Index > Scriitori filocalici

 
   Akedia 
   Ascultarea 
   Credinta 
   Cunoastere - Ignoranta 
   Curaj - Frica 
   Curvia - Curatia 
   Deznadejde 
   Discernamant - Trezvia 
   Dragoste - Bunatate - Mila 
   Frica de Dumnezeu - Evlavia 
   Iadul 
   Imbuibarea - Infranarea 
   Imparatia Cerurilor 
   Infricosata Judecata 
   Mania - Blandetea 
   Meditatia 
   Moartea 
   Naluciri 
   Osteneala - Lenevia 
   Parintele spiritual 
   Patimi - Ispite 
   Paza Simturilor 
   Pilde 
   Plansul 
   Pocainta 
   Rabdare - Suferinta 
   Rasul 
   Retragerea 
   Rugaciune 
   Saracia - Avaritia 
   Slava desarta 
   Smerenia - Mandria 
   Spovedania 
   Suferinta - Rabdare 
   Trandavia - Osteneala 
   Trezvia - Imprastierea 
   Vorba desarta - Tacerea 

 

Smerenia – mândria

·        Zis-a avva Isaia: de nu se va face omul pildă întru toate, nu poate locui împreună cu aproapele. (Filocalia XII)

·        Zis-a avva Isaia: “Nimic nu-i umileşte mai mult pe demoni, nu întăreşte sufletul şi nu luminează mintea ca mărturisirea celor cugetate Părinţilor duhovniceşti; şi nimic nu-i bucură pe demoni, nu întunecă mintea, nu împietreşte inima şi nu înnoroiază conştiinţa ca ascunderea gândurilor. Când vrea monahul să-şi facă cunoscute relele sale şi să-şi descopere gândurile urâte îl tulbură demonii şi încep să semene în inima lui ruşine zicându-i: Acest bătrân se ţine duhovnicesc şi sfânt; curat şi fără pată, iar tu vrei să-ţi aduci osânda şi să te faci dispreţuit de ceilalţi şi să produci sminteală? Nu te gândeşti că-l vei face să te stăpânească şi să râdă de tine căci nu va păzi taina? Apoi, până acum ceilalţi te cinstesc încă şi în vreme ce te socotesc toţi înţelept şi isteţ în stare să deosebeşti lucrurile, vrei să ajungi dispreţuit şi de râsul tuturor? Mai rabdă deci înainte de aţi mărturisi gândurile acestuia căci ce vătămare îţi va urma? Este cineva care să nu treacă prin acestea? Ce alţii nu se tem de Dumnezeu?” acestea şoptesc demonii către bietul monah căci ştiu că sufletul nicidecum nu propăşeşte decât prin descoperirea gândurilor şi monahul nu cade decât dacă-şi ascunde gândurile. (Omul are nevoie să-şi dezvăluie gândurile rele, egoiste ca să poată scăpa de ele. Are nevoie de ajutorul altuia – însăşi comunicarea este un act de smerenie şi al ieşirii din încrederea mândră de sine.) (Filocalia XII)

·        Trebuie să ţinem pe cât putem ascunse ostenelile noastre pentru cel bune ca să nu cădem în patima slavei deşarte. Mai ales prin limbă suntem ispitiţi să facem cunoscute ostenelile noastre, dar aceasta e una cu a le preda vrăjmaşilor ca să le folosească împotriva noastră, sau ca să facă pe unii şi alţii să ne laude şi astfel să producă-n noi mândria. Dar vrăjmaşii se folosesc de ele şi pentru a ni le întoarce asociate cu ispita mândriei. (Fil. XII)

·        Cel ce-şi face numai voile lui trăieşte o sfâşiere a inimii neputînd să le împlinească totdeauna. Până la urmă trăieşte o robie completă constând de fapt că nu-şi face deloc voile sale, ci e stăpânit de patimi sau de legi, sau de alţii iar aceasta este adevărata pieire a sa ca persoană proprie. (Fil. XII)

·        Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu îşi cunoaşte păcatele şi viceversa; dimpotrivă: cel ce nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, nu-i cunoaşte păcatele căci împotriva cui ar fi păcătuit? Acela nu se cunoaşte nici pe sine, nici nu poate porni pe calea unei îndreptări. (Fil. XII)

·        Voia proprie nu e strâmtă şi nu voieşte să ne îngusteze, ci caută să facă orice. Voinţa aceasta de lărgime care se împacă şi cu o lenevie, care nu vrea să i se împotrivească să facă ceva dispreţuieşte strâmtorarea ce i-o impune voia lui Dumnezeu, strâmtorare care pe de altă parte adânceşte pe om în cele proprii spirituale, sau în cele bune. (Fil. XII)

·        Dacă nu te cureţi pe tine de voile trupeşti şi nu te păzeşti de cele ce le nasc, nu te poţi păzi de păcat iar aceasta e slăbiciunea sufletului – maica cea rea a păcatului. Această trândăvie naşte o voie favorabilă ei şi voia aceasta şi lărgimea ei nasc dispreţul. Inima care vrea să fie independentă naşte iubirea conlucrării cu lumea, pornirea de a căuta cele ce nu se deosebesc de tine, pornirea de a-ţi preda auzul celui ce-i vorbeşte de rău pe alţii, pornirea de a auzi cuvinte şi de-a le transmite altuia, pornirea de-a căuta cele ale lumii, de-a căuta să înveţi cu orice preţ chiar pe cei ce nu te întreabă, pornirea de-al muşca pe aproapele şi multe alte rele. (Fil. XII)

·        Cel ce se teme de slăbiciunea trupului nu ajunge la starea cea după fire. (Cel ce se teme de slăbiciunea trupului nu are putere să se cureţe de patimile care-l aduc la starea neconformă firii, dar cade în rugăciune la Dumnezeu. Cerând ajutorul lui Dumnezeu, primeşte putere să săvârşească ostenelile curăţirii de patimi şi să se simtă odihnit chiar în aceste osteneli.) (Fil. XII)

·        Ce este smerenia? Smerenia constă în a se socoti cineva pe sine înaintea lui Dumnezeu că este păcătos şi că nu face nimic bun, iar fapta smereniei este tăcerea şi a nu se măsura omul pe sine în vreo ceva (smerenia constă şi în a nu se măsura cineva ca să constate până unde a ajuns prin vreo faptă a sa; a privi la ea cât de importantă, cât de mare, a nu o lua în seamă). Smerenia mai stă în: a nu se sfădi, în supunere, în a căuta mereu cu privirea în jos, a avea ochii morţi; a te păzi de minciună, a nu te lăsa prins de vorbe deşarte, a nu te împotrivi nimănui, a te sili pe tine la osteneală, a răbda defăimarea, a urî odihna, şi a nu supăra pe nimeni. Îngrijeşte-te deci să împlineşti acestea întocmai ca să nu se facă sufletul tău lăcaş a toată patima şi să nu isprăveşti viaţa ta fără rod pentru vecii vecilor. (Fil. XII)

·        În cel ce nu vrea să ştie de Dumnezeu apare slava deşartă şi toate câte le urăşte Dumnezeu locuiesc în sufletul iubitorului de sfadă şi al celui mândru. (Fil. XII)

·        A se judeca întâi pe sine aduce smerita cugetare şi a renunţa la voia proprie în favoarea aproapelui întru cunoştinţă. (Se cere renunţarea voii proprii în favoarea aproapelui întru cunoştinţă, adică în conştiinţa valorii lui şi a datoriei mele faţă de el, nu într-un mod sentimental pentru a-l câştiga prin aceasta pentru interesele mele.) (Fil. XII)

·        Ceea ce voieşte Dumnezeu de la om nu este altceva decât a se smeri pe sine faţă de aproapele în toate şi a-şi tăia voia sa faţă de toate, a se ruga totdeauna ca să-i dea omului ajutor mâna Lui şi să-şi păzească ochii de somnul uitării şi de amăgirea robiei dat fiind că firea omului e schimbătoare şi lesne înclinată spre rău. (Fil. XII)

·        A nu te măsura pe tine îţi aduce plânsul. (A nu mă măsura pe mine nu înseamnă numai a nu căuta mulţumirea de măsura la care am ajuns, ci şi în a plânge în conştiinţa că nu sunt nimic, că n-am realizat nimic din datoriile mele.) (Fil. XII)

·        Dumnezeu nu voieşte de la om decât smerirea faţă de aproapele, tăierea voii lui în relaţie cu acela. Dumnezeu îşi face cauza aproapelui cauza Sa căci El este Creatorul şi Susţinătorul aproapelui şi vrea să o arate ca atare cu ajutorul omului. Aceasta este şi o preţuire pe care o acordă Dumnezeu şi omului ajutat şi celui ce ajută. Dumnezeu vrea ca omul să ajute pe om , dar şi să ceară la rândul său ajutorul lui Dumnezeu în aceasta. Dumnezeu şi omul îşi cer reciproc grija de aproapele – este şi în aceasta o treime. Doi îşi întăresc grija faţă de al treilea; Dumnezeu cere omului grija aproapelui şi omul cere grija lui Dumnezeu pentru că uitarea omului de către om cucereşte mai uşor pe om. (Fil. XII)

·        Până ce este încă în război, omul se află sub frică şi cutremur fie că a învins astăzi, fie că a fost învins sau că va învinge, ori că va fi învins mâine. Căci lupta înconjoară şi strânge inima; numai lipsa patimilor este nerăzboită căci a primit cununa şi nu se mai îngrijorează de cele trei (suflet, trup şi duh) căci sunt împărţite când ajung să se împace între ele prin Dumnezeu. (Fil. XII)

·        Fericiţi sunt ochii care se ruşinează întru cunoştinţă să privească spre Dumnezeu şi se îngrijesc să-şi vindece rănile lor întru cunoştinţă, şi-şi cunosc păcatele lor rugându-se pentru iertare. (Cel ce înaintează în cele bune se ruşinează înaintea lui Dumnezeu de păcatele săvârşite pentru că le cunoaşte gravitatea, pentru că se îngrijeşte să le vindece prin cunoaşterea combaterii lor. Cunoştinţa păcatelor este unită cu cunoştinţa lui Dumnezeu împotriva căruia se săvârşesc. Cine nu-l cunoaşte pe Dumnezeu nu cunoaşte nici anumite fapte ale sale ca fiind păcătoase. De recunoaşterea lui Dumnezeu ca existenţă personală Care vrea binele ca viaţă în armonie a tuturor şi a cărui voie neîmplinind-o oamenii ies din armonia care-i face fericiţi, depinde orice cunoaştere a tuturor sau sensul lor.) (Fil. XII)

·        Cel ce suportă defăimarea şi-şi supune voia aproapelui pentru Dumnezeu ca să nu-l lase pe vrăjmaş să vină la mijloc arată că este lucrător. Cel ce ţine la voia lui nu se află în pace nici măcar cu cei sfinţi, fiindcă nepăsarea, mânia şi aprinderea faţă de ceilalţi urmează voii lui pe care ţine neapărat să şi-o facă. (Când îţi afirmi voia ta împotriva aproapelui, laşi pe vrăjmaş să vă despartă unul de altul dar şi pe tine, sau poate pe amândoi de Dumnezeu căci Dumnezeu nu poate fi acolo unde este vrăjmaşul care desparte pe oameni între ei şi de Dumnezeu. Şi nu acolo unde îşi afirmă omul voia sa este El activ sau arată că are putere, ci unde îşi calcă peste ea.) (Fil. XII)

·        Cel cu inimă învârtoşată spune în inima sa: “N-am greşit niciodată!”, iar cel ce a dobândit smerita cugetare suportă mustrarea aproapelui zicând: “Da, am greşit.” Cel ce însă o dispreţuieşte are în inimă gândul că e înţelept şi n-a jignit niciodată pe nimeni, dar cel ce are frică de Dumnezeu se îngrijeşte de virtuţi ca nu cumva să piardă vreuna din ele. (Fil. XII)

·        În ceea ce priveşte dorinţa de a-i învăţa pe alţii trebuie să fim cu frică de a nu cădea alăturea de ceea ce învăţăm căci câtă vreme cazi întru acestea, nu eşti în măsură să înveţi pe alţii. (Fil. XII)