supere gazda decât să curvească inima ta în ascuns. Pleacă de poţi până încă n-ai luat seama la haina ei. Mergând pe drum, de-ţi va spune o femeie: “Pace ţie!”, răspunde-i în inima ta căutând cu ochii în jos.

·        De te va sili un frate să grăieşti împotriva fratelui tău, să nu te laşi convins de el păcătuind astfel înaintea lui Dumnezeu, ci spune-i cu smerenie: “Iartă-mă frate căci sunt ticălos iar acestea pe care mi le spui le fac şi eu, deci nu pot să-i zic acestea altuia.” De auzi că a spus cineva împotriva ta un cuvânt şi te întâlneşti cu acela în vreun loc oarecare sau se apropie de tine, arată-i o faţă veselă şi binevoitoare după puterea ta; nu-i spune cele auzite întrebând: “De ce ai spus asta?” căci s-a scris în Pilde: “Cel ce ţine minte răul săvârşeşte fărădelege.” (Pilde 24,24)

·        De vor locui cu tine nişte fraţi îngrijeşte-te ca ei să audă de la tine lucruri serioase căci vei da seama pentru ei înaintea lui Dumnezeu. De-ţi iei o chilie să nu-ţi iei mulţi fraţi cu tine că-ţi ajunge unul pentru slăbiciune şi nu profita de calitatea de gazdă.

·        De pleci la drum şi voieşti să mergi la un frate şi nu va voi acesta să te primească şi-l vei vedea apoi la drum, sau va veni la tine uitând de purtarea lui, fă cu el un bine prisositor.

·        De te odihneşti în chilia ta şi-ţi aduci aminte de cineva care ţi-a făcut un rău, scoală-te şi roagă-te lui Dumnezeu din toată inima ca să-l ierte şi gândul răsplătirii răului făcut de el alungă-l de la tine.

·        De eşti ispitit noaptea prin închipuire de împreunare, păzeşte-ţi inima să nu cugete ziua la trupurile din închipuire ca să nu te întinezi din această plăcere şi să-ţi pricinuieşti o grea cădere, ci aruncă-te înaintea lui Dumnezeu cu toată inima ta şi te va ajuta căci este îndurător cu slăbiciunea oamenilor.

·        De faci nevoinţă să nu se încreadă inima ta în aceasta că ea te păzeşte, ci spune cugetului tău că pentru neputinţa trupului “Dumnezeu ia seama la slăbiciunea mea.” De te ocărăşte cineva nu-i răspunde ci rămâi tăcut şi dacă cercetându-te vei afla în tine cele ce le-ai auzit de la el, căieşte-te ca unul ce-ai păcătuit iar bunătatea lui Dumnezeu te va primi iarăşi.

·        De te cuprinde în timp ce te linişteşti în chilie vreo slăbiciune să nu te descurajezi, ci mulţumeşte-i lui Dumnezeu. De vezi sufletul tău tulburat, spune-i: “Nu-ţi mai aduce nici un folos aceasta decât gheena în care vei pleca” şi te vei linişti în tine. Liniştindu-te în chilia ta, primeşte să mănânci dând ceea ce este de trebuinţă trupului tău, ca să te susţină în împlinirea slujirii tale ca să nu voieşti să o părăseşti, dar nu mânca nimic cu plăcere sau poftă în gust fie că este mâncare bună sau rea. De se iveşte trebuinţa unei vizite fie la un frate, fie la o obşte şi se găteşte ceva cu totul dulce, nu lăsa trupul să se sature, ci să voieşti să revii repede la chilie ca să nu ţi se facă trupul trădător.

·        De te îndeamnă demonii la o nevoinţă peste puterile tale, să nu-i asculţi căci ei îl înfierbântă pe om spre tot lucrul pe care nu-l poate până cade în mâinile lor.

·        Mănâncă o dată pe zi şi dă trupului numai ceea ce este de trebuinţă sculându-te încă mai voind să mănânci, iar veghea ta fă-o cu măsură nelipsind trupul de ceea ce-i este de trebuinţă.

·        Fă slujbele tale cu măsură şi cunoştinţă ca nu cumva din multa priveghere să ţi se întunece sufletul de prea multă încordare. Îţi ajunge o jumătate de noapte pentru priveghere lăsând-o pe cealaltă pentru odihna trupului. Foloseşte două ore înainte de a te culca rugându-te şi cântând, apoi odihneşte-te. Când Domnul te scoală, fă-ţi slujirea cu râvnă iar de vezi că trupul îţi este povârnit spre somn spune-i: “Voieşti acum puţină odihnă pentru ca apoi să fii aruncat în întunericul cel mai din afară?” şi dacă te sileşti puţin, degrab îţi vine şi puterea.

·        Să nu ai prietenie cu oamenii de care conştiinţa ta ştie că sunt familiari şi altora, ca să nu le provoci acelora sminteală cu ştiinţă.

·        De te afli într-o vieţuire grea a trupului pentru Dumnezeu şi oamenii voiesc să-ţi urmeze pilda cinstindu-te pentru aceasta, părăseşte-o şi treci la alta, ca osteneala ta să nu se schimbe în lenevie, iar de simţi ispita slavei deşarte nu da atenţie oamenilor ştiind că ceea ce faci este un îndemn de la Dumnezeu.

·        Dacă te lepezi de lume să nu-ţi laşi ţie nimic şi de te crezi pe tine voind să ai ceva, oboseşte-ţi şi mai mult trupul cu rucodelia ca să te linişteşti în chilia ta mâncându-ţi cu umilinţă pâinea.

·        De pleci în cetate, vinde lucrul tău de mână netârguindu-te pentru preţul lui ca cei din lume, ci dă-l cuiva pe orice ca să nu pierzi puterea câştigată în chilia ta. De vinzi ceva de care ai trebuinţă nu te târgui spunând: “De nu-mi dai atât nu ţi-l dau”, iar de voieşti aceasta, sileşte-te puţin şi de nu primeşti preţul lui, acceptă fără multă vorbă. De te tulbură gândurile oriunde te afli, spune-i: “Mă aflu ca toţi sfinţii care au fost încercaţi de Dumnezeu în starea de sărăcie până ce a văzut că hotărârea lor este credincioasă şi atunci i-a dus la lărgime.

·        De-ţi îmbie un frate un lucru şi ai trebuinţă de el, nu te atinge de el fără să ţi-l ofere acela sau să-i spui lui. Dacă un frate îţi spune ţie când pleci de acasă: “Cumpără-mi un lucru”, de poţi aceasta, fă-o, iar de eşti cu alţii, să nu faci aceasta fără părerea lor căci astfel îi superi pe cei ce locuiesc împreună cu tine.

·        De apare nevoia să mergi în localitatea ta pentru vreun lucru păzeşte-te de rudeniile după trup, să nu petreci cu ei, nici să-ţi însuşeşti spusele lor.

·        De primeşti spre o trebuinţă a ta ceva de la un frate, să nu uiţi ci îngrijeşte-te să i-l întorci degrabă, iar dacă lucrul este o unealtă, întoarce-i-o îndată după ce ţi-ai săvârşit lucrul tău. De se va strica la tine, repar-o şi nu neglija aceasta. De-i dai ceva unui frate mai sărac şi vezi că nu poate să ţi-l întoarcă, nu-l necăji sau strâmtora în vreun fel şi de-i dai vreo haină, lasă-i-o lui.

·        Păzeşte-te să nu te împărtăşeşti de Jertfă având vreun gând rău faţă de fratele tău căci altfel te amăgeşti pe tine.

·        Păzeşte-te de convorbirile cu ereticii voind să susţii credinţa cea dreaptă ca nu cumva veninul cuvintelor rele ale lor să te otrăvească. De afli vreo carte cunoscută ca eretică să nu voieşti să o citeşti ca nu cumva să se umple inima ta de veninul morţii, ci rămâi în ceea ce ai fost luminat neadăugând şi nescoţând nimic din aceea. Păzeşte-te de conştiinţa mincinoasă care se împotriveşte învăţăturii sănătoase cum a spus Apostolul (I Tim. 1,10).

·        Dacă eşti tânăr şi încă n-ai ajuns să-ţi robeşti trupul şi auzi de virtuţile înalte ale părinţilor, nu te grăbi la ele voind să le trăieşti în odihnă, căci nu-ţi vin dacă nu le practici lucrarea lor, dar de le practici, îţi vin de la ele însuşi.

·        De ieşiţi împreună pentru un lucru trecător, fiecare din voi să ia aminte la sine şi nu la fratele său şi să nu caute să-l dăscălească pe acela. De faceţi un lucru trecător la chilie, orice, lăsaţi-l pe cel ce lucrează cu voi să lucreze cum voieşte, iar de zice: “Faceţi iubire de mă învăţaţi, căci nu mă pricep!” şi de este unul care ştie, să nu-i spună din invidie: “Nu ştiu”.

·        De coace fratele tău pâine sau altceva şi nu este bine, nu cumva să să-i zici: “L-ai copt rău!”, căci aceasta-i moartea sufletului tău, ci gândeşte-te că dacă ai fi auzit tu aceasta de la altul te-ai fi supărat. Gândind în felul acesta te vei linişti.

·        De cântaţi împreună şi unul va greşi un cuvânt, nu-i spuneţi repede aceasta căci îl veţi tulbura. De a trecut cuvântul, să fie trecut, iar de spune: “Faceţi iubire şi spuneţi-mi”, spuneţi-i.

·        De mâncaţi la ceva la trapeză şi este vreunul între voi care nu vrea acea mâncare, să nu spună că nu poate mânca aceea, ci să se silească pentru Dumnezeu până la moarte şi Dumnezeu îl va linişti pe el.

·        De faceţi un lucru împreună şi unul dintre voi îl strică din slăbiciune, să nu-l certaţi, ci mai degrabă bucuraţi-vă cu el.

·        De vă aduc niscai fraţi ceva veşti să nu-i întrebaţi ceva care să-i vatăme şi de vă va lăsa acea veste la chilie şi unul dintre cei veniţi neputându-se înfrâna, spune unuia dintre voi ceva vătămător, să nu spună cel ce a auzit acestea vreunuia dintre fraţi, ci să tacă până ce va trece ceea ce au lăsat aceia de la ei ca să nu se umple inima lor de veninul morţii.

·        De pleci la niscai străini pentru vreo trebuinţă să nu întrebi pe vreunul de ceva ce nu te interesează ca să poţi reveni nevătămat la chilia ta. Iar de auzi ceva din cele ce nu le voieşti, revenind la tine să nu le spui fraţilor tăi. De vă aflaţi la străini să nu îndrăzniţi să rostiţi vreo judecată despre nici un lucru în locul unde aţi intrat, ca să se folosească şi alţii de pilda voastră, mai ales de tăcerea voastră ascunsă şi arătată.

·        Toate patimile se află în cel slab cu inima şi în lenea lui fiindcă nu vede păcatele lui, iar ajutorul lui Dumnezeu, nădejdea, blândeţea, conştiinţa şi părăsirea voii proprii, silirea în toate cele bune sunt cuprinse în smerita cugetate.

·        Mândria, sfada, gândul de a te socoti mai presus de fraţii tăi, dispreţuirea conştiinţei, necugetarea la tine când fratele tău te supără şi întrebarea: “Ce am eu din toate cele auzite ce mi se aduc?” ţin inima învârtoşată.

·        De lucrezi cu un frate slab, nu-l judeca în ascuns voind să faci ceva mai presus de el. Dacă fratele lucrează la un lucru şi îl strică, nu-i spune nimic de nu-ţi va zice: “Fă iubire frate şi mă învaţă.” De ştii însă să-l înveţi dar taci, moarte-ţi este ţie aceasta.

·        De faceţi lucrul vostru precum trebuie după puterea voastră să nu spui ce ai făcut tu sau fratele tău căci aceasta arată lipsa de înţelepciune.

·        De nu poţi spune fratelui tău un cuvânt de bucurie pentru că socoteşti că a făcut ceva rău, cugetă că fratele îţi este stăpân fiindu-ţi frică să greşeşti în faţa lui de frica pedepsei ce-o vei primi.

·        De voieşti să te înfrânezi mai mult ia-ţi o chilie aparte şi nu-l necăji pe fratele tău care poate este mai slab.

·        Dacă un frate străin vine la voi şi aţi auzit dinainte despre el că este iubitor de vreo pricină rea, nu cercetaţi aceasta prin cuvinte până nu se va arăta vouă scăderea lui. Păziţi-vă să nu faceţi ceva ce ştiţi că de va înţelege fratele se va necăji.

·        De voieşti să iei ceva şi ai nevoie de acel lucru, să nu murmuri împotriva fratelui tău spunând: “De ce n-a înţeles de la sine să-mi dea lucrul?”, ci spune cu simplitate: “Fă iubire şi dă-mi acest lucru de care am trebuinţă” căci aceasta este sfânta curăţie în inima ta. Fiindcă de nu spui, ci şuşoteşti judecându-l vădit este că te afli în robia patimii.

·        De se iveşte între voi întrebare despre un cuvânt al Scripturii, cel ce cunoaşte cuvântul şi-i ştie înţelesul după puterea lui, să lase voia lui în urma fratelui şi să-l odihnească pe acesta în bucurie căci cuvântul care i se cere este să se smerească în faţa fratelui său. (Dacă cunoşti înţelesul unui cuvânt din Scriptură de care se vorbeşte dar îl cunoaşte şi altul, lasă-l pe el să-l spună căci cuvântul cel mai bun pe care-l poate spune în această ocazie este smerenia. Din smerenie se arată cel mai clar că ai înţeles mesajul Scripturii.)

·        Cel ce cugetă la judecata dinaintea scaunului dumnezeiesc în faţa căruia va avea să se înfăţişeze, să facă tot ce se poate ca să nu greşească cu gura lui căci altfel nu va afla nici o mângâiere în acel ceas înfricoşător.

·        Există o “înţelepciune drăcească” – ea este aceea care caută toate argumentele ca să demonstreze inexistenţa lui Dumnezeu sau să-şi justifice mândria şi patimile egoiste, dar această “înţelepciune” care se numeşte mai precis falsă cunoaştere sau gnoză panteistă mai degrabă întunecă pe cel ce o adoptă lipsindu-l pe unul ca acesta şi pe toate de sens.

·        De voiţi să ieşiţi la un mic lucru trecător, să nu dispreţuiască unul pe celălalt şi să iasă singur lăsându-l pe fratele său ca să-i sufere conştiinţa, ci să-i spună cu iubire: “Vrei să mergem împreună?” şi de va vedea pe fratele său obosit în acel ceas sau cu trupul slăbit, să nu stăruie zicând : “Trebuie să mergem acum”, ci să lase până altădată şi să plece la chilia sa cu iubire compătimitoare. Păziţi-vă să nu vă împotriviţi fratelui în ceva ca să nu-l necăjiţi.

·        Dacă locuieşte cineva cu părintele sau cu fratele său, să nu-i fie conştiinţa preocupată de cineva din cei dinafară, ci toate de cel cu care locuieşti căci aceasta este pacea şi supunerea. De locuieşti cu unul mai mare ca tine să nu voieşti să faci o binefacere unui sărac, dacă nu-l întrebi mai întâi pe acela; deci să n-o faci pe ascuns.

·        De întrebi pentru gândurile tale, nu întreba după ce-ai făcut ceea ce ţi se pare că a fost conform cu ele, ci întreabă-te despre ceea ce te războieşte acum, fie că e vorba de o strâmtorare, fie de vreun lucru de mână.

·        De voieşti să schimbi lucrul de mână sau să locuieşti cu un alt frate, sau ca să ieşi de la vreunii întreabă cu libertate înainte de a fi făcut aceea (Nu întreba după ce ai făcut un lucru, despre gândul care te-a îndemnat să faci acel lucru, ci întreabă-te despre acel gând înainte de a face lucrul respectiv, aceasta ca să nu suferi de părerea de rău că ai făcut un lucru înainte de a fi cugetat mai serios, dacă e bine să-l faci sau nu).

·        Să nu te întrebi înainte de a fi făcut, fie despre slăbiciunea sufletului, fie despre patimile care te duc la acestea dar să nu te întrebi ca şi când nu le-ai făcut încă. Deci întreabă-te despre rană, zicând: “Iată, am fost rănit.” aceasta, ca să te vindeci de ceea ce te mână spre rană. (Să nu te întrebi despre gândul de-a face un lucru, de e bun sau rău înainte de-a fi făcut acel lucru, dar cugetându-te în situaţia celui ce le-a făcut ca să simţi toată bucuria sau respectul ce-ţi va veni după împlinirea lui). Iar de vorbeşti despre gândurile tale, nu fi făţarnic şi nu spune unul faţă de altul, sau ca şi când ai de făcut altceva, ci spune adevărul şi pregăteşte-te ca să faci ceea ce ţi se spune, fiindcă altfel râzi de tine însuţi şi de bătrâni.

·        De întrebi pe bătrâni despre vreun război să nu asculţi de cele ce-ţi vorbesc înăuntru mai mult decât pe bătrâni, ci roagă-te mai întâi lui Dumnezeu zicând: “Fă milă cu mine şi ceea ce voieşti, dă părinţilor mei să-mi spună”. Şi astfel ceea ce-ţi vor spune părinţii, fă cu credinţă şi te va odihni Dumnezeu. (Rugăciunea oricui e primită de Dumnezeu, deci deşi eşti mai mic duhovniceşte, roagă-te să-ţi spună cei mai mari ceea ce este bun. În felul acesta primeşti ceea ce ţi se spune cu credinţa că vine de la Dumnezeu. Prin aceasta nu-l umileşti pe cel mai mare căci admiţi că lui îi spune Dumnezeu ceea ce nu eşti sigur că trebuie să faci.)

·        Te va odihni Dumnezeu de locuieşti cu fraţii şi nu eşti mulţumit pentru niscai motive, de pildă: pentru lucrul de mână, sau pentru legătura ce ţi-o impui sau pentru odihna pe care nu o doreşti; pentru neputinţa de a răbda, pentru lenevie, sau pentru că voieşti să te dăruieşti mai mult pătimirii folositoare, pentru că vrei să te linişteşti, sau pentru că nu poţi purta jugul prezenţei lor, sau pentru că nu poţi face voia ta, pentru că nu-ţi împlineşti trebuinţa ta, sau pentru că eşti slab şi nu poţi purta osteneala comună, sau pentru orice motiv ce-ţi îndeamnă inima să ieşi cu întristare pentru ei, sau să fugi pe ascuns, din necaz sau în vreme ce se iveşte între voi vreo lipsă de preţuire şi nu-ţi aduce aminte de frăţietate, pune piedica ce ţi-o pune vreo răutate. Te va scăpa de aceste înduri făcându-te să cauţi mai degrabă pacea, ca să fie odihnită inima ta oriunde vei pleca. Deci aruncă dispreţul asupra ta nevorbind împotriva fraţilor cu care te-ai ostenit şi să nu asculţi de vrăjmaşii ce te îndeamnă să preschimbi binefacerile lor în fapte rele.

·        Ocoleşte osândirea şi nu voi osânda fratelui tău să acopere osânda ta şi să nu cazi sub vrăjmaşii unde vei avea să locuieşti.

·        De pleci să locuieşti într-un loc, să nu voieşti să-ţi ridici degrabă chilie până ce nu afli felul de vieţuire al locului ca nu cumva să ai acolo vreo pricină de sminteală, fie pentru grija ce ţi-o dă, fie pentru că vei vedea pe vreunii care nu-ţi plac, fie pentru slavă, fie pentru odihnă, fie pentru sminteală prietenilor. Căci de eşti înţelept, vei cunoaşte în puţine zile tot ce-ţi va fi spre moartea sau spre viaţa ta.

·        De predai chilia fratelui tău, ca să nu rămână în puţine zile, să nu ai pe fratele tău ca să rămână sub stăpânirea ta.

·        De ţi se dă o chilie ca să rămâi în ea câteva zile să nu strici ceva, nici să zideşti de nu întrebi înainte pe cel ce ţi-a predat-o fie spre odihnă, sau nu, fiindcă aceasta este împotriva conştiinţei.

·        De locuieşti cu cineva, sau lângă el şi primeşti poruncă de la el, păzeşte-o pentru Dumnezeu şi nu dispreţui porunca, nici în ascuns, nici la arătare, călcând-o.

·        De te linişteşti în chilia ta şi te-ai legat pe tine pentru ora mâncării, fie că nu mănânci ceva fiert, fie orice altceva şi ieşi între străini, păzeşte-te să nu spui cuiva şezând la masă, zicând: “Iartă-mă, nu mănânc aceasta!” altfel toată osteneala a ajuns deşartă în mâinile vrăjmaşilor, căci Stăpânul şi Mântuitorul a spus: “Fă în ascuns, ca Tatăl tău să-ţi răsplătească la arătare.” Cel ce iubeşte ostenelile lui, le va păzi ca să nu se piardă.

·        De locuiţi împreună, de te va chema fratele tău la orice lucru de mână, fie înăuntru, fie în afară, să nu spui: “Mai ai răbdare ca să-l mai ocolesc puţin”, ci ascultă-l repede.

·        De faceţi un lucru împreună, orice scădere vezi la alţii, să nu o laşi să se afle în gura ta pentru a o spune fraţilor căci este moarte pentru sufletul tău; deci fă aceasta dacă eşti înţelept.

·        De locuiesc cu tine niscai fraţi şi se ostenesc cu tine o zi, odihneşte-i înainte de ora mâncării.

·        Nu lua aminte la tine, ci mai vârtos la judecata lui Dumnezeu şi să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor în tot lucru pe care-l faci.

·        De pleci să locuieşti în vreun loc şi vezi acolo vreo meşteşugire care fie că aduce pagubă lucrurilor, fie vreo vătămare, sau se fac lucruri necălugăreşti, să nu-ţi deschizi nicidecum gura pentru a critica; iar de nu te poţi linişti, pleacă în alt loc numai de criticat să nu critici căci aceasta este moarte.

·        De eşti slab şi pătimaş păzeşte-te să nu laşi pe cineva să-ţi spună patimile gândurile lui, căci acest lucru este pierzător pentru sufletul tău.

·        De se iveşte între voi cuvânt pricinuitor de râs păziţi-vă să nu lăsaţi glasul să vi se facă auzit căci este semn al necunoştinţei, al netemerii de Dumnezeu şi-al lipsei de pază în voi.

·        Deoarece mânia a intrat în toată lumea în zilele noastre nimic din ce auziţi să nu vă tulbure, ci ziceţi în inima voastră: “Ce sunt acestea faţă de locul în care vom intra pentru păcatele noastre?”

·        Faceţi iubire pentru Dumnezeu ca să ştiţi să vă păziţi pentru că nu puţin lucru este credinciosului să aibă măcar un lucru cât de mic.

·        Iubirea cuiva să cerceteze Scriptura din curiozitate naşte duşmănie şi ceartă iar plânsul pentru păcate aduce pace, căci nebunie este pentru monahul care şade în chilia lui să-şi părăsească aducerea aminte de păcate şi să cerceteze Scripturile din curiozitate! Cel ce-şi ocupă mintea cu întrebări prosteşti: cum a spus Scriptura – aşa şi aşa, înainte de-a se fi dobândit pe sine vădeşte o inimă curioasă, uşuratică şi foarte robită, însă cel ce veghează cu toată puterea să nu fie robit iubeşte să se arunce pe sine pururea înaintea lui Dumnezeu. (Se cere să nu cercetăm Scriptura uitând de Dumnezeu, ci având în primul rând în conştiinţă pe Dumnezeu. Abia atunci am câştigat stăpânirea asupra noastră scăpând de robia păcatului. Cine cercetează Scriptura uitând de Dumnezeu este stăpânit de mândria de-a cunoaşte din Scriptură mai mult decât alţii nu pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu din trăirea Cuvîntului Său.)

·        Cel ce caută vreo asemănare a lui Dumnezeu huleşte pe Dumnezeu, iar cel ce caută să-l cinstească iubeşte curăţia în frica lui Dumnezeu.

·        Cel ce respectă şi păzeşte cuvintele lui Dumnezeu l-a cunoscut pe Dumnezeu şi le împlineşte ca unul ce se foloseşte. (Trăirea lui Dumnezeu ne dă puterea să împlinim cuvintele lui Dumnezeu din scriptură. Cel ce-L caută pe Dumnezeu arată că-L iubeşte, iar iubirea lui Dumnezeu îl ţine curat de păcate pe cel ce o are.)

·        Să nu cauţi cele înalte, ci roagă-te Lui pentru ajutor ca să te cureţe de păcat căci cele ale lui Dumnezeu vin de la sine dacă locul s-a făcut curat.

·        Cel ce se sprjină pe sine, pe cunoştinţa sa şi ţine la voia sa câştigă duşmănia şi nu poate scăpa de duhul întristării.

·        Cel ce împlineşte cu fapta cuvintele Scripturii după părerea sa sprijinindu-se pe înţelegerea lui, nu cunoaşte slava lui Dumnezeu, iar cel ce zice: “Nu ştiu, sunt om”, dă slavă lui Dumnezeu. (Cel conştient de neştiinţa lui privitor la lucrurile spirituale, acela primeşte în sine bogăţia cunoaşterii de Dumnezeu căci tocmai sentimentul de a nu şti este produs de bogăţia copleşitoare a lui Dumnezeu. Această trăire întru smerenie a bogăţiei lui Dumnezeu este ea însăşi o cunoştinţă a lui Dumnezeu potrivită cu puterea lui de creatură infinit mai prejos de Dumnezeu.)

·        Să nu voieşti să-ţi dezvălui gândurile în faţa tuturor, ci numai în faţa părinţilor, ca să nu-ţi atragi întristare în inima ta.

·        Păzeşte cu mare atenţie gura ta, ca aproapele tău să fie cinstit lângă tine. Învaţă limba ta în cuvintele lui Dumnezeu întru cunoştinţă şi minciuna va fugi de la tine.

·        Iubirea slavei de la oameni naşte minciuna. (Iubitorul de slavă pe lângă faptul că prin minciună îşi atrage lauda, îi face şi pe cei ce-l laudă să mintă atribuindu-i laude nemeritate.)

·        De vorbeşte cineva de rău pe fratele său coborându-l şi descoperindu-i păcatul, să nu voieşti să înclini spre aceasta ca să nu te ia în stăpânire cele ce nu le voieşti.

·        Simplitatea şi voinţa de a nu te măsura pe tine însuţi curăţeşte inima de toate relele.

·        Cel ce grăieşte ceva şi are în inima lui prin viclenie altceva îşi face toată slujirea către Dumnezeu deşartă. Să nu te lipeşti de unul ca acesta ca să nu te spurci de otrava lui întinată. Umblă deci cu cei lipsiţi de răutate ca să te faci părtaş de curăţia lor.

·        Curăţeşte-ţi inima faţă de toţi ca să se sălăşluiască pacea lui Dumnezeu în tine căci precum de va fi muşcat cineva de un scorpion, veninul acestuia va pătrunde tot trupul lui, aşa este răutatea din inimă faţă de aproapele.

·        Prin patru lucruri sporeşte curvia în trup: prin dormitarea la tânăr, prin săturare de mâncare, prin purtarea uşuratică, neserioasă şi prin împodobire.

·        Prin patru lucruri se face sufletul pustiu: “Prin umblarea din loc în loc, prin iubirea împrăştierii (umblarea din loc în loc, împrăştierea înseamnă neaprofundarea în ceea ce se află în orice; înseamnă a rămâne mereu a rămâne la suprafaţa lucrurilor), prin iubirea materiei şi prin superficialitate.

·        Prin patru lucruri sporeşte mânia: prin darea şi luarea uşoară, prin impunerea voii tale, prin voinţa de-a învăţa pe alţii şi prin a se socoti pe sine înţelept.

·        A nu vedea cineva valoarea altuia înseamnă a-şi îngusta vederea, a se întuneca, a nu primi ceea ce este în el lumină. Egoismul este starea care întunecă pe om reducându-l la el însuşi în chip mincinos – este necomunicare.

·        Uitarea îl războieşte pe om până la ultima suflare cerându-i luptă grea până la agonie; ea este mai tare decât toate gândurile şi naşte toate relele surpând în fiecare clipă cele zidite cu trudă de către om (remarcabilă caracterizare a uitării, ea nu ne lasă să continuăm binele pe care l-am început făcându-ne să cădem din el, nu ne lasă să creştem spiritual, este tot ce e mai contrar voinţei noastre de bine – ne invadează fără să vrem. Acesteia îi trebuie opusă trezvia care cere o voinţă şi o conştiinţă mereu vigilentă).

·        Împreună cu Mântuitorul au fost atârnaţi pe cruce doi tâlhari; cel din dreapta L-a slăvit şi L-a rugat: “Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta”, iar cel de-a stânga L-a hulit. Aceasta înseamnă că înainte ca mintea să se trezească din nepăsare este cu vrăjmaşul, dar când Domnul o va trezi din nepăsarea ei dându-i să vadă şi să distingă toate, va putea să se urce pe cruce. Dar vrăjmăşia hulitoare rămâne la cuvinte grele şi mintea slăbită de mândrie refuză osteneala şi se întoarce iar la nepăsare. (Mintea trezită din nepăsarea ei se poate urca pe crucea mântuitoare, altfel oricum tot va pătimi chinuri, dar chinurile unei cruci care n-o va duce la viaţa veşnică căci nu va vedea în ea acceptarea jertfei de sine aduse lui Dumnezeu pentru nepăsarea anterioară, ci se va încăpăţâna să-l ignore pe Dumnezeu şi să nu ceară mila Lui.) Aceştia sunt cei doi tâlhari pe care Domnul Iisus Hristos i-a desfăcut de prietenia întreolaltă, unul prin hulă despărţiu-se de nădejde, iar celălalt a stăruit rugîndu-L până ce L-a auzit zicând: “Astăzi vei fi cu Mine în rai”. Acesta este cel ce-a ajuns după ce-a practicat tâlhăria să mănânce în rai din pomul vieţii.

·        Cel ce voieşte să vină la odihna Domnului şi să nu fie biruit de vrăjmaşi se desparte de oameni în orice privinţă spre a nu critica pe vreunul, a lăuda, a îndrepta, a ferici pe cineva, a supăra în vreo privinţă pe aproapele, a observa scăderile lui, a nu lăsa vreun ac de duşmănie în inima lui şi a supune voia sa neînţeleptului. De vei face aşa, te vei cunoaşte pe tine şi vei înţelege ceea ce te vatămă. Însă cel convins de dreptatea lui şi ţine morţiş la părerile şi la voia lui nu poate scăpa de duşmănie, nici nu se poate odihni şi nici nu vede ceva din cele ce-i lipsesc.

·        Să nu înveţi pe cineva de nu ţi-o cere, iar de ţi-o cere, spune-i adevărul după Dumnezeu chiar cu preţul de a suferi moartea pentru aceasta căci aşa se arată omul liber pentru Dumnezeu.

·        Spunea avva Isaia despre dorinţa de a-l învăţa pe aproapele: “De unde ştiu eu că am primit poruncă de la Dumnezeu să spun altuia – Fă aceasta sau aceea? Cât eu mă aflu în pocăinţă pentru păcatele mele?” De-ţi cere totuşi cineva învăţătură spune-i adevărul chiar de-ar fi să suferi şi moartea pentru aceasta. De se va întoarce iarăşi la tine, întrebându-te acelaşi lucru deoarece nu pune toată râvna pentru a învăţa serios, taie-l de la tine, căci unul ca acesta omoară sufletul tău. Căci este mare lucru pentru om să-şi lase voia şi îndreptăţirea sa, pe care o socoteşte după Dumnezeu, şi să păzească cuvântul celui ce-l învaţă după voia lui Dumnezeu.

·        De-ţi spune cineva cuvinte nefolositoare să nu le asculţi nici o clipă ca să nu-ţi vatămi sufletul tău. Să nu te împiedice motivul cum că s-ar supăra acela că nu asculţi cele spuse de el şi să-ţi zici că vei asculta dar n-ai să le primeşti în inimă, căci nu eşti mai presus de primul om zidit pe care L-a făcut Dumnezeu cu mâna Lui şi pe care nu l-a folosit negrija. Fugi deci degrabă şi să nu voieşti nicidecum să-l asculţi, dar ia seama ca nu cumva fugind cu trupul să voieşti să cunoşti cele spuse, căci de auzi cât de puţin dracii nu se vor mulţumi numai cu atât, ci te va prăvăli în groapa pierzării.

·        Din cele ce le văd, câştigul, cinstea şi odihna, îl războiesc pe om până la moarte.

·        A-l învăţa pe aproapele este o cădere a sufletului şi a voi să-l readuci la firea cea bună arată o boală grea a sufletului (pentru că se manifestă o mare încredere în sine a celui ce întreprinde să-l înveţe pe altul).

·        A judeca un membru al Bisericii înseamnă a dispreţui un mădular al lui Hristos sau a lupta un mădular al trupului Lui împoriva altuia. Fiecare mădular însă trebuie să ajute alte mădulare. Fiecare mădular însă trebuie să ajute alte mădulare.

·        Toţi suntem ca într-un spital: unul este bolnav de ochi, altul are o bubă şi câte alte slăbicini mai sunt. Unele din ele sunt vindecate dar când omul mănâncă ceva din cele ce-l vatămă, iarăşi apare boala. Aşa este şi cu cel ce aflându-se în pocăinţă, judecă sau dispreţuieşte pe careva. Oare cei din spital, suferind de diferite neputinţe, nu vor gândi fiecare la boala sa, căci zăcând toţi în spital se păzeşte fiecare precum i-a spus doctorul.

·        De te-ai predat lui Hristos, pentru ce mai voieşti să umbli iarăşi în lume? Nu te atinge, nu gusta, nu te folosi de ceea ce te-ai lăsat, odată ce-ai pornit pe această cale, căci de ai averi şi vii, de ce nu ţi-ai luat şi femeie? Dacă ai murit cu Hristos prin Botez şi ai înviat cu El prin credinţă, caută cele de sus unde este Hristos, nu cele de pe pământ. De voieşti să împărăţeşti cu Hristos păzeşte poruncile Lui. Păzeşte-te pe tine până la moarte să nu ai prietenie cu cei tineri.

·        Să-ţi păzeşti ochii când îţi îmbraci hainele şi să nu bagi mâna în sânul tău căci multe patimi ascunse are trupul!

·        De eşti îmbiat cu vin , ia doar trei pahare şi să nu calci cumva porunca din prietenie (unii bătrâni sunt de părere că trei pahare deja este prea mult).

·        Să nu locuieşti într-un loc unde inima ta se teme că vei păcătui faţă de Dumnezeu.

·        Să nu-ţi neglijezi rânduiala pravilei pentru ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi.

·        Sileşte-te la meditarea Psalmilor pentru ca aceasta să te păzească de robia întinăciunii.

·        Iubeşte toată pătimirea neplăcută şi patimile vor fi umilite.

·        Nu căuta să vezi cât de mare te-a făcut vreo faptă, sau cât ai crescut prin ea; deci nu pune preţ pe ea.

·        Să nu descoperi înaintea tuturor gândurile tale ca să nu pricinuieşti sminteală fratelui tău. Descoperă gândurile tale părinţilor tăi ca harul lui Dumnezeu să te acopere.

·        Nu descoperi oricui gândurile tale, ci numai celor pe care i-ai probat că sunt duhovniceşti.

·        De vezi vreo sminteală, dar nu de moarte, la fratele tău, nu-l dispreţui ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi!

·         Fereşte-te să nu te laşi robit de cele în care ai păcătuit, ca să nu se împrospăteze în tine!

·        Nu fi iubitor de ceartă ca să nu se sălăşluiască în tine tot răul!

·        Predă inima ta spre ascultarea părinţilor tăi şi harul lui Dumnezeu va locui în tine.

·        Nu te face înţelept de la tine ca să nu cazi în mâinile vrăjmaşilor tăi!

·        Obişnuieşte-ţi limba să spună: “Iertaţi-mă” şi smerenia va veni pe nesimţite le tine.

·        Nu fugi de osteneli şi ţi se va da repede liniştea. Cu cât te osteneşti mai mult în cele bune, cu atât îţi vine mai repede şi mai sigur odihna şi liniştea de la Dumnezeu. Te faci prin cele bune liber de grija de tine, te faci indiferent la necazuri şi apoi mai ai şi mulţumirea binelui făcut.

·        “Orbii văd”, înseamnă că cel ce priveşte lumea aceasta cu nădejde este orb; dar dacă părăseşte această nădejde deşartă şi priveşte la cea adevărată, a văzut. (De fapt cel ce priveşte lumea aceasta cu nădejde este orb. Dacă nu cunoaşte decât realitatea terestră nu înţelege că aceasta înseamnă a nu avea de la ea decât moartea definitivă şi neînţelegînd aceasta este orb. Cel ce însă are nădejde într-o viaţă deosebită de lume, vede realitatea.) La fel “şchiopii umblă” înseamnă că cel ce voieşte pe Dumnezeu şi iubeşte cugetările trupeşti ale inimii este şchiop, iar dacă le părăseşte pe acestea pe acestea şi iubeşte pe Dumnezeu din toată inima, umblă. (Cel ce rămâne la lumea aceasta este şchiop adică nu se poate mişca din lumea aceasta, dar cel ce iubeşte pe Dumnezeu poate umbla nemairămînînd paralizat în ea, se mişcă din ea.) “Surzii aud”, înseamnă că fiind cineva în împrăştiere este surd prin robie şi uitare dar de se adună în cunoştinţă, aude. (Cel împrăştiat cu mintea nu aude glasul lui Dumnezeu, care-i arată drumul spre El şi trebuinţa de a-L urma. Nu aude ceea ce este esenţial pentru viaţa lui – toate se confundă în auzul acestuia.)

·        Fierea pe care a băut-o Mântuitorul pentru noi este pentru a nimici toată pofta cea rea din noi ca să ne închidem gurile noastre, să nu îngăduim poftelor să iasă din trupul nostru şi să se împlinească. Oţetul băut este pentru a stinge toată îndrăzneala şi toată tulburarea deşartă. Scuipatul primit pentru noi este pentru a stinge toată voinţa de-a place oamenilor şi iubirii slavei de la oameni. Ceasul al şaselea când s-a răstignit întru acreala inimii împotriva păcatului pentru mântuirea noastră, este chin pentru noi spre a ne întări împotriva a toată lenevia şi lipsa de curaj până ce va muri în noi păcatul după cum s-a scris: “prin cruce a omorî păcatul şi vrăjmăşia în El” (Efeseni 2,16) (A suporta păcatul pe care şi l-a însuşit în sensul că a luat vina pentru păcatul nostru, deci şi acreala faţă de el, ca vrăjmăşie împotriva altora. Toate acestea le-a omorî. Trăia aceste simţiri ale noastre fără să fie autorul lor personal ca să le omoare, sau să-şi producă simţirea că le-a omorî, ca să ne transmită şi nouă această simţire.)

·        Cel ce plânge, de aude cuvinte, nu zice de ele bine sau rău, de sunt bune sau rele căci auzirea lor nu este primită. Nu ia aminte la cei mulţi de sunt buni sau răi, de sunt alţii legaţi împreună cu el, nu ia aminte la ei nici nu cugetă împreună cu ei la ce au făcut “căci fiecare poartă povara lui” (Gal. 6,5). Atras să-şi ascundă faţa întunecată, nici un om nu pune vreun cuvânt pentru ea (celui cu faţa întunecată, necomunicativă nu-i cere să şi-o arate). De frica chinurilor mărturiseşte cele ce le-a făcut socotindu-se vrednic să fie judecat pentru cele ce le-a săvârşit.

·        Fără efortul de a face fapte bune, inima se împrăştie în tot felul de înduri, iar împrăştierea aceasta aduce uitarea datoriei de-a face binele. Uitarea poate apoi înainta până la întunecarea totală a cugetării, omul nemaifiind preocupat de un sens al vieţii sale şi al lumii. La starea aceasta ajunge cel ce-şi plânge simplu, într-un oarecare interval de timp păcatele, netrecând la faptele bune contrare păcatelor. Iar această împrăştiere, uitare şi întunecare este însoţită şi de o uscăciune sporită a inimii.

·        Până ce n-am trecut de la plânsul pentru păcate, la faptele care să le împuţineze, nu pot transmite nici eu altora o influenţă bună, adică darul meu în acest sens, chiar dacă-i rog să-l primească. Pentru că nu mă văd încă pe mine însumi odihnit prin ele, deci în stare să-l comunic. N-am ajuns la această descoperire a mea pentru mine şi pentru alţii, nici printr-o durere extremă pentru păcatele mele, sau printr-un vierme care îmi muşcă neîncetat inima pentru ele – sunt într-o stare ambiguă.

·        Când mănânc mă căiesc, dar căinţa mea nu este adevărată – e aceiaşi stare de ambiguitate a celui ce începe să trăiască nemulţumirea stării sale păcătoase, dar n-are încă curajul s-o părăsească. Mâncarea produce celui ce se află încă în păcate plăcere dar începutul nemulţumirii cu ele îl face să se căiască de plăcerea mâncării, dar nu să se ridice deasupra ei.

·        Cugetă la tine însuţi în fiecare zi ce patimă ai biruit înainte de a-I arăta cele ce le ceri. Precum pământul nu poate da rod fără sămânţă şi apă, aşa nu poate omul să se pocăiască fără smerita cugetare şi osteneala trupului.

·        Prin amestecarea undelor văzduhului înfloreşte sămânţa, iar omul înfloreşte prin porunci iar mintea lui prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu.

·        Credinţa în Dumnezeu şi frica de el se arată în neîntristarea conştiinţei.

·        De se seamănă în tine plăcerea curviei când şezi în chilia ta, ia seama şi opune-te gândului spurcat ca să nu te răpească. Sileşte-te să-ţi aduci aminte de Dumnezeu că el ia aminte la tine şi că de cugeţi ceva în inima ta, toate sunt descoperite înaintea lui.

·        Nu te grăbi în rugăciunile tale ca să nu te mănânce fiarele.

·        Iubeşte-i pe cei credincioşi, ca să fii miluit prin ei; doreşte-i pe sfinţi, ca râvna lor să te mănânce.

·        Adu-ţi aminte de Împărăţia cerurilor ca dobândirea ei să te atragă încet spre ea. Gândeşte-te la gheena ca să urăşti faptele care duc la ea.

·        Sculându-te dimineaţa, în fiecare zi, gândeşte-te că vei da răspuns lui Dumnezeu despre toată fapta şi nu vei păcătui faţă de El iar frica lui Dumnezeu va locui în tine. Pregăteşte-te să-L întâlneşti şi vei face voia lui.

·        Cercetează-te pe tine aici în fiecare zi în ce-ai rămas în urmă şi nu te vei înfricoşa în ceasul de nevoie al morţii.

·        Nu te crede pe tine credincios şi statornic până la răsuflarea din urmă. Să nu te înalţi cu cugetul că eşti bun căci te vei încredinţa vrăjmaşilor tăi (cine se încrede în sine, se încrede în sugestiile diavolului căci acesta îl face pe om să se mândrească cu faptele sale, sau că a învins vreo patimă.

·        Nu te încrede în tine cât timp eşti în viaţă până ce n-ai trecut peste toate stăpâniile întunericului. (Dacă ai trecut peste toate stăpâniile sau ispitele întunericului, nu te mai încrezi în tine care eşti o dovadă că eşti rob al unei stăpânii a întunericului, al neobservării că nu eşti prin tine liber de tot păcatul, că eşti încă supus egoismului şi nepredat deplin lui Dumnezeu.)

·        Priveşte frate cu trezvie la duhul care aduce întristare omului căci multe vânări le îndreaptă spre tine până ce te face neputincios. Căci întristarea după Dumnezeu este bucuria de a te vedea pe tine în voia Lui. Ea este supărarea vrăjmaşilor, căci cel ce-ţi spune: “Unde ai să fugi căci nu este pocăinţă?” este vrăjmaşul care spune aceasta omului pentru a-l face să lepede înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu i se opune omului, ci-i spune: “Nu te teme, vino iarăşi (la mine)!” căci văzând că omul este neputincios îl întăreşte iarăşi spunându-i: “Ai inima cuminte faţă de gândurile tale şi acestea ţi se vor uşura”, câtă vreme pe cel ce se teme de ele îl face să se topească sub greutatea lor. Fiindcă cel ce se teme de lucrările lor, se arată că e necredincios în Dumnezeu. Dar a nu se măsura pe sine (a nu căuta să constate la ce măsură a ajuns) şi a se avea pe sine necunoscut arată pe om că nu e împins de patimile lui spre a-şi împlini voile sale, ci ale lui Dumnezeu. Dar cel ce voieşte să-şi spună cuvântul lui în multe, arată că frica lui Dumnezeu nu este în el. Căci frica lui Dumnezeu este păzitoare şi ajutor al sufletului, întărire a voii lăuntrice de-a pierde pe toţi duşmanii ei. (Întristarea după Dumnezeu are loc când se trăieşte la îndemnul vrăjmaşului faptul de-a nu avea pocăinţa şi de-a părăsi şi de-a nu avea înfrânarea. Dar dacă această stare e o întristare după Dumnezeu, ea nu i se impune, ci simte pe Dumnezeu că-l cheamă la El şi-i întăreşte inima împotriva gândurilor amintite ce-i vin de la vrăjmaşul. Numai cel ce se încrede în sine, măsurându-şi progresul nu se află de fapt într-o legătură cu Dumnezeu, adică nu simte o întristare la ispita descurajatoare a vrăjmaşului de-a părăsi înfrânarea. Deci e mai bine ca omul să aibă o întristare la asemenea ispite şi a socoti că nu se cunoaşte, decât a se măsura pe sine cu încredere. Avem aici nişte analize foarte subtile ale stărilor paradoxale ale sufletului. Inima e conştiinţa plină de simţire a omului care-şi poate vedea gândurile ca opuse ei.)

·        Există patimi dar există şi virtuţi, însă de suntem leneşi ne facem vădiţi ca trădători. (Pentru noi există şi virtuţi şi patimi pentru că nu avem calitatea neschimbării în bine. Numai Dumnezeu o are pe aceasta, dar ne este normală persistarea în virtuţi. Însuşindu-ne patimile ne facem trădători ai lui Dumnezeu şi a firii noastre iar acestea ni se întâmplă din lene – deci lenea nu ne este proprie firii.)

·        Bărbăţia inimii este un ajutor dat sufletului de-a fi după Dumnezeu, precum lenea este un ajutor al răului spre rău. Puterea celor ce voiesc să dobândească virtutea stă în aceea că de vor cădea nu-şi pierd curajul ci se îngrijesc iarăşi să se ridice.

·        Uneltele virtuţilor sunt ostenelile trupeşti întru cunoştinţă; patimile se nasc din lenevie (nepăsare).

·        Nejudecarea aproapelui este un zid ridicat întru cunoştinţă faţă de cei ce ne războiesc, iar judecarea lui dărâmă zidul întru necunoştinţă (Nejudecarea altuia este un zid care mă apără prin cunoştinţa adevărată de cei ce mă războiesc căci nejudecarea altora este cunoştinţa adevărată a nevredniciei mele, iar judecarea altora dărâmă zidul meu de apărare prin necunoştinţă. A judeca pe altul înseamnă a nu mă cunoaşte pe mine că nu sunt mai bun şi deci n-am nici un drept să-l judec).

·        Păzire limbii îl vădeşte pe om că este făptuitor, iar needucarea limbii îl arată departe de orice faptă bună. (Cine are grijă de limbă arată că se sileşte să facă fapte bune, serioase, iar cel ce n-are grijă de limbă arată că n-are virtutea care să o stăpânească. Omul care a întărit binele în sine nu vorbeşte fără rost, vorbăreţul, flecarul arată că nu este întărit în cele bune, nici nu este preocupat de ele.)

·        Mila naşte trecerea cu vederea prin cunoştinţă a greşelilor altora şi conduce la iubire, iar lipsa de milă vădeşte împietrirea inimii. (Mila ne face să trecem cu vederea greşelile altora cunoscându-ne pe noi înşine supuşi păcatelor. Ea ne conduce la iubire; iar lipsa milei înseamnă lipsa virtuţii.)

·        Nevoinţa sufletului constă în a urî împrăştierea, iar a trupului constă în sărăcie. Căderea sufletului se arată în iubirea împrăştierii, iar îndreptarea lui în liniştea unită cu cunoştinţa.

·        Somnul pe săturate este tulburarea trupului, iar privegherea cu măsură este mântuirea inimii. Somnul mult îngroaşă inima, iar privegherea cu măsură o subţie, dar mai bine este să dormi în tăcere şi întru cunoştinţă decât a priveghea întru deşertăciune. (În mod paradoxal somnul pe săturate aduce tulburare şi zăpăceală în trup şi apoi prea multă odihnă trupească naşte pofte şi patimi. Somnul mult îngroaşă inima, îl face pe om lipsit de sensibilitate, însă privegherea cu măsură îl sensibilizează în lupta cu patimile.)

·        Plânsul fără tulburare alungă relele.

·        Nejignirea conştiinţei aproapelui naşte smerita cugetare. (Când nu rănesc conştiinţa altuia arăt că nu mă socotesc a fi mare lucru şi practicând continuu această comportare sporesc în smerita cugetare.)

·        Slava de la oameni naşte şi întăreşte mândria.

·        Căutarea mâncărurilor plăcute trezeşte cu uşurinţă patimile, împodobirea trupului este o catastrofă a sufletului iar îngrijirea lui cu frica lui Dumnezeu este bună.

·        Păzirea gurii trezeşte înţelegerea celor duhovniceşti: când gura ta tace întru cunoştinţă, iar poliloghia naşte teama şi prostia.

·        A renunţa la voia ta în favoarea aproapelui înseamnă că mintea ta vede virtuţile lui, iar a ţine la voia ta faţă de cea a aproapelui arată necunoştinţa. (A afirma voia ta mai mult decât a altuia este semn clar că eşti stăpânit de ignoranţă. A afirma voia ta, înseamnă că nu-ţi cunoşti patimile, limitările şi slăbiciunea.)

·        A spune gândurile tale lumeşti altora înseamnă că vrei să te impui ca să câştigi slava lumii. Când le spui însă părinţilor duhovniceşti, le spui arătând că le dezaprobi şi vrei să fii întărit în dezaprobarea lor şi atunci scapi de ele.

·        Înaintea tuturor virtuţilor este smerita cugetare, înaintea tuturor patimilor este lăcomia pântecelui.

·        Sfârşitul virtuţilor este dragostea, iar sfârşitul patimilor este îndreptăţirea de sine. (A se îndreptăţi cineva pe sine, înseamnă a îndreptăţi tot ceea ce face, deci şi orice rău.)

·        Cel ce nu se critică pe sine nu poate suporta mânia altora. (Cel în stare să se critice pe sine suportă fără greutate mânia altora.)

·        A iubi lumea ca trebuitoare face sufletul să se întunece, iar a nu vedea nici o trebuinţă de ea aduce cunoştinţa.. (Cel ce socoteşte lumea trebuitoare nu vede că totul vine de la Dumnezeu, deci n-are cunoaştere adevărată.)

·        Împacă-te cu toţi ca să ai îndrăzneală la rugăciune.

·        Iubirea ostenelii este ura faţă de patimi, iar lenea le aduce pe nesimţite. (Osteneala alungă patimile, lenea le atrage. Lenea te face să uiţi datoria de a face binele, sau uitarea aduce lenea de a face binele.)

·        Cel ce are moartea aproape în aşteptarea lui nu păcătuieşte mult, dar cel ce o vede depărtată în timp se va împleti cu multe păcate. Cel ce zice: “Mai am până voi ajunge la sfârşit”, s-a înfrăţit cu dulcea pătimire.

·        Primeşte sfatul Părinţilor şi vei trăi tot timpul în odihnă.

·        Ia seama la tine, şi dacă gândul îţi spune că fratele tău este supărat pe tine să nu-l dispreţuieşti ci pune-i metanie cu glas întristat până-i vei risipi amărăciunea. Ia seama să nu fii cu inima uscată faţă de fraţi, căci toţi trăim sub sila vrăjmaşului.

·        De locuieşti cu fraţii să nu porunceşti nimic, ci osteneşte-te împreună cu ei.

·        De te tulbură dracii în privinţa hranei, a acoperământului ori pentru sărăcie, ispitindu-te cu vreo osândire, să nu te învoieşti, ci predă-te lui Dumnezeu cu toată inima şi Acesta te va odihni.

·        De te necăjeşte pizma, adu-ţi aminte că suntem mădulare ale lui Hristos şi că cinstirea şi osândirea aproapelui sunt ale noastre ale tuturor şi te vei odihni. (Dacă mă gândesc că toţi suntem mădulare a aceluiaşi trup al lui Hristos, nu-l voi mai pizmui pe cel pe care-l văd mai cinstit decât mine, căci toată cinstirea adusă unui mădular are efect asupra trupului întreg, deci şi asupra sa. Nici nu-l voi osândi pe altul, ca să nu sufăr şi eu de osânda ce i-o aduc, fiind mădular al aceluiaşi trup.)

·        De te necăjeşte vorbirea de rău a fratelui tău şi auzind unele ca acestea te vei întrista, ocoleşte să-i răspunzi şi te vei odihni.

·        Dacă dispreţuirea din partea aproapelui războieşte inima ta împotriva lui, gândeşte-te că Dumnezeu te lasă în mâinile vrăjmaşilor pentru a te face destoinic în lupte şi te vei linişti. (Dumnezeu te lasă prin dispreţuirea din partea aproapelui supus ispitei vrăjmaşului, ca să-ţi dea prilej să rabzi fără supărare această încercare.)

·        Dacă plăcerea femeilor îţi este foarte dulce, gândeşte-te la cele ce-au murit de la început şi până acum, unde s-au dus, şi astfel te vei odihni.

·        De toate ispitele ne scapă discernământul, comparând şi deosebind, dar este cu neputinţă să dobândim discernământul dacă nu ne străduim mai întâi în următoarele: întâi liniştea, liniştea naşte nevoinţa, nevoinţa naşte plânsul, plânsul naşte frica de Dumnezeu, aceasta naşte smerenia, smerenia naşte prevederea, prevederea naşte iubirea, iubirea naşte sufletul sănătos şi nepătimitor. Din toate acestea omul cunoaşte că nu e departe de Dumnezeu. Deci, cel ce voieşte să ajungă la aceste cinstite virtuţi să fie fără de grijă faţă de orice om şi să se pregătească de moarte. Şi de câte ori se roagă, să înţeleagă ceea ce-l desparte pe el de Dumnezeu şi o va înlătura şi va dispreţui toată lumea.

·        Cere cu toată puterea ta de la Dumnezeu să trimită frica de El ca prin dorirea lui Dumnezeu să piară toate patimile ce războiesc bietul suflet voind să-l despartă de Dumnezeu ca să-l stăpânească pe el.

·        Să nu cauţi să te odihneşti cât eşti cu trupul în război cu patimile, nici să te încrezi în tine dacă te vezi odihnit în vreo vreme de patimi. Deoarece le opresc pe ele cu viclenie pentru o vreme, gândind că poate omul socotind că şi-a desfăcut inima de ele şi că se odihneşte, pot să sară deodată asupra bietului suflet şi să-l răpească ca pe o vrabie. O fac aceasta gândind că de-l vor face pe om să se vadă mai tare ca el în orice păcat, îl vor umili fără milă, făcându-i mai grea iertarea ca pentru cele de la început pentru care s-a rugat să fie iertat.

·        Negrija de om este absenţa voinţei de-a fi lăudaţi de oameni. Vreau să dau omului toată atenţia, dar nu vreau să a nici o atenţie de la el. La această dispoziţie pot ajunge dacă mă gândesc că moartea apropiată face toate cele pe care le oferă lumea fără importanţă.

·        Domnul nostru Iisus Hristos cunoscând marea lor cruzime şi îndurându-se de neamul omenesc a poruncit: “Privegheaţi în orice clipă că nu ştiţi în care ceas va veni furul.” Să priveghem ca nu cumva să vină şi să ne găsească pe noi dormind! Învăţându-i pe ai Săi, le-a spus: “Luaţi seama, să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare, de băutură şi de grijile vieţii acesteia şi să vină peste voi fără de veste ceasul acela.” (Luca 21,34) Ştiind că cei răi sunt mai tari ca noi şi arătându-le celor ce-L urmează că puterea este a Lui, deci să nu se teamă, le-a spus: “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor.” Dar le-a poruncit să nu ia nimic pe drum, căci deoarece nu aveau ceva de-a lupilor, aceştia nu puteau să-i mănânce pe ei. Iar întorcându-se ei sănătoşi după ce-au păzit porunca, s-a bucurat împreună cu ei mulţumind lui Dumnezeu Tatăl pentru ei. Apoi le-a întărit zicându-le: “Am văzut pe Satana ca un fulger din cer. Iată, v-am dat vouă putere să călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma.” Deci apostolilor Lui le-a dat stăpânirea şi puterea să păzească şi să împlinească poruncile lui cu teamă. Dar aceste cuvinte nu sunt date numai acelora, ci tuturor care vor să-L urmeze, căci iubindu-i pe ei, le-a spus cu iubire desăvârşită: “Nu te teme turmă mică! Căci a binevoit Tatăl vostru să vă dea vouă Împărăţia” şi “Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie, şi veţi avea pungi neînvechite şi comori neîmpuţinate în ceruri.” După ce au păzit ei şi acest cuvânt le-a spus: “Pacea Mea vă dau vouă, pacea Mea las vouă”…….Cel ce voieşte să mănânce şi să bea la masa Lui, să se suie cu El pe cruce, iar crucea lui Iisus este înfrânarea de la orice patimă până ce le desfiinţează.

·        Să ne ferim de întristare unită cu voinţa de-a ne măsura pe noi ca să vedem cât de mari suntem, ca şi de cea adusă nouă de ocara altora sau de faptul de-a ne vedea legat numele de evenimentele deosebite ale lumii căci acelea nasc întristarea.

·        Nu-şi cunoaşte cineva păcatele până ce nu se desparte de ele, căci până ce le săvârşeşte omul cu plăcere nu cunoaşte pe Dumnezeu faţă de care anumite fapte sunt condamnate. În panteism nu există păcate, de aceea nici smerenie, rugăciune sau plâns pentru ele. Tâlharul de-a dreapta a ajuns la toate acestea, cel de-a stânga rămâne în întuneric, nepăsare şi mândrie.

·        Trebuie războite cu mintea în chip bărbătesc şi urâte toate cele văzute contrare fiecărui om şi combătute cu ura cea mai amară până la capăt. Şi acestea sunt relele ce stăpânesc pe toţi fiii lui Adam: câştigul, cinstirea, odihna, lauda cu cele pe care le vom părăsi, înfrumuseţarea trupului ca să fie curat şi frumos, căutarea veşmintelor elegante. Acestea hrănesc plăcerea pe care şarpele a aruncat-o în inima Evei. Din ele cunoaştem că suntem fiii lui Adam: din gândurile rele care ne-au făcut pe noi duşmani ai lui Dumnezeu.

·        Dacă te-ai făcut copil după cuvântul Mântuitorului care zice: “Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a lor este Împărăţia Cerurilor”, te-ai făcut cu adevărat mireasă a lui şi Duhul cel Sfânt al Lui te-a moştenit pe tine încă fiind în trup. Iar de nu, aşteaptă întristare şi suspinare amară pentru că ruşinea şi osânda te însoţesc pe tine înaintea sfinţilor. Cunoaşte că, precum fecioara sculându-se în fiecare zi de dimineaţă, nu e atinsă de altă grijă decât de a se înfrumuseţa pe sine pentru a place mirelui ei, pentru aceasta uitându-se de multe ori în oglindă, ca nu cumva să afle ceva urât care să-i strice aspectul, la fel sfinţii au mare grijă noaptea şi ziua să-şi cerceteze faptele şi gândurile şi să vadă de sunt sub jugul lui Dumnezeu sau nu.

·        A se linişti omul în chilie este a se arunca înaintea lui Dumnezeu şi a-şi pune toată puterea împotrivindu-se oricărui gând rău al vrăjmaşului.

·        Lumea este împrăştierea păcatului. (Păcătuieşte împrăştierea, sau împrăştierea este păcat. Împrăştierea este produsă de atenţia exclusivă la lume, la cele ce ni le oferă lumea făcându-ne să uităm de Dumnezeu.) Lumea înseamnă cele contrare firii sau a împlini cineva voile sale după trup. (Lumea în sens rău este înţelegerea ei ca simplu mijloc de satisfacere a voii proprii privitoare la trup. Este independenţa de Dumnezeu şi reducerea trebuinţelor doar la cele trupeşti.) Lumea constă în a se socoti pe sine trăind numai în veacul acesta. Lumea constă în a se îngriji cineva mai mult de trup decât de suflet; în a te lăuda cu cele pe care în curând le vei părăsi. “Lumea zace sub cel rău” (Ioan 5,19) şi a mai zis Mântuitorul despre ai Săi că i-a luat din lume. Din care lume i-a luat dacă nu din toată împrăştierea păcatului, deci cel ce voieşte să se facă ucenic al lui Iisus, să fugă de patimi căci de nu le va desfiinţa, nu poate să se facă locaş al lui Dumnezeu, nici nu vede dulceaţa dumnezeirii Lui dacă nu se desparte de ele.

·        Lumea în sens îngust înseamnă a cunoaşte cineva pe Tatăl, ci a preţui numai pofta trupului, a ochilor şi trufia acestei vieţi iar a nu cunoaşte pe Tatăl, înseamnă a nu cunoaşte pe Dumnezeu ca iubire deci a nu se putea împărtăşi nici el de iubirea lui Dumnezeu. Înseamnă a reduce totul la nişte plăceri trupeşti trecătoare, deci a nu cunoaşte propriu zis un sens al existenţei. Omul care nu-L cunoaşte pe Dumnezeu îngustează lumea la dimensiunile în care se percepe pe sine, sau la relaţiile sale ca fiinţă redusă la ceea ce este trupesc şi trecător în ea. Lumea ne îndeamnă la păcat când o socotim ca pe o realitate în sine, deci opusă lui Dumnezeu. aşa a folosit-o diavolul pentru a atrage pe Adam şi Eva la păcat.

·        Numai pe cei ce nu sunt din lume îi păzeşte Tatăl de cel rău căci numai pentru ei se roagă Iisus Tatălui să-i păzească; pentru cei ce sunt din lume nu se roagă tatălui să-i păzească de cel rău, cum nu se roagă nici pentru lume în general. Prin aceasta arată că lumea este a celui rău şi de aceea şi cei din lume sunt ai aceluia. Prin lume înţelege aici Iisus lumea aşa cum este cugetată de cel rău şi de cei ce fac voia lui: o lume despărţită de Dumnezeu şi folosită exclusiv pentru pofte contrar voii lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu a dat omului prin libertate nu numai putinţa de a-şi însuşi prin voia lor voia lui Dumnezeu, ci şi putinţa de a-şi însuşi voia celui rău. Aceasta pentru că atât cel rău cât şi omul pot să cugete lumea nu numai ca operă a lui Dumnezeu şi ca drum spre Dumnezeu, ci şi ca existând prin ea însăşi şi închizând pe om în ea însăşi ca pierind definitiv ca toate obiectele din ea. Cei ce nu cugetă astfel, ci văd în lume un drum spre Dumnezeu, cum este fiul Lui făcut om. Aceştia pot ajunge unde este Iisus, Fiul Lui.

·        În lumea văzută ca despărţită de Dumnezeu domneşte moartea; de lumea astfel văzută şi trăită trebuie să ne despărţim. Iar moartea domneşte în lumea astfel văzută, pentru că nu trăim în ea iubirea semenilor noştri. Despărţirea egoistă între noi ne slăbeşte spiritual şi această slăbire a duhului nostru aduce inevitabil moartea trupului pentru că această slăbire se datorează despărţirii de Dumnezeu. De aceea spune Sfântul Ioan: “Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.” Deci iată trei lucruri legate de lumea aceasta: despărţirea de Dumnezeu, moartea definitivă, lipsa iubirii sau lumea unită cu Dumnezeu, biruirea morţii, iubirea.

·        Vorbeşte şi diavolul necontenit încercând să ne convingă să folosim lumea contrar voii lui Dumnezeu pentru egoismul nostru trupesc. Strâmbă raţiunile lucrurilor prezentându-le ca mijloace de satisfacere a plăcerilor noastre trupeşti, trecătoare. Dar se foloseşte şi Dumnezeu Cuvântul şi apoi întrupat de cuvintele şi de raţiunile cele drepte ale lucrurilor spre a-L vedea prin ele pe El, ca Creator, ca să-l iubim pe el şi să întărim duhul nostru ca să înaintăm în unirea cu el. Atât cuvintele diavolului, cât şi ale lui Hristos au în ele intenţia şi forţa de a ne duce la fapte, nu au un scop teoretic.

·        Dar iată care sunt şi cele ce nasc sfada şi strică fără milă sufletul: flecăreala, vorbirea sucită, schimbarea cuvintelor după plăcerea fiecăruia, îndrăzneala, vorbirea ćn doi peri şi oprirea cuvântului celuilalt. Sufletul care le are pe acestea este sterp de virtuţi, deci nu fiţi fără grijă de viaţa voastră fraţilor şi nu daţi minţii motiv pentru nici o lenevire în fapte căci aceasta vă va lipsi de timpul trebuincios de a ajunge la odihna Fiului lui Dumnezeu care este smerenia în toate şi renunţarea la răutate, la ura faţă de orice om şi neîncrederea în nici o faptă care nu este a lui Dumnezeu şi păstrarea păcatului în faţa ta şi moartea faţă de orice faptă a răutăţii. Astfel Dumnezeu care nu este mincinos, va veni în ajutorul nostru prin îndurările lui.

·        Vrăjmaşii noştri nu încetează niciodată să ne surpe, deci nu neglija, nici nu-ţi dispreţui conştiinţa. Nu te încrede deloc în tine cum că ai ajuns vrednic de Dumnezeu, ci vezi-te în ţinutul vrăjmaşilor tăi. (Vrăjmaşii îţi vorbesc prin ispite şoptind în sinea ta îndemnul la rele.)

·        Răbdarea răului întru cunoştinţă înţelege nepăsările tale dinainte de ea, iar plânsul simţurilor vindecă rănile produse de vrăjmaşii lăuntrici. (Suferirea răului cu conştiinţa că acesta îşi are cauza în nepăsările anterioare te face să înţelegi gravitatea acelora. Tâlharul de-a dreapta înţelege că suferă pentru nepăsarea de mai înainte faţă de bine.) (Vrăjmaşii ne ispitesc prin înduri dar nu fără contribuţia simţurilor care se află în atingere cu cele din afară, de aceea lupta împotriva ispitelor lăuntrice este însoţită de reţinerea neplăcută şi dureroasă a simţurilor de a se bucura de plăcerea atingerii celei dinafară.)

·        Cunoştinţa sau conştiinţa luptând împotriva ispitelor lăuntrice naşte virtuţile şi în acelaşi timp le păzeşte. Nu există luptă împotriva patimilor care întunecă şi pentru virtuţile care luminează sensul vieţii fără cunoştinţa şi conştiinţa acestui sens. Această cunoştinţă naşte virtuţile şi le păzeşte.

·        A afla mulţumirea în vremea ispitei întoarce ispitele ce vin spre cele dinapoi şi a nu crede că osteneala ta place lui Dumnezeu îţi pregăteşte ajutorul Lui ca să te păzeşti. Căci cel ce-şi dă inima sa ca să ceară ajutorul Lui cu adevărat nu poate şti de a plăcut lui Dumnezeu fiindcă până ce conştiinţa îl mustră pentru unele fapte contrare firii, este străin de libertate. Până ce este cel ce-l mustră, este şi Cel Ce-l judecă şi până ce se simte cineva osândit nu se poate vorbi de libertate pentru el. Dacă rugându-te, deci, te vezi pe tine neosîndindu-te pentru nimic, eşti cu adevărat liber şi ai intrat în odihna lui Dumnezeu după voia Lui. (Să nu fii mulţumit că ai rezistat ispitei care te-a luptat căci aceasta te face să te încrezi şi să slăbeşti lupta, ceea ce-ţi aduce din nou ispita pe care crezi că ai biruit-o. Numai când ajungi să nu te mai încrezi în tine faci un efort mai mare şi ceri cu mai multă stăruinţă ajutorul lui Dumnezeu, iar El îţi dă acest ajutor. Să nu crezi că cererea ajutorului lui Dumnezeu de către tine a plăcut Lui şi El ţi-a dat acest ajutor cu adevărat, căci nu poţi fi sigur că este aşa. De crezi că este aşa, te încrezi în tine şi încetezi a-L mai ruga fierbinte pentru ajutorul Lui. Până ce te mustră conştiinţa pentru ceva contrar firii, ea te şi judecă. Eşti sub judecata ei, nu eşti nicidecum liber sau nesupus osândei. Însă n-avem voie să ne închipuim că am fi liberi de osândă înainte de judecata din urmă a lui Dumnezeu; numai atunci ni se va da libertatea adevărată pentru că vom trăi deplin iubirea lui Dumnezeu.)

·        A judeca cineva pe aproapele, a-l nesocoti, a-l dispreţui în inima sa , a-l bârfi, a-l certa cu mânie şi a-l defăima, îl face pe unul ca acesta străin de mila de care se fac părtaşi sfinţii, odată cu virtuţile vrednice de cinste. Unele ca acestea desfiinţează ostenelile pe care le face omul şi pierde roadele cele bune ale lor, căci de zice cineva: “Îmi plâng păcatele mele” dar face din acestea, se amăgeşte pe sine şi este fără de minte.

·        Cel ce caută liniştea şi nu se îngrijeşte să taie în ea patimile, este orb în ceea ce priveşte cele duhovniceşti.

·        Cel ce lasă păcatele sale şi se îngrijeşte să îndrepteze pe altul se leneveşte în cererea din toată inima şi este lipsit de rugăciunea către Dumnezeu întru cunoştinţă.

·        Aceasta este bărbăţia omului: să se lupte cu păcatele lui de mai înainte de care se roagă să fie iertat cerând să nu mai fie câştigat iarăşi de ele, fie cu inima , fie în simţuri, fie în faptele sale.

·        Dacă nu domneşte amintirea păcatelor neîncetat în inima lui şi aceasta nu-l întoarce de la toate cele din lume, ca să nu-l stăpânească, nu se poate înfrâna de la păcatele lui şi nu se poate simţi sătul de ele. Apoi, peste toate acestea nici nu se va putea reţine să nu judece făptura lui Dumnezeu căci fapta celor ce plâng cu adevărat, cu mintea şi cu simţurile lor prin aceste fapte văzute, este să nu-l judece pe aproapele şi a răspunde cu rău, înseamnă a fi departe de plâns.

·        A te face robul a ceva din lume producându-ţi închipuiri importante despre ceea ce te leagă de ea înseamnă a nu înţelege lumea în adevăratul ei sens ca operă supusă lui Dumnezeu, sau despre ceea ce este ea cu adevărat în mizeriile ei care sfârşesc cu moartea fiecărui om. Este a nu vedea că ea nu este deloc singura şi ultima realitate. A da importanţă prea mare vreunui element al creaţiei este orice judecată greşită care o are cineva despre ceva din lume, sau despre oameni. Aceasta este o amăgire care conduce la greşeli pentru că nu eşti în stare să cunoşti exact realitatea înconjurătoare şi eşti prin aceasta şi lipsit de smerenie.

·        A voi să cunoşti un lucru care nu este al tău este o ruşine şi o lipsă de învăţătură, o robie grea care nu-ţi îngăduie să cunoşti păcatul tău.

·        Când îmi spui de altul că este rău sau mai rău ca tine, judecându-l, te faci pe tine mai rău ca el.

·        De te osândeşte cineva şi suferi, nu este în tine plânsul adevărat. (Plânsul adevărat este cel pentru păcatele tale, pentru insuficienţa ta. Dar de plângi pentru că te simţi ofensat, nu suferi cu adevărat de slăbiciunea ta, de păcatul tău şi acest plâns nu te îndreptează.)

·        De se întâmplă cu tine o faptă de dare şi luare şi te vor lipsi unii de ceva şi te vei supăra, nu este în aceasta frica lui Dumnezeu. De vor spune vreunii cuvânt împotriva ta şi te tulburi nu este acea frică nici în aceasta. De te înjură vreunii şi te doare nu este nici aici. De alergi la cei slăviţi ai lumii dorind prietenia lor, nu este nici aici. De vor vorbi vreunii cu tine şi vei voi să le opui cuvântul tău, şi aici greşeşti, iar de se vor trece cu vederea cuvintele tale şi te va durea eşti departe de sănătate căci toate acestea îl arată pe omul cel vechi că trăieşte şi stăpâneşte, că nu sunt aici cele ce-l războiesc pe el, nici plânsul adevărat al celui în care lucrează Dumnezeu.

·        Întristarea pentru păcate face mintea să câştige simţurile trupeşti şi le stăpâneşte, dar ea păzeşte simţurile spirituale ale minţii prin care aceasta intuieşte înţelesurile lucrurilor.

·        De orice purtător de venin pe care-l vede cineva, fuge cu frică, dar sufletul neruşinat şi netrebnic rămâne în toate cele ce-l omoară şi nu se fereşte, nici nu se desparte de ele, ci se îndulceşte şi se încrede cu inima în ele, de aceea îşi cheltuieşte vremea în zadar, rămânând sterp.

·        Pe calea virtuţilor sunt şi căderi, este şi vrăjmăşie, prefacere şi schimbare, sunt măsuri, este micşorare, descurajare, bucurie, durere a inimii, propăşire şi silă. Este o călătorie care nu are oprire, iar nepătimirea este departe de toate acestea şi nu are nevoie de ceva căci este în Dumnezeu şi Dumnezeu în ea. (Este o remarcabilă definiţie a nepătimirii: ea este în Dumnezeu şi Dumnezeu este în ea – deci are totul, nu este lipsită de nimic. În patimi doreşti cu ardoare ceva, eşti supus lor, n-ai linişte; în nepătimire ea este iubirea desăvârşită căci iubirea are în ea toată libertatea. Dumnezeu este fără nici o patimă căci nu este supus la nimic şi nu este mărginit.) Teama de vreo patimă este departe de nepătimire şi până ce se urcă în cineva vreo învinovăţire, este departe de nepătimire. Mulţi oameni necercaţi au crezut că au ajuns la ea aflându-se încă patimile în sufletul şi trupul lor nefiind încă deplin curăţit, de aceea s-au abătut de la calea cea bună.

·        Hristos ne cere toate calităţile amintite ale poruncilor ca să intrăm în Împărăţia cerurilor, dar să le câştigăm pe acestea prin conştiinţă şi străduinţă. Ne cere “să ne facem ca pruncii”, să redevenim ca ei după ce ne-am depărtat de calităţile lor prin ispitele vieţii. Trebuie să redevenim ca pruncii dar prin luptă conştientă cu vicleniile lumii şi aducând copilăriei conştiinţa despre bunătăţile ce le au copiii, ca simplu dar. Prin conştiinţă şi printr-o voinţă slabă se actualizează potenţele păcătoase ale omului, dar prin conştiinţă şi printr-o sporită cunoaştere şi printr-o voinţă întărită sunt învinse păcatele cu actualizări ale acelor potenţe. Cuvântul lui Iisus prin care ne cere să ne facem ca pruncii trebuie să ne umple de teamă şi teama aceasta trebuie să fie o forţă pentru a-l împdini căci zicând : “Amin”, Iisus a spus că acesta este adevărul, iar adevărul este El însuşi. Fiţi convinşi despre necesitatea a ceea ce vă cer pentru că adevărul acestui fapt este întemeiat de Mine Care sunt Adevărul prin excelenţă. Nerespectând ceea ce vă spun, nu Mă respectaţi pe Mine.

·        Sufletul se aseamănă cu fierul care când este neîngrijit se acoperă de rugină, dar când se pune în foc, focul îl curăţă şi cât timp este în flacără nimic nu se poate atinge de el pentru că este arzător. Aşa este şi sufletul: cât timp rămâne cu Dumnezeu şi se ocupă de El, se face foc şi ard toţi vrăjmaşii lui care îl fac să ruginească în timpul cât este neîngrijit dar Dumnezeu îl curăţă şi-l face nou ca pe fier încât nu se mai îndulceşte cu ceva din cele ale lumii, ci se odihneşte în firea lui de care s-a învrednicit şi în care se afla mai înainte. Iar de părăseşte firea lui, moare căci aşa mor şi animalele care din fire trăiesc în apă când sunt scoase pe uscat, asemenea şi păsările cât timp zboară sunt neprimejduite, dar când coboară pe pământ se tem să nu fie vânate. Aşa este şi sufletul: când părăseşte firea lui moare îndată, deci cei ce s-au făcut vrednici şi şi-au însuşit darurile dumnezeieşti văd lumea ca o închisoare şi nu voiesc să rămână în întunericul ei ca să nu moară. Nu poate sufletul acela să mai iubească lumea chiar de-ar voi, căci îşi aminteşte de începutul lui pe care l-a avut înainte de a se hotărî el însuşi să rămână în Dumnezeu. Şi ştie ce i-a făcut lumea şi cum l-a făcut pustiu. (Lumea a făcut sufletul pustiu căci l-a coborât sub nivelul lui firesc care este viaţa în Dumnezeu, de aceea a rămâne sufletul exclusiv în lume., înseamnă a muri căci lumea îi dă o viaţă finită, însă sufletul este făcut cu aspiraţia după viaţa infinită şi veşnică.)

·        Păzeşte-ţi inima şi să nu te leneveşti zicând: Cum pot să păzesc poruncile şi virtutea fiind păcătos şi slab? Căci când părăseşte omul păcatele sale şi se întoarce la Dumnezeu , pocăinţa sa îl renaşte. Este ceea ce spune Apostolul: “Precum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc.” (I Cor. 15,49) Vezi că s-a dat omului să se schime prin pocăinţă şi să devină prin ea întreg nou? (Eu-l sau subiectul rămâne acelaşi, ca o anumită permanenţă a acelei conştiinţe dar chipul sau îmbrăcămintea sau pecetea se schimbă. Aceasta înseamnă o anumită dualitate a omului. Pe de altă parte omul poate deveni din vechi nou, dar pe de alta rămâne într-o entitate ca subiect. Se schimbă, dar cel neschimbat are o continuitate cu cel dinainte. Schimbarea unită cu identitatea subiectului înseamnă pocăinţa.) Câtă vreme pruncul se află la sânul mamei, aceasta îl păzeşte de tot răul, iar când plânge îi îmbie sânul ei şi-l loveşte uşor peste faţă potrivit cu puterea lui ca să-l facă să primească laptele ei cu frică şi să nu-şi ţină inima încăpăţînată. Apoi, fiindcă plânge i se face milă de el fiindcă îl iubeşte şi-l mângâie cu drăgălăşenie până ce primeşte sânul ei. De i se arată pruncului aur, argint, mărgăritare sau orice lucru al lumii, el ia aminte la ele, dar aflându-se la sânul mamei, le trece cu vederea pe toate ca să se împărtăşească de laptele ei. Apoi nici tatăl nu-l bate pentru că nu munceşte sau pentru că nu pleacă la război cu duşmanii lui fiindcă este mic şi nu poate, are picioare dar nu poate sta pe ele, are mâini dar nu poate ţine arma în ele. Astfel îi arată îndelungă răbdare până ce creşte, iar când a crescut puţin şi vrea să lupte cu altul şi acela îl răstoarnă jos, tatăl lui nu se mânie ştiind că este copil, dar după ce ajunge bărbat şi îşi arată râvna lui duşmănind pe vrăjmaşii tatălui său, acesta îi încredinţează cele ale sale fiindcă este fiul său. Dar dacă după toate ostenelile pe care părinţii le-au depus pentru el, acesta înaintând în vârstă îşi urăşte părinţii şi nu vede binefacerile lor ci se împrieteneşte cu duşmanii lor, ei îşi retrag iubirea de la el şi prin aceasta îl scot din casa lor şi nu-i mai dau moştenirea.

·        Omul are nevoie de un mare discernământ şi de tăiere a toată voia trupească, să fie treaz şi cu luare aminte în toate căile lui ca să nu rătăcească şi să cadă în mâinile vrăjmaşilor pocăinţei căci afirmarea dreptăţii proprii o sfâşie pe aceasta. Judecarea celor păcătoşi o alungă, dispreţuirea celor leneşi îi împiedică apariţia căci s-a scris în Pilde: “Toate cărările ei sunt strâmte şi cea leneşă n-a mâncat bucate. A făcut bărbatului ei câte două haine de vison şi purpură. Este ca o corabie ce face negustorie, adună bogăţie de departe.”

·        Aducerea femeii la existenţă din coasta lui Adam este un chip al faptului că omul cel nou primeşte existenţa din umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Căci din trupul Lui cel fără de păcat ne naştem şi noi din nou. Precum fiecare soi se naşte din soiul propriu, aşa se naşte şi omul îndumnezeit din umanitatea îndumnezeită a lui Hristos în care umanitatea este cel mai unită cu îndumnezeirea fiind a aceleiaşi Persoane a Cuvîntului lui Dumnezeu. Nu poate fi omul făptură nouă decât din Fiul lui Dumnezeu făcut om.

·        Să nu voieşti să-ţi ceară sfat sau cuvânt pentru timpul acesta, nici să te încrezi în cel ce te întreabă. (Plăcerea de a-ţi cere sfat ascunde în ea mândrie şi vanitate; nu te încrede în cel ce-ţi cere sfat căci poate o face ca să te linguşească ori să te încerce să vadă ce ştii sau ce răspuns i-ai putea da, sau e pericol să te laşi furat de slava deşartă.) Să ai neîncetat auzul atent şi mintea trează la cei ce grăiesc către tine şi roagă pe Dumnezeu să-ţi dea să cunoşti pe care dintre ei trebuie să-l asculţi. Pune toată puterea ta în a nu grăi având unele în gura ta şi altele în inimă.

·        Cel ce ascultă în linişte trebuie să aibă frica de a se întâlni cu Dumnezeu până la răsuflarea lui cea din urmă căci cât timp păcatul mai înduplecă inima lui, încă nu s-a ivit în el frica de Dumnezeu şi este încă departe de mila Lui.

·        Cel ce zice: “Nu-mi pasă de cele ce aud, văd şi vorbesc” se aseamănă orbului căruia îi este ascunsă lumina. Înţelegeţi aceasta de la soare când un mic nor apărând în dreptul lui îi acoperă lumina şi-i opreşte căldura. Dar acestea nu sunt vădite tuturor ci numai celor ce au cunoştinţă. (Nu poţi fi indiferent la ceea ce vezi sau grăieşti; aceasta este una cu orbirea, căci eşti în întuneric iar acest lucru nu poate veni decât din păcatul care se aşează ca un nor pe lumina soarelui. Răul aflat în această nepăsare nu este vădit decât celor ce, depăşind păcatul au ajuns la cunoştinţa a ceea ce bun şi a ceea ce este rău.)

·        Omul care îşi vede totdeauna păcatele sale, nu are limbă să vorbească cu vreun om.

·        Foloseşte puterea ta ca să scapi de aceste trei patimi care omoară sufletul: câştigul, cinstirea şi odihna.

·        Cine nu se luptă să se cureţe de patimile egoismului nu se roagă lui Dumnezeu să-i facă parte de mila lui socotind că-şi câştigă el însuşi cele necesare.

·        Vai mie că mănânc cele de care se scârbeşte Dumnezeul meu şi de aceea nu mă vindecă pe mine!

·        Taie de la tine orice poftă şi plăcere trupească până la cea mai neînsemnată. La fel şi voinţa de a cunoaşte vreun om fără a fi de trebuinţă, de-a te atinge de un alt trup sau de-a mânca puţin sau foarte puţin când nu este vremea, ca păstrându-te şi asigurându-te prin cele mici, să nu cazi în cele mari, sau dispreţuindu-le pe cele mici să cazi pe nesimţite.

·        Ia aminte la tine cu amănunţime ca precum te îndepărtezi în fapte de viclenie, aşa să te înfrânezi şi de la pofta ochilor şi a auzului, a gurii şi a pipăitului ca să ai ochii totdeauna privind atenţi la tine şi la lucrul tău de mână şi să nu cauţi la vreun om dacă nu vezi că este vreo trebuinţă binecuvântată pentru aceasta. Iar la vreo femeie sau la vreun bărbat frumos să nu priveşti în general fără vreo trebuinţă. Nu le îngădui urechilor să audă cuvinte nefolositoare, iar gura să tacă şi să nu vorbească de nu este neapărată nevoie. De cunoşti acestea, pune-ţi toată puterea în a te îngriji de ele ca să te acopere Domnul în ceasul ispitei.

·        Patima îl desparte pe om pentru că îl închide în egoismul lui. Patimile sunt răni ale sufletului: despărţirea de Dumnezeu ce-o aduc sufletului nu-l lasă pe acesta într-o simplă neutralitate, ci-l îmbolnăveşte prin rănile ce i le pricinuiesc. Omul supus patimilor nu răneşte numai pe alţii, ci se răneşte şi pe sine; el este sub starea normală – cea conformă firii, se află în diferite neputinţe dureroase. Pocăinţa este forţa care-l vindecă pentru că ea este puterea lui Dumnezeu şi prin ea omul se ridică deasupra patimilor şi se îmbracă în haina virtuţilor ceea ce arată iarăşi că omul nu poate fi într-o stare neutră, ci este îmbrăcat ori în patimi ori în virtuţi. Nici unele nici altele nu sunt simple acoperăminte exterioare, ci forme urâte sau frumoase întipărite în el. Cei ce vor fi aflaţi la judecata finală neîntipăriţi de formele strălucitoare ale virtuţilor, ci de cugetările întinate ale patimilor vor fi aruncaţi în întunericul egoismului, potrivit întunecimii proprii lor căci cine nu înţelege realitatea comuniunii iubitoare cu Dumnezeu şi cu semenii se află într-un întuneric interior care se prelungeşte în afara lui ca iad. Ziua Judecăţii de Apoi este numită “ceasul nevoii” pentru că nimic nu-l poate scăpa pe om de osânda ce-i vine atunci – a pierdut toată libertatea.

·        Cunoaşterea mincinoasă nu este o cunoaştere reală şi totuşi dă impresia că este cunoaştere. Patimile cuceresc prin impresia că susţin viaţa omului când de fapt nu fac aceasta, ci o slăbesc, deci nu nimicesc existenţa total. Dumnezeu nu îi pierde total pe îngerii şi pe oamenii pe care i-a făcut, ci îi lasă într-o existenţă chinuită. Cunoştinţa mincinoasă continuă să dea impresia că este o cunoaştere a realităţii, de fapt ea nu o scoate cu totul din realitate, dar o strâmbă în aşa fel că nu mai este realitatea adevărată, ci o realitate strâmbată, o realitate devenită întuneric dar chiar întunericul acesta are un fel de realitate, este cum se spune, mai jos, o realitate minoră, ciuntită, dar este luată drept realitatea supremă întreagă.

·        Patimile ne leagă sufleteşte cum legau fâşiile trupul mort al lui Lazăr. Ele au originea în demoni şi nu sunt prezente decât unde sunt prezenţi ei. Numai Hristos le-a asumat cu voia Lui şi erau ţinute în el ca patimi ireproşabile, de aceea au putut fi desfiinţate prin moartea Lui.

·        Vai nouă, că făcîndu-Se Fiul Omului, Cel ce este deofiinţă cu Tatăl, “n-a avut unde să-şi plece capul” în noi deşi s-a înomenit pentru noi iar vulpile sau duhurile rele şi viclene şi-au făcut în noi vizuini. (Era potrivit firii date nouă de Dumnezeu să ne facem biserici veşnice ale fiului lui Dumnezeu Care S-a întrupat în acest scop. Dar în loc de aceasta ne-am făcut vizuini şi locaşuri ale duhurilor rele, robi şi unelte ale ispitelor lor urâte. Dar ceea ce-i mai mult – socotim că aceasta este o însuşire proprie nouă: socotim murdăria curăţie şi întunericul lumină, însă în aceasta se arată că suntem făcuţi pentru curăţie şi lumină.)

·        Vai nouă că aţâţându-ne demonii cu amintiri şi înduri de desfrânare ne aflăm bucurându-ne de ele. Vai nouă că părăsind gândul la rugăciune şi la Dumnezeu cheltuim zilele noastre în împrăştieri şi flecăreli. Vai nouă că având trupul uşor lunecos spre păcat îl aţâţăm şi noi prin săturare, moleşeală, înduri necurate, primirea prin ochi şi urechi a deşertăciunilor, iar prin atingerea trupurilor ne facem cai înfierbântaţi de iepe şi nu ne gândim nici la cinstea noastră cuvântătoare, nici la chinurile veşnice.

·        Păcatul ca faptă şi stare opusă lui Dumnezeu şi nefirească întreţine de obicei o dezbinare în om căci sufletul nu se lasă cu totul liniştit, supus trupului care-şi împlineşte plăcerile. Unitatea omului o aduce numai împlinirea celor bune care mulţumesc sufletul şi pornesc de la el mai ales când se gândeşte la Dumnezeu. Aceasta arată că omul este făcut de Dumnezeu pentru a sta în legătură cu El; aceasta este starea lui firească.

·        Păcatul recurge la tot felul de subtilităţi contradictorii; omul îşi apără păcatele acoperindu-le cu pretenţia că nu le-a făcut, dar păcătuieşte şi prin aceasta căci acoperindu-le le recunoaşte, dar totodată nu le recunoaşte.

·        Necredinţa în Dumnezeu aduce omului toate amăgirile făcându-l să prefere plăcerile trecătoare urmate de descurajarea deplină. Înălţimea în bine se arată în unitatea între componentele persoanei umane. Coborârea în cele rele înseamnă şi o dezbinare lăuntrică a omului căci sufletul lui nu se învoieşte deplin cu plăcerile trupeşti şi cu cât sporeşte satisfacerea acestora cu atât creşte o anumită dezaprobare a sufletului căci omul nu poate ieşi cu totul din firea lui creată pentru sporirea în bine.

·        Pofta nu o poate tăia cineva dar poate să nu se facă robul ei căci nu putem dezrădăcina gândurile, dar putem lupta împotriva patimilor. Fiindcă cel ce se îndulceşte de gândurile sale şi face voia sa, nu va vedea slava lui Dumnezeu nici nu biruieşte orice patimă, ci se aseamănă omului încins care umblă toată ziua şi nu înaintează duhovniceşte prin osteneala sa. (Gândurile mână la activităţile exterioare, nu te lasă să stărui în rugăciune ca unică gândire la Dumnezeu. Vrei să-ţi arăţi voia de asemenea prin fapte exterioare, pe când în rugăciune nu mai ţii să-ţi arăţi voia proprie.)

·        Dacă Dumnezeu ne vrea liberi, căci vrea să-L iubim, iar iubirea nu este fără libertate, demonii ne robesc prin patimi dându-ne impresia că suntem liberi dar de fapt nu suntem căci nu ieşim de sub stăpânirea lor ca forme ale egoismului, contrare lui Dumnezeu. Atât ele, cât şi demonii ne încântă cu părerea că facem voia noastră ca să ne despartă de Dumnezeu. Demonii vor prin aceasta să fim ca ei.

·        Orice patimă vine din necunoaşterea lui Dumnezeu Care este mai presus decât noi înşine şi care ne fereşte de a ne socoti în stare să dobândim prin noi înşine mântuirea sau viaţa de veci, deci să vedem realizând prin noi un sens al existenţei.

·        Gândurile rele sau viclene nu-l lasă pe om să vadă existenţa aşa cum este având izvor şi culme a ei pe Dumnezeu Care vrea să fim buni, să recunoaştem valoarea tuturor oamenilor, să credem în viaţa viitoare. Gândurile din care lipseşte Dumnezeu îngustează existenţa şi o închide în timp şi pe om în socotinţa că nu are decât o scurtă viaţă pământească. Îl face orb faţă de existenţa infinită, veşnică şi plină de sens.