·
Atunci
când cineva vrea să răsplătească răul cu rău,
poate să vatăme conştiinţa fratelui chiar şi numai cu
intenţia. Există o comunicare spirituală între suflete chiar
când nu se arată în fapte; e ceea ce psihologia constată prin
fenomenul hipnozei şi al sugestiei. Atâta doar că aceasta vede aceste
fenomene numai când e activă şi voinţa, pe când ele se produc
chiar când voinţa nu la voieşte. (Filocalia XII)
·
De este la
tine un frate străin, fă cu bucurie lucrul care trebuie şi
plecând el, fă-l asemenea. Primeşte-l cu bunăvoinţă
şi cu frica lui Dumnezeu ca să nu-i fie vizita spre pagubă.
Păzeşte-te să nu-l întrebi lucruri care nu-i sunt spre folos, ci
fă-l să se roage. Când şade la tine, întreabă-l “Cum te
afli?” şi mulţumeşte-te cu acest cuvânt şi dă-i o carte
ca să citească şi să cugete la cele din ea. De vine
după o osteneală, lasă-l s se odihnească şi
spală-i picioarele, iar de-ţi spune cuvinte necuvenite, roagă-l
cu iubire: “Iartă-mă, că sunt slab şi nu pot să port
aceste vorbe.” De este slăbit şi hainele îi sunt murdare,
spală-i-le, iar de-i lipseşte ceva şi hainele-i sunt rupte,
coase-i-le. De este drumeţ şi ai la tine niscai credincioşi,
nu-l pune mai presus de ei, dar fă milă cu el din iubirea lui
Dumnezeu, iar de este un frate în trecere pe la tine, pentru Dumnezeu
şi-ţi cere odihnă, să nu-ţi întorci faţa de la
el, ci primeşte-l cu bucurie împreună cu credincioşii care se
află la tine. De este sărac, nu-l trimite fără nimic, ci
dă-i lui din binecuvântarea ce ţi s-a dat ţie de la Dumnezeu,
odată ce cunoşti că cele ce le ai nu sunt ale tale, ci sunt
daruri de la Dumnezeu. Dacă un frate îmbie ceva, nu-l deschide să
afli ce are în el, dar dacă arată foarte preţios ceea ce ţi
se îmbie, spune-i lui: “Dă-mi să văd ce este în el.” (Filocalia
XII)
·
De eşti
în casa cuiva şi gazda iese şi te lasă singur, să
nu-ţi ridici faţa ca să cercetezi cele aflate în casa lui; nici
să atingi ceva, să deschizi vreo uşă, vreun vas sau vreo
carte. Spune celui ce iese: “Dă-mi să fac vreun lucru.” Şi ceea
ce-ţi dă, fă-l fără greutate. (Filocalia XII)
·
Numai
Dumnezeu are dreptul să judece căci El dă oamenilor soarta
veşnică. Cel ce judecă pe altul şi-l vorbeşte de
rău îşi însuşeşte un drept al lui Dumnezeu şi putere
Lui, pe care de fapt nu o are. Se pretinde deci pe sine dumnezeu, fără
să poată fi de fapt; vrea să-i ia locul lui Dumnezeu,
fără să o poată face. (Filocalia XII)
·
A te ruga
pentru cei ce făcându-ţi rău, te-au ajutat să te
mântuieşti, imitând pe Hristos, e suprema treaptă a iertării. (Filocalia
XII)
·
De
voieşti să urmezi Domnului nostru Iisus Hristos păzeşte
cuvântul Lui şi atârnă omul tău cel vechi pe cruce cu El şi
pe cei ce te trag de pe cruce trebuie să-i opreşti până nu mori.
Şi eşti dator să suporţi dispreţul lor şi să
odihneşti inima celor ce ce-ţi fac rău şi să te umileşti
pe tine faţă de cei ce voiesc să te stăpânească
şi să ţii gura ta închisă şi să nu judeci pe
cineva în inima ta. Căci de-ţi vine un gând să judeci pe
aproapele pentru niscaiva păcate, gândeşte-te întâi la tine că
eşti mai păcătos, iar cele bune pe care socoteşti că
le-ai făcut, să nu-ţi închipui c-au plăcut lui Dumnezeu.
Astfel nu vei îndrăzni să mai judeci pe fratele tău căci
iubirea slavei de la oameni naşte minciuna, iar refuzul ei cu smerenie
face frica de Dumnezeu mai mare în inimă. Să nu voieşti deci
să fii prieten al celor mai slăviţi în lume ca să nu se
depărteze slava lui Dumnezeu de la tine. De faci lucrul tău de
mână, să nu-l dispreţuieşti, ci ai grijă de el în
frica lui Dumnezeu. (Filocalia XII)
·
Când nu
poţi suporta cuvântul aproapelui şi vrei să-i
răsplăteşti lui, se ridică în inima ta războaie
sângeroase din pricina celor ce le-ai auzit şi te fac să te
întristezi de cele ce le-ai grăit. Şi robia pune stăpânire pe
tine şi te face să fericeşti pe cei ce în parte se
liniştesc şi-ţi înăspreşte inima faţă de cei
apropiaţi ca faţă de unii ce sunt în afara iubirii. Dar
luptă-te mai degrabă să dobândeşti îndelunga răbdare,
care biruieşte mânia cu iubirea, care vindecă întristarea cu împăcarea.
Acestea ţi dăruiesc de rugăciunea către Dumnezeu, căci
iubirea şi îndelunga răbdare desfiinţează mânia
faţă de cei de o fire; dacă aceasta persistă în tine, în
loc să te mânii împotriva aproapelui, te vei împăca având în tine
plânsul şi smerita cugetare. Iar cel ce poate suporta pentru Dumnezeu
şi pentru pacea gândurilor sale cuvântul omului duşmănos şi
neînţelegător, fiul lui Dumnezeu se va chema şi unul ca acesta
poate dobândi pacea sufletului, a trupului şi a duhului.(Nu poate avea
cineva pace cu semenii dacă nu are pace înlăuntrul său; aceasta
e şi o pace între minte (duh), simţire (suflet) şi trup. Dar
pacea interioară vine din pacea cu Dumnezeu şi aceasta o aduce în om
Duhul Sfânt, care aduce tot conţinutul interior al omului într-o simţire,
căci numai în Dumnezeu dobândim pacea interioară.) (Filocalia XII)
·
A nu judeca
pe altul înseamnă a-l iubi, iar îndelunga răbdare înseamnă a nu
gândi ceva împotriva aproapelui. (A nu mă măsura pe mine nu
înseamnă numai a nu căuta mulţumirea de măsura la care am
ajuns, ci şi în a plânge în conştiinţa că nu sunt nimic
că n-am realizat nimic din îndatoririle mele. A nu judeca pe cineva înseamnă
să nu mă opresc numai la a nu-l osândi dintr-un indiferentism
faţă de el, ci şi să-l iubesc. În toate relaţiile
faţă de celălalt nu trebuie să mă opresc la
nesăvîrşirea răului, ci să înaintez la săvârşirea
binelui.) (Filocalia XII)
·
În
îndelunga răbdare trebuie să arăt numai reţinerea de la a
răspunde la rău cu alt rău, ci şi în a nu avea un gând de
nemulţumire faţă de el. (Filocalia XII)
·
Dacă
n-am arătat iubire aproapelui, nu ne va ajuta Hristos când vom fi
necăjiţi de vrăjmaşii noştri, căci Hristos
şi-a făcut cauza aproapelui nostru o cauză proprie. Dar nici
oamenii nu ne vor ajuta în necazurile noastre. Dacă n-am răspândit căldura
iubirii în jurul nostru, nu vom avea nici noi din apropierea noastră
căldura interesului faţă de noi. (Filocalia XII)
·
De nu
ierţi, nu eşti liber de stăpânirea unei patimi şi
fără voia ta nici Dumnezeu nu te poate face liber. Apoi nu putem fi
liberi unul fără altul; ne condiţionăm în libertate precum
ne condiţionăm prin dependenţă unul de altul. Ne
dăruim libertatea, precum ne impunem robia şi ultimul izvor al
libertăţii noastre este Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne-a creat astfel
că nu putem primi libertatea de la El şi unul de la altul
fără voia noastră de-a ne face unul pe altul liberi. Nu ne poate
elibera Dumnezeu de patimă, dacă nu vrem să ne eliberăm
şi noi. Nu-mi poate dărui nici altul liberarea de patima împotriva
lui dacă nu voiesc şi eu să mă liberez. Eliberarea de patimi
ce ne-o dăruim noi este condiţia ca să fim eliberaţi
şi de către Dumnezeu – Dumnezeu ne eliberează deodată pe
amândoi când ne-am eliberat reciproc unul pe altul. (Filocalia XII)
·
Răutatea
pe care o arăt altuia mă stăpâneşte în primul rând pe mine.
Vreau să dureze în veci răul asupra altuia, va stăpâni în veci
răul asupra altuia, va stăpâni în veci asupra mea. Vreau să fie
el în gheena – voi fi eu; nu-l vreau eliberat pe el, nu sunt eu liber. (Filocalia
XII)
·
Când
şezând la chilie îţi vine să judeci pe aproapele, judecă-l
ţinând seama de păcatele tale cugetând că sunt mai mari cele ale
tale decât ale lui. Iar de socoteşti că faci cele drepte, să nu
socoteşti că am plăcut lui Dumnezeu. (Chiar în cele morale, omul
când e tare, când e slab. Acestea se succed ca nişte perioade, în aşa
fel că atunci când este tare simte milă faţă de ceea ce e
slab în el, până când această slăbiciune se vindecă.) (Filocalia
XII)
