·
Înainte de toate, întâia
luptă este cea care însoţeşte înstrăinarea sau plecarea de
unul singur când părăseşti toate şi pleci în alt loc ducând
cu tine o credinţă desăvârşită, nădejdea şi
o inimă întărită împotriva voilor tale. Căci făcând
aceasta, gândurile te învăluiesc în multe cercuri înfricoşându-te cu
ispite, cu sărăcie aspră şi cu tot felul de închipuiri
făcându-te să te întrebi că de vei cădea în ele ce vei face
neavînd pe cineva care să se îngrijească de tine. Bunătatea lui
Dumnezeu te probează ca să se arate râvna ta şi iubirea
faţă de El. În sfârşit, de vei fi părăsit sigur în
chilie, vor fi semănate în tine gânduri grele de frică şi de
împuţinare care-ţi vor spune că nu numai înstrăinarea
mântuieşte pe om, ci şi păzirea poruncilor, aducându-ţi
aminte de cei apropiaţi de tine după trup, gânduri care te fac
să zici: “Oare aceştia nu sunt şi ei oare robi ai lui Dumnezeu?”
Îţi sunt aduse în inimă temeri pentru impuritatea aerului, despre
slăbirea trupului din pricina lipsurilor, dar de va fi în tine iubire
şi nădejde, răutatea acestor gânduri nu te va înrâuri şi se
va arăta în tine râvna faţă de Dumnezeu sau faptul că-L
iubeşti mai mult decât odihna trupului. Iar pe cei ce rabdă
(necazurile) greutatea înstrăinării, această greutate îi duce la
nădejde iar nădejdea îi păzeşte de cele de partea trupului.
Căci nu ţi se cere numai înstrăinarea, ci să te
pregăteşti ca să lupţi cu vrăjmaşii şi
să ştii să arunci pe fiecare la vremea lui, până, ajungând
la odihna nepătimirii te vei elibera, ca unul ce l-a biruit pe fiecare
răpunându-l la vremea lui. (Fil. XII)
·
Nu putem fi săraci decât în
Dumnezeu, cu ajutorul Lui, altfel egoismul ne împinge spre
îmbogăţire, spre încrederea egoistă în noi înşine care e
una cu amăgirea şi robia. Căci a ţine la avere
înseamnă a te robi celor materiale. Sărăcia, detaşarea, te
face liber de ele, liber de toate. Dar numai conştiinţa că îl ai
pe Dumnezeu nu tulbură ci te face cu adevărat liber; numai în Dumnezeu
eşti liber, în conştiinţa că în El ai totul. (Fil. XII)
