Pocăinţă

ˇ        Dumnezeu cunoscând de la început răutatea diavolului şi faptul că prin ispita Lui vom cădea în păcate, a dat firii noastre şi posibilitatea pocăinţei. Diavolul n-are această posibilitate pentru că răutatea lui are alte proporţii şi nu se datorează vreunei ispite străine, ci inclusiv propriei voinţe. În noi păcatul nu s-a născut exclusiv din voinţa noastră şi nici nu s-a şters orice posibilitate de bine, deci de regret pentru răul făcut. Regretul pentru binele nesocotit nu înseamnă şi puterea revenirii totale prin noi înşine la bine. La aceasta ne ajută Dumnezeu, dar ajutorul lui Dumnezeu se uneşte cu regretul nostru pentru binele părăsit, sau cu dorinţa lui. Binele nu ni se impune cu sila; ajutorul pentru deplina revenire la bine pentru ieşirea din păcat, deci pentru mântuire ne-a venit numai prin Hristos căci unindu-ne cu El ca om, ne unim cu El ca Dumnezeu. (Filocalia XII)

ˇ        Pocăinţa a cărui posibilitate ne-a dat-o Dumnezeu spre a primi ajutorul Fiului Său când se va întrupa, este ca o candelă. Noi trebuie să întreţinem flacăra din ea cu untdelemnul faptelor noastre şi numai de vom fi luminaţi prin lumina candelei ce ne vine din Hristos, izvorul de lumină al tuturor, vom putea intra în Împărăţia luminii. Numai de vom fi luminaţi cunoscând şi acceptând pe Hristos ca lumina lumii, ca sens al existenţei; prin faptul că arată pe Dumnezeu ca Tată iubitor, având un Fiu iubitor, vom avea parte în veci de lumină. Pocăinţa e candela luminată, care ne luminează persoana, pentru că prin ea ne vedem cum ar trebui să fim şi vedem şi legătura noastră cu Dumnezeu şi cu semenii. (Filocalia XII)

ˇ        Întunericul iadului este produsul întunericului dracilor care nu cunosc, sau nu recunosc pe Dumnezeu deci sensul pozitiv al existenţei, astfel sporeşte întunericul în care au început să trăiască sufletele care n-au voit să-L cunoască pe Dumnezeu, care explică existenţa şi dă fericire din iubirea Lui ca plinătate de viaţă. (Filocalia XII)

ˇ        Pocăinţa fiind şi un regret pentru păcatele egoismului este şi o silinţă de revenire în comunicare cu ceilalţi. Plăcerile trupeşti sunt însoţite de împrăştierea cugetării; ele îl fac pe om să nu se concentreze în sine şi să vadă bucuria ce i-o aduce fapta bună faţă de altul. Plăcerea împiedică de aceea cunoaşterea de sine a omului, cunoaştere care e lumină proiectată în sine dar şi în relaţiile lui cu tot ce există, inclusiv cu Dumnezeu. (Filocalia XII)

ˇ        Pocăinţa înseamnă a ne întoarce de la păcat – iar păcatul nu este unul, ci întreg omul vechi se numeşte păcat, (Păcatul este întreg omul căzut în ceea ce este contrar firii lui. Pocăinţa ne îndeamnă să ne opunem acestui om întreg căzut din normalitatea firii. Este o silinţă a omului vechi întreg de a deveni un om nou al binelui.) De aceea zice Apostolul: “Cel ce se luptă se înfrânează de la toate.” (Filocalia XII)

ˇ        Să credem cu toată convingerea că Dumnezeu ia în seaeă pocăinţa noastră. Să nu avem nici o îndoială şi să nu amânăm manifestarea ei în faţa lui Dumnezeu, căci şi Dumnezeu o ia în seamă imediat. Amânarea încrederii că Dumnezeu va lua în seamă pocăinţa noastră, înseamnă slăbirea ei. Cu cât ne încredem mai mult în Dumnezeu că o ia în seamă, cu atât este mai puternică şi cu cât o amânăm mai mult, cu atât slăbeşte mai mult şi o ia Dumnezeu mai puţin în seamă. Căci este o însuşire importantă a lui Dumnezeu mila faţă de cei îndureraţi, iar unde este pocăinţă mare este şi durere mare. Pocăinţa este astfel o întoarcere hotărâtă a omului de la viaţa pătimaşă la o viaţă virtuoasă, o întoarcere din durere şi cu durere, ca atare este o revoluţie afectivă în viaţa omului. (Filocalia XII)

ˇ        Moartea este noaptea de care sunt conştient şi deci mă chinuie. Cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu arătată de Hristos este lumină, este ziua, este sensul satisfăcător al vieţii mele. Această ziuă, această lumină a îndepărtat noaptea care mă înconjoară. Dar moartea aceasta nu este numai una cu întunericul şi cu moartea din el într-un mod oarecum conştient, că el însuşi devine acestea. Pe de altă parte şi între somn, beţie şi moarte este o identitate. Noaptea ne face să dormim şi ne îndeamnă la beţie şi acestea ne fac să dorim noaptea. Somnul este şi el întuneric şi moartea spirituală le măreşte, iar beţia la fel. Dar somnul spiritual nu este inconştienţă totală, ci coşmar chinuit, sau un şir de coşmaruri, la fel şi beţia. În somn şi în beţie strâmbăm şi facem fără sens toată realitatea – aşa va fi iadul. Somnul şi beţia nu sunt una cu moartea, ca un fel de coşmar care întunecă şi strâmbă realitatea, ci şi una cu patimile căci patimile te fac să te repezi la plăcerile momentane pierzând perspectiva vieţii îndelungate a bucuriei nesfârşite. (Filocalia XII)

ˇ        Să nu cădem cu sufletul din faptele conforme firii căci el este pe de altă parte schimbător din fire. Adică se poate abate prin fire de la cele conforme firii; se poate abate “prin fire”, nu întrucât firea ar cere-o, ci întrucât firea îi dă şi această posibilitate datorită libertăţii cu care este înzestrat. Poate cădea prin fire din starea conformă firii. (Filocalia XII)

ˇ        Cel ce se gândeşte pururea la moarte, la focul veşnic, la viermele neadormit, la întunericul cel mai dinafară, la plânsul cel nemângâiat, la scrâşnirea dinţilor, la ruşinea ce-o avea înaintea scaunului înfricoşător al judecăţii lui Hristos, dinaintea îngerilor şi a oamenilor, topeşte bucuria plăcerii şi întoarce toată pofta spre Dumnezeu. (Filocalia XII)

ˇ        “Focul şi întunericul cel mai dinafar㔠este întunericul neînţelegerii ultime pe care şi-au cultivat-o cei ce n-au voit sau nu s-au ostenit să cunoască adevărul că toate au un sens numai dacă sunt de la un Creator conştient şi iubitor. Lipsa lor de cunoştinţă fiind lipsa iubirii, ei n-au nici o bucurie ci trăiesc într-un chin nesfârşit asemenea unui foc care-i arde. Amândouă sunt la marginea extremă a existenţei, oarecum în afara ei, dacă gradul suprem al existenţei se arată în iubirea şi în nemărginita cunoaştere a lui Dumnezeu, iubirea tripersonală supremă. (Fil. XII)

ˇ        Întunericul şi chinurile iadului sunt “întunericul cel mai dinafar㔠căci este zona cea mai săracă a existenţei şi cei ajunşi în ea nu înţeleg nimic din rostul existenţei. (Fil. XII)

ˇ        “Carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciune nu moşteneşte nestricăciunea.” (I Cor.15,50) Dacă noi nu ne silim să înaintăm spre trupul înduhovnicit, nu vom moşteni nestricăciunea trupului lui Hristos căci deşi nu pier definitiv nici trupurile în iad, ele vor suferi de anumite chinuri proprii trupurilor stricăcioase: durerile produse de focul arzător, de înţepături, de lucrarea viermilor. (Fil.XII)

ˇ        Cei din iad nu sunt lăsaţi acolo pentru că aşa vrea Dumnezeu, ci pentru că ei se încăpăţânează să nu ştie de Dumnezeu. Este marea taină a libertăţii şi a mândriei unora în afirmarea ei. Chiar în suferinţa lor, vor să-şi afirme cu încăpăţânare sfidarea faţă de Cineva care este superior. (Fil.XII)

ˇ        Cel care n-a luptat aici pentru a câştiga credinţa, respectiv cunoaşterea lui Dumnezeu şi-a pregătit o stare de încăpăţânare veşnică în necredinţă. (Fil.XII)

ˇ        Cel care a fost în comuniune cu cei păcătoşi pe pământ şi i-a aprobat, se va descoperi în ziua judecăţii că a fost în comuniune cu diavolul. (Fil.XII)

ˇ        De ai fost un fel de învăţător al celui păcătos aici fără să-l îndrepţi, te vei afla părtaş la pedeapsa lui în ziua judecăţii. (Fil.XII)

ˇ        Dreptatea lui Hristos va lăsa şi pe vrăjmaşii noştri să fie prezenţi în partea stângă, la judecata finală pentru a arăta întrucât că le-am urmat lor iubind mai mult păcatul decât virtutea. Îngerii ce vor sta de-a dreapta se vor bucura toţi de iubirea fiecăruia care s-a îndreptat spre toţi. Iubirea va uni atunci pe toţi iar egoismul de pe pământ arătat atunci pe faţă va singulariza pe cei ce l-au practicat. (Fil. XII)

ˇ        Hristos trebuia să arate, înainte de a se lăsa răstignit că e mai tare ca toate încercările şi ispitirile, că e mai tare şi decât moartea. Aşa îi putea convinge pe apostoli că a putut învinge moartea, deşi în moartea Lui arăta o şi mai mare putere şi are o şi mai mare semnificaţie putând-o învinge chiar după ce se lasă El Însuşi dus în stare de moarte şi învie nu pentru a reveni la viaţa istorică, ci deschizându-ne viaţa în veşnicie. (Fil. XII)

ˇ        Mintea care nu mai este stăpânită de nimic din cele ale lumii se pregăteşte, îşi adună simţurile îndreptate spre lume, spre o singură ţintă: să se pregătească prin moarte spre trecerea la nemurirea vieţii viitoare împreună cu Hristos pe care-L vedem ca model în aceasta. Simţurile i-au devenit un trup unic cu Hristos, deci totodată un trup cu Hristos prin împărtăşirea cu El. Şi El Care a învins moartea prin cruce imprimă trupului celui ce s-a împărtăşit de El această pornire spre moarte şi spre trecerea prin ea la viaţa veşnică în unire cu El. (Fil. XII)

ˇ        “În ora crucii este o mare primejdie. Propriu-zis nu pentru Sine se roagă Iisus Hristos să treacă paharul morţii, ci pentru noi. El putea să suporte prin sine acest pahar, dar şi-a însuşit frica noastră de el cerând ajutor Tatălui ca să ne facă şi pe noi să cerem acest ajutor în clipa încercării extreme. Numai cu ajutorul Tatălui putem învinge crucea pe care am primit-o ca să o învingem şi pe ea după ce-am învins celelalte patimi egoiste ale noastre prin pătimiri neplăcute. (Fil. XII)

ˇ        Ce trebuie cugetat despre bucuria ce va veni sufletului care s-a hotărât să slujească lui Dumnezeu şi să-şi desăvârşească lucrarea? De fapt, la ieşirea lui din lumea aceasta lucrul lui va merge înaintea lui şi se vor bucura cu el îngerii lui Dumnezeu pentru că l-au văzut mântuit de stăpîniile întunericului. Când sufletul va ieşi din lume, vor merge împreună cu el îngerii şi-l vor întâmpina toate puterile întunericului voind să-l împiedice cercetându-l de are ceva de-al lor în el. Atunci nu îngerii vor lupta pentru el, ci faptele pe care le-a făcut îl împrejmuiesc împotriva acelora ca să nu se atingă de el. Iar când vor învinge faptele lui, vor cânta îngerii înaintea lui până se va întâlni cu Dumnezeu întru veselie. Atunci, în acea oră va uita toată osteneala şi toată suferinţa. Deci şi noi fraţilor să împlinim lucrarea noastră lucrând bine scurta şi greaua viaţă de aici, ferind lucrul nostru de tot răul până ce ne vom scăpa minţile de ispitele celor vicleni ce vor veni înaintea noastră, căci vor cerceta cu putere tot lucrul nostru, fiind răi şi fără milă. Fericit cel în care nu se va afla nimic de-al lor deoarece veselia şi bucuria lor va fi veşnică. (Fil. XII)